Facultățile de care are nevoie omul pentru a se situa şi pentru a munci în lume în cadrul vieții pământeşti au legătură, aşa cum am arătat, cu activitățile pe care le îndeplineşte omul între moarte şi o nouă naştere în lumea spirituală. Dar acest lucru face ca aici, pe Pământ, omul să fie situat în anumite contexte care nu sunt reale pe Pământul însuşi, care îşi dovedesc realitatea abia atunci când examinăm întregul în sfera suprasensibilă [Nota 1].
Să ne îndreptăm astăzi atenția, din acest punct de vedere, asupra celor trei domenii care cuprind, propriu-zis, toate activitățile omului pe Pământ. Să ne îndreptăm atenția asupra gândurilor prin care omul vrea să-şi însuşească adevărul, să ne îndreptăm atenția asupra sentimentelor, în măsura în care omul vrea să-şi însuşească în şi prin lumea sa de simțire frumosul, şi să ne îndreptăm atenția asupra naturii de voință a omului, în măsura în care omul vrea să realizeze prin natura sa de voință binele.
Când vorbim despre gânduri, ne referim la acel domeniu prin care omul îşi poate însuşi adevărul. Dar gândurile înseşi nu pot fi ceva real. Dacă ne clarificăm faptul că prin gândurile noastre ne putem instrui cu privire la adevărul realității, trebuie să admitem că gândurile ca atare nu pot fi ceva real. Imaginați-vă că v-ați instala în gândurile dumneavoastră aşa cum v-ați instala în creierul sau în inima dumneavoastră; atunci aceste gânduri ar fi ceva real. Atunci, prin aceste gânduri, nu v-ați putea însuşi realitatea. Noi nu putem exprima prin vorbirea umană ceea ce am putea exprima prin ea dacă ar conține o realitate deplină în sensul pământesc obişnuit. Dacă de fiecare dată când rostim o propoziție trebuie să scoatem din gură o realitate cu o pondere adevărată, nu am putea exprima ceva, ci am produce ceva. În acest sens, ceea ce spunem nu este un lucru real, ci „semnifică” ceva real, aşa cum nici gândurile nu sunt ele însele ceva real, ci semnifică ceva real.
Dacă ne îndreptăm atenția asupra binelui, vom constata: Nu putem considera că intră în sfera binelui ceva care se face de la sine în virtutea realității fizice. Noi trebuie să scoatem mai întâi din adâncurile ființei noastre impulsul de a face binele ca pe ceva complet inexistent şi să-l transpunem apoi în realitate. Dacă impulsul de a face binele ar lua naştere la fel ca foamea, la fel ca o realitate exterioară, el nu ar putea fi binele.
Iar când priviți o statuie nu ajungeți la gândul că ați putea conversa cu ea. Ea este o pură ficțiune. În ficțiune se exprimă frumusețea. Astfel încât în adevăr avem, ce-i drept, realitatea „semnificată”, dar adevărul însuşi se mişcă într-un element ireal, la fel şi frumuselea, la fel şi bunătatea.
Dar, oricât de necesar e pentru om ca gândurile sale să nu fie ele însele ceva real – dacă gândurile vi s-ar plimba prin cap ca nişte figuri de plumb, ați simţi, ce-i drept, ceva real, dar aceste gânduri de plumb nu ar putea semnifica nimic pentru dumneavoastră, ar fi ele însele ceva real –, aşadar, oricât e de adevărat că gândurile şi, de asemenea, frumosul şi binele nu pot fi ceva nemijlocit real, tot atât de adevărat e că în această lume fizic-pământească trebuie să existe ceva real, pentru ca noi să putem avea gânduri, să putem realiza în lume frumosul prin artă, şi să putem realiza binele.
Când spun acest lucru ajung astăzi la un domeniu al cercetării spiritual-ştiinţifice care ne poate ajuta să pătrundem foarte adânc în intimitatea a ceea ce se află şi aici, pe Pământ, de jur împrejurul nostru, ca ființialitate spirituală, care este foarte necesară pentru existența noastră pământească, dar care se sustrage observației accesibile simțurilor şi de aceea nu poate fi sesizată nici de conştiența obişnuită, care se sprijină numai pe percepţia senzorială. În realitate, suntem înconjurați peste tot de ființe spirituale de diferite feluri, numai că aceste ființe spirituale nu sunt percepute de conştiența obişnuită. Dar ele sunt necesare pentru ca noi, oamenii, să ne putem desfăşura activitățile, pentru ca noi să ne putem forma gândurile în uşurătatea şi volatilitatea lor ireală, astfel încât ele să nu fie prezente în capul nostru ca o greutate de plumb, să nu fie ele însele ca atare ceva, ci să poată semnifica ceva. În lume trebuie să fie prezente nişte ființe care să facă în aşa fel încât gândurile noastre, cu irealitatea lor, să nu dispară imediat. De fapt, noi, oamenii, cu conştiența noastră obişnuită, suntem nişte ființe prea greoaie ca să putem reține, pur şi simplu, cu această conştiență obişnuită, gândurile, şi trebuie să fie prezente nişte ființe elementare care să ne ajute neîncetat să reținem gândurile. Asemenea ființe elementare sunt şi ele prezente, numai că sunt foarte greu de descoperit, pentru că ele, aş putea spune, se ascund tot timpul.
Dacă ne întrebăm: Cum se face că putem reține un gând, cu toate că el nu are nicio realitate, cine îl ajută pe om?, tocmai în cazul contemplării spiritual-ştiințifice ne putem înşela foarte uşor. Căci, în momentul în care începem să întrebăm: Cine reține pentru om gândurile?, prin această tendință de a voi să ştim ceva despre ființele spirituale care rețin gândurile nimerim în domeniul entităților ahrimanice. Şi ne cufundăm în domeniul entităților ahrimanice şi începem foarte curând să credem – dar aceasta este o credință amăgitoare – că omul trebuie să fie sprijinit de spiritele ahrimanice pentru a reține gândurile, pentru ca ele să nu dispară îndată ce le concepem. Tocmai de aceea cei mai mulți oameni sunt recunoscători în mod inconştient entităților ahrimanice pentru faptul că îi sprijină în gândirea lor. Dar aceasta este, de fapt, o recunoştință plasată foarte greşit, căci există un întreg regn de entităţi care ne sprijină tocmai în privința lumii noastre de gânduri, şi ele nu sunt entităţi ahrimanice.
Aceste entităţi sunt greu de descoperit în lumea spirituală chiar şi pentru facultatea de contemplare deja avansată. Le găsim uneori, când observăm, de exemplu, conduita unui om foarte deştept. Când observăm conduita unui om foarte deştept, vedem că el are, de fapt, în urma lui o suită volatilă. El nu merge încoace şi încolo singur, ci are după sine o suită volatilă de entităţi spirituale, care nu aparțin regnului ahrimanic, dar care au o însuşire foarte ciudată, pe care o cunoaştem numai dacă putem observa acele entităţi care aparțin regnurilor elementare, entităţi care nu se văd cu ochii fizici, care intră în activitate când în natură iau naştere nişte forme, de exemplu, forme de cristale şi alte forme asemănătoare. Toate obiectele înzestrate cu formă sunt supuse activităţii acestor entități, pe care le găsiți descrise în activitatea lor şi în dramele mele misteriale ca entităţi care cizelează şi făuresc forme solide. Dacă urmăriți într-una din dramele mele misteriale [Nota 2] nişte ființe de genul gnomilor, aveți aceste fiinţe care produc forme. Aşa cum vă puteți da seama din felul în care am descris acest lucru în dramele mele misteriale, aceste entităţi sunt isteţe şi, din cauza acestei istețimi a lor, ele îşi bat joc de inteligența infimă pe care o au oamenii. Evocați-vă această scenă, dacă o cunoaşteți din dramele mele misteriale.
Când urmărim un om cu adevărat deştept, văzând că poate avea în urma sa un întreg alai de entități, aşa cum v-am spus mai înainte, aflăm că aceste entităţi sunt foarte dispreţuite de spiritele elementare din categoria gnomilor, căci ele sunt greoaie şi, înainte de toate, sunt teribil de proaste. Prostia este însuşirea lor fundamentală. Şi astfel putem spune: Cei mai deştepți oameni din lume, când îi putem observa în acest fel, sunt urmați de un întreg alai de proşti din lumea spirituală. – E ca şi cum aceşti proşti ar vrea să aparțină cuiva. Aceşti proşti, cum spuneam, sunt foarte dispreţuiți de entitățile care făuresc formele din natură, aşa cum am descris în dramele mele misteriale. Astfel încât putem spune: În lumile care pentru conştiența obişnuită sunt, în primă instanță, necunoscute există o lume populată de un popor de proşti, de proşti care pătrund mai ales în înțelepciunea şi istețimea umană, în epoca actuală, aceste ființe nu au, de fapt, o viață proprie Ele ajung la un fel de viață prin faptul că folosesc viața celor care mor de anumite boli, dar încă mai au în ei forțe de viață. Ele pot folosi numai viață care se stinge. Aşadar, ele sunt nişte ființe spirituale proaste, care folosesc viața ce le rămâne unor oameni, aşadar, se îmbibă, ca să spunem aşa, de viața care mai rămâne ca rest prin cimitire şi în alte locuri de acest fel.
Când pătrundem în asemenea lumi ne formăm o idee despre cât de intens este populată lumea care se află în spatele lumii sensibile accesibile omului şi cât de diverse sunt categoriile acestor entități spirituale şi descoperim ce legătură au aceste entități spirituale cu facultățile noastre. Căci omul deştept, pe care îl urmărim în activitatea sa, dacă nu este clarvăzător, ci numai deştept, îşi poate fixa foarte bine gândurile sale deştepte prin faptul că este urmat de acest alai de proşti spirituali. Ei se agață de gândurile lui deştepte, le trag şi le conferă greutate, astfel încât ele rămân la el, în timp ce altfel gândurile i-ar dispărea rapid.
Aşadar, entitățile din categoria gnomilor îşi bat joc de aceste entități. Entitățile din categoria gnomilor nu vor să le suporte în regnul lor, dar ele aparțin aceluiaşi regn. Gnomii le alungă neîncetat, şi se dă o luptă dură între poporul gnomilor şi acest popor de proşti spirituali, care, de fapt, numai ei pot face posibilă înțelepciunea omului, căci altfel înțelepciunea ar fi efemeră, ar dispărea în momentul în care ar lua naştere, nu ar putea dura. Cum spuneam, aceste entități, sunt greu de descoperit, pentru că, îndată ce punem problema respectivă alunecăm foarte uşor în domeniul ahrimanic. Dar le putem găsi cu anumite ocazii, aşa cum am arătat, dacă urmărim nişte oameni foarte deştepți, care au în urma lor un întreg alai de asemenea entități. Dar, pe lângă aceasta, dacă nu sunt prezente gânduri destul de deştepte care să se prindă de om, găsim aceste entități în tot felul de monumente de înțelepciune. Ele se opresc, de exemplu – dar şi acolo sunt greu de găsit –, în biblioteci, dacă în cărți scrie ceva deştept. Dacă în cărți sunt lucruri prosteşti, aceste entități nu pot fi găsite acolo, ele se află numai unde sunt scrise lucruri deştepte; de aceste lucruri deştepte se agață ele.
Noi reuşim să pătrundem oarecum cu privirea în sânul unui regn care ne înconjoară, care este prezent, la fel ca regnurile naturii, şi care are de-a face cu propriile noastre facultăți, dar care şi pentru noi este foarte greu de calificat. De aceea, dacă vrem să-l calificăm, trebuie să ne bizuim pe aceste entități din categoria gnomilor şi să acordăm atenție spuselor lor, iar ele consideră că acele entități sunt extraordinar de stupide şi impertinente. Dar aceste entități mai au o însuşire. Când sunt urmărite prea intens de spiritele naturii din categoria gnomilor ele se refugiază în capul uman şi, în timp ce afară, în natură, sunt aproape uriaşe – sunt extraordinar de mari –, ele devin foarte mici când se află în capul uman. Am putea spune că ele sunt un tip de spirite ale naturii anormale, dar care au o strânsă legătură cu întreaga evoluție a omenirii pe Pământ.
Un alt gen de spirite este cel al spiritelor care trăiesc mai ales în elementul apă şi în elementul aer, cum sunt acele entități pe care le găsiți descrise de minea în dramele-misteriu menționate, ca entități din categoria silfidelor, şi aşa mai departe. Aceste entităţi la care mă refer acum au de-a face mai ales cu lumea aparenței, a aparenței frumoase, ele au legătură mai puțin cu oamenii deştepți şi mai mult cu firile artistice. Dar şi ele, la rândul lor, sunt foarte greu de descoperit, căci se pot ascunde uşor. Ele pot fi descoperite acolo unde se află opere de artă adevărate, aşadar, acolo unde este înfățişată figura umană sau aspecte din natură sau alte lucruri de acest fel. Aici pot fi ele găsite. Aceste entități, cum spuneam, pot fi descoperite, la rândul lor, cu greu. Când ne întrebăm: Cum se face că ne interesează aparența frumoasă, că simțim, uneori, o plăcere mai mare în fața unei statui frumoase decât în fața unui om viu – fireşte, o plăcere de un alt gen, dar o plăcere mai mare –, sau că suntem încântați şi ne bucurăm când auzim o configurație de sunete melodioasă ori armonioasă? alunecăm din nou foarte uşor într-un alt domeniu, în domeniul entităților luciferice. Dar nu numai entităţile luciferice sunt cele care poartă elementul artistic, ci există un regn de entităţi elementare care îi menţin treaz omului interesul artistic, altfel el ar fi mereu înclinat să nu aibă niciun interes faţă de aparenţa artistică frumoasă, căci ea este ireală, aşadar, sunt fiinţe care stimulează, în general, interesul artistic.
Ei bine, este atât de greu să descoperim aceste entităţi pentru că ele se pot ascunde şi mai uşor decât proştii din lumea spiritelor, căci ele sunt prezente, de fapt, numai acolo unde se pune în valoare frumosul. Când omul este dăruit frumosului, când savurează frumosul, cu siguranţă nu vede aceste entităţi. De ce?
În realitate, pentru a observa aceste entităţi pe o cale normală, trebuie să încercăm, când ne dăruim unei impresii artistice, să ne îndreptăm privirea clarvăzătoare spre acele entităţi pe care le găsiţi descrise în aceeaşi scenă ca fiinţe din categoria nimfelor sau din categoria silfidelor, care sunt prezente şi în regnurile elementare ale naturii, şi să ne transpunem în aceste fiinţe. Trebuie să le observăm, odată cu aceste fiinţe ale aerului şi ale apei, pe celelalte, care sunt prezente în actul de savurare a frumosului. Şi, pentru că este greu, trebuie să ne ajutăm şi pe o altă cale. Din fericire, aş putea spune, putem descoperi uşor aceste fiinţe atunci când ascultăm pe cineva care vorbeşte destul de frumos şi când nu înțelegem vorbirea acestuia în mod obişnuit, ci ascultăm numai sunetele, fără a înțelege sensul lor. Când ne dăruim acestei vorbiri frumoase – trebuie să fie exprimată frumos, trebuie să fie exprimată cu artă oratorică, şi, totuşi, să nu o înțelegem realmente –, atunci ne putem însuşi facultatea, care este o facultate intimă, delicată, de a vedea aceste entităţi. Aşadar, trebuie să încercăm să ne însuşim talentul silfidelor şi să-l fortificăm prin acel talent care se dezvoltă atunci când ascultăm un discurs rostit frumos şi la care nu înțelegem, la care nu ascultăm ce înseamnă cuvintele, ci numai vorbirea frumoasă. Atunci descoperim aceste entităţi, care sunt prezente peste tot acolo unde se află frumosul, şi îşi oferă sprijinul, astfel încât omul poate dezvolta un interes just faţă de frumos.
Şi atunci urmează marea dezamăgire, atunci urmează teribila uluială. Şi anume, aceste entităţi sunt urâte, sunt ceea ce poate fi mai urât, sunt nişte fiinţe oribile, arhetipurile urâţeniei. Şi dacă ne-am dezvoltat privirea spirituală pentru a vedea aceste entităţi şi intrăm apoi cu această privire spirituală într-un atelier în care se creează opere de artă, observăm că aceste entităţi sunt tocmai acele fiinţe care, ca nişte păianjeni, se află la baza existenţei lumii pe Pământ pentru ca oamenii să manifeste interes pentru frumos. Aceste fiinţe-păianjen oribile sunt acele fiinţe elementare prin intermediul cărora se trezeşte interesul pentru frumos. Omul nu ar putea avea interesul just pentru frumos dacă nu ar fi întrețesut cu sufletul său într-o lume de fiinţe-păianjen oribile.
Omul nu bănuieşte, când trece printr-o galerie de artă – căci tot ceea ce v-am relatat eu este numai pentru a descoperi formele acestor entităţi; ele sunt prezente de fiecare dată când omul savurează frumosul –, că în interesul său pentru cele mai frumoase tablouri este sprijinit de faptul că din toate urechile şi nările ies afară şi se târăsc înăuntru aceşti păianjeni oribili. Pe baza urâţeniei se înalță entuziasmul omului pentru frumuseţe. Aceasta este o taină cosmică. E nevoie, aş putea spune, de incitarea prin urâţenie tocmai pentru ca să ia naştere frumosul. Şi marile naturi artistice erau nişte personalităţi care, datorită corporalităţii lor puternice, au putut suporta să fie infiltrate cu aceşti păianjeni, pentru a crea o Madona Sixtină sau ceva asemănător: Frumosul a fost creat în lume tocmai prin faptul că s-a înălţat dintr-o mare de urâţenie prin entuziasmul sufletului uman.
Nu avem voie să credem, când ajungem în spatele vălului lumii sensibile, când ajungem în domeniul de dincolo de prag, că ajungem într-un domeniu al frumuseţii pure. Să nu credeţi că cineva care cunoaşte aceste lucruri se exprimă în mod uşuratic când spune: Dacă nu sunt pregătiţi temeinic, oamenii trebuie să fie opriţi la pragul lumii spirituale. – Căci, pentru a afla tot ceea ce îţi apare înălțător şi încântător în faţa vălului, trebuie să faci mai întâi cunoştinţă cu substraturile, care nu sunt deloc încântătoare. Dacă priviţi apoi în lumea elementară care aparţine aerului şi apei, dacă văplimbaţi prin ea şi o observaţi cu ajutorul clarvederii, vedeţi şi aici marea luptă a lumii volatile a silfidelor şi ondinelor împotriva acestor arhetipuri ale urâţeniei. Eu spun păianjeni; ele nu constau din pânze de păianjeni, ci sunt formate din elementul apei şi din elementul vaporilor de apă. Ele sunt formaţiuni de aer volatile, care îşi sporesc şi mai mult urâţenia prin faptul că în fiecare secundă au o altă urâţenie, care îţi creează mereu sentimentul că urâţenia care urmează, care se aşază peste cea precedentă, este şi mai grozavă decât cea dinainte. Această lume se găseşte şi ea în aer şi în apă, la fel ca şi ceea ce ne încântă în aer şi în apă.
Iar pentru ca omul să poată dezvolta entuziasm faţă de bine, mai are loc şi altceva. Despre celelalte fiinţe putem spune că ele sunt mai mult sau mai puţin prezente, dar despre entităţile despre care voi vorbi acum trebuie să spun, că ele se formează neîncetat, şi anume, ele se formează atunci când omul dezvoltă o anumită căldură interioară faţă de bine. În această căldură se dezvoltă acele entităţi care sunt, de fapt, entităţi de natura focului, de natura căldurii, entităţi care trăiesc în prezent, dar care au o asemenea natură cum este aceea pe care am descris-o în cartea mea Ştiinţa ocultă în rezumat în legătură cu existenţa saturniană a omului.
Aceste fiinţe sunt astăzi cum era omul în vechea existenţă saturniană. Ele nu sunt modelate la fel ca omul, dar au o asemenea natură. Nu putem spune despre ele că sunt frumoase sau urâte sau alte lucruri de acest fel; trebuie să le judecăm din punctul de vedere pe care ni-l oferă fiinţele elementare obişnuite ale căldurii, care sunt ele prezente. Întreaga cercetare spirituală este extraordinar de dificilă, căci, dacă ajungem la aceste entităţi, care trăiesc în căldură, aşadar, în „foc” – în sensul vechi al cuvântului –, noi, ca oameni, ne apropiem foarte greu de ele şi, când ne apropiem, nu este deloc plăcut. Ne apropiem de ele, de exemplu, când avem febră violentă. Dar atunci, de regulă, omul nu poate fi un observator prea obiectiv. Altfel, capacitatea de a contempla asemenea fiinţe ale căldurii se poate dezvolta prin perfecţionarea în continuare a mijloacelor care sunt prezentate în cărţile mele. Dar aceste fiinţe ale căldurii au o anumită relaţie cu acele entităţi care apar mai ales atunci când omul dezvoltă un entuziasm faţă de bine: Această relaţie are însă un caracter deosebit de ciudat.
Voi presupune, prin ipoteză – căci numai aşa pot descrie situaţia –, că ar fi prezente asemenea fiinţe normale ale căldurii, care provin, în general, din căldura fizică umană, căldură care, desigur, este mai mare decât căldura ambianţei. Omul are căldură proprie. Prin aceasta, în apropierea lui se află asemenea entităţi. Şi apoi, într-un om care dezvoltă entuziasm faţă de bine apar celelalte entităţi, care sunt tot fiinţe ale căldurii, însă de un alt gen. Dar când ajung în apropierea fiinţelor normale ale căldurii, ele se retrag imediat din faţa acestora şi se strecoară în interiorul cel mai adânc al omului. Dacă ne străduim să descoperim însuşirile acestor entităţi din punctul de vedere al fiinţelor normale ale căldurii, aflăm următorul lucru: aceste entităţi au un sentiment intim, dar foarte puternic dezvoltat, al ruşinii. Ele nu vor cu niciun chip să fie observate de celelalte fiinţe ale lumii spirituale şi fug din faţa lor, căci se ruşinează să fie văzute, ele se retrag, înainte de toate, în interiorul cel mai adânc al oamenilor, astfel că sunt greu de descoperit. De fapt, ele pot fi descoperite numai atunci când, să spunem, ne observăm pe noi înşine în anumite momente, pe care nu le putem provoca atât de uşor în mod voluntar. Presupuneţi că aţi citi ceva şi, citind o scenă care vă atinge într-un mod foarte dramatic, fără să fiţi un om sentimental, izbucniţi în lacrimi. Să spunem că într-un roman este descrisă o faptă impresionantă, bună, sunteţi emoţionat până la lacrimi. Dacă recurgeţi la autoobservaţie, puteţi descoperi că întregi cete de asemenea entităţi – care au un sentiment atât de fin şi de intim dezvoltat al ruşinii – se refugiază în inima dumneavoastră, în întreg pieptul dumneavoastră, în general, că ele ajung la dumneavoastră, că ele caută ocrotire faţă de celelalte fiinţe ale lumilor spiritual-elementare şi mai ales faţă de celelalte fiinţe ale căldurii.
Există o forţă de respingere considerabilă între fiinţele normale ale căldurii şi aceste fiinţe ale căldurii înzestrate cu un simţ al ruşinii extraordinar de puternic, care trăiesc numai în sfera morală a oamenilor şi fug de atingerea cu alte fiinţe spirituale. Aceste entităţi sunt prezente în număr mult mai mare decât se crede de obicei, şi ele sunt acele entităţi care îl înzestrează pe om cu entuziasm faţă de binele moral. Omul nu ar avea prea uşor acest entuziasm faţă de binele moral dacă nu i-ar veni în ajutor aceste entităţi. Şi, când omul iubeşte moralitatea, el se află în legătură, într-o legătură inconştientă, cu aceste entităţi.
Anumite însuşiri ale acestor entităţi sunt de aşa natură încât acest întreg regn poate fi foarte uşor greşit înțeles. În realitate, de ce le este oare ruşine acestor entităţi? Lor le este ruşine din cauză că întreg restul lumii regnului elementar în sânul căruia se află aceste entităţi le dispreţuiesc, de fapt, nu vor să ştie nimic despre ele. Şi aceste entităţi simt acest lucru, şi tocmai de aceea, pentru că sunt nişte entităţi atât de dispreţuite, ele acţionează pentru a face să ia naştere entuziasmul faţă de bine.
Nu aş vrea să mai prezint şi alte însuşiri ale acestor entităţi, căci se poate vedea cât de ciudat este atins sufletul uman când se relatează despre acele fiinţe-păianjen oribile. De aceea, aş vrea să las în afara discuţiei anumite însuşiri ale acestor entităţi. Dar am văzut că ceea ce se dezvoltă aici, în domeniul existenței sensibile, ca adevăr, frumos, bine, se dezvoltă întru totul pe baza faptului că adevărul, frumosul şi binele au nevoie de aceste trei regnuri spirituale pe care le-am descris, aşa cum noi, ca oameni de pe Pământ, avem nevoie de solul pe care păşim. Nu în sensul că aceste entităţi ar da naştere adevărului, frumosului şi binelui; ele nu fac acest lucru. Dar gândurile care exprimă adevărul, care semnifică adevărul, au nevoie de capete spirituale prosteşti ca să se poată dezvolta pe umerii acestor entităţi. Iar frumosul pe care îl creează omul are nevoie de acei păianjeni urâţi ai apei şi ai aerului pentru ca frumosul să se înalțe din această mare a urâțeniei. Iar binele are nevoie de un regn de entităţi care nu se pot arăta printre celelalte fiinţe ale căldurii, printre fiinţele normale ale căldurii, căci ele trebuie mereu să se teamă, şi tocmai prin aceasta ia naştere entuziasmul faţă de impulsurile binelui.
Dacă nu ar exista toate aceste fiinţe, ar trebui să avem în cap, în loc de gânduri, dacă nu chiar nişte soldaţi de plumb, cel puţin, nişte aburi grei. Lucrurile care ar ieşi la iveală în acest fel nu ar fi prea deştepte. Şi, pentru a crea frumosul, ar trebui să avem darul de a face ca acest frumos să fie viu, pentru ca oamenii să aibă interes faţă de el, şi aşa mai departe. Pentru ca aici, în domeniul lumii sensibile, să fie prezente impulsurile de care avem nevoie pentru activitatea noastră de gândire, pentru activitatea noastră de simţire pe tărâmul frumosului, pentru activitatea noastră de voinţă în domeniul binelui, pentru aceasta sunt necesare aceste trei regnuri elementare.
Dacă examinăm regnurile elementare normale, aşadar – ca să folosim exprimarea curentă –, regnul gnomilor, regnul silfidelor, regnul ondinelor, regnul salamandrelor, avem aici, propriu-zis, nişte regnuri care mai vor ceva în lume. Ele merg în direcţia unor conformaţii asemănătoare celor pe care le avem în lumea noastră sensibilă, numai că ele vor fi altfel, dar vor deveni cândva perceptibile pentru nişte simţuri cum sunt cele pe care le are omul acum, în timp ce astăzi ele nu sunt perceptibile în existenţa lor elementară pentru simţurile obişnuite.
Dar entităţile pe care vi le-am descris au sărit deja dincolo de treapta pe care se află astăzi oamenii şi animalele sau plantele, ele au ajuns mai departe decât acestea, au trecut dincolo. Astfel încât, dacă, de exemplu, ne-am putea întoarce până la vechea existenţă lunară, care a precedat existenţa Pământului, am afla acolo aceste entităţi pe care le găsim aici, pe Pământ, sub forma acelor entităţi ruşinoase care ne stimulează din punct de vedere moral. Noi le-am vedea pe vechea Lună ca lume animală normală, care ar fi vizibilă şi pentru ochii pământeşti, urzind, ca să spunem aşa, de la un copac la altul. Dar trebuie să chemaţi în amintire existenţa lunară, aşa cum am descris-o în cartea mea Ştiinţa ocultă. Această existenţă lunară este, fireşte, o existenţă estompată şi fugară, şi lucrurile se metamorfozează, se transformă. Printre aceste entităţi se întreţes şi acele entităţi urâte pe care le-am descris, aceşti paianjeni originari, de care vechea Lună era împânzită în întregime şi care atunci erau vizibili. Atunci erau prezente şi acele entităţi care îi însoţesc astăzi, drept capete stupide, pe înţelepţi. Acestea erau prezente acolo, şi ele au făcut ca vechea Lună să se prefacă în praf şi pulbere, astfel încât să poată apărea Pământul. Nici aici, în timpul existenţei Pământului, aceste entităţi nu se bucură când iau naştere cristalele, dar se bucură la orice sfărâmare a mineralului.
Aşadar, în timp ce despre celelalte fiinţe elementare, cele normale, putem spune că vor deveni cândva vizibile, perceptibile prin simţuri, despre aceste entităţi trebuie să spunem că ele erau odinioară perceptibile prin simţuri şi că au sărit, fireşte, trecând prin spiritualitatea ahrimanică şi luciferică, în spiritual. Astfel încât noi avem două tipuri de fiinţe elementare, un tip ascendent şi unul descendent. Şi eu aş putea spune: Pe putregaiul urâţeniei de pe vechea Lună – căci aceasta era prezentă din belşug în timpul vechii existenţe lunare – ia naştere lumea noastră, ca lume a frumosului.
Aveţi ceva analog în natură când aduceţi pe ogor bălegarul, gunoiul, şi apoi aici se dezvoltă cele mai frumoase plante. Aveţi ceva analog în natură, numai că gunoiul, bălegarul, vă întâmpină şi în mod sensibil. Aşa apar lucrurile când omul contemplă din punct de vedere spiritual, ca lume a frumosului, ceva care este numai pe jumătate real. Dumneavoastră lăsaţi să vă apară în faţa ochilor, ca lume a frumosului, ceva care este real numai pe jumătate, fără a ţine seama de ceea ce mişună în mod viu pe Pământ în cadrul celor trei regnuri ale naturii, lăsaţi să apară, să spunem, în faţa spiritului dumneavoastră, tot ceea ce răsare ca efecte frumoase pe Pământ. În orice caz, aşa cum răsar pe o pajişte cele mai frumoase flori, tot astfel dumneavoastră trebuie să gândiţi aici, dedesubt, în sens spiritual, acel bălegar, acel gunoi, acel gunoi lunar care conţine aceşti păianjeni urâţi pe care i-am descris. Pe cât de puţin poate creşte varza pe care o cultivaţi fără să puneţi solului bălegar, tot atât de puţin poate înflori pe Pământ frumuseţea fără ca zeii să îngraşe pământul cu gunoiul urâţeniei. Aceasta este necesitatea interioară a vieţii, şi noi trebuie să cunoaştem această necesitate, căci numai ea ne conferă capacitatea de a sta faţă în faţă ca fiinţe cunoscătoare cu ceea ce ne înconjoară în mod real în natură.
Cel care crede că pe Pământ poate apărea frumuseţea artei fără baza pe care o constituie această urâţenie se aseamănă cu un om care spune: Totuşi, e groaznic că oamenii pun gunoi, mai bine ar lăsa să crească lucrurile frumoase fără bălegar. – Dar e imposibil să se creeze frumuseţea fără baza urâţeniei. Şi, dacă vrem să nu ne dăruim unor iluzii despre lume, dacă vrem să cunoaştem, într-adevăr, realitatea şi nu o lume iluzorie, trebuie să cunoaştem aceste lucruri. E necesar. Cel care crede că arta ia naştere în lume fără urâţenie, acela nu cunoaşte arta. De ce nu? Ei bine, pur şi simplu, pentru că numai cel care are o presimţire a ceea ce am descris eu aici, numai acel om poate savura în mod just operele de artă, căci el ştie cu ce preţ sunt ele plătite în existenţa lumii. Cel care vrea să savureze opere de artă fără conştienţa acestui fapt, acela se aseamănă cu un om care ar vrea să desfiinţeze îngrăşarea cu gunoi a ogorului. El nu cunoaşte ce creşte în natură, ci, în realitate, are în faţa sa numai iluzia, are în faţa lui, într-un fel, nişte plante de mucava. Chiar dacă are în faţa sa plante reale, el vede numai nişte plante de mucava! Cel care nu simte în străfundurile sale urâţenia nu are dreptul să se extazieze în faţa frumuseţii.
Aşa este organizată lumea. Şi omenirea trebuie să înveţe să cunoască aceste lucruri, dacă nu vrea să rătăcească mai departe prin lume ca râmele – eu am mai spus o dată acest lucru –, care se agaţă şi ele de elementul lor şi nu îşi ridică privirea spre ceea ce este real. Dar oamenii pot dezvolta ceea ce există în ei ca predispoziţii numai dacă stau faţă în faţă cu realitatea. Dar realitatea nu este dată prin faptul că vorbim mereu de spirit, spirit, spirit, ci trebuie să cunoaştem în mod real lumea spirituală. Atunci însă trebuie să fim dispuşi să admitem şi faptul că în anumite regiuni ale lumii spirituale pot apărea, eventual, şi nişte lucruri de felul celor pe care vi le-am descris astăzi.
