Ştiinţa spirituală vrea să acţioneze în viaţa practică, să le dea oamenilor forţă şi siguranţă. Ea nu e ceva pentru oamenii curioşi, ci pentru cei ce vor să fie activi şi să-şi aducă o contribuţie energică în viaţă. Ştiinţă spirituală a existat în toate epocile. În cercurile în sânul cărora era cultivată, s-a spus întotdeauna că, dincolo de forţa pură a raţiunii, omul poate să evolueze în direcţia unor forţe spirituale mai înalte decât cele din viaţa obişnuită. Şi acolo se simţea întotdeauna legătura dintre „heilig” (sfântul), „heil” (= sănătos) şi „heilsam” (= dătător de sănătate, benefic). Sfântul Spirit este spiritul absolut sănătos, care coboară în sufletul uman spre a răspândi în lume sănătate. Dar tocmai din acest punct de vedere ştiinţa spirituală este adeseori rău înţeleasă. Cunoaşterea spirituală îl conduce pe om de la ţelurile finite, egoiste ale ştiinţei şi năzuinţei, spre nişte puncte de vedere mari, universale, spre unirea omului individual cu universul. Dar forţele superioare pe care ştiinţa spirituală le conferă astfel, atrag foarte mulţi oameni şi îi incită spre năzuinţe egoiste. Cu toate că ştiinţa spirituală îl duce pe om, de fapt, cel mai departe de tendinţele personale, ea e folosită foarte adesea drept slujitoare a egoismului. Oamenii vor ca dorinţele lor personale să fie împlinite de ea de azi pe mâine.
A existat ştiinţă spirituală în cadrul unei frăţii din Africa, numită Ordinul Terapeuţilor. În acea parte a Pământului în care s-a născut creştinismul, aceeaşi sectă era numită Ordinul Esenian. Deja numele de „terapeuţi” indică legătura lor cu spiritul şi cu sănătatea. Terapeuţii sau esenienii vindecau folosind mijloacele spiritului, asociate cu o ştiinţă materială. Cine îşi asimilează ştiinţa spirituală, îşi asimilează nişte remedii terapeutice reale: un elixir al vieţii, iată ce este ştiinţa spirituală. Ea nu trebuie dovedită prin discuţii şi temeiuri logice, ci ea trebuie introdusă în viaţă, trebuie să-i facă teferi şi sănătoşi pe oamenii în care se revarsă. A şti doar că există reîncarnarea şi karma, a şti să vorbeşti frumos despre ele, este un fel de non-ştiinţă spirituală. Omul trebuie să trăiască în ea zi de zi, oră de oră, el trebuie să-şi pătrundă cu ea tot sufletul şi să aştepte în linişte ce se întâmplă, şi atunci va vedea efectele ei. Cine poartă în el ideile spiritual-ştiinţifice ca pe o hrană, ca pe nişte seminţe, în ceasuri de suferinţă şi în ceasuri de bucurie, în ceasuri de devoţiune şi de înălţare sufletească, ceasurile în care viaţa ameninţă să se destrame, cine simte că ele dăruiesc poftă de muncă, forţă şi speranţă, acela a înţeles-o în mod just. Aici e valabil cuvântul lui Goethe „Gândeşte-te la ce, dar şi mai mult la cum!” Sau: „Seama să iei la ce, dar şi mai mult la cum!”
Şiinţa spirituală trebuie să devină o problemă cu totul individuală a fiecărui om. Căutătorul în sens spiritual-ştiinţific îşi înalţă privirile spre stele şi le înţelege după legile care pulsează prin tot spaţiul cosmic. Când Soarele se ridică pe cer dimineaţa, în toată splendoarea lui, când seara se iveşte luna în frumuseţea ei tăcută, când norii trec pe bolta cerească, căutătorul spiritual îşi înalţă privirile într-acolo şi fenomenele de pe cer devin pentru el expresia vieţii sufletesc-spirituale universale, la fel cum noi privim mişcările unei feţe sau ale unei mâini drept expresie a vieţii sufleteşti-spirituale din om. Şi apoi el îşi îndreaptă privirile spre trecut, vede cum lucrează lumea spirituală în cea fizică şi îi înalţă cugetul spre spirit. Inspiraţi în voi spiritul şi odată cu el veţi inspira viaţă sănătoasă! Dar, departe de voi orice comoditate! „Înălţarea spre infinit pune bazele sănătăţii”, spun mulţi, dar se adâncesc numai în nişte gânduri abstracte, generale. Aceasta nu este ştiinţa spirituală adevărată. Ştiinţa spirituală adevărată se apleacă asupra fiinţelor şi lucrurilor individuale, de care să ne ocupăm cu răbdare şi iubire de fiecare plantă, de fiecare piatră. Noi nu vrem să căutăm lumea spirituală prin vrăjitorie. Ea există. Dar noi nu trebuie s-o căutăm în altă parte decât în realitatea senzorială şi acolo unde am fost puşi, pentru a ne desfăşura destoinic munca zilnică. Aşa devine ştiinţa spirituală o problemă individuală. Aşa după cum unii oameni nu au nicio înţelegere faţă de o lucrare muzicală sau plastică, tot aşa unii nu au nici un fel de înţelegere faţă de spirit. O mică întâmplare va arăta ce fel de reprezentări îşi fac unii despre apariţiile de spirite: Într-un orăşel a fost observată într-o seară o lumină ciudată, care trecea de-a lungul zidului din jurul cimitirului. În curând, tot orăşelul vorbea despre asta şi, pentru că nu se găsea nicio explicaţie naturală, s-a spus că trebuie să fie vreun spirit. Mai multe persoane văzuseră lumina şi tocmai acest lucru făcea ca toată povestea să pară dubioasă. Ca să vezi un spirit adevărat, trebuie să-ţi fi dezvoltat anumite organe şi capacităţi spirituale. Dar în lumea de azi acest lucru se întâlneşte foarte rar. Dacă mai multe persoane, care trecuseră pe acolo întâmplător, au văzut lumina, aceasta e cea mai bună dovadă a faptului că nu fusese un spirit. Toată povestea s-a lămurit peste puţin timp. O doamnă în vârstă îşi plimba în fiecare seară căţeluşul, luminându-şi drumul cu o lanternă. În seara respectivă lumina fusese observată. Noi nu trebuie să căutăm asemenea presupuse fenomene cu spirite. Pentru noi, fenomenele din viaţa zilnică sunt cele mai importante manifestări ale spiritului.
Înţelepciunea este ştiinţă, dar ea trebuie, de asemenea, să fie mai mult decât ştiinţă: ea este ştiinţa transpusă în viaţă, care poate deveni în orice moment hotărâre şi faptă. Cine cunoaşte numai legile, e om de ştiinţă. Cine ştie să aplice în orice moment ştiinţa în aşa fel încât de acolo să rezulte ceva, acela e înţelept. Înţelepciunea e ştiinţa devenită rodnică. Noi trebuie să uităm de unde ne-am cucerit legile şi să ne pătrundem cu ele, pentru ca ele să devină în noi o forţă. Goethe a ajuns de la observarea exactă a plantelor individuale la ideea de plantă originară. Ea este o formaţiune a intuiţiei spirituale, o imagine a unei plante care poate trăi în noi, după imaginea căreia s-ar putea născoci nenumărate plante inexistente încă, dar care ar putea fi viabile. În omul înţelept legile se desprind de fiinţele sau lucrurile individuale, ele trăiesc în veşnicie. Dar pentru aceasta se cere ceea ce numim imaginaţie, reprezentare în imagini. Conceptele şi ideile abstracte pot fi ştiinţă, dar nu înţelepciune. Dacă s-ar fi oprit la stadiul de noţiuni, Goethe n-ar fi găsit planta originară. Planta originară trebuie s-o vedem în faţa noastră atât de viu încât s-o putem desena, cu rădăcinile, tulpinile, frunzele şi fructele ei, fără ca ea să fie asemănătoare cu o altă plantă. Acesta nu e un joc al fanteziei. Fantezia se raportează la imaginaţiune ca umbra la realitate; totuşi, ea poate fi transformată şi ridicată pe treapta de imaginaţie. Lumea Imaginaţiei încă nu ne este accesibilă, dar poate deveni accesibilă. În jurul nostru ar domni întunericul, dacă ochiul n-ar putea să transpună lumina ce intră în el în imagini şi reprezentări cromatice. La fel ca în ochi, noi trebuie să dezvoltăm şi în suflet nişte forţe care sunt concrete. Cine crede că trebuie să aştepte până când o să-i apară manifestarea ceţoasă a unui spirit, acela n-a înţeles sensul acestei munci. Sufletul trebuie să muncească la fel cum munceşte ochiul când lumina cade în el. Fără munca sufletului, lumea spirituală nu s-ar putea revărsa în el niciodată. În suflet trebuie să fie create imagini. Obiectivitatea se păstrează, dacă omul nu-şi creează imaginile unor dorinţe egoiste ş.a.m.d. Dacă omul îşi îndreaptă sufletul în acest fel spre lumea spirituală, ea se va revărsa în el şi va avea efecte vindecătoare. Imaginaţiile, imaginile au un efect vindecător. Dacă ştim să transformăm în imagini noţiunile ştiinţei spirituale, care să nu aibă doar contururi, ci şi viaţă, culori şi sunete, dacă întreaga lume devine o asemenea imagine, atunci această înţelepciune devine pe fiecare tărâm al vieţii un medicament, nu numai pentru noi înşine, ci şi pentru alţii, pentru întreaga lume. Chiar dacă la început, imaginile sunt greşite, ele nu vor face niciun rău. Vor fi corectate de cei care ne călăuzesc.
Un asemenea înţelept a fost Paracelsus; el şi-a pătruns fiinţa cu întreaga lume şi a transformat-o într-o lume vie, astfel încât fiecare plantă putea să-i spună ceva. Ce-i spunea oare? Îi revela ce este înţelepciunea. Animalul este, într-un anumit sens, înţelept: în instinctul animalului este înţelepciune. Dar animalul nu are un suflet individual, ci un suflet-grup, care acţionează din afară, ca entitate spirituală. Toate animalele, al căror sânge poate fi amestecat, fără ca acest lucru să dăuneze, au un suflet comun, sufletul-grup. Această înţelepciune, care acţionează din afară în om a fost individualizată. Fiecare om îşi are sufletul lui individual, care acţionează din afară, dar el a pierdut, în schimb, siguranţa existenţei. Nesiguranţa este caracteristica ştiinţei. Viaţa omului este încercare, alegere, căutare, tatonare. Dar există o dezvoltare superioară. Cunoaşterea, pe care omul şi-o cucereşte cu multă trudă pe calea încercării, poate redeveni înţelepciune. Dacă topim ceea ce este viu în ceva plin de culoare, sunet şi lumină, într-o imaginaţie, devenim înţelepţi. Aşa e făcut Paracelsus. Aşa s-a apropiat el de fiecare plantă, de fiecare substanţă chimică. La fel cum animalul ştie în mod nemijlocit ce anume e dătător de sănătate, şi Paracelsus recunoştea direct puterea tămăduitoare a plantelor: dar nu într-un mod instinctiv, inconştient, ci plin de o înţelepciune conştientă, el îşi dădea seama căror bolnavi le-ar putea fi de ajutor. În acest sens erau înţelepţi şi terapeuţii şi esenienii. De acest lucru nu ne putem da seama prin încercări, ci numai dacă înţelepciunea devine imaginaţie. Atunci planta îi vorbeşte imaginii despre ea care trăieşte în suflet şi spune: Da, la aceasta sunt bună. Planta îşi recunoaşte imaginea din sufletul omului care o priveşte, îşi transformă imaginea şi atunci omul ştie şi simte în mod nemijlocit la ce poate ea folosi. Ştiinţa spirituală nu are nimic de obiectat ştiinţei şi niciun om care se străduieşte cu adevărat pe tărâmul spiritual-ştiinţific nu va neglija să se familiarizeze cu cuceririle ştiinţei. Dar el nu se opreşte aici, ridicând astfel ştiinţa pe treapta unei cunoaşteri creatoare, pline de înţelepciune.
Noi ştim că, în ultimă instanţă, fiinţa umană este formată din corp fizic, corp eteric sau al vieţii, corp astral şi Eu. Cunoaşterea obişnuită nu ajunge decât până la corpul astral şi devine o parte a lui. Imaginaţia, însă, pătrunde până în corpul eteric, ea umple cu spirit al vieţii corpul eteric şi face ca omul să devină un vindecător viu. Ne putem da seama cel mai bine cât de mare este acţiunea exercitată de imaginaţie în comparaţie cu noţiunile pur abstracte după efectele rele pe care ea le poate avea. Un om a fost de faţă când fratelui său i-a fost amputat un picior. La tăierea osului s-a auzit un sunet ciudat. În acelaşi moment, el a simţit o durere violentă în acelaşi loc al piciorului în care fusese făcută operaţia la fratele său. Şi el n-a putut să scape mult timp de acea durere, în timp ce fratele său de mult nu mai simţea nimic. Sunetul osului se săpase pe cale imaginativă în corpul eteric al omului şi provocase durerile.
Un medic din Berna a făcut nişte experimente foarte interesante în acest sens. El a luat o potcoavă obişnuită de care a legat două sârme, în aşa fel încât ele păreau a fi firele conducătoare ale unei maşini de produs electricitate. Oricine venea, credea că are în faţa lui o asemenea maşină şi, dacă o atingea, simţea un curent electric. Unii au afirmat chiar că au simţit un şoc violent. Aceste efecte erau provocate pur şi simplu prin ceea ce oamenii îşi imaginau despre aceasta; nicio demonstraţie nu a fost pentru a-i convinge. Există unii oameni care s-au îmbogăţit fabricând tablete din pâine obişnuită. Asemenea „tablete” vindecă tot felul de boli şi sunt folosite mai ales ca somnifere. Într-un sanatoriu, o doamnă lua în fiecare seară asemenea tablete şi după ele avea un somn excelent. Într-o seară luă hotărârea de a se sinucide şi înghiţi toate tabletele pe care putuse să pună mâna. Între timp, personalul de serviciu şi-a dat seama ce se întâmplă şi medicii au intrat în panică, fiindcă pacienta prezenta toate simptomele unei morţi apropiate. Unul singur îşi păstră calmul: era medicul care fabrica tabletele.
Omul trebuie să aibă forţa de a transforma ceea ce doar ştie într-o imagine plină de viaţă. Pe aceasta se bazează şi efectul hipnozei. În caz de hiponoză e scos din joc corpul astral şi hipnotizatorul acţionează direct asupra corpului eteric, prin imagini. Dar acesta este un proces maladiv. Imaginile pe care noi le creăm se imprimă în corpul eteric. Dacă imaginile create de noi au fost luate din lumea spirituală, ele pot stârpi din forţa cosmică spirituală tot ce este maladiv, adică se pot pune în echilibru, se pot armoniza cu curenţii cosmici. Tot ce este maladiv îşi are originea în egoism. În cazul unui asemenea proces, noi suntem ridicaţi deasupra vieţii noastre de reprezentare obişnuită: Are loc atunci un fel de estompare a reprezentărilor obişnuite. Acest lucru trebuie să se producă din când în când, de exemplu, când omul doarme. Atunci corpul astral şi Eul se despart de corpul fizic şi corpul eteric şi se unesc cu spiritul Pământului. Şi de aici el exercită o acţiune de însănătoşire asupra corpului eteric, şi imprimă nişte imagini dătătoare de sănătate. Dar acest lucru are loc în mod inconştient. Numai omul ajuns pe o treaptă de evoluţie superioară o face în mod conştient. În spatele tututor fiinţelor şi lucrurilor se află nişte idei originar-veşnice, spune Platon. Un văzător vede fiinţa spirituală din fiecare plantă, forma plantei e constituită ea însăşi din asemenea imagini spirituale. Omul poate privi în el aceste imagini şi deveni astfel creator. Numai animalele şi oamenii, de fapt, numai oamenii se pot îmbolnăvi. Imaginile, ca realitate spirituală, acţionează în întreaga natură, dar noi, oamenii, luăm în noi spiritul şi trebuie să-l ridicăm din nou la nivelul vieţii. O înţelepciune imaginativă va aduce sănătate. Ceea ce are un efect fertilizator, până la imagine, este înţelepciune. Spiritul creează imaginaţia. Ştiinţa spirituală, care ne dă o asemenea înţelepciune, ne poate da cel mai bine vindecarea de boli şi anume, înainte de toate – în mod profilactic – de cele pe care încă nu le avem. Dar acest lucru, bineînţeles, e greu de controlat. Ştiinţa spirituală are şi forţa care-l întinereşte pe om, care-l menţine viguros şi tânăr, înţelepciunea revarsă în om forţă de viaţă şi forţa tinereţii este ceva care-l face să fie puternic şi plin de prospeţime. O asemenea înţelepciune deschide sufletul. Iar înţelepciunea e sămânţa iubirii. Nu putem predica iubirea. Oamenii cei mai plini de compasiune şi iubire au fost terapeuţii şi esenienii. Înţelepciunea pătrunde cu căldură sufletul uman, ea face să se reverse iubirea; nu e de mirare, de aceea, dacă asemenea înţelepţi vindecau prin punerea mâinilor.
Înţelepciunea emană în membre forţa iubirii. Deoarece a fost cel mai înţelept, Christos a fost şi cel mai bun vindecător, el emana iubire şi compasiune, singurele care pot ajuta. Dacă un om zace pe stradă cu piciorul fracturat şi în jurul lui stau oamenii cei mai plini de iubire, ei tot nu-l vor putea ajuta. Dar dacă vine un medic, care ştie cum să pună la loc fractura, căruia înţelepciunea lui îi dă posibilitatea de a-şi transpune compasiunea în faptă, atunci omul va fi ajutat. A putea, a recunoaşte, a fi înţelept – acestea sunt temelia oricărui ajutor uman. Înţelepciunea există mereu în jurul nostru, în lume, fiindcă au revărsat-o nişte fiinţe înţelepte. Când înţelepciunea ajunge pe culmea ei, ea va fi iubirea atotcuprinzătoare. Lumea viitorului va radia spre noi iubire. Înţelepciunea e mama iubirii. Spiritul plin de înţelepciune este marele vindecător. De aceea, Christos, iubirea, s-a născut din Spiritul Sfânt, adică din spiritul vindecător.
