Aşa cum marea evoluţie cosmică poate fi reprezentată prin succesiunea stărilor de la perioada Saturn până la perioada Vulcan, tot astfel este posibil acest lucru şi pentru intervale de timp mai mici, de exemplu, pentru cele ale evoluţiei Pământului. De la acea prăbuşire gigantică care a adus sfârşitul vechii vieţi atlanteene s-au succedat în cadrul evoluţiei umanităţii stări care în cartea aceasta au fost caracterizate drept epocile protoindiană, protopersană, egipteano-chaldeeană, greco-latină. A cincea epocă este cea în care se află omenirea acum, este prezentul. Această epocă a început prin secolele al XII-lea, al XIII-lea şi al XIV-lea după Christos, după ce ea s-a pregătit începând din secolele al IV-lea, al V-lea. Foarte clar ea apare din secolul al XV-lea. Epoca premergătoare, cea greco-romană şi-a avut începutul în secolul al VII-lea înainte de Christos. La sfârşitul primei treimi a acesteia a avut loc evenimentul christic. Structura sufletească, toate aptitudinile umane s-au modificat la trecerea de la epoca egipteano-chaldeeană la cea greco-romană. În prima, încă nu exista ceea ce se numeşte acum reflectarea logică ca o concepţie raţională despre lume. Ceea ce omul îşi poate însuşi astăzi prin raţiunea sa drept cunoştinţă primea atunci în forma adecvată acelui timp nemijlocit, printr-o ştiinţă într-o anumită privinţă suprasensibilă. Lucrurile erau percepute; şi în timp ce erau percepute apărea în suflet noţiunea, imaginea de care avea nevoie sufletul, dinăuntru. Când facultatea de cunoaştere este de aşa natură, atunci nu răsar numai imagini ale lumii fizic-sensibile, ci din adâncurile sufletului vine şi o anumită cunoaştere a unor fapte şi entităţi non-sensibile. Acesta este un rest al vechii conştienţe suprasensibile înceţoşate care a fost cândva proprietate comună a întregii omeniri.
În epoca greco-latină au existat mulţi oameni lipsiţi de această capacitate. În locul ei a apărut gândirea raţională asupra lucrurilor. Oamenii au devenit tot mai îndepărtaţi de o percepţie nemijlocită cu caracter de vis a lumii spiritual-sufleteşti şi limitaţi tot mai mult la a-şi face o imagine despre aceasta prin raţiunea şi sentimentul lor. Într-o anumită privinţă, această stare a durat de-a lungul celei de a patra epoci postatlanteene. Numai oameni care mai păstrau ca o moştenire vechea structură sufletească mai puteau prelua în conştienţă lumea spirituală. Dar aceşti oameni sunt rămăşiţe ale trecutului. Genul lor de cunoaştere nu se mai potrivea timpului mai nou. Căci legile evoluţiei au ca urmare faptul că o capacitate sufletească veche îşi pierde semnificaţia deplină când apar noi aptitudini. Viaţa oamenilor se adaptează atunci noilor capacităţi. Şi ea nu mai are ce face cu vechile aptitudini. Au existat însă şi oameni care într-un mod foarte conştient au început să dezvolte pe lângă forţele raţiunii şi ale sentimentelor alte forţe, superioare, care le dădeau din nou posibilitatea de a pătrunde în lumea spiritual-sufletească. Trebuiau să înceapă prin a face acest lucru în alt fel decât se făcea cu elevii vechilor iniţiaţi. Aceştia nu trebuiau încă să ia în considerare aptitudinile sufleteşti care s-au dezvoltat abia în cea de a patra epocă postatlanteană. Disciplinarea spiritului, descrisă în această carte [Die Geheimwissenschaft im Umriß (Ştiinţa ocultă)] drept cea actuală, a început să se dezvolte, în primele ei forme, în cursul celei de a patra epoci. Dar ea era pe atunci numai la începuturile ei şi şi-a putut afla desăvârşirea abia în cea de a cincea epocă postatlanteană (secolele al ХП-lea, al XIII-lea şi mai ales în al XV-lea). Oamenii care căutau în acest fel urcarea în lumile superioare puteau afla ceva despre domeniile superioare ale existenţei prin imaginaţiune, inspiraţie şi intuiţie. Oamenii care rămăseseră la aptitudinile evoluate ale raţiunii şi ale sentimentelor puteau şti despre lucrurile cunoscute de clarviziunea mai veche numai prin tradiţii care se transmiteau de la o generaţie la alta, oral sau prin scris.
Chiar şi cei născuţi după Christos, dacă nu se ridicau în lumile superioare, puteau cunoaşte ceva despre fiinţa lui numai prin astfel de tradiţii. Existau şi iniţiaţi care mai aveau aptitudinile percepţiei naturale pentru lumea suprasensibilă şi care se ridicau într-o lume superioară, în ciuda faptului că nu luau în considerare noile forţe ale raţiunii şi ale sentimentului. Ei au fost o punte de legătură în trecerea de la iniţierea veche la cea nouă. Astfel de personalităţi mai existau şi pentru perioadele următoare. Tocmai acest lucru este esenţial în epoca a patra, faptul că prin închiderea în sine a sufletului faţă de contactul cu lumea spiritual-sufletească omul şi-a întărit forţele sale raţionale şi afective. Sufletele care s-au încorporat atunci în aşa fel încât au dezvoltat în mare măsură forţele raţionale şi afective au adus apoi rezultatul acestei evoluţii în încorporările lor din epoca a cincea. Ca înlocuitor al acestei închideri au fost atunci prezente tradiţiile puternice ale vechilor înţelepciuni, mai ales cele cu privire la evenimentul christic, care prin puterea conţinutului lor dădeau sufletelor o ştiinţă plină de încredere despre lumile superioare. Dar au existat întotdeauna şi oameni care dezvoltau forţe de cunoaştere superioare, pe lângă aptitudinile gândirii raţionale şi ale sentimentului. Lor le-a incumbat aflarea faptelor lumii superioare şi mai ales a tainei evenimentului christic printr-o ştiinţă suprasensibilă nemijlocită. De la ei a curs în sufletele celorlalţi oameni întotdeauna atât cât putea fi inteligibil acelor suflete. Prima răspândire a creştinismului trebuia să coincidă, potrivit sensului evoluţiei, cu un timp în care forţele cunoaşterii suprasensibile nu erau dezvoltate la o mare parte a omenirii. Din această cauză, forţa tradiţiei a fost atunci atât de mare. Era nevoie de o forţă maximă pentru a aduce oamenii care nu puteau privi în lumea suprasensibilă la încrederea într-o astfel de lume. Au existat aproape întotdeauna, dacă facem abstracţie de un interval de excepţie din secolul al ХШ-lea, şi oameni care se puteau urca în lumile superioare prin imaginaţiune, inspiraţie şi intuiţie. În era creştină, aceşti oameni sunt urmaşii vechilor iniţiaţi, care au fost conducătorii şi membrii ai lăcaşurilor misteriale de înţelepciune. Ei aveau sarcina de a cunoaşte din nou prin aptitudinile proprii ce s-a putut cuprinde de către vechea cunoaştere a Misteriilor, iar la aceasta ei trebuiau să mai adauge cunoaşterea despre fiinţa lui Christos.
Aşa a luat naştere la noii iniţiaţi o cunoaştere care a cuprins tot ce era obiect al vechii iniţieri, dar în centrul acestei cunoaşteri strălucea ştiinţa superioară despre tainele evenimentului christic. O astfel de cunoaştere putea să se infiltreze numai în mică măsură în viaţa generală, în timpul în care sufletele umane trebuiau să-şi consolideze facultăţile gândirii şi ale sentimentului. Din această cauză, în acest interval exista o „ştiinţă ascunsă”. Apoi a început noua epocă, pe care o desemnăm ca fiind a cincea. Esenţa ei constă în aceea că dezvoltarea capacităţilor de gândire raţională a progresat, a cunoscut o înflorire puternică şi va continua să se dezvolte trecând peste prezent în viitor. Aceasta s-a pregătit încet, începând din secolele al ХП-lea şi al XIII-lea, cunoscând un progres din ce în ce mai rapid din secolul al XVI-lea până în prezent.
Sub aceste influenţe perioada de evoluţie a celei de a cincea epoci a fost una care a adoptat tot mai mult cultivarea forţelor gândirii raţionale, în timp ce, dimpotrivă, cunoaşterea tradiţională bazată pe încrederea în lumea suprasensibilă şi-a pierdut tot mai mult forţa asupra sufletelor oamenilor. În schimb, şi în această perioadă s-a dezvoltat ceea ce poate fi numit o infiltrare în sufletele oamenilor a cunoştinţelor conştienţei suprasensibile a timpului nou. „Cunoaşterea ascunsă” se răspândeşte, chiar dacă la început abia perceptibil, în modurile de reprezentare ale oamenilor acelui timp. Dar este lesne de înţeles că forţele gândirii raţionale au adoptat până în prezent o atitudine de respingere a acestora. Numai că ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla, în ciuda oricărei respingeri. „Ştiinţa ascunsă” care cuprinde omenirea şi o va cuprinde din ce în ce mai mult o putem numi, în concordanţă cu un simbol, „cunoaşterea Graalului”. Cel care învaţă să cunoască acest simbol în semnificaţia sa cea mai profundă, aşa cum este prezentat în poveşti şi în legende, va înţelege că el transpune în domeniul sensibil ceea ce a fost numit mai sus cunoaşterea noii iniţieri, cu misteriul lui Christos în centru. Iniţiaţii moderni mai pot fi numiţi, din această cauză, şi „iniţiaţi ai Graalului”.
Calea care conduce în lumile suprasensibile duce la „ştiinţa despre Graal” şi primele trepte ale acesteia au fost descrise în această carte. Această cunoaştere are particularitatea că faptele ei pot fi cercetate numai dacă obţii mijloacele corespunzătoare, aşa cum au fost descrise în această carte. Odată cercetate, ele pot fi înţelese chiar şi cu ajutorul forţelor sufleteşti care se dezvoltă în cea de a cincea epocă de cultură. Da, se va constata că aceste forţe pot fi satisfăcute din ce în ce mai mult prin asemenea cunoştinţe. În prezent, trăim într-o vreme în care aceste cunoştinţe trebuie preluate mai mult în conştienţa generală decât mai înainte. Această carte ar vrea să analizeze lucrurile din acest punct de vedere. În măsura în care omenirea în evoluţie va absorbi cunoştinţele Graalului, impulsul dat de evenimentul christic poate deveni din ce în ce mai important. Părţii exterioare a evoluţiei creştine i se va asocia tot mai mult cea interioară. Ceea ce poate fi cunoscut prin imaginaţiune, inspiraţie şi intuiţie despre lumile superioare în legătură cu taina lui Christos va pătrunde din ce în ce mai mult viaţa de reprezentare, de sentiment şi de voinţă a oamenilor. „Ştiinţa ascunsă despre Graal” va deveni evidentă. Ea va pătrunde din ce în ce mai mult ca o forţă exteriorizările de viaţă ale oamenilor.
În timpul celei de a cincea epoci de cultură cunoştinţele referitoare la lumile suprasensibile se vor infiltra în conştienţa umană, iar când va începe a şasea epocă omenirea va fi dobândit pe o treaptă superioară ceea ce a posedat într-o perioadă anterioară într-un mod încă înceţoşat, de vedere non-sensibilă. Totuşi noua facultate va avea o cu totul altă formă decât cea din timpurile vechi. Ceea ce sufletul vechilor timpuri ştia despre lumile superioare nu era impregnat de o forţă raţională şi de simţire proprie. El le cunoştea ca pe un dar. În viitor nu le va percepe doar ca daruri inspirate, ci le va înţelege şi le va simţi ca pe esenţa propriei sale fiinţe. Când va obţine cunoştinţă despre o fiinţă sau un lucru oarecare, înţelegerea acestei cunoştinţe o va găsi ca fiind justificată şi prin entitatea sa proprie. Când se va impune o altă cunoştinţă despre o lege morală, despre un comportament uman, sufletul va spune: Sentimentul meu este justificat în faţa lui însuşi numai când eu fac ceea ce se află în sensul acestei cunoştinţe. O astfel de atitudine sufletească va trebui să se împlinească la un număr destul de mare de oameni în cea de-a şasea epocă. Într-un anume fel, în cea de a cincea epocă se repetă ceea ce a adus evoluţiei omenirii cea de a treia, cea egipteano-chaldeeană. Atunci sufletul percepea doar anumite fapte ale lumii suprasensibile. Percepţia acesteia se afla în curs de dispariţie. Se pregăteau forţele gândirii raţionale pentru progresul lor; iar acestea trebuiau mai întâi să excludă omul din lumile superioare. În epoca a cincea, faptele suprasensibile care erau văzute în epoca a treia în conştienţa crepusculară devin din nou manifeste, dar de această dată impregnate cu forţe ale gândirii raţionale şi ale sentimentelor personale ale omului. Ele sunt străbătute şi de ceea ce poate deveni parte a sufletului prin cunoaşterea tainei lui Christos. Din această cauză, ele iau o cu totul altă formă decât cea pe care au avut-o altădată. În timp ce în vremurile de demult impresiile din lumile suprasensibile erau resimţite ca forţe care îl scoteau pe om dintr-o lume spirituală, în care el nu se afla, prin evoluţiile timpurilor mai noi aceste impresii sunt resimţite ca aparţinând unei lumi în care omul evoluează, în care el se află din ce în ce mai mult. Nimeni nu trebuie să creadă că repetarea culturii egipteano-chaldeene înseamnă pur şi simplu că sufletul ar prelua ceea ce era prezent atunci şi a fost transmis din acea epocă. Impulsul christic înţeles corect acţionează în sensul că omul care l-a preluat se simte membru al unei lumi spirituale, se recunoaşte şi se comportă ca atare, în timp ce mai înainte se simţea în afara ei. În timp ce a treia epocă de cultură se retrezeşte în cea de a cincea, în acest fel, pentru a se pătrunde în sufletele umane cu ceea ce adusese cu totul nou cea de a patra epocă, un lucru similar se va întâmpla în epoca a şasea raportat la cea de a doua şi în cea de a şaptea raportat la prima epocă de cultură protoindiană. Toată minunata înţelepciune a vechii culturi indiene pe care o puteau propovădui marii învăţători de atunci va fi din nou, ca adevăr al vieţii, în sufletele umane în cea de a şaptea epocă de cultură.
Transformările care se petrec în lucrurile pământeşti care se află în afara omului progresează într-un mod care se află într-un anumit raport cu evoluţia umanităţii. După trecerea celei de a şaptea epoci de cultură, Pământul va fi lovit de un cataclism comparabil cu cel care a avut loc între perioada atlanteană şi cea postatlanteană. După aceasta, evoluţia va continua în stările transformate ale Pământului timp de mai mult de şapte perioade. Sufletele umane care se vor încorpora vor trăi atunci pe o treaptă superioară acea comuniune cu o lume superioară pe care atlanţii au trăit-o la un nivel inferior. Totuşi, vor fi capabile să se adapteze condiţiilor reconfigurate ale Pământului doar acei oameni care vor avea încorporate în ei suflete care au suferit influenţele epocii greco-romane şi a celor care au succedat-o: epocile a cincea, a şasea şi a şaptea ale evoluţiei postatlanteene. Celelalte suflete vor trebui să rămână în urmă, în timp ce mai înainte ar fi stat la latitudinea lor să-şi creeze condiţiile pentru a însoţi evoluţia. Vor fi mature pentru condiţiile corespunzătoare ce vor urma după această mare răsturnare acele suflete care îşi vor fi creat tocmai la trecerea de la epoca a cincea la a şasea epocă postatlanteană posibilitatea de a pătrunde cunoştinţele suprasensibile cu forţele gândirii raţionale şi ale sentimentelor. Epocile a cincea şi a şasea sunt într-o anumită măsură hotărâtoare. În epoca a şaptea, sufletele care au atins ţelul epocii a şasea vor evolua în mod corespunzător; celelalte însă, în condiţiile împrejurărilor modificate, vor găsi mult mai puţin prilejul de a recupera etapele pierdute. Abia într-un viitor mai îndepărtat vor exista din nou condiţii care să permită acest lucru.
Aşa se produce evoluţia de la epocă la epocă. Cunoaşterea suprasensibilă nu observă în viitor exclusiv transformări în care să fie implicat numai Pământul, ci şi transformări care se desfăşoară în interacţiune cu corpurile cereşti. Vine un timp în care evoluţia Pământului şi a umanităţii va fi atât de avansată, încât forţele şi entităţile care au trebuit să se desprindă de Pământ în perioada lemuriană, pentru a putea face posibil progresul fiinţelor pământeşti, se vor putea uni din nou cu Pământul. În acest moment Luna se va reconecta cu Pământul. Aceasta se va întâmpla deoarece suficient de multe suflete umane posedă destulă putere interioară pentru a face aceste forţe ale Lunii avantajoase pentru evoluţia viitoare. Aceasta va avea loc într-o vreme în care, pe lângă înaltul nivel al evoluţiei ce va fi atins de un număr corespunzător de suflete omeneşti, va începe să fie activă o altă evoluţie direcţionată spre rău. Sufletele retardatare au acumulat în karma lor atâtea erori, urâţenie şi rău, încât vor forma o comunitate umană alcătuită din răi şi rătăciţi, care vor acţiona cu vehemenţă într-un sens opus comunităţii bune a oamenilor.
În cursul acestei dezvoltări, partea bună a omenirii va învăţa să folosească forţele Lunii pentru a transforma şi partea rea, în aşa fel încât aceasta să poată participa, ca un regn pământesc distinct, la evoluţia ulterioară. Prin această lucrare a omenirii bune, Pământul unit cu Luna va deveni apt să se reunească cu Soarele, iar după un anumit timp de evoluţie, şi cu celelalte planete. După o stare intermediară, care se prezintă ca un sejur într-o lume superioară, Pământul va trece în starea Jupiter. În acest stadiu nu va exista ceea ce azi numim regnul mineral; forţele acestui regn mineral se vor transforma în forţe vegetale. Regnul vegetal, care va avea faţă de cel actual o formă cu totul nouă, va apărea în timpul stării Jupiter ca fiind regnul cel mai de jos. Regnul animal transformat se organizează, de asemenea, la un nivel superior; urmează un regn uman alcătuit din descendenţii umanităţii rele, apoi urmaşii comunităţii umane bune, ca regn uman de nivel superior. O mare parte a lucrării acestui al doilea regn uman constă în a înnobila sufletele căzute în comunitatea rea, astfel încât ele să mai poată accede la regnul uman bun, în care să se reintegreze.
În starea Venus va dispărea şi regnul vegetal. Regnul cu nivelul cel mai de jos va fi regnul animal încă o dată transformat; mai sus de acesta se vor găsi trei regnuri umane cu trei trepte de perfecţionare diferite. În timpul stării Venus, Pământul rămâne legat de Soare; dimpotrivă, evoluţia în timpul lui Jupiter se desfăşoară în aşa fel încât la un anumit moment Soarele se mai separă o dată de Jupiter, acesta primind influenţa Soarelui din afară. Apoi are loc o nouă unire a Soarelui cu Jupiter şi transformarea trece treptat în starea Venus. În timpul acestei stări, din Venus se separă un corp cosmic special care conţine toate fiinţele ce s-au opus evoluţiei şi s-au constituit într-un fel de „Lună incorigibilă”, care se îndreaptă acum spre o evoluţie de o natură pentru care nu se poate găsi o expresie, întrucât este diferită de tot ce poate trăi omul pe Pământ. Partea omenirii care a continuat să evolueze păşeşte însă într-o existenţă deplin spiritualizată spre evoluţia Vulcan, a cărei descriere depăşeşte cadrul acestei cărţi.
Se vede că din „cunoaşterea Graalului” rezultă idealul suprem care poate fi gândit pentru evoluţia umană: spiritualizarea pe care omul o realizează prin propria sa lucrare. Această spiritualizare apare în final ca un rezultat al armoniei pe care el o stabileşte în epocile a cincea şi a şasea între forţele gândirii şi ale sentimentelor obţinute şi cunoştinţele privind lumile suprasensibile. Ceea ce prelucrează el în interiorul sufletului trebuie să devină, în final, lume exterioară. Spiritul uman se ridică la impresiile puternice produse de lumea exterioară şi la început presimte, apoi recunoaşte, dincolo de aceste impresii, entităţi spirituale, inima omului resimte splendoarea infinită a acestui spiritual. Omul poate însă recunoaşte şi faptul că trăirile intelectuale, afective şi morale din interiorul său sunt germenii unei lumi spirituale în devenire.
Cine crede că libertatea umană nu este compatibilă cu a şti şi cu determinarea anticipată a formei lucrurilor ar trebui să reflecteze la faptul că acţiunea liberă a omului în viitor depinde tot atât de puţin de cum vor arăta lucrurile predeterminate, ca şi de faptul că el îşi propune să locuiască peste un an într-o casă al cărei plan îl face acum. El va fi liber în măsura în care poate fi liber potrivit entităţii sale, în casa pe care şi-a construit-o; iar pe Jupiter şi pe Venus va fi liber atât cât corespunde interiorului său, în condiţiile care vor lua naştere acolo. Libertatea nu va depinde de ceea ce este predeterminat prin împrejurări premergătoare, ci de ceea ce a făcut sufletul din el însuşi.
*
Stadiul Pământ conţine ceea ce s-a dezvoltat în stadiile Saturn, Soare, Lună. Omul pământesc găseşte în procesele care se desfăşoară în jurul lui „înţelepciune”. Această înţelepciune este inclusă aici ca rezultat a ceea ce s-a întâmplat mai înainte. Pământul este urmaşul „vechii Luni”. Iar aceasta s-a modelat, cu ceea ce-i aparţinea, drept „Cosmos al înţelepciunii”. Pământul este, aşadar, începutul unei evoluţii în care în această înţelepciune este integrată o forţă nouă. Ea îl aduce pe om la o stare în care se simte membru independent al unei lumi spirituale. Aceasta provine din faptul că Eul său este format în el de către Spiritele formei în cadrul perioadei Pământ, aşa cum pe Saturn a fost format, de către Spiritele voinţei, corpul său fizic, pe Soare, de către Spiritele înţelepciunii, corpul său eteric, pe Lună, de către Spiritele mişcării, corpul său astral. Prin interacţiunea Spiritelor voinţei, ale înţelepciunii şi ale mişcării ia naştere ceea ce se manifestă ca înţelepciune. Fiinţele şi procesele pământeşti se pot armoniza în înţelepciune cu celelalte fiinţe ale lumii lor prin lucrarea acestor trei ordine de spirite. Prin Spiritele formei omul obţine Eul său independent. Acesta se va armoniza în viitor cu fiinţele Pământului, ale lui Jupiter, ale lui Venus şi ale lui Vulcan prin forţa care se integrează înţelepciunii în stadiul Pământ. Aceasta este forţa iubirii. Forţa iubirii îşi află începutul în omul Pământului. Iar „Cosmosul înţelepciunii” se continuă într-un Cosmos al iubirii. Din tot ce Eul poate dezvolta în sine trebuie să rezulte iubire. Drept cel mai cuprinzător simbol al iubirii se prezintă, în manifestarea sa, înalta Fiinţă Solară pe care am caracterizat-o când am descris evoluţia lui Christos. În partea cea mai intimă a nucleului fiinţial uman a fost cufundat în acest fel germenele iubirii. Şi de aici el trebuie să se reverse în întreaga evoluţie. Aşa cum se revelează înţelepciunea formată mai înainte în forţele lumii exterioare sensibile, în „forţele naturii” actuale, în viitor însăşi iubirea se va revela în toate fenomenele ca forţă nouă a naturii. Aceasta este taina oricărei evoluţii în viitor: cunoaşterea, care include şi tot ce realizează omul prin înţelegerea adevărată a evoluţiei, este o semănătură care trebuie să se maturizeze drept iubire. Şi atât cât ia naştere ca forţă a iubirii tot atâta forţă creatoare se generează pentru viitor. În ceea ce va fi devenit din iubire se vor afla marile forţe care vor conduce la rezultatul final al spiritualizării, descris mai sus. Şi câtă cunoaştere spirituală pătrunde în evoluţia umanităţii şi a Pământului, tot atâţia germeni viabili vor fi prezenţi pentru viitor. Cunoaşterea spirituală se transformă, prin ceea ce este ea, în iubire.
Întregul proces care a fost descris, din epoca de cultură greco-romană şi până în epoca actuală, arată cum trebuie să continue această transformare şi de ce ea este începutul evoluţiei viitoare. Ceea ce a fost pregătit ca înţelepciune în perioadele Saturn, Soare, Lună acţionează în corpurile fizic, eteric şi astral ale omului ca o emanaţie a înţelepciuni lumii; în Eu însă ea se interiorizează. Înţelepciunea exterioară a lumii devine, începând cu stadiul Pământ, înţelepciune interioară în om. Şi dacă ea este interiorizată, devine iubire. Înţelepciunea este condiţia prealabilă a iubirii; iubirea este rezultatul înţelepciunii renăscute în Eu.
Cel care ar putea fi condus în mod greşit, de cele expuse mai înainte, la părerea că evoluţia descrisă ar avea o amprentă fatalistă ar înţelege eronat problema. Cine ar crede cumva că într-o asemenea evoluţie un număr de oameni ar fi condamnaţi să aparţină „umanităţii rele” nu vede cum se formează relaţia reciprocă dintre ceea ce este sensibil şi spiritualul-sufletesc în această evoluţie. Ambele domenii, sensibil şi spiritual-sufletesc, formează în limitele anumitor graniţe curenţi evolutivi separaţi. Prin forţele proprii curentului sensibilului iau naştere formele „omenirii rele”. Pentru un suflet uman va exista necesitatea de a se încorpora într-o astfel de formă numai atunci când sufletul uman va crea condiţiile pentru aceasta. Ar putea apărea şi cazul în care formele care au luat naştere prin forţele sensibilului să nu găsească suflete umane din timpuri anterioare pentru că acestea ar fi prea bune pentru astfel de corpuri. Atunci, aceste forme ar trebui să fie însufleţite altfel dinspre Cosmos decât prin suflete umane mai vechi. Formele menţionate vor fi însufleţite de suflete umane numai atunci când acestea s-au pregătit pentru o astfel de încorporare. Cunoaşterea suprasensibilă are de spus în această privinţă ceea ce vede, şi anume că în viitorul la care ne-am referit vor exista două regnuri umane: unul bun şi unul rău; dar ea nu trebuie să conchidă în mod raţional din starea actuală a sufletelor umane asupra unei stări viitoare care să apară ca o necesitate a naturii. Evoluţia formelor umane şi evoluţia destinului sufletelor trebuie să fie căutate de cunoaşterea suprasensibilă pe două căi complet separate; iar a le pune pe amândouă laolaltă, fără nicio ordine în concepţia despre lume, ar fi un rest de mentalitate materialistă care, dacă ar fi prezent, s-ar extinde în mod îngrijorător până în ştiinţa suprasensibilului.
