Când omul actual, când omul epocii noastre parcurge o iniţiere ocultă care-l duce la nişte trăiri de felul celor descrise în primele două conferinţe, prin aceasta el ajunge să se înalţe în lumile spirituale. El trăieşte atunci cu adevărat în lumile spirituale anumite lucruri şi întâlneşte anumite entităţi. Expresia folosită ieri, „a vedea Soarele la miezul nopţii”, nu este, de fapt, decât expresia unor fapte spirituale şi a întâlnirii cu nişte entităţi spirituale aflate în legătură cu existenţa Soarelui. Dar omul ciclului nostru actual, când se înalţă astfel în lumile superioare, trece prin anumite trăiri care nu pot fi desemnate altfel decât spunând: Printr-o asemenea înălţare omul trăieşte în sânul lumii spirituale multe lucruri, lucruri importante; dar el trăieşte şi ceva care trebuie desemnat prin cuvintele: el se simte ca părăsit, părăsit de toţi şi singur. Trăirea sa poate fi cuprinsă în cuvintele: Tu vezi aici multe, foarte multe lucruri; dar lucrul căruia trebuie să-i duci dorul acum, după ce ai trecut prin toate acestea, nu-l poţi trăi. Şi pe toate entităţile pe care el le întâlneşte după o asemenea înălţare, ar vrea să le întrebe cum e cu anumite taine, cărora le duce dorul. Acesta e sentimentul pe care omul îl are atunci. Dar toate entităţile, care-i dezvăluie omului multe lucruri, mari şi grandioase, toate rămân surde şi tăcute tocmai atunci când el caută să afle acele taine pe care acum, după toate trăirile avute, trebuie să le simtă drept cele mai importante. De aceea, trebuie să spunem: Omul epocii prezente simte o durere cum nu se poate mai mare după ce s-a înălţat astfel în lumile superioare, el simte, în pofida întregii străluciri, în pofida oricărei întâlniri cu entităţile sublime, un gol nesfârşit în interiorul său. Şi dacă n-ar surveni nimic altceva, sufletul ar fi copleşit, până la urmă, de un fel de disperare, dacă ar simţi mai mult timp acest gol, această singurătate, această părăsire în lumile superioare.
Dar acum poate surveni un lucru – şi el va surveni, de obicei, dacă înălţarea în lumile spirituale s-a făcut conform cu regulile veritabile ale iniţierii –, care-l poate feri, pentru început, de această disperare, dar nu pentru totdeauna. Ceea ce poate surveni acum este un fel de amintire care vine în suflet sau, s-ar putea spune, un fel de privire spre vremurile îndepărtate ale trecutului, un fel de citire în Cronica Akasha a unor lucruri de mult trecute. Şi ceea ce omul trăieşte atunci – nu putem caracteriza altfel asemenea lucruri decât încercând să îmbrăcăm în cuvinte trăirile, în nişte cuvinte care să corespundă măcar pe departe cu aceste trăiri – ar putea fi îmbrăcat în cuvintele următoare: Când tu, ca om actual, te înalţi în aceste lumi superioare, te simţi copleşit de disperare, de sentimentul că eşti singur şi părăsit. Dar imaginile îţi arată anumite procese, demult trecute, nişte procese care constau în faptul că în vremuri îndepărtate alţi oameni s-au înălţat în lumile în care vrei să te înalţi tu acum. Ei bine, deci ceea ce vezi acum ca un fel de amintire, îţi poţi da seama că propriul tău suflet a participat cândva, în nişte încarnări trecute, la ceea ce au trăit aceşti oameni, care s-au înălţat odinioară în lumile superioare. S-ar putea constata că sufletul unui om din epoca prezentă vede ceea ce a văzut odinioară, în nişte vremuri demult trecute, drept trăiri proprii, pe care el le-a avut în acele vremuri. Şi atunci un asemenea suflet a fost un iniţiat. Dacă nu este aşa, el va şti numai că a fost în legătură cu alţi oameni, care s-au înălţat în vremuri demult trecute, ca iniţiaţi, în lumile superioare, dar că el se simte acum singur şi părăsit, pe când sufletele iniţiate de odinioară nu s-au simţit, în aceleaşi lumi, singure şi părăsite, ci au avut în aceste lumi o stare de beatitudine, beatitudinea cea mai lăuntrică. Şi era aşa – îţi dai seama, în continuare – datorită faptului că în acele vremuri vechi sufletele erau altfel constituite şi că, datorită predispoziţiilor lor de altă natură, vieţuiau în alt mod ceea ce omul vede în lumile superioare. Ce vieţuieşte el, de fapt, aici?
Ceea ce el vieţuieşte aici aduce, în orice caz, în faţa sufletului său nişte entităţi ale lumilor superioare care acţionează din lumea suprasensibilă asupra celei fizice. Nişte entităţi aflate în spatele lumii noastre fizice, pe ele le vede omul; şi el vede, în orice caz, nişte situaţii de felul celor descrise ieri. Dar, dacă încerci să sintetizezi toate aceste lucruri pe care le vezi astfel, ele pot fi caracterizate cam în felul următor: Omul se simte în lumile superioare şi el priveşte, ca să zicem aşa, în jos, spre lumea fizică. El se simte unit cu nişte spirite care au trecut prin poarta morţii şi priveşte împreună cu ele în jos, văzând cum vor folosi iar forţele prin care vor ajunge din nou într-o existenţă fizică. Omul priveşte în jos şi vede cum sunt trimise în jos, din lumile suprasensibile, forţele care vor provoca procesele din diferitele regnuri ale naturii, în lumea fizică. El vede întregul curent de fapte care sunt pregătite din lumile superioare şi trimise în lumea fizică. Şi vede că în timp ce se află în lumile superioare, el este în afara corpurilor fizic şi eteric şi vede, totodată, acele forţe din cosmos, din întregul univers spiritual, care lucrează la construirea corpului fizic şi a corpului eteric uman. Şi prin ceea ce fac aceste entităţi în comunitatea cărora omul a ajuns, el înţelege că în sânul lumii fizice se formează corpuri fizice şi eterice. El înţelege foarte exact acest lucru. Înţelege că anumite entităţi, legate, de exemplu, cu Soarele, acţionează în jos, asupra lumii pământeşti şi la formarea corpurilor fizic şi eteric ale omului. El face cunoştinţă şi cu anumite entităţi legate cu existenţa Lunii şi care acţionează din cosmos în jos, spre a participa şi ele la formarea corpurilor fizice şi eterice umane.
Vine apoi, însă, marele dor, un dor care devine uriaş la omul actual. E dorul de a afla ceva despre felul cum se nasc din cosmos corpul astral şi Eul, despre felul cum se formează ele. Dacă se poate vedea exact cum iau naştere din forţele cosmosului corpul fizic şi corpul eteric, omului îi rămâne închis accesul la tot ceea ce s-ar putea referi la formarea corpului astral şi a Eului uman. Aşa că te năpădeşte sentimentul: Ceea ce eşti tu în fiinţa ta cea mai lăuntrică, ceea ce eşti tu însuţi, se voalează acum în faţa văzului tău spiritual, iar învelişurile în care tu te îmbraci când trăieşti în lumea fizică ţi se dezvăluie foarte exact!
Omul epocii prezente vieţuieşte cele descrise mai sus când se înalţă, aşa cum am arătat, în lumile superioare. Au aflat acest lucru şi sufletele care au făcut urcuşul în vremurile străvechi la care ne-am referit. Numai că omul actual simte acel dor imens despre care am vorbit, pe când sufletele vremurilor străvechi nu simţeau acest dor, pentru că nu aveau încă nevoia de a-şi vedea entitatea cea mai lăuntrică, pentru că erau constituite în aşa fel încât să simtă mulţumirea cea mai intimă atunci când percepeau felul cum entităţile până la care se ridicaseră, tocmai lucrau la construirea corpului fizic şi a corpului eteric. În vremurile străvechi, sufletele, dacă erau iniţiate, simţeau cea mai înaltă mulţumire când vedeau cum din direcţia Soarelui acţiona în jos o spiritualitate reală, pentru a construi corpul fizic şi corpul eteric.
La aceasta se mai adaugă următoarele. În vremurile vechi această muncă desfăşurată de entităţile amintite încă se prezintă cu totul altfel; de aici mulţumirea. Acum, în epoca noastră, această muncă se prezintă în aşa fel încât omul îşi spune: La ce foloseşte toată munca de elaborare a corpurilor fizic şi eteric, dacă nu putem înţelege ce ascund în ele aceste învelişuri? Aici este deosebirea dintre un om din prezent şi un om din trecut. Iar vremea asupra căreia s-a atras atenţia în mod cu totul deosebit cu aceste trăiri, drept o epocă trecută, e vremea în care Zarathustra îşi iniţia discipolii, ducându-i în lumile superioare. Dacă şi azi discipolii ar fi duşi în acelaşi fel sus, în lumile superioare, aşa cum îi ducea Zarathustra pe ai săi, ei ar simţi starea de gol şi părăsire caracterizată. Odinioară, în epoca lui Zarathustra, cei ce urmau să fie iniţiaţi simţeau munca desfăşurată de Ahura Mazdao asupra corpurilor fizic şi eteric şi în dezvăluirea acestor mistere minunate şi aveau nişte sentimente de beatitudine şi mulţumire, pentru că erau organizaţi în aşa fel încât se simţeau stimulaţi lăuntric, în toată fiinţa lor, când credeau: Aşa se formează ceea ce omul trebuie să aibă drept învelişuri ale sale, dacă vrea să-şi ducă la îndeplinire misiunea sa pe Pământ. Şi aceasta le dădea starea de mulţumire.
Aşa era iniţierea lui Zarathustra. Fiindcă în această iniţiere omul putea „să vadă Soarele de la miezul nopţii”. Aceasta înseamnă că, dacă el nu privea spre Soarele fizic, ci spre entităţile spirituale care sunt legate de existenţa solară, el vedea cum din Soare pleacă forţele care acţionează asupra corpului fizic, el vedea cum forţele care vin din Soare lucrează asupra capului uman şi a diferitelor părţi ale creierului, plăsmuindu-le. Fiindcă ar fi absurd ca cineva să creadă că o construcţie minunată, aşa cum este creierul uman, s-ar putea forma numai din forţele terestre. Aici trebuie să acţioneze forţele solare. Aceste forţe asamblează diferitele formaţii lobulare ale creierului, pe chipul uman. Şi nu numai o entitate, ci o serie întreagă de entităţi lucrează la construirea creierului uman. Zarathustra le numea „Amshapanzi” în faţa discipolilor săi. Ele sunt acelea care pun în mişcare forţele cosmosului, pentru ca formaţiunea creierului uman să poată fi creată, ca şi nervii superiori ai măduvei spinării, cu excepţia ultimelor douăzeci şi opt de perechi de nervi. Şi Zarathustra a mai spus că alţi curenţi pornesc de la alte entităţi, legate de existenţa lunară, arătând că această formaţiune cosmică se îmbină într-un mod cu adevărat minunat, că de la douăzeci şi opt de feluri de entităţi numite „Izezi”, pornesc nişte curenţi care construiesc măduva spinării cu cele douăzeci şi opt de perechi de fibre nervoase inferioare. Aşa că atât corpul fizic, cât şi corpul eteric sunt construite din nişte curenţi care pornesc de la nişte entităţi cosmice.
Iniţiaţii lui Zarathustra primeau în felul descris nişte impresii copleşitor de mari. Şi când primeau aceste impresii, ca expresie a muncii lui Ahura Mazdao, ei simţeau o beatitudine interioară pentru ceea ce se petrece în lume. Omul de azi, care s-ar înălţa în acelaşi fel în lumile superioare, ar putea să admire şi el, să înceapă să simtă şi el beatitudinea. Dar, treptat-treptat, l-ar năpădi sentimentul care nu poate fi descris altfel decât transpus în cuvintele: La ce bun cu toate acestea? Doar eu nu ştiu nimic despre acea entitate care trece de la o încarnare la alta! Nu ştiu decât de entităţile care în fiecare nouă încarnare construiesc din cosmos învelişurile, dar, totuşi, numai „învelişurile”. În aceasta consta esenţa iniţierii lui Zarathustra, că iniţiaţilor le era dezvăluită legătura dintre pământesc-uman şi existenţa solară. Şi epoca lui Zarathustra se caracterizează tocmai prin faptul că oamenii puteau asimila în cunoaşterea lor ocultă misterele amintite adineaori.
După cum într-un alt fel se transpuneau în lumile superioare sufletele care primeau iniţierea în Egiptul antic, de exemplu, cele care au primit iniţierea lui Hermes. Noi am vorbit deja de toate aceste lucruri. Aici, în conferinţele de faţă, ele vor fi descrise ceva mai amănunţit decât am putut-o face până acum. Când, în Egiptul antic, sufletele erau înălţate, prin iniţierea lui Hermes, în lumile superioare, survenea, bineînţeles, acel lucru care trebuie să aibă loc întotdeauna printr-o iniţiere: Sufletele se simţeau în afara corpului lor fizic şi a celui eteric, ele ştiau că se află acum în sânul unei lumi de fapte şi entităţi spirituale. Aceste suflete erau conduse apoi de jur-împrejur, pe o arie vastă, adică văzul lor spiritual era condus. Le erau arătate diferitele entităţi, diferitele fapte, aşa cum s-ar putea întâmpla şi cu un suflet din zilele noastre. Dar nu trebuie să ne imaginăm că omul respectiv merge cu nişte picioare fizice, ci văzul spiritual e condus de jur-împrejur, pe o arie foarte vastă, ca şi cum el ar umbla printr-o ţară înconjurată din toate părţile de mare şi pe urmă ar ajunge la ţărm. El ştie că a ajuns în punctul cel mai îndepărtat în care putea ajunge. Şi apoi în iniţierea egipteană, omul vieţuia ceva care nu poate fi exprimat altfel decât dacă-l îmbrăcăm în cuvintele: în timp ce ai fost condus, cu văzul tău spiritual, de jur-împrejur, până în depărtările cosmice, în imensul spaţiu al universului, ai ajuns să cunoşti entităţile şi forţele despre care îţi poţi spune că ele lucrează la plăsmuirea corpului tău fizic şi a corpului tău eteric. Acum tu păşeşti, însă, în cel mai sfânt lăcaş. Acum intri pe un tărâm unde te simţi unit, de fapt, cu realitatea care conlucrează la formarea a ceea ce, în tine, trece de la o încarnare la alta, la formarea corpului tău astral. Aceasta este o trăire importantă, în acest punct, fiindcă toate lucrurile devin oarecum altfel, când a survenit această trăire, în acest punct.
De exemplu, pentru perioada imediat următoare, iniţiatul e lipsit de o anumită posibilitate: în lumea în care el a stat acum, la tărâmurile existenţei cosmice, încetează cu totul posibilitatea de a-şi aplica la aceste lumi puterea de judecată, ceea ce putea gândi mai înainte, ceea ce putea cugeta mai înainte. Dacă omul nu se poate lepăda de această întreagă putere de judecată pământească, fizică, dacă nu poate să facă abstracţie de ceea ce l-a călăuzit până aici, atunci el nu poate să aibă această trăire pe tărâmurile existenţei cosmice, nu se poate simţi unit cu entitatea care lucrează atunci când omul spiritual-sufletesc se apropie de o nouă încercare, căutându-şi familia, naţiunea şi perechea de părinţi, spre a se înveşmânta, ca om spiritual-sufletesc, cu un nou înveliş. Toate entităţile pe care a ajuns să le cunoască şi care-l fac să înţeleagă cum iau naştere şi se formează din cosmos învelişurile fizic şi eteric, toate aceste entităţi sunt lipsite de posibilitatea de a-i explica ce fel de forţe lucrează în acea realitate cu care el se simte acum legat şi care construieşte şi urzeşte pentru ca să ia naştere cea mai lăuntrică entitate astrală a omului însuşi. Şi el începe să vadă în modul cel mai concret – şi sufletul egiptean care trecea prin iniţierea lui Hermes vedea în modul cel mai concret – că acum, după ce a ieşit din învelişurile sale şi a trecut prin ceea ce am numit mai înainte „tărâmurile existenţei cosmice”, se simte legat de o entitate. Şi sufletul poate simţi însuşirile acestei entităţi, nu în afara ei, numai că se simte pe sine ca şi cum s-ar afla în interiorul acestor însuşiri, nu în afara entităţii respective şi el poate şti: Această entitate există, există în mod real; iar eu mă aflu, de asemenea, în interiorul acestei entităţi. Şi prima impresie pe care el o are de la această entitate este una care-l face să-şi spună: În această entitate zac forţele care duc sufletul de la o încarnare la alta, în ea zac forţele care luminează sufletul între moarte şi noua naştere. Toate acestea se află în ea. Dar, dacă spre tine adie, ca o căldură spirituală cosmică, o forţă care duce sufletul de la moarte spre noua naştere, dacă spre tine răzbate ceva ca o lumină spirituală, care luminează sufletele între moarte şi noua naştere şi dacă simţi că această căldură şi această lumină izvorăsc din entitatea cu care tu eşti unit, totuşi te afli acum într-o situaţie cu totul deosebită. A trebuit să bei din apele lui Lethe, a trebuit să uiţi arta înţelegerii, care înainte te-a condus prin lumea fizic-senzorială, a trebuit să laşi în urmă puterea de judecată pe care o aveai înainte, intelectualitatea ta, fiindcă aici ele n-ar putea decât să te ducă la rătăricri, iar ceva nou încă n-ai dobândit. Când simţi căldura cosmică, cea care duce sufletul spre noua naştere, tu te afli în sânul mării de forţe care luminează sufletul de la moarte până la noua naştere. Tu simţi, deci, forţa şi lumina care izvorăsc din acea entitate. Tu priveşti entitatea în aşa fel încât parcă nici n-ai putea face altfel, decât să întrebi: Cine eşti? – fiindcă tu şi numai tu poţi să-mi spui ce mă duce pe mine, ca fiinţă lăuntrică umană, de la moarte spre noua naştere. Aşa că eu pot şti care este esenţa mea umană cea mai lăuntrică, numai dacă tu mi-o spui! – Şi entitatea cu care el se simte unit astfel rămâne mută, rămâne tăcută. Omul simte că în ea zace lucrul cel mai adânc care e legat, ca realitatea cea mai adâncă, cu el însuşi. Şi se naşte dorinţa imperioasă de autocunoaştere, dorinţa de a şti cine eşti – dar entitatea rămâne tăcută şi mută.
Trebuie să fi stat mai întâi o vreme în faţa acestei entităţi tăcute, mute şi trebuie să fi simţit adânc dorinţa de a primi într-un mod nou dezlegarea enigmei cosmice, trebuie să fi simţit un timp destul de lung dorinţa de a primi dezlegarea enigmei cosmice într-un fel în care ea nu ar putea fi dezlegată niciodată pe Pământul fizic, trebuie să fi introdus în această lume, către această entitate, dorul adânc, drept forţă proprie, de a primi dezglegarea enigmei cosmice într-un mod străin existenţei fizice şi sufletul trebuie să fi trăit cufundat cu totul în dorul de a primi în acest fel dezlegarea enigmei cosmice. Şi atunci, dacă omul s-a simţit legat de entitatea spirituală mută, tăcută, cu care el e unit, în care a trăit, cu dorul descris adineaori de a primi dezglegarea enigmei cosmice, atunci el simte că în entitatea spirituală cu care este unit se revarsă forţa propriului său dor. Şi pentru că această forţă a propriului dor după dezlegarea enigmei se revarsă în entitatea acestei făpturi spirituale, după un timp această entitate naşte ceva care iese din ea drept o altă entitate. Dar nu e ca o naştere pământească. Şi omul ştie imediat, prin contemplare spirituală, că nu e ca o naştere pământească. Nu, o naştere pământească are loc în timp, ea se petrece în timp. Dar despre ceea ce omul vede acum, despre ceea ce naşte acum entitatea descrisă mai înainte, despre ea, omul ştie: Aceasta se naşte din ea, s-a născut din ea din vremuri stră-străvechi, mereu, până în prezent. Numai că până acum el n-a văzut cum se naşte o entitate din alta, aceasta s-a sustras până acum privirilor. Această naştere constă în aceea că, de fapt, ea e mereu prezentă, dar că, pregătindu-se prin dorul său de a primi dezlegarea enigmei, omul o şi vede acum, ea este acum o percepţie în lumea spirituală. Şi omul ştie acest lucru. El nu-şi spune, deci: Acum se naşte o entitate –, ci el îşi spune: Din entitatea cu care tu te-ai unit s-a născut din vremuri imemoriale o entitate; dar acum această naştere permanentă a entităţii şi entitatea însăşi devin perceptibile pentru tine.
Ceea ce v-am descris aici, atât cât se poate descrie prin cuvintele limbii noastre, e ţelul spre care hierofontele Hermes îi conduce pe discipolii săi. Iar sentimentele pe care vi le-am descris adineaori – în cuvinte bâiguite, aş zice, fiindcă lucrurile acestea conţin atât de mult, încât pot fi exprimate numai în cuvinte bâiguite –, aceste sentimente erau trăirile din aşa-numita iniţiere a lui Isis. Cel ce trecea prin iniţierea lui Isis, după ce ajunsese la tărâmul existenţei cosmice, şi le văzuse pe entităţile care constituie, de exemplu, corpul fizic şi corpul eteric, după ce stătuse în faţa zeiţei cufundate în tăcere, din care izvora căldură şi lumină pentru existenţa fiinţei umane celei mai lăuntrice îşi spunea: Aceasta este Isis! Aceasta este zeiţa mută, zeiţa tăcută al cărei chip nu e voie să fie dezvăluit niciunuia dintre cei ce văd cu ochi muritori, al cărei chip poate fi dezvăluit numai celor care s-au străduit să ajungă până la ţărmurile descrise, ca să poată vedea cu ochii care trec de la o încarnare la alta şi care nu mai sunt muritori. Fiindcă pentru ochii muritori făptura lui Isis e învăluită într-un văl de nepătruns!
Când cel ce urma să primească iniţierea o văzuse pe Isis şi trăise având în suflet sentimentele descrise, el percepea cele descrise drept naştere. Ce era această „naştere”? El percepea această naştere ca ceva ce poate fi desemnat drept o „răsunare înspre toate spaţiile a ceea ce este Muzica Sferelor” şi drept contopire a sunetelor muzicii sferelor cu ceea ce e numit Cuvântul Cosmic, Cuvântul Cosmic creator, care pătrunde spaţiile şi revarsă în entităţi tot ceea ce trebuie să se reverse în ele, aşa cum trebuie să se reverse apoi sufletul în corpul fizic şi corpul eteric, după ce a trecut prin viaţa dintre moarte şi o nouă naştere. Tot ceea ce trebuie să fie revărsat astfel în lumea fizică exterioară, din lumea spirituală, pentru ca cele revărsate să fie apoi ceva lăuntric, sufletesc, toate acestea sunt revărsate de Armonia Sferelor, care răsună prin spaţii, care treptat devine în aşa fel încât poate fi percepută – plină de semnificaţie, exprimând sensul lăuntric –, drept Cuvântul Cosmic, cel care însufleţeşte entităţile, care sunt pătrunse cu viaţă prin forţele căldurii şi ale luminii şi care se revarsă apoi în acele corpuri ce izvorăsc din forţele şi entităţile divine care pot fi zărite deja cu văzul dinainte.
Aşa se privea în lumea Armoniei Sferelor, în lumea Cuvântului Cosmic, aşa se privea în lumea care este patria propriu-zisă a sufletului uman, în perioada în care acest suflet uman trăieşte între moarte şi noua naştere. Cel ce urma să primească iniţierea lui Hermes simţea realitatea care se învăluie adânc în cursul existenţei pământesc-fizice a omului, dar care între moarte şi noua naştere trăieşte în reflexul luminii şi căldurii, dar în lumea fizică se învăluie adânc, drept lume a Armoniei Sferelor şi a Cuvântului Cosmic, această realitate era resimţită ca născându-se din Isis. Şi, cu aceasta, Isis stă în faţa neofitului, în aşa fel încât, pe de o parte, stă ea însăşi în faţa lui, pe de altă parte, îi naşte cealaltă entitate, care trebuie numită muzică cosmică şi Cuvânt Cosmic. Acum el se simte în tovărăşia lui Isis şi a Cuvântului Cosmic născut de ea. Iar acest „Cuvânt Cosmic” este, în primă instanţă, apariţia lui Osiris. „Isis împreună cu Osiris”, aşa apar ei în faţa percepţiei nemijlocite; fiindcă aşa erau ei răspândiţi în vechea iniţiere egipteană, încât Osiris era fiul şi soţul lui Isis, în acelaşi timp. Aşa simţeau egiptenii, că Osiris e fiul şi soţul lui Isis. Şi aceasta era esenţialul în iniţierea egipteană mai veche, cel ce urma să primească iniţierea afla prin această iniţiere tainele existenţei sufleteşti, cea care rămâne unită cu omul chiar şi în perioada prin care el trece între moarte şi noua naştere. Prin unirea cu Osiris, lui îi era posibil să se cunoască în sensul său mai adânc de om.
Cele descrise stăteau la baza faptului că iniţiatul egiptean întâlnea în lumea sprirituală Cuvântul Cosmic şi sunetele cosmice drept explicatorii propriei sale entităţi. Dar în vechea iniţiere egipteană lucrurile stăteau aşa numai până la un anumit punct. Din acest punct nu mai era aşa. Şi e o mare deosebire – o arată şi percepţiile vizuale din Cronica Akasha, când omul de azi priveşte în trecut, la vremurile vechi – între ceea ce iniţiatul egiptean vieţuia în vechile temple egiptene şi ceea ce el vieţuia în epocile de mai târziu.
Să aducem în faţa sufletului nostru ceea ce vieţuia iniţiatul epocilor de mai târziu. Şi acum el putea fi condus prin ariile din interiorul universului, până la ţărmurile existenţei, şi atunci el putea să le perceapă pe toate acele entităţi care construiesc corpul fizic şi corpul eteric al omului, el se putea apropia de ţărmurile existenţei şi putea s-o vadă pe Isis cea tăcută, cea mută şi să perceapă la ea existenţa căldurii, care pentru om conţine forţele ce duc de la moarte la o nouă naştere. El putea recunoaşte şi lumina care luminează sufletul între moarte şi noua naştere, se năştea şi dorul de a auzi Cuvântul Cosmic şi armonia cosmică. În suflet trăia un dor, când sufletul se unea cu Isis cea tăcută, cea mută. Dar – zeiţa rămâne mută şi tăcută! În epocile mai târzii nu se putea naşte nici Osiris, nu răsuna nicio armonie cosmică, niciun cuvânt cosmic nu explica ceea ce se arăta, cu îngrijorare, drept căldură cosmică şi lumină cosmică. Şi atunci sufletul celui ce urma să primească iniţierea avea sentimetnul că nu şi-ar fi putut exprima trăirile altfel decât spunând: Aşa îmi înalţ privirile, îndoliat, chinuit de setea de a şti şi de dorul de a şti, spre tine, o, zeiţă! Dar tu rămâi în faţa sufletului uman chinuit, în suferinţă, care, pentru că nu se poate înţelege pe el însuşi, se simte ca şi cum ar fi stins, ca şi cum şi-ar pierde existenţa –, tu rămâi în faţa acestui suflet uman tăcută şi mută! – Şi plină de tristeţe, zeiţa îşi făcea gestul ei, care arăta că ea îşi pierduse puterea de a mai naşte Cuvântul Cosmic şi sunetele cosmice. Iată ce afla omul privind-o, că-i fusese luată forţa de a-l naşte şi a-l avea alături pe Osiris, pe fiul şi soţul ei. El simţea că lui Isis îi fusese luat Osiris.
Cei care treceau prin această iniţiere şi se întorceau apoi în lumea fizică aveau o concepţie despre lume serioasă, dar plină de resemnare. Ei o cunoşteau pe ea, pe sfânta Isis, dar se simţeau drept „fiii văduvei”. Concepţia despre lume a „fiilor văduvei” era serioasă şi plină de resemnare. Şi momentul dintre iniţierea veche, în care se putea vieţui, în vechile misterii egiptene, naşterea lui Osiris şi acela în care o întâlneai numai pe Isis cea mută, tăcută, îndoliată şi puteai deveni un fiu al văduvei, momentul care despărţea cele două perioade ale iniţierii egiptene, care e acest moment? E momentul în care a trăit Moise. Fiindcă aşa s-a împlinit karma Egiptului, prin faptul că Moise n-a fost numai iniţiat în tainele misteriale ale Egiptului, ci le-a şi luat cu el. Când şi-a condus poporul afară din Egipt, Moise a luat cu el o parte a iniţierii egiptene, cea care a adăugat lui Isis de mai târziu, lui Isis cea îndoliată, iniţierea lui Osiris. Aşa a fost trecerea de la civilizaţia egipteană la civilizaţia Vechiului Testament. Da, Moise scosese din Egipt şi luase cu el misteriul lui Osiris, misteriul Cuvântului Cosmic! Şi n-o lăsase în urma sa pe Isis cea fără putere, fiindcă atunci n-ar fi putut să răsune spre el ceea ce a răsunat, aşa cum trebuia să-l înţeleagă el pentru poporul său, masele, importantul cuvânt greu de sens: „Eu sunt Eu-Suntul – Ejeh asher ejeh”. Aşa s-a transferat un mister egiptean asupra unuia ebraic vechi.
Cu aceasta s-a încercat să se arate, în nişte cuvinte în care asemenea lucruri pot fi descrise, cum erau trăirile din misteriile lui Zarathustra şi cele din misteriile egiptene. Asemenea lucruri nu pot fi descrise în cuvinte abstracte. Fiindcă esenţialul este, totuşi, faptul că sufletul trece prin trăirile respective, pe care am încercat să le caracterizez. Şi acum e important să simţim şi noi ce se petrecea în sufletul unui egiptean din epocile mai târzii, când el urma să fie iniţiat, să simţim cum se transpunea sufletul său în lumile superioare, cum el o întâlnea pe Isis cea cu priviri îndoliate, pe Isis cea cu chip îndurerat, – care avea nişte priviri îndoliate şi un chip îndurerat din cauză că trebuia să vadă un suflet uman plin de dorul după lumile spirituale, care, însă, nu putea fi astâmpărat.
Anumiţi iniţiaţi greci au mai simţit în felul acesta aceeaşi fiinţă pe care egiptenii o numeau Isis de mai târziu. De aici seriozitatea iniţierii greceşti, acolo unde ea apare sub forma ei serioasă. Fiindcă, oare ce simţea neofitul? Ceea ce fusese vieţuit înainte în lumile suprasensibile, ceea ce dădea sens acestor lumi suprasensibile, prin faptul că ele erau străbătute de Cuvântul Cosmic şi sunetul cosmic, nu mai exista. Ca pustiite şi părăsite de Cuvântul Cosmic, aşa erau lumile suprasensibile în care omul putea să ajungă prin iniţierea mai veche. Iniţiatul lui Zarathustra încă mai putea simţi mulţumire când, în aceste lumi, îi veneau în întâmpinare fiinţele despre care am vorbit, fiindcă el încă mai simea mulţumire datorită luminii cosmice pe care o numea Ahura Mazdao. El o simţea ca fiind de natură masculină, solară; egipteanul o simţea ca fiind feminină, lunară. Iar neofitul ce urma să urce pe nişte trepte mai înalte ale iniţierii simţea şi în iniţierea lui Zarathustra Cuvântul Cosmic. Nu-l simţea la fel de concret, născându-se dintr-o entitate cum este Isis; dar îl simţea şi cunoştea Armonia Sferelor şi Cuvântul Cosmic.
În epocile târzii ale Egiptului antic – dar şi în celelalte ţări, în aceste perioade când cineva, ca om, se înălţa în lumile superioare, el simţea exact la fel cum mai simte şi omul de azi, ceea ce am spus la începutul conferinţei. Omul se înalţă în lumile superioare, ajunge să le cunoască pe toate entităţile care trebuie să conlucreze la apariţia corpului fizic şi a celui eteric şi el se simte părăsit, singur, dacă nu se întâmplă nimic altceva decât ceea ce am spus mai înainte, pentru că în el există ceva care duce dorul după Cuvântul Cosmic şi armonia cosmică şi pentru că armonia cosmică şi Cuvântul Cosmic nu pot suna spre el. Azi omul se simte părăsit şi singur. În epocile târzii ale Egiptului omul nu se simţea doar părăsit şi singur, ci el se simţea, ca suflet uman – dacă era ceea ce se numea „un fiu veritabil al văduvei” şi ieşise din corpul fizic şi corpul eteric, aflându-se în lumea spirituală – în aşa fel încât sentimentul său putea fi exprimat în cuvintele: Zeul se pregăteşte să plece din lumile în care tu ai intrat mereu când ai simţit Cuvântul Cosmic, acolo zeul a încetat să acţioneze! Şi acest sentiment se densifică tot mai mult, devenind ceea ce poate fi numit echivalentul trăirii pe care omul o poate avea, drept moarte, în lumea senzorială: Când vedem aici un om murind, când ştim că el pleacă din lumea fizică. Şi când, ca iniţiat al epocilor târzii din Egipt, cineva se înălţa în lumile spirituale, el lua parte la moartea lentă a zeului. Aşa cum simţim în cazul unui om, când el trece în lumea spirituală, aşa simţea un iniţiat din epocile târzii ale Egiptului că zeul îşi ia adio de la lumea spirituală, spre a trece într-o altă lume. În aceasta constă importanţa şi caracterul deosebit al iniţierii egiptene târzii, că omul se înălţa, de fapt, în lumile spirituale, dar nu spre a simţi încântare şi beatitudine, ci spre a lua parte la moartea treptată a unui zeu care existase în aceste lumi superioare drept Cuvântul şi Sunetul Cosmic.
Din această dispoziţie sufletească s-a format cu timpul mitul despre Osiris, care îi este răpit lui Isis, care e dus în Asia şi după care plânge Isis.
