Ştiinţa empirică uită că mii şi mii de oameni au putut observa un fapt perceptibil prin simţuri şi l-au putut resimţi fără a remarca nimic deosebit. Pe urmă vine cineva care îl vede şi îl percepe în cadrul funcţionării unei legi importante. Cum explicăm asta? Cel care a descoperit-o trebuie să fi fost capabil să privească într-un mod diferit de cei dinaintea lui. El sau ea a perceput faptul cu ochi diferiţi – a avut o idee precisă despre cum să raporteze acel fapt la altele, despre ceea ce era semnificativ în el şi ce nu. Astfel, cei care fac descoperiri ştiinţifice îşi înţeleg şi îşi ordonează experienţa prin gândire şi, în consecinţă, văd mai mult decât alţii. Ei văd cu ochii spiritului. Toate descoperirile ştiinţifice se trag din faptul că observatorul este capabil să observe într-un fel, condus de gândirea corectă. Este natural că gândirea conduce observaţia. Dar ea nu o poate face atunci când cercetătorul şi-a pierdut încrederea în ea şi nu îi înţelege amploarea şi semnificaţia. Ştiinţa empirică rătăceşte neajutorată în lumea fenomenelor; pentru ea, lumea devine o multiplicitate încurcată de detalii întrucât îi lipseşte energia gândirii pentru a-i cuprinde experienţa.
Astăzi, oamenii vorbesc despre limite ale cunoaşterii fiindcă ei nu reuşesc să înţeleagă misiunea gândirii.
Oricine îi atribuie gândirii o capacitate de percepţie care o depăşeşte pe cea a simţurilor, trebuie să fie conştient şi de faptul că această capacitate se îndreaptă înspre obiecte care se află dincolo de realitatea perceptibilă prin simţuri. Obiectele gândirii sunt ideile. Când gândirea noastră cuprinde o idee, ea se uneşte cu bazele existenţei universale. Ceea ce funcţionează activ în lumea exterioară intră în spiritul uman. Fiinţa omenească se uneşte cu realitatea obiectivă cu cea mai mare putere. A vedea ideea din realitatea exterioară este adevărata comuniune a omenirii.
Gândirea se raportează la idei aşa cum ochiul se raportează la lumină şi urechea la sunet; ea este un organ de simţ.
Fără nici o îndoială: prin gândire, noi ţinem un colţ al procesului lumii în care noi trebuie să fim prezenţi, dacă e să se întâmple orişice.
[Steiner comentează pe marginea acestei fraze în Cunoaşterea Misteriilor şi Centrele Misteriale.] Acesta poate fi un mod simplu de a pune problema. Dar atunci când înseamnă că este imposibil, într-o adevărată experienţă a gândirii, să continui să simţi că misteriul lumii este inaccesibil eşti înăuntrul lui. Nu te mai simţi în afara divinului, ci înăuntrul lui. Să pui stăpânire pe propria gândire înseamnă să pui stăpânire pe divin.
[Şi din nou], într-o conferinţă (GA 205): Lumea noastră modernă este încă departe de a fi în poziţia de a ne studia întrepătrunderea cu Cosmosul, uniunea noastră cu el. Am urmărit în mod deosebit să atrag atenţia asupra acestui fapt în Filosofia libertăţii. Acolo veţi găsi pasajele cheie în care am vrut să arăt că dincolo de nivelul nostru obişnuit de conştienţă noi suntem înrudiţi cu întregul Cosmos. Aceste pasaje arată că noi suntem o parte integrantă a Cosmosului şi că umanitatea noastră individuală, făcându-şi apariţia înveşmântată în conştienţa obişnuită, înfloreşte din comunitatea Cosmosului.
*
Întâi trebuie să privim gândirea într-un mod complet neutru, fără a ne referi la un subiect gânditor sau un obiect al gândirii. Căci în subiect şi obiect avem de acum concepte care sunt formate de gândire.
*
Observarea imparţială arată că nimic nu îi poate fi atribuit esenţei gândirii care să nu se găsească înăuntrul gândirii înseşi. Nu se poate ajunge la nimic care cauzează gândirea dacă se lasă la o parte domeniul gândirii.
*
Gândirea este legată de observare prin gânditor. Conştienţa umană este scena pe care se întâlneşte conceptul cu observaţia şi sunt legate unul de celălalt. Aceasta caracterizează, de fapt, conştienţa umană. Este mediatorul dintre gândire şi observaţie. În măsura în care fiinţele umane le observă, lucrurile apar ca date; în măsura în care fiinţele umane gândesc, ele se percep ca active. Ele privesc lucrurile ca pe obiecte, iar pe sine ca pe subiecte gânditoare. Fiindcă îşi îndreaptă gândirea înspre ceea ce observă, ei sunt conştienţi de obiecte, fiindcă îşi îndreaptă gândirea înspre sine, ei sunt conştienţi de sine, ei au o conştienţă de sine. Conştienţa umană trebuie să fie în mod necesar în acelaşi timp conştienţă de sine, pentru că este o conştienţă gânditoare. Căci atunci când gândirea îşi îndreaptă privirea înspre propria sa activitate, ea are în faţa ei drept obiect propria sa existenţă, adică subiectul său.
Dar nu trebuie să trecem cu vederea că doar cu ajutorul gândirii ne putem defini drept subiecţi şi să ne punem în contrast cu obiectele. De aceea gândirea nu trebuie niciodată privită ca o activitate pur subiectivă. Gândirea este dincolo de subiect şi obiect. Ea formează aceste două concepte, precum şi pe toate celelalte. Astfel, când noi ca subiecte gânditoare raportăm un concept la un obiect, nu trebuie să privim această relaţie ca pe ceva pur subiectiv. Nu subiectul este cel care introduce relaţia, ci gândirea. Subiectul nu de aceea gândeşte, fiindcă este un subiect; mai degrabă îşi apare sieşi drept subiect fiindcă poate gândi. Activitatea pe care o practică fiinţele umane ca fiinţe gânditoare nu este, de aceea, pur subiectivă, ci este un fel de activitate care nu este nici subiectivă, nici obiectivă; ea trece dincolo de aceste două concepte. Eu n-ar trebui să spun niciodată că subiectul meu individual gândeşte, ci mai degrabă el trăieşte prin harul gândirii. Astfel gândirea este un element care mă conduce dincolo de mine însumi şi mă uneşte cu obiectele. Dar în acelaşi timp mă şi separă de ele, punându-mă în contrast cu ele, ca subiect.
*
În gândire ni se dă elementul care uneşte individualitatea noastră particulară cu întregul Cosmos. Atunci când noi simţim (şi percepem) noi suntem separaţi; atunci când gândim, suntem fiinţa întreagă care pătrunde totul. Aceasta este baza mai adâncă a naturii noastre duale. Înăuntrul nostru noi vedem o forţă absolută care ia naştere, o forţă care este universală. Totuşi, noi nu o cunoaştem aşa cum ţâşneşte la suprafaţă din centrul lumii, ci doar într-un punct, la periferie. Dacă am fi cunoscut-o aşa cum izvora din centrul lumii, atunci am fi ştiut întreaga enigmă a lumii în clipa în care ne-am fi trezit la conştienţă. De vreme ce stăm într-un punct de la periferie şi ne găsim existenţa închisă între anumite limite, trebuie să aflăm despre tărâmul situat în afara propriei noastre fiinţe cu ajutorul gândirii care se extinde în noi din existenţa universală.
*
Desigur, e adevărat că „Christosul din noi” nu este în esenţă nimeni altul decât cel numit de teologia dogmatică „Sfântul Spirit”. Dar mie mi se pare că dintr-un alt punct de vedere aceste două concepte ar trebui să fie diferenţiate. Istoria dogmei catolice pare să facă aici o mare confuzie. Da, „Sfântul Spirit” şi „Christosul din noi” sunt unul şi acelaşi – dar în stadii sau niveluri de dezvoltare diferite. S-ar putea spune şi că „Sfântul Spirit” este principiul (feminin) „Mamă” al principiului (masculin) „Fiu”, Christos. Noi datorăm dezvoltarea „Christosului din noi” „Sfântului Spirit” (creatorul feminin al lui Christos). La origini, „Sfântul Spirit” nu era nimic altceva decât Divina Mamă (Isis etc.). Creştinismul a respins acest principiu feminin (Isis) şi a reţinut doar Fiul (Christos). Cu toate astea, în „Sfântul Spirit”, creştinismul mai reţine rudimentele principiului feminin de odinioară. De aceea, în dogma creştină, „Sfântul Spirit” se contopeşte cât se poate de natural cu „Fiul”. Ei devin unul şi acelaşi, în timp ce pe de o parte principiul respins, Isis, devine de neînţeles ca „Sfântul Spirit”, iar pe de altă parte Fecioara Maria este acceptată exoteric. Întâi, Isis este volatilizată ca Sfântul Spirit, iar apoi ea este restabilită ca „Maria” fără vreo conştienţă a corespondenţei.
