Ideile pe care le-am dezvoltat cu privire la înclinația pe de o parte spre natura luciferică, pe de alta spre cea ahrimanică au condus la recunoașterea necesității ca omul să găsească un echilibru între cele două tendințe, care pentru el reprezintă rătăciri între luciferic și ahrimanic. Acum se pune problema, și este o problemă grea de cunoaștere și conștiință pentru omenirea modernă, cum să găsești această stare de echilibru astfel încât să nu fii supus, pe de o parte, pericolului de a fi învins de luciferizare, pe de altă parte de ahrimanizare. Răspunsul la această întrebare este diferit, în funcție de perioadele evoluției umane, și, de fiecare dată, trebuie să știm ce îl atrage pe om în fiecare perioadă spre una sau spre cealaltă direcție. În general, am făcut cunoștință cu ceea ce îl atrage pe om spre luciferizare, spre ahrimanizare; dar pentru epoca noastră acest lucru trebuie focalizat în mod special.
De la începutul celei de a cincea epoci postatlanteene, așadar din secolul al XV-lea, în cadrul omenirii civilizate s-au modificat, în mod esențial față de vremurile mai vechi, atât viața intelectuală cât și viața socială. În viața intelectuală, omul este, de fapt, tot mai mult exclus din observarea lumii. În cadrul cunoașterii naturii, omenirea a făcut progresele cele mai mari. Dar cunoașterea omului nu numai că nu a făcut niciun progres, ci a fost eliminată din cunoașterea umană. Omul cunoaște bine lumea, dar nu se cunoaște pe sine însuși. El cunoaște lumea animală, a fundamentat o teorie a evoluției seriei animale și crede că înțelege cum au evoluat animalele, de la cele inferioare la cele superioare, culminând cu apariția omului. Tot ce s-a învățat despre animale se aplică apoi oamenilor. Nu se descoperă nimic nou care ar trebui să explice entitatea umană, ci se caută în cadrul lumii animale acele elemente care pot să explice entitatea umană, și se spune: Omul este treapta superioară. De fapt, nu se spune nimic special despre om, ci doar că el este treapta superioară. Acest lucru se face cu o de la sine înțelegere instinctivă. Ca urmare nu este vorba de o adevărată cunoaștere a omului.
Acest fel special de cunoaștere nu este prezent numai în științele particulare, el domină astăzi cercurile cele mai largi din lume. El a devenit ceva pe care omul îl absoarbe zilnic, ca să spunem așa, odată cu lectura ziarelor sau pe altă cale; este ceva ce se inoculează copiilor în școală. Caracterul științific modern devine tot mai mult un bun general care-i dă omului noțiuni și idei ce alcătuiesc structura sa sufletească. Omul ajunge pe această cale la o anunută conștiență despre lume, dar în această conștiență el însuși nu este inclus. Acesta este un aspect.
Alt aspect este viața socială modernă. Lumea de dinaintea secolului al XV-lea era plină de judecăți care constituiau un bun de înțelepciune socială, respectabil prin vechime, pe care oamenii îl aveau în comun. Nu se știa ce este bun și ce este rău pentru om. Nu existau nici îndoieli cu privire la aceasta, căci se viețuia într-o ordine socială care purta în sine binele și răul ca pe un lucru general, fie ca judecată populară, fie colorată mai mult religios. Și din această judecată generală, așadar din ceva care se manifesta autoritativ în ordinea socială, omul hotăra dacă trebuie sau nu să facă un lucru sau altul.
Multe din aspectele care odinioară erau intensiv fundamentate în ordinea socială a omenirii noi le avem în vorbire și, întrucât vorbirea noastră a devenit în multe privințe frazeologie, le avem în fraze. Gândiți-vă în cât de multe cazuri și cu ce frecvență se folosește pronumele „se” ‒ „se” gândește așa, „se” face aceasta, „se” spune cutare lucru etc. ‒, deși, în cele mai multe cazuri, el nu are niciun sens. Pronumele „se” are, de fapt, un sens numai în vorbire, vorbire ce aparține unui popor în care fiecare luat izolat nu a devenit o individualitate în vremea noastră, în care fiecare, când vorbește, exprimă și o judecată generală. Științificitatea modernă a condus la faptul că omul este exclus din concepția despre lume care determină ahrimanizarea acestuia în epoca noastră. Iar ceea ce îl conduce pe om, ceea ce l-a condus în viața economică exterioară de la vechiul sistem al breslelor la economia modernă liberă determină luciferizarea omenirii. Ambele tendințe trebuiau să iasă la lumină în evoluția omenirii deoarece în cunoștințele anterioare, pe care omul le-a obținut și care au format structura sa sufletească, se află întotdeauna omul însuși. Mai de mult, de exemplu, nu puteai realiza cunoașterea naturii fără a cunoaște omul. Nu puteai obține cunoștințe despre Marte fără a obține concomitent cunoștințe despre importanța pe care o are Marte pentru viața umană. Nu se puteau obține cunoștințe despre aur fără a obține unele cunoștințe despre om.
Tot ceea ce era atunci uman a fost azvârlit afară. Prin aceasta s-a ajuns la o concepție pură despre natură, eliberată de orice concepție de esență umană. Această concepție despre natură trebuia să devină apoi baza pentru tehnica modernă.
Tehnica modernă a condus la mari triumfuri numai când a înglobat ceea ce omul a supervizat cu intelectul său. Observați o mașină oarecare, observați chiar organizarea vieții tehnice moderne, în măsura în care excludem ceea ce este social, și veți vedea că totul este astfel alcătuit încât omul să fie exclus. Tehnica modernă a luat în stăpânire, lucru în general neconștientizat, numai cadavrul naturii.
Pretutindeni, în mecanismele noastre, avem cadavre ale existenței naturale. Dar omul nu s-a născut din acest cadavru al naturii din care este alcătuită lumea noastră mecanică, pe care am adus-o treptat în existență ca tehnică. Omul s-a născut din natura care este vie până în regnul mineral. În tehnica modernă, noi am adăugat acestei naturi un cadavru al naturii. După ce se constituiseră toate straturile geologice ale Pământului (vezi desenul: portocaliu, albastru), noi am adăugat stratul geologic superior (verde), alcătuit din mașinile noastre care nu mai conține nimic din viul naturii. Noi lucrăm în partea moartă a naturii prin faptul că am adăugat tehnica modernă la ceea ce exista aici mai de mult.
Aceasta face o impresie covârșitoare asupra omului când acesta o observă în extinderea sa, când examinează în special în ce măsură s-a detașat de viață omul modern nu numai prin tehnica exterioară, ci și prin modul de gândire tehnic.
Reflectați numai la ceva precum încheierea războiului care a avut loc între China și Japonia [Nota 18] spre sfârșitul secolului al XIX-lea. Ce s-a întâmplat acolo după încheierea păcii, ca învoială a încheierii păcii? Ministrul chinez a scris o sumă enormă pe un cec. Cecul l-a încredințat unei bănci ca să-l plătească. Un oarecare funcționar subaltern a luat acest cec, și acest cec a devenit pur și simplu cauza că acea imensă sumă de milioane, pe care ministrul chinez o scrisese pe cec, a fost transferată în mod pur bancar ministrului plenipotențiar japonez în China. S-a desfășurat într-un fel cadaveric, bineînțeles exterior, aș spune un fel fantomatic-cadaveric. Și nu s-a produs nimic altceva prin aceasta, decât că acele credite de milioane pe care regatul Chinei le avea până atunci la băncile din Anglia, prin această scriere pe cec, au fost transferate Japoniei. Dacă s-ar fi vrut să se plătească în forma veche, ceea ca o sumă de milioane a compensațiilor de război, pur și simplu prin transmiterea cu ajutorul unui cec a fost trecut pe calea creditului din China în Japonia ‒ vreau să consider chiar cea mai ușoară formă, că s-ar fi vrut să se plătească în numerar ‒, atunci ar fi însemnat ca toți acești bani, cel puțin așa cum încă sunt banii chinezești astăzi sau erau în urmă cu relativ puțin timp, să trebuiască să fie trimiși dincolo, din China în Japonia. Deci, acolo unde mai avem de-a face cu realități, forma cea mai ușoară ne arată deja, ce a devenit această viață modernă relativ repede în ultima treime a secolului al XIX-lea. Întregul mod de gândire umană a fost acaparat de astfel de lucruri și s-a aclimatizat complet cu ele în mod firesc. Intelectualismul, care ahrimanizează omenirea, a devenit un lucru de la sine înțeles.
Pe de altă parte așa este, că omul a trebuit să treacă și în viața socială prin ceea ce a trecut. Așa cum fără intelectualism omul nu ar fi ajuns la cunoașterea pură a naturii, fără ceea ce a parcurs în viața socială, el nu ar fi căpătat conștiența libertății sale. Omul a fost scobit prin caracterul științific modern. El nu mai știe nimic despre sine. Nu poate înțelege esența umană. Dar pe de altă parte, în el s-a produs cea mai mare tensiune omenească, maxima solicitare în această ființă umană, în vederea acționării din însăși impulsurile originare ale acestei ființe, omul trebuind să acționeze ca ființă liberă.
Dacă doriți un simbol pentru ceea ce s-a petrecut de fapt aici, nu se poate spune nimic altceva decât că: Omul și-a pierdut din ce în ce mai mult bogăția ființei sale și a devenit cu totul și cu totul zero în propria sa viziune. Căci ceea ce este știința modernă a naturii nu conține nimic despre om. Omul a devenit treptat, treptat cu totul și cu totul zero. Și din zero trebuie acum să radieze impulsul libertății (vezi desenul).
Aceasta este dilema omului modern. El trebuie să fie liber, să-și găsească impulsurile ființei sale, impulsurile acționării în sine însuși, dar când vrea să pătrundă cu cunoașterea sa acolo de unde trebuie să provină impulsurile acționării sale el găsește un zero, el este interior o ființă golită de conținut. Acest lucru este o necesitate, dar este de asemenea o necesitate ca omenirea modernă să depășească această situație. Căci în cadrul libertății te luciferizezi, iar în cadrul spiritului științific modern te ahrimanizezi, dacă nu ajungi la starea de echilibru.
Cum ajungem la starea de echilibru? ‒ Aici trebuie să facem referire la ceva ce am putea numi „regula de aur a științei moderne a spiritului de orientare antroposofică” [Nota 19]. Știința ar trebui să se înalțe la noua ei evoluție. Dar ea are nevoie de cunoașterea omului. Iar această cunoaștere poate fi realizată numai de știința spiritului. Nu cunoaștem cu adevărat omul dacă îi disecăm creierul, ficatul, stomacul. Numai ceea ce se cunoaște despre om din știința spiritului are valoare. Când știm că omul cu propriul său Eu își are rădăcina în voință, că el reprezintă spiritualitatea sa, că aceasta ia în stăpânire metabolismul, avem un punct de sprijin pentru a studia manifestarea acestuia în organismul uman. Se ajunge de la spiritual la înțelegerea corporalului. Dacă învățăm să cunoaștem sistemul ritmic, așa cum se exprimă el în modelarea actului respirator și a circulației sangvine, ne rupem de superstiția că inima este o pompă care poartă sângele prin organism. Apoi învățăm că spiritualul intevine în circulația sângelui, ia în stăpânire metabolismul, determină circulația sângelui, construiește plastic inima încă din timpul dezvoltării embrionare, astfel încât inima își are originea în circulația sangvină, așadar în spiritual. Dacă înțelegem modul în care în sistemul neurosenzorial viața de reprezentare demontează din nou procesul metabolic, atunci cunoaștem sistemul nervos ca fiind ceva care este lăsat în urmă de viața de reprezentare. Atunci cunoști omul într-un fel în care nu poți înțelege animalul, căci la animal lucrurile stau cu totul altfel!
Materialistul își reprezintă lucrurile astfel: avem un nerv (roșu) care acționează ca reprezentare. În realitate, viața de reprezentare distruge materia organică și creează o cale de excreție din organism; nervul este organul de excreție pentru viața de reprezentare.
Materialismul consideră că, așa cum ficatul produce fierea, creierul produce gânduri [Nota 20]. Este un nonsens, căci în realitate gândurile sunt cele care excretă creierul. Omul actual va spune că toate acestea sunt adevărate și pentru animal, deoarece și el are creier, organe etc. Prin aceasta se demonstrează că omul nu se cunoaște pe sine; cei care vorbesc astfel despre om și despre animal comit greșeala pe care ar face-o cel care ar dispune ca toate bricele de ras (în limba germană, Rasiermesser, cuțit de ras, n.tr.) care se găsesc la bărbierii dintr-o anumită localitate să fie strânse și duse la cârciumi, pentru că el nu leagă de cuțit decât reprezentarea mâncatului și conchide că un instrument care are o anumită formă trebuie să aparțină unui singur scop. ‒ Important este să se recunoască faptul că ceea ce apare la om ca organ este pus în slujba a cu totul altceva decât la animal și că întregul mod de observare al animalelor, așa cum am expus aici în aspectele cele mai elementare, are un alt sens. Recunoașterea faptului că ceea ce omul posedă ca organe materiale vine din spiritual are o importanță covârșitoare; despre această autocunoaștere concretă este vorba.
Toată flecăreala și vorbăria despre faptul că omul ar trebui să se vadă interior pe sine, toată acestă reverie nu reprezintă nimic, nu conduce la o adevărată cunoaștere de sine, ci doar la un sentiment de bunăstare interioară. Omul trebuie să urmărească felul în care se modelează plastic din spiritual diferitele organe. Știința adevărată trebuie construită din spiritual. Într-o oarecare măsură, omul trebuie copiat, prin plasticizare, din spiritual.
Se poate spune, așadar: În timp ce știința îi este oferită lumii în mod autoritar de către diferitele instituții, în lumile spirituale există o poruncă sfântă: că știința exterioară trebuie întregită cu știința cunoașterii omului. ‒ Dacă va primi numai știință exterioară lumea va fi nefericită. În timpurile vechi Misteriile nu lăsau să ajungă la oameni ceea ce ar fi putut fi nociv pentru aceștia. Acest lucru este însă incompatibil cu spiritul umanității moderne, din această cauză umanitatea trebuie să realizeze, prin indivizii ei conștienți, ceea ce mai înainte era realizat de forțe exterioare. Umanitatea trebuie să aibă grijă, prin personalitățile care înțeleg câte ceva despre aceste lucruri, ca diferitele științe să nu-și poată arunca umbrele lor întunecate, opunându-le lumina autocunoașterii adevărate, reale, concrete a omului. Fără autocunoașterea omului științele sunt dăunătoare, căci ele ahrimanizează omenirea. Științele care dețin contraimaginea cunoașterii umane sunt o binefacere pentru umanitate.
Prin autocunoaștere adevărată, concretă, se ajunge la echilibrul din care științele au scos omul. Omul nu este interesat să știe ce este el în această lume. El crede când i se spune că este un mic zeu, sau ceva asemănător, în care nu există nicio reprezentare corectă despre Dumnezeu, dar îl interesează prea puțin felul în care s-a format din Univers silueta sa umană individuală.
Viața socială luciferizează, când nu conduce decât la stimularea libertății omului. Omul nu-și va fi lui însuși zero dacă ajunge la o adevărată autocunoaștere; atunci el va ști că fiecare om este un rezultat al întregii lumi. În viața socială impulsul libertății va fi adus la echilibru dacă cunoaștem ce se află la baza lumii din punct de vedere spiritual, dacă depășim simpla observație materială a lumii, ceea ce a devenit caracteristic pentru evoluția cunoașterii din ultimele secole.
Omul s-a pierdut. Lumea exterioară a devenit liberă de om. Noi observăm Soarele, planetele, stelele fixe, cometele; acestea circulă prin spațiu ca și alte corpuri cerești. Noi vrem să cunoaștem legile după care ele se mișcă. Dar nu aflăm nimic despre om. Citiți cartea mea Știința ocultă și încercați să vă aduceți în fața sufletului cum este descrisă aici evoluția lumii. Dacă citiți despre vechiul Saturn nu aflați ce vă spune astronomul actual, ci despre ceea ce apare ca primă structurare a omului. În descrierea lui Saturn se află, în același timp, tot ce era prezent în timpul evoluției sale ca primă structurare umană. Odată cu această istorie a evoluției cosmice urmăriți și întreaga evoluție umană. Nicăieri nu veți afla o lume lipsită de om. Ceea ce sunteți dumneavoastră înșivă găsiți descris treaptă cu treaptă în evoluția lumii.
Dacă parcurgeți ceea ce vă oferă știința modernă despre unele stări nebuloase vechi [Nota 21] din care a luat naștere lumea noastră actuală, în care însă omul nu există, nu veți găsi nimic uman, totul rămâne la nivel intelectualist. Aflați ceva ce poate interesa capul dumneavoastră, dar nu cuprinde întregul om. Omul poate fi înțeles numai de o cunoaștere care se referă la întregul său. În fond, este vorba numai de inerția omului modern care nu este obișnuit ca atunci când preia ceva în sine să dezvolte și sentimente și impulsuri voliționale atunci când, urmărind evoluția lui Saturn, a Soarelui, a Lunii etc., până la Pământ, deslușește perspectiva pentru viitor. Această viață, descrisă în noțiuni clare, nu găsește stimulatoare sentimentele omului dacă el nu simte că este una cu întreaga lume.
Acest a-te-ști-una cu lumea deosebește cunoașterea lumii care vine din știința spiritului de orientare antroposofică de concepția despre lume din prezent. Dacă lăsați să se reverse în oamenii actuali, cărora le lipsește aceasta, conștiența apartenenței la întreaga lume, vor lua naștere acele înclinații sociale care pot duce omenirea mai departe. În același timp, și aceste inducții sociale care pot conduce la stimularea libertății dar nu dau omului un sentiment de responsabilitate au dus la haosul în care trăim în prezent. Luciferizarea poate fi împiedicată numai dacă oamenii vor conștientiza care este poziția lor în Univers, dacă vor vedea nu numai ce este fizic, ce este senzorial în Univers, ci și ceea ce este spiritual, dacă se vor simți spirit din spiritul Universului. Din acest sentiment al legăturii omului cu lumea spirituală pornește și o simțire socială adevărată, izvorăște ceea ce este necesar pentru ca omul să poată face corespunzătoare pe Pământ viața socială.
Și iarăși lucrurile sunt de așa natură, încât se poate spune: Ceea ce a adus în viața socială modernă oamenilor sentimentul libertății determină luciferizarea. Oamenii prezentului pot să nu simtă aceasta. Dar în lumea spirituală există o poruncă sfântă care-i spune omului să nu lase impulsul libertății fără o simțire cosmică! ‒ Așa cum cunoașterea umană trebuie să se alăture științelor exterioare, tot astfel și simțirea cosmică trebuie să se asocieze cu ceea ce s-a dezvoltat în viața socială a timpurilor noi.
Aceste două lucruri, cunoașterea omului și simțirea împreună cu întregul Cosmos, îi dau echilibru omului. Acest echilibru însă el îl află numai dacă înțelege cu adevărat Misteriul christic în sensul timpurilor noi, dacă îl înțelege în sensul pe care i-l dă știința spiritului de orientare antroposofică. Căci aici vorbim despre Christos ca despre o ființă cosmică care a coborât din infinituri cosmice pe Pământ. Noi învățăm să simțim cosmic și trebuie să încercăm să dăm conținut acestei simțiri. Aceasta o putem face doar prin știința spiritului de orientare antroposofică, altfel noțiunea Christos rămâne goală. Noțiunea Christos devine frază dacă nu ne permite să înțelegem în mod uman Cosmosul.
Din Cosmosul pe care-l descrie astronomia actuală, din analiza spectrală pe care o face fizica actuală, din acest Cosmos Christos nu ar fi putut coborî pe Pământ! Cine este atașat prin cunoaștere numai de această descriere a Cosmosului, acela nu poate asocia niciun sens cu o entitate Christos adevărată, reală. Un astfel de Christos rămâne fără conținut sau devine ceva în sensul lui Harnack [Nota 22] sau ceva asemănător. Dacă vrei să înveți a-L înțelege, a-L simți în prezent pe Christos ca ființă cosmică ai nevoie de acea istorie a evoluției care îl urmărește pe om de-a lungul epocilor Saturn, Soare și Lună. Unde umanul se găsește în Cosmos înmugurește și cunoașterea care-L poate lăsa să apară pe Christos din Cosmos. Dacă urmărești omul până acolo unde își are originea partea sa materială care este creată din spiritual, înveți să-l cunoști în așa fel încât poți înțelege Misteriul de pe Golgota, încorporarea Christosului cosmic în omul individual. Pentru omul pe care știința actuală, de la matematică până la psihologie, îl poate descrie, pentru acesta nu există nicio posibilitate de a-și imagina că Christos s-ar fi putut încorpora în el. Pentru ca omul să poată înțelege aceasta, el trebuie să ajungă la o adevărată cunoaștere de sine, pe care i-o dă știința spiritului.
Pretutindeni în literatura noastră antroposofică sunt recunoscute legăturile dintre necesitățile sufletului și necesitățile exterioare ale umanității. Aceste legături ar trebui comparate cu ceea ce este necesar în prezent pentru progresul omenirii. Ceea ce oamenii au preluat din educația și din obiceiurile de până acum ei ar vrea să dețină, ca o cunoaștere abstractă, lipsită de esență, dar ar vrea să se țină departe de această cunoaștere. Ceea ce este necesitate profundă a sufletului, pe care o găsesc duminica la amvon, și ceea ce este necesitate exterioară a umanității se acceptă în mod tradițional, fără ca cineva să se gândească unde vom ajunge dacă această acceptare tradițională continuă.
Eu am atras mereu atenția asupra gravității situației prezentului. Azi am vrut să subliniez faptul că disciplinele științifice trebuie să fie luminate de autocunoaștere și că în dezvoltarea vieții sociale trebuie să existe o simțire cosmică, care nu poate să rezulte decât dintr-o abordare a lumii ce are în vedere omul. Când aplicăm știința spiritului de orientare antroposofică noi vedem în om întreaga lume, iar în lume, în timp ce o observăm, vedem pretutindeni omul.
Astfel de lucruri amintesc de vechi inspirații și imaginațiuni pe care le-a avut omenirea, dar ele nu sunt reînnoiri de natură exterioară, ci sunt extrase din conștiența spre care omenirea este impulsionată în prezent din lumea spirituală. Așa cum se află ca organism fizic în lumea fizică, omul se află și în lumea spirituală.
Admiteți că un om nu ar observa decât ceea ce se întâmplă în jurul său, aici, în lumea fizică, că ar accepta ce îi comunică o confesiune religioasă tradițională, care însă nu se raportează la această lume pentru că vorbește despre ceva abstract. Dacă acest om dă credit acestei științe din care lipsește omul, el își poate umple sufletul cu ceea ce-i comunică aceasta, așa cum milioane de oameni au făcut-o mai mult sau mai puțin conștient. Totuși, oamenii trăiesc și într-o lume a spiritului; pentru lumea spirituală are importanță faptul că acceptăm această știință. Dacă lucrurile continuă să meargă astfel, atunci îi ies socotelile lui Ahriman, spiritul care pândește instituțiile moderne de cultură și vrea să le mențină așa cum sunt. Entitatea ahrimanică, acest Ahriman rece, osificat, chel ‒ dacă-mi este îngăduit să mă exprim în imagini ‒ pândește instituțiile noastre de cultură, el vrea ca ele să rămână așa cum sunt. Dacă va fi vorba să se distrugă ceva cum este acest Goetheanum, își va oferi ajutorul.
Pe de altă parte, în viața socială în care oamenii își statornicesc, fără a avea un sentiment cosmic, cerințele pământești, entitățile luciferice sunt cele cărora le reușesc socotelile. Aici trăiește Lucifer. Aici nu se poate folosi imaginea lui Ahriman cel osificat, pânditor, chel, care vrea ca instituțiile culturale să rămână neschimbate. Această imagine nu ar fi potrivită pentru Lucifer. Dar dacă lăsați să se exprime, din pur egoism, din absența unui sentiment cosmic, bunăvoință și pofte sociale considerate a fi bune, atunci se va manifesta esența luciferică. Odată cu aceste cerințe sociale, care sunt stimulate în lume fără sentiment cosmic, omul elimină din sine ceea ce devine frumosul Lucifer. Acesta trăiește în oameni, în stomacurile lor stricate prin instincte sociale pervertite ‒ acest lucru înțeles în mod spiritual ‒, în plămânii lor alterați. Omul îl elimină din întreaga sa ființă, și prin aceasta aerul nostru spiritual se umple cu această ființă luciferică, se umple cu instincte sociale care nu au sentimentul legăturii omului cu Cosmosul. Ahriman cel chel care pândește formarea noastră abstractă, lungul, scheleticul, deșiratul Ahriman, și, pe de altă parte, ceea ce se elimină mucilaginos din om și preia aparența frumuseții bulversează omul; acestea sunt imagini, dar sunt realitățile timpului nostru. Numai prin autocunoaștere și prin sentimentul legăturii omului cu Cosmosul acesta găsește echilibrul dintre ce este osificat și aparența frumuseții, între ființa formată din oase și ființa mucilaginoasă, între ceea ce-l pândește și ceea ce vrea să se smulgă din el. El trebuie să găsească acest echilibru. Ceea ce a rezultat din cultura, din civilizația ultimelor vremuri nu este, în fond, altceva decât mariajul dintre ceea ce este osificat și ceea ce este mucilaginos. Civilizația a intrat, cum spune Spengler [Nota 23], în declin. El spune asta pentru că are în fața sa lumea care a rezultat din mariajul osificatului cu mucilaginosul. Dar omul trebuie să găsească echilibrul.
Vremurile sunt tulburi și omul trebuie să devină om, astfel încât intelectul să fie încălzit de inimă, inima să fle străbătută de intelect. Atunci va afla el echilibrul. Și atunci omul nu va cădea pradă ‒ dacă vrem să vorbim spiritual ‒ unei mistici mucilaginoase, nici științei cu cap chel, ci se va deschide către ceea ce este omenesc și pe care îmi pot permite să-l numesc, după ce l-am caracterizat, că este antroposoficul. Antroposoficul se află cu adevărat în centrult civilizației. Antroposul își revelează cu adevărat esența, nu osificatul, nici mucilaginosul, el este acela care menține echilibrul dintre intelect și inimă. Acest echilibru trebuie căutat.
Dumneavoastră veți înțelege ce reprezintă ființa umană și ființa cosmică dacă veți reflecta la cele două imagini pe care azi vi le-am înfățișat. Ele sunt tratate ca imagini, dar ca imagini care indică adevăruri reale.
Despre acestea vom vorbi mai departe.
