Dacă contemplăm din afară ceea ce găsim consemnat în Teosofia, în Știința ocultă și în alte cărți ca fiind alcătuirea articulată a omului, putem observa forțele de înțelegere, facultățile de înțelegere ale omului. Este sigur că ceea ce reunim sub numele de facultăți de înțelegere cuprinde aspectele cele mai variate din ceea ce numim mădularele omului. Numai prin astfel de observații care focalizează noțiuni și idei pe care le avem din diferite puncte de vedere putem avansa în discuțiile noastre. Așadar, vedem, pe de o parte, activitățile destinate înțelegerii vieții umane sufletești-spirituale, pe de altă parte, activitățile determinate de viața de dorințe și de viața volițională. Azi vrem să focalizăm aceste facultăți din punctul de vedere al întregii umanități, adică vrem să ne întrebăm: Ce importanță au forțele raționale în viața omului și ce importanță au forțele voliționale? O astfel de cercetare poate da roade numai dacă nu se focalizează omul izolat, ci ca un membru al întregii planete. Faptul că avem dreptul să procedăm astfel rezultă din urmărirea celor expuse, de exemplu, în Știința ocultă privind evoluția Pământului nostru de-a lungul perioadelor Saturn, Soare și Lună.
Dacă vă amintiți ce se spune acolo despre evoluția Saturn, Soare și Lună, veți înțelege că lucrurile nu trebuie abordate cum fac geologii și cercetătorii actuali ai naturii, care, pe de o parte, cercetează geologic Pământul, făcând abstracție de existența omului, pe de altă parte cercetează omenirea într-un fel de antropologie închisă, ca și cum aceasta s-ar mișca pe un sol care-i este complet străin. Din această cauză, nu poate fi vorba despre un mod de abordare cu adevărat rodnic. Dacă urmăriți ce se spune despre evoluția Saturn, Soare și Lună, veți vedea că forțele care se desfășoară în umanitate și cele care se desfășoară în restul planetei nu pot fi gândite separat. Faptul că omenirea a obținut o anumită independență față de planeta pe al cărei sol se deplasează reprezintă un stadiu al evoluției; el nu poate fi însă hotărâtor. Noi trebuie să abordăm omul în contextul întregii evoluții a Pământului. Și trebuie să spunem că dacă focalizăm capacitatea de a înțelege rațional și ne amintim de cele spuse despre metamorfoza Saturn, Soare și Lună a evoluției Pământului vom descoperi că această interioritate, pe care o aflăm în prezent în omul evoluției înțelegerii raționale, nu exista în metamorfozele anterioare ale evoluției Pământului. Ceea ce, în prezent, este localizat în mare măsură în capul nostru era repartizat ca o rațiune generală, ca o rațiune legică atotcuprinzătoare, pe întreaga planetă. S-ar putea spune că rațiunea acționa în faptele întregii planete. Fără a mai vorbi despre Saturn și Soare, omul încă nu avea pe Lună conștiența raționalității, ci numai o conștiență de reverie. Această conștiență de reverie privea în afară, spre fenomenele lumii, și în timp ce avea această conștiență omul nu spunea: Afară se petrec fenomenele lumii și eu nu le înțeleg cu mintea mea, ci el visa în imagini.
Ceea ce noi simțim a fi localizat în capul nostru ca minte el percepea ca fiind întrețesut în lucruri și fapte. Noi facem deosebire între legile naturii și felul în care sunt cuprinse ele de mintea noastră. Omul preistoric trăia conștient sufletește numai în imagini, acesta fiind cazul și pentru perioadele mai vechi ale evoluției noastre pământești, și nu făcea deosebire între legile exterioare ale naturii și mintea sa, ci însăși natura avea rațiune, minte, natura își dădea ea însăși legile. Afară acționa rațiunea. Reprezintă un stadiu de evoluție a omenirii devenite independente faptul că spunem: Noi avem în interior rațiunea, iar afară există legile naturii. ‒ Suma acestor legi ale naturii era pentru omul preistoric rațiunea.
Acum am dezvoltat deja până la un anumit grad conștiența faptului că rațiunea este prezentă în noi și că afară sunt legile naturii pe care rațiunea noastră doar le cuprinde. Indicând acest fapt, atingem un puternic impuls evolutiv al umanității. Dar trebuie să fim conștienți că acest impuls trebuie tot mai mult pus în evidență și dezvoltat. El nu este pe deplin dezvoltat în prezent. Noi spunem în adevăr că am avea în interior mintea și că afară domnesc legile naturii, dar nu ne însușim încă pe deplin mintea, rațiunea. Ca omenire ne-am oprit la jumătate de drum cu privire la această preluare în noi a rațiunii, a legității naturii. Acest fapt, pe care l-am amintit acum, face parte din aspectele spre care trebuie să ne îndreptăm atenția din punctul de vedere al științei spiritului. În prezent, suntem încă mândri când, cu privire la tot ce ține de rațiune, ce recunoaștem a fi știință umană, găsim ceva ce este comun și pentru om. Încă se consideră a fi ceva deosebit de important pentru întreaga evoluție umană a naturii faptul că știința trebuie să fie ceva ce plutește deasupra umanității și că oamenii, în timp ce se dedică științei, trebuie să-și sacrifice individualitatea, trebuie să gândească cum gândește „toată lumea”. Este un ideal mai ales al instituțiilor noastre de învățământ de a finisa o știință cu totul impersonală, cu totul neindividuală, de a face din această știință ceva în legătură cu care să se spună cât mai puțin posibil „eu” și cât de mult posibil „se”: „S-a” găsit cutare sau cutare lucru, trebuie „să se” considere adevărat cutare sau cutare fapt! Idealul reprezentanților oficiali ai științei ar fi tocmai ca diferiții conferențiari universitari să nu poată fi deosebiți ‒ cel mult prin temperament ‒ dacă se merge de la o universitate la altă universitate foarte îndepărtată. Ar fi considerat chiar un ideal dacă, să spunem, s-ar putea audia o conferință de botanică undeva în nord, apoi s-ar putea zbura cu un balon foarte rapid spre sud, dacă s-ar putea asculta acolo continuarea la această conferință și ea ar corespunde cu totul la ceea ce „se” știe în botanică! Ceva cu totul impersonal, neindividual, aceasta este ceea ce se consideră a fi corect în acest domeniu și există un fel de spaimă îngrozitoare că s-ar putea strecura ceva personal în această știință, în această lucrare a minții omenești. Nivelarea întregii culturi umane este cel mai mult apreciată. Este o mare mândrie de a nu se devia de la ceea ce a fost formulat într-un anumit fel o dată pentru totdeauna. Așadar, s-ar dori să se desprindă știința de om. Ea este desprinsă și în altă privință de om. Se pot da exemple în acest sens. Gânditi-vă la felul în care cei mai mulți oameni care se implică în mod oficial în viața științifică își scriu disertațiile, cărțile de conferențiar, cărțile de candidatură la titlul de profesor etc. Ei participă cât se poate de puțin la elaborarea lor și iau cât se poate de puțin în calcul faptul că aceste cărți ar fi citite de cineva. Ele sunt scrise, dar le citesc doar cei din comisia de examinare, sau cel mult le citește unul, răsfoindu-le, și spune apoi celorlalți cum trebuie să le aprecieze. Căci știința este un lucru asupra căruia „se” gândește, nu unul conceput în mod personal, după care se depozitează în biblioteci. Dacă cineva vrea să scrie ceva asemănător, el consultă cataloagele bibliotecii și caută ce s-a mai scris pe această temă, după care și această scriere se depozitează și are prea puțin de-a face cu ceva individual-personal. În biblioteci sunt o sumedenie de cărți care nu interesează pe nimeni în mod personal. Aceasta este o stare de lucruri înspăimântătoare. Dar lucrul și mai înspăimântător este că oamenii nici nu simt această necesitate, că ei se complac în această situație, că ei cred că nu trebuie să știe nimic, deoarece în biblioteci poți găsi orice dacă știi să cauți rubrica potrivită în cataloage. Astfel stau lucrurile. Dar oamenii trec pe lângă știința care este ceva atât de general. În orice caz, știința ar trebui să arate altfel, dacă oamenii ar păstra-o în capetele lor și nu în rafturile bibliotecilor.
Aceasta ne indică ‒ și s-ar putea povesti multe în această direcție ‒ că în prezent cultura este încă neindividuală, impersonală, că oamenii o văd ca pe un nor plutind deasupra lor. Însă ceea ce produc oamenii nu aparține numai umanității, aparține Cosmosului. Din această cauză am spus că pentru a ajunge la o abordare fecundă trebuie să observăm omul în legătură cu planetele și planetele în legătură cu întregul Univers.
Cu ceea ce omul produce folosindu-și rațiunea se poate proceda în două feluri. El poate să-și supună mintea unui efort pentnt a putea elabora cunoștințe care apoi se varsă toate în „se gândește”, „se știe”, „s-a ajuns la cutare progres” ; apoi se introduc în cărți, acestea se depozitează, și aceasta este știința pentru mai multe generații; oamenii pot să se sclerozeze cu o astfel de activitate a minții. Se considera că nu este important ca după cuvântările oficiale să se poarte discuții în cercuri mici cu privire la unele detalii științifice. În loc de aceasta se discută tot felul de fleacuri, foarte departe de problemele științifice. Iar cei care au slăbiciunea de a fi entuziasmați de știința lor, și care încearcă să vorbească, la ceai sau la cafea, despre o temă filosofică sau alt fel de temă, sunt acuzați că practică „discuții științifice” plicticoase, că nu au spirit monden și nu sunt luați în serios. O dată m-a impresionat într-un mod cu totul neobișnuit această atitudine impersonală față de știință. Am fost la o adunare la care Helmholz a citit cuvânt cu cuvânt un text [Nota 35] care era de mult sub tipar. După conferință a venit la mine un jurnalist care mi-a spus: Cine dorește să știe toate acestea poate foarte bine să citească o astfel de conferință după ce se tipărește; de ce trebuie să-ți mai fie și citită? Ar fi mult mai inteligent dacă Helmholz ar trece printre auditori și ar da mâna cu fiecare; cu aceasta s-ar realiza mult mai mult. ‒ Acesta este un exemplu bun pentru situația în care ceea ce „zboară în jurul nostru” este considerat a fi știință în mod atât de impersonal. În acest caz oamenii, se înțelege de la sine, se usucă. Acesta este unul din modurile în care poate fi înțeleasă cultura rațională.
Un alt mod este acela de a te interesa de toate detaliile pe care le sesizează dispoziția entuziastă și care animă știința, pe care o retopește în noțiuni vii, încât tot ceea ce noi înțelegem, cuprindem, este luat în primire de viața interioară a sufletescului. În felul acesta, tot ceea ce oferă știința poate fi întrețesut cu focul interior, așa este posibil ca în timp ce cuprinzi științele individuale să pătrunzi treptat în întreaga viață a lumii, în felul acesta poți modela ceva care devine problemă personală specifică pentru om. Acesta este celălalt mod de a înțelege cultura rațională. Tot ce se face numai parțial este impersonal, este rupt de om. Cel mai bine ar fi ca oamenii să inventeze automate pentru activitatea științifică, astfel încât să nu mai aibă nimic de gândit cu capetele proprii. Însă ceea ce realizează activitatea științifică făcută plenar, cu temeritate, nu aparține numai omului, ci reprezintă problema întregii planete, și prin aceasta a întregului Cosmos. Căci ceea ce face omul în timp ce gândește, în timp ce formulează în capul său ceva rațional este un proces asemănător cu drumul apei unui izvor spre mare sau cu ce se întâmplă când plouă și apa se evaporă. Ceea ce se întâmplă exterior material când plouă, ce se întâmplă când lăstărește planta etc. reprezintă evenimente de un fel. Ceea ce se întâmplă prin acțiunea omului reprezintă evenimente de alt fel. Nu este numai o problemă umană, este o problemă a întregii planete. Și tocmai aceasta este sarcina omului în evoluția sa pe Pământ, să preia în sine rațiunea care era răspândită pe toată planeta, să se unească cu ea. Așadar, este un impuls de evoluție al omului să facă din știință o problemă personală, s-o poată întrețese cu entuziasm, ca ea să poată pătrunde în el astfel încât să fie cuprinsă de focul inimii sale. Dacă acest lucru nu se întâmplă, dacă acumulează știința în mod impersonal, atunci lucrurile nu merg în sensul evoluției pământene. Atunci cultura rațională nu cuprinde dispoziția sufletească a omului. Cultura rațională se dezvoltă numai în cap și plutește prea departe de suprafața Pământului; ea se dezvoltă numai în capete, deși ar trebui să coboare în inimi. Spiritele luciferice așteaptă ceea ce nu este cuprins de inimi, ceea ce, așadar, nu este cuprins de dispoziția sufletească. Și acest lucru pe care-l așteaptă atât de mult spiritele luciferice dumneavoastră puteți să-l receptați atunci când plutește într-un mod atât de impersonal deasupra Pământului. Singura posibilitate de a smulge de la spiritele luciferice ceea ce este lumea rațiunii constă în a o pătrunde cu căldură sufletească, de a o transforma în problemă personală. Iar ceea ce se întâmplă în vremea noastră, ceea ce se întâmplă de mult trebuie să înceteze. De aceea nu trebuie să lăsăm ca existența pământeană să devină pradă a lumii luciferice, pe calea ocolită a uscăciunii raționale lucide. Prin aceasta Pământul este oprit în evoluția sa într-un stadiu anterior. El nu ajunge la desăvârșire. Dacă oamenii vor accepta mult timp impersonalitatea așa-numitei științe, își vor pierde însuflețirea. Această știință impersonală este ucigașa a ceea ce este sufletesc și spiritual în om; ea usucă omul, îl pustiește. În final, ea va face din Părnânt o planetă moartă, cu automate în loc de oameni, cu indivizi care și-au pierdut componenta spiritual-sufletească. Lucrurile trebuie privite cu seriozitate. Nu este permis să asistăm la acest asasinat cosmic realizat de activitatea abstractă, de activitatea impersonală a științei pe Pământ. Acesta este un aspect.
Alt aspect se referă la capacitatea de dorință a omului. Aceasta este legată de voință. Ceea ce este legat de voință poate merge la rândul său pe două căi. În primul rând, ceea ce este volițional trebuie să se subordoneze unor porunci sau legi statale etc. și să se integreze în ceea ce este legitate generală, astfel încât aceasta să existe alături de dorința pur instinctivă a omului. În al doilea rând, ceea ce se oglindește în om drept facultate de a dori, ceea ce este prezent ca facultate a voinței trebuie să se ridice treptat până la gândire pură, să își trăiască viața individual, astfel încât să se revarse în viața socială ca iubire. Este acel mod în care se epuizează voința și facultatea de a dori descris în Filosofia libertății. Acolo am arătat că ceea ce este legitate generală umană trebuie să reiasă din fiecare individualitate și că atunci când ceea ce apare din individualitatea umană se ridică până la gândirea pură, prin consonanța ulterioară a ceea ce fac oamenii, dă naștere ordinii sociale. Oamenii se tem de orice ordine socială. Ei ar vrea să organizeze ceea ce oamenii trebuie să vrea. Ei ar vrea să instituie „imperative categorice” în locul iubirii care se revarsă din fiecare om. Dar deoarece există asemenea porunci abstracte ‒ fie că sunt fasonate după modelul decalogului, fie că sunt legi ale unor state unitare ‒ nu se manifestă decât dorințele instinctive din om, dorințe care au devenit singurul ingredient social al timpului prezent. La rândul său, faptul că omul nu-și modelează voința până la nivel individual, până la gândirea pură, acest fapt nu mai este ceva care-l privește numai pe om, ci întreaga planetă și întregul Cosmos. Iar spiritele ahrimanice așteaptă cu nerăbdare ce se întâmplă când voința omului nu se poate forma în mod individual. Ele folosesc toate dorințele ce nu trăiesc în om în scopul iubirii, ceea ce trăiește volițional, pentru a le transfera unor entități demonice individuale. Așa cum prin ceea ce este activitate de înțelegere care plutește deasupra omenirii ia naștere o entitate generală, tot astfel iau naștere entități formate individual prin capacitatea de dorință netransformată în iubire a diferitelor individualități. Dacă în ordinea socială nu se va năzui spre o modelare a conviețuirii libere, Pământul se va umple de entități individuale, dar care duc o existență ahrimanic-fantomatică și care i-ar răpi posibilitatea de a se transforma în Jupiter în metamorfoza planetară următoare. Aceasta ar însemna că ceea ce ține de rațiunea abstractă ar modela planeta noastră într-o direcție (vezi desenul, stânga), nu ar lăsa-o să ajungă la împlinire, iar ceea ce ia naștere din voința netransformată în iubire ar zămisli în cealaltă directie (dreapta) entități individuale. Astfel am prezentat schematic ce vede cel care privește începuturile unei civilizații integrate în procesul evolutiv al planetei Pământ ca fiind ceea ce se modelează când impulsurile care lăstăresc atât de puternic în lumea vestică se manifestă nestingherite și ceea ce se dezvoltă atât de puternic în lumea estică (vezi desenul) și apare aici din subiectivitate umană în cultura statală ajunsă în decadență; aceasta este de fapt ceea ce vrea să orienteze evoluția Pământului spre demoni individuali. Ceea ce se dezvoltă în Vest ne conduce la o raționalitate generală și vrea să facă, treptat, din oameni automate.
Aceste lucruri pot fi perceptibile, chiar dacă doar în structurile acestor automate, care astăzi parțial există deja ‒ spun în mod cu totul conștient „parțial”, căci ele sunt, ce-i drept, încă ceva foarte individual. În multe privințe, automatismul poate fi deja văzut. Dar mai este prezent ceva în aceste automate într-un mod încă foarte individual, care apare ca un apendice al acestor automate, o anexă care, dacă lucrurile nu sunt transformate direct în bancnote, are clinchetul aurului și al argintului. Dar automatismul ar acționa în așa fel încât și portofelele individuale să devină portofele comuniste, generale.
Dar aceasta este ceva ce nu trebuie perceput cu simpatii sau antipatii, ci cu acea privire care întrevede mersul lumii, care poate contempla ce se întâmplă între oameni, care poate face o legătură cu mersul Cosmosului. Dacă privești lucrurile în felul acesta vei spune: Oamenilor le este dat să ducă planeta mai departe în evolutia sa. ‒ Dacă omenirea nu încearcă să transforme știința în înțelepciune, ceea ce se poate întâmpla doar dacă omul face din știință o problemă personală și dacă o leagă cu ceea ce, pe calea ocolită a iubirii, devine o problemă generală a omenirii plecând de la facultatea de a dori, acest mod de a percepe existența ar amenința omenirea. Cu o nuanță puternică de înțelegere rațională interioară aceste lucruri pot fi preluate din știința spiritului. În fond, aceasta ne-o arată, în prezent, planeta care a rămas un simbol cosmic, Luna.
Când Luna se află în primul sau în ultimul pătrar, avem o imagine a ceea ce ar putea deveni Pământul; în partea mai întunecată ea arată celui care poate vedea suprasensibilul aceste mici siluete demonice care se mișcă spre curbura concavă a semilunii. Așa încât este corect când se spune că omul trebuie să ferească Pământul de existența lunară.
Luna ne arată ce poate deveni Pământul într-o imagine cosmică ce ne este pusă în față. Trebuie să ne obișnuim deja cu ceea ce vedem afară, în Cosmos. Trebuie să vedem că Luna ne prezintă o caricatură a existenței terestre, ne indică ce ar putea deveni Pământul dacă omul nu învață să facă din știința impersonală o problemă personală, să transforme prin incandescență dorințele individuale în iubire, prin care ea ar deveni în viața socială asociativă o problemă generală a întregii umanități. Se poate înțelege mai bine ce se întâmplă în întregul Cosmos când se privește la ceea ce se întâmplă în om, și, invers, se poate vedea în mod corect care este sarcină umană când se pot percepe în mod corect condițiile Cosmosului. Apoi întorceți-vă și la ceea ce trebuie să existe în omenire ca moralitate, ca eticism.
Lucrurile care se spun despre Lucifer și Ahriman nu trebuie înțelese în sensul că trebuie teoretizat asupra lor, că trebuie vorbit numai despre faptul că Lucifer este ceva și Ahriman altceva, ci trebuie preluate în așa fel încât să se perceapă influențele spiritelor luciferice care vor să rețină Pământul în stadii anterioare, și să se înțeleagă că Ahriman vrea să mențină stadiul actual al Pământului pentru ca acesta să nu progreseze spre stadii viitoare; dar aceste lucruri trebuie văzute în detaliile lor. Aspectele morale trebuie să fie valorizate prin legile naturii, iar ceea ce ține de legile naturii trebuie valorizat în sens moral. Dacă se întâmplă acest lucru, se va arunca puntea între concepția morală despre lume și concepția teoretică despre lume, punte despre care am vorbit de mai multe ori chiar în acest loc.
Din acest punct de vedere trebuie să fie abordat și ce se întâmplă în prezent. Căci numai dacă intervine voința liberă a omului în mersul lumii se poate întâmpla ceea ce eu v-am prezentat schematic aici. Evoluția Pământului este întru totul sarcina omului și a umanității. Acest lucru nu este permis să-l trecem cu vederea. Cel care vrea doar să teoretizeze, care, de exemplu, vrea să audă doar: După atâtea și atâtea secole se mai întâmplă..., nu ia în considerare faptul că noi trăim deja într-o epocă în care umanității îi revine sarcina de a fi părtașă la metamorfozele evoluției Pământului, că trebuie preluat în dispoziția sufletească umană ceea ce este rațiune generală a lumii și că din om trebuie să se reverse sub forma iubirii umane generale, care însă poate fi atinsă numai în gândirea pură, liberă, ceea ce trăiește individual ca facultate de a dori.
Cu aceasta v-am adus în fața ochiului sufletesc două curente culturale importante și am încercat să vă arăt, din alt punct de vedere, care este sarcina științei spiritului. Sarcina științei spiritului este de a interveni în evoluția umanității, astfel încât mersul lumii să decurgă din esența însăși a omenirii.
