Se va recita şi azi înainte de conferinţă o scurtă poezie, şi anume, tot de tânărul Goethe [Nota 55].
GÂNDURI POETICE
DESPRE CĂLĂTORIA LA IAD A LUI IISUS CHRISTOS
Vai, ce tumult în Cer vuieşte!
Chiot de bucurie creşte,
O oaste trece maiestuos.
Fiul lui Dumnezeu se scoală,
De pe-al Său Tron, grăbind, coboară,
Spre hăul cel întunecos.
El vine ca Erou ceresc.
Şi ca Judecător divin;
Stelele tremură, pălesc,
Lumea se clatină vuind.
Trece în car triumfător,
Purtat de roţi de foc, în zbor,
Cel ce pe Cruce a murit.
Se-arată dincolo de stele,
Străbate alte lumi şi sfere
Fapta care ne-a mântuit.
El vine Iadul să-l sfărâme,
Prin moartea Sa deja învins;
Sentința grea o să răsune:
Gata! Blestemul azi s-a stins.
Când pe Biruitor îl vede,
Iadul puterile îşi pierde,
Se teme de-al Lui chip de jar;
Tunetul Lui îl înspăimântă,
Nu are unde să se-ascundă,
Să fugă-ncearcă în zadar;
În van se zbate şi se-agită
Să scape focului din Cer,
Mânia Domnului cumplită
Îl ține parcă-n chingi de fier.
Zace Balaurul sfărmat,
Simţind a Celui Preaînalt
Mânie; şi, scrâşnind, el simte
Grelele Iadului torturi,
Geme, urlând din mii de guri:
Nu mă distruge, jar fierbinte!
Într-un ocean de foc înoată,
De chin şi teamă biciuit;
El blestemă, căci îl aşteaptă
Chinul cel veşnic, nesfârşit.
Aici zac şi acei damnaţi,
De-aceleaşi vicii consumați,
Dar nu atât de răi ca el.
Aici mulțimi îngrozitoare
Îl înconjoară ca o mare,
Un uragan de foc rebel;
El vede groaza-n ochii lor,
Dar nu se poate bucura,
Căci soarta lui e şi mai grea.
Când Fiul Omului apare
În glorie strălucitoare
Jos, unde Iadul clocoteşte,
Iadul nu-l poate suporta,
Căci în împărăția sa
Doar întunericul domneşte.
El zace-n haos plin de chin,
De Dumnezeu înstrăinat,
Lumina Chipului Divin
Pe veci de el s-a depărtat.
Acum el vede cum apare
A Fiului Divin splendoare
Acolo, în regatul său.
De tunete înconjurat
Şi uriaşe stânci ce cad,
Plin de mânie, Dumnezeu
Vine acum să-l pedepsească.
Zadarnic, în durerea sa,
Vrea Iadul să se nimicească;
De chin el nu poate scăpa.
El s-ar întoarce în trecut,
La fericirea de demult,
Când strălucirea-l bucura;
Când spiritul era în stare
Să-i fie plin de încântare,
Proaspăt în tinerețea sa.
Îşi vede azi al său păcat,
Pe oameni el i-a amăgit,
Pe Dumnezeu s-a mâniat,
Şi-acum, iată, e pedepsit.
Când Dumnezeu om s-a făcut
Şi pe Pământ a coborât,
A spus Satana bucuros:
„Eu şi pe El o să-l dobor!”,
Vrând să-l distrugă pe Christos,
Pe Creatorul Lumilor;
Să piei, Satano, pe vecie!
Credeai că birui tu, cel Rău,
Dar El te-a biruit, vai ţie!
Unde e moarte boldul tău?
Unde e biruinţa ta,
Iadule? Unde-i fala ta?
Puterea Celui Preaînalt
O recunoşti acum, Satană?
Regatul tău ţi se destramă.
În hăul cel întunecat
Tu zaci de fulgere atins,
N-ai vreo speranţă să te-aline.
Mesia, Cel ce te-a învins,
A murit numai pentru mine!
Un urlet aerul străbate,
Acele cripte-ntunecate
Se clatină când se coboară
Christos în Iad. Iadul scrâşneşte;
Furia-i însă amuţeşte,
Tot Iadul tace, se-nfioară;
Vocea Lui tună furtunos,
Al biruinţei steag se-arată;
Tremură îngerii. Christos,
Iată, vine la judecată.
Când vocea Lui puternic sună,
Stâncile toate se sfărâmă,
Se simte suflu-i arzător.
„Cel ce din Rai v-a izgonit,
Pentru că voi v-aţi răzvrătit
O, vai, nelegiuiţilor,
Vă va distruge dintr-odată.
Vedeţi! Eraţi copiii Mei,
Aţi decăzut, vă primiţi plata,
Acum sunteţi duşmanii Mei,
Pe cei mai buni i-aţi ispitit,
Pe oameni i-aţi ademenit.
Aţi vrut pe toţi să îi stricaţi,
Să cadă morţii pe vecie,
Dar Eu mi i-am câştigat Mie.
Acum puteţi să tot urlaţi!
Nu voi veţi birui în lume,
Eu viaţa pentru ei mi-am dat.
Şi oricine crede în Mine
Nu o să moară niciodat'.
În lanţuri veşnice veţi sta,
Nimic nu vă poate salva,
Nici cutezanţa, nici căinţa.
Voi înşivă v-aţi condamnat
La flăcări de pucioasă-n Iad,
Vă puteţi plânge azi sentinţa.
Chiar şi voi, dintre cei aleşi,
Aţi refuzat grația Mea;
Şi voi sunteţi pierduţi pe veci.
Murmuraţi? Nu e vina Mea.
Cuvântul Meu vi s-a vestit
Şi vouă; ar fi trebuit
Cu Mine veşnic să trăiţi.
Dar nu aţi vrut, nu m-aţi urmat,
Aţi ales viaţa în păcat;
Pedeapsa dreaptă o primiți.
Aşa vorbi El, ca un tunet,
Şi-un fulger iute s-a aprins,
Pe cei nelegiuiţi cu vuiet
Îi prăbuşeşte în abis.
Dumnezeu-Omul azi revine
Din hăul negru; El închide
Porţile Iadului cumplit
Şi se înalță strălucind
La dreapta Tatălui Divin.
El însă nu ne-a părăsit.
Prietene, ce veste mare!
Plin e Pământul, Cerul tot,
De-a Îngerilor jubilare:
Mare e Domnul Savaot!
Putem contribui la o înţelegere mai intimă a ceea ce s-a spus ieri şi se va mai spune şi astăzi dacă încercăm să facem o comparaţie între poezia de Hegel recitată ieri şi poezia tânărului Goethe, pe care am auzit-o adineaori. Această comparaţie va fi utilă pentru că ne va ajuta să devenim conştienţi de natura diferită a sufletelor celor doi autori de la care provin cele două poezii. Să încercăm să realizăm ce deosebire importantă există între cele două poezii, cea prezentată ieri şi cea prezentată azi. Având în vedere timpul limitat, anumite lucruri pot fi doar mai mult sau mai puţin sugerate. Dar cred că ne vom putea înțelege.
Am ascultat ieri poezia unui filosof, a unui om care a dus lucrurile în domeniul gândului pur până la o înălțime extraordinară. Şi am văzut că în această poezie, Eleusis, gândul însuşi a devenit oarecum creator în sufletul lui Hegel. Dacă vă evocaţi felul în care a acţionat asupra dumneavoastră poezia de ieri, vă veţi putea spune: Simţim nişte gânduri grandioase, care se luptă aici cu cele mai mari întrebări ale omenirii, precum şi cu marile întrebări ale vremurilor care se leagă de aşa-numitele Misterii. Simţim că cineva a pătruns sfredelind cu gândul în aceste taine cosmice, dar simţim o anumită stângăcie în tratarea poetică. Simţim din această poezie că ea este ceva care nu intră în sfera misiunii principale a acelei personalităţi care a compus-o. Este o luptă cu forma poetică, şi vedem la această poezie că gândul s-a putut apropia numai cu greu, prin luptă, de formă, care, abia ea, face posibilă, în principiu, forma poetică. Vedem din această poezie că acea personalitate care a compus-o nu ar fi putut scrie în viaţă multe poezii.
Să comparăm cu aceasta poezia pe care tocmai am ascultat-o, dar ţinând seama de o anumită împrejurare. Înainte de prima conferinţă vi s-a citit o poezie de tinereţe a lui Goethe, care a fost modificată în acest scop, şi din care s-a putut vedea foarte clar că în pieptul lui Goethe trăiau două suflete, două puteri sufleteşti, două forţe sufleteşti, şi am văzut ce a apărut, totuşi, în faţa noastră, în nişte imagini grandioase, în această poezie – demnă şi ea de ceea ce a trăit în sufletul bătrânului Goethe ca sâmbure esenţial al fiinţei sale. Dar vedem din poezia tânărului Goethe că în sufletul lui Goethe acţionează, înainte de toate, o cu totul altă forţă sufletească decât în sufletul lui Hegel. Peste tot în sufletul lui Goethe există ceva ce am putea caracteriza în felul următor: spre el se revarsă imagini pline de sevă. Şi ce conţinut bogat în imagini are şi poezia care a păşit acum în faţa noastră ca o poezie a tânărului Goethe! Aşadar, în sufletul său exista deja predispoziţia ca spre el să se reverse nişte imagini pline de sevă, pline de conţinut. Și când măreţia obiectului îl copleşeşte, vom observa că ceea ce în prima poezie încă îi mai stătea în cale, stânjenindu-l, aici este înlăturat printr-o trăire sufletească grandioasă, care se manifestă în nişte imagini pline de sevă.
În poeziile prezentate vedem, într-un fel, o triadă. Vedem că la Hegel acţionează gândul, care este transpus mai mult sau mai puţin în imagini prin faptul că autorul duce o luptă extraordinară pentru a ajunge la imagini. Vedem şi din caracterul palid al imaginilor ce luptă puternică a dus autorul pentru a ajunge la ele. La poeziile tânărului Goethe vedem că ele se desfăşoară în nişte imagini pline de sevă. În poezia tânărului Goethe în care el tratează legenda Jidovului rătăcitor [Nota 56] observăm că imaginile pline de sevă au putut fi stânjenite oarecum – pentru că în el se luptau două suflete –, observăm că el nu le-a putut duce complet până la capăt. Poezia a rămas numai ca fragment. Aici vom atrage atenţia asupra unei multiplicităţi de forme a vieţii sufleteşti. Să reţinem faptul că o forţă sufletească, pe care o putem numi, într-un anumit fel, forţă a gândului, ca la Hegel, îşi croieşte drum numai cu greu până la acea forţă sufletească pe care o întâlnim la Goethe sub forma cea mai grandioasă, şi că această forţă sufletească din sufletul lui îşi croieşte drum, la rândul său, într-un element opus.
Și acum să ne continuăm consideraţiile psihosofice. Să ne amintim că în cadrul vieţii noastre sufleteşti acţionează judecăţi şi trăirile de iubire şi ură, care provin din sfera dorinţei. Putem asocia şi altfel decât am făcut-o ieri ceea ce trăieşte în sufletul nostru ca putere de judecată, pe de o parte, dacă ne amintim că această putere de judecată ne întâmpină acolo unde e vorba de capacitatea de înţelegere a sufletului, de capacitatea de a înţelege adevărurile lumii, şi dacă ne gândim, pe de altă parte, la faptul că, atunci când spunem că un suflet este interesat într-un fel sau altul de lumea exterioară, ne întâmpină o cu totul altă forţă sufletească. – Sufletul e interesat de lumea exterioară în funcţie de felul în care acţionează trăirile de iubire şi ură. Dar aceste fenomene de iubire şi ură ca atare nu au nimic de-a face cu facultatea de gândire, cu inteligenţa. Facultatea de judecată şi capacitatea de a manifesta interes faţă de ceva sunt două forţe diferite care acţionează în suflet. Chiar şi o observaţie simplă ne arată acest lucru. Cel care crede că voinţa ar fi şi ea ceva aparte în suflet poate vedea, dacă priveşte în sufletul său, că în suflet întâlneşte numai interesul faţă de lucrul pe care îl vrea. Într-un cuvânt, în afară de interes, manifestat prin iubire şi ură, şi facultatea de judecată, care se manifestă în activitatea de a judeca, în afară de aceste două domenii nu veţi mai găsi nimic în viaţa interioară a sufletului. Prin aceasta aţi epuizat conţinutul vieţii sufleteşti. Dar aici a rămas complet neluat în considerare un aspect care este unul dintre cele mai importante aspecte care ne întâmpină imediat când examinăm viaţa sufletească, şi anume, conştienţa. Conştienţa ţine de viaţa sufletească. Aceasta înseamnă că, dacă încercăm să cercetăm viaţa sufletească în toate direcţiile, ne întâmpină facultatea de judecată şi interesul; dar, dacă observăm specificul interior, natura vieţii sufleteşti, trebuie să spunem: Trăirile de iubire şi ură şi facultatea de judecată aparţin vieţii sufleteşti numai în măsura în care le asociem cuvântul „conştienţă”. De aceea, trebuie să ne întrebăm: Ce este oare conştienţa? Eu nu o să vă dau o definiţie, ci o s-o caracterizez.
Dacă vă apropiaţi de conştienţa umană cu ceea ce am studiat deja, veţi spune, tocmai despre curentul continuu al reprezentărilor pe care le-aţi asimilat: În suflet se arată că, totuşi, conştienţa nu coincide cu viaţa sufletească. Am văzut că există o anumită deosebire între viaţa sufletească în general şi conştienţă. O reprezentare pe care am preluat-o în sufletul nostru cu zile, săptămâni sau ani în urmă trăieşte în noi mai departe pentru că ne-o putem aminti. Dar dacă nu ne-o putem aminti în această clipă, ci poate abia peste două zile, atunci această reprezentare, ce-i drept, a trăit mai departe, dar în această clipă nu ne era conştientă, adică, ea se afla în sufletul nostru, dar nu se afla în conştienţă.
Aşadar, curentul vieţii sufleteşti curge liniştit, iar conştienta, la rândul ei, este, totuşi, altceva decât curentul continuu al vieţii sufleteşti. Într-un cuvânt, trebuie să spunem: Dacă desemnăm reprezentările de care ne putem aminti la un moment dat printr-un un curent care – concepând sufletul ca cerc – merge în direcţia săgeţii (vezi desenul), atunci acest curent poate conţine în sine toate reprezentările care curg, ca să spunem aşa, din trecut spre viitor; dar, dacă vrem să fim conştienţi de aceste reprezentări, trebuie să le înălțăm abia printr-un efort în conştienţă din starea în care trăiesc ele în suflet în mod inconştient. Aşadar, conştienţa e ceva care ţine de suflet. Dar conştienţa nu ţine de viaţa sufletească în sensul că tot ceea ce există în suflet ar trebui să intre în conştienţă. Curentul vieţii de reprezentare curge mai departe, iar conştienţa luminează numai în anumite momente o anumită parte a vieţii noastre sufleteşti.
Pentru că noi trebuie să avem, totuşi, de-a face şi cu alţi oameni şi ar trebui să ne gândim şi la nişte obiecţii, vom spune în paranteză următorul lucru. S-ar putea să vină acum cineva şi să obiecteze: Ce numeşti tu curentul continuu al reprezentărilor nu este nimic altceva decât dispoziţia sufletului sau a creierului, care a fost creată o dată, şi apoi se menţine; şi atunci nu e nevoie să se întâmple nimic altceva decât ca dispoziţia creierului să fie luminată la un moment dat de conştienţă.– Aşa ar sta lucrurile dacă imediat după actul percepţiei nu ar trebui să se desprindă ceva de percepţie pentru ca ea să poate fi transmisă mai departe. Dacă, într-adevăr, dispoziţia pentru amintire ar fi creată deja de percepţie, atunci nu ar trebui să se desprindă ceva din întregul proces şi percepţia să fie transformată în reprezentare. În contact cu obiectul exterior apare percepţia, dar nu reprezentarea. Reprezentarea este răspunsul din interior spre exterior. Aşadar, noi avem în interiorul nostru ceea ce am trăit în contact cu lumea, şi ceea ce curge mai departe prin curentul timpului din trecut spre viitor, dar, totuşi, nu coincide întotdeauna cu conştienţa, ci trebuie să fie luminat de conştienţă abia atunci când e vorba să ni-l amintim.
Ei bine, cum se face că asupra curentului continuu al reprezentărilor din sufletul nostru poate fi proiectată lumină, astfel încât părţi din acesta pot deveni vizibile în amintire sau pe o altă cale? Un fapt al vieţii sufleteşti obişnuite, aşa cum se desfăşoară el pe planul vieţii fizice, ne poate arăta ce se întâmplă aici. E vorba de faptul următor, care, în principiu, nu este luat în considerare în cadrul psihologiei exterioare, pentru că ea nu lucrează cu faptele, ci cu prejudecăţile. Dar noi vrem să lucrăm cu faptele într-un mod lipsit de prejudecăţi.
Printre sentimentele omului există tot felul de sentimente. Voi atrage atenţia numai asupra unora, pe care le-am menţionat deja ieri, şi asupra altora, asupra unor sentimente care se exprimă, de exemplu, în nostalgie, nerăbdare, speranţă, îndoială; voi atrage atenţia asupra unor sentimente cum ar fi teama şi frica. Ce ne spun oare toate aceste sentimente? Dacă le analizăm cu adevărat, toate au în comun ceva ciudat: ele se referă toate la viitor, ele se referă la ceea ce se poate întâmpla, sau la ceea ce dorim noi să se întâmple. Aşadar, omul trăieşte în sufletul său în aşa fel încât în sfera sentimentelor sale îl interesează nu numai prezentul, ci şi viitorul. Și viitorul îl interesează chiar într-un mod foarte viu! Puteţi merge mai departe. Puteţi compara faptul că în noi trăiesc nişte sentimente care se referă la viitor cu un alt fapt. Încercați să chemaţi în amintire ceva ce aţi trăit în tinereţe sau poate abia cu puţin timp în urmă, ca bucurie sau suferinţă. Încercati să comparaţi numai puţin ceea ce trăieşte în sentimentele dumneavoastră provenind din trecut, dintr-o durere pe care aţi depăşit-o sau dintr-o bucurie trăită, şi să observaţi ce infinit de palid poate fi reînviată amintirea unor asemenea evenimente. Dacă aceste evenimente au lăsat ceva în urmă, dacă ne-au influenţat sănătatea sau au intervenit în alt fel, atunci ele se impun, atunci ele pătrund în conştienţă. Dar acesta e prezentul! Dar ce am trăit în trecut legat de viaţa noastră de simţire păleşte, pe măsură ce ne îndepărtăm de aceste evenimente. Şi acum imaginaţi-vă cum stau lucrurile cu dorinţele pregnante. Dacă doriţi ceva ce trebuie să vi se dăruiască în viitor, încercaţi să observaţi agitaţia care apare imediat în suflet. Dar aş vrea să ştiu câţi oameni se plâng de faptul că lor nu li s-a întâmplat un lucru sau altul acum zece ani, dacă acest fapt nu s-a continuat cumva în prezent şi nu a produs un prejudiciu prezent. Există o mare deosebire în viaţa noastră legată de manifestarea intereselor, în funcţie de faptul că privim spre viitor sau ne îndreptăm privirea spre trecut. Oricât de mult aţi privi în jur, dacă aţi consulta pe toată lumea, există o singură explicaţie pentru faptul pe care vi l-am caracterizat adineaori. Faptul este, desigur, evident; dar există numai o singură explicaţie: ceea ce dorim nu curge, în principiu, în aceeaşi direcţie ca şi curentul care curge liniştit al reprezentărilor, ci curge din direcţia opusă, în întâmpinarea acestui curent. Veţi putea proiecta o lumină fulgerătoare extraordinară asupra întregii dumneavoastră vieţi sufleteşti dacă presupuneţi numai acest singur fapt: tot ceea ce se manifestă ca pofte, dorinţe, interese, fenomene de iubire şi ură reprezintă în cadrul vieţii sufleteşti un curent care nu curge dinspre trecut spre viitor, ci ne vine în întâmpinare din viitor, e un curent care curge dinspre viitor spre trecut (vezi desenul, D-C). Dintr-odată întreaga sumă de trăiri sufleteşti devine clară! Aş avea nevoie de zile întregi pentru a explica lucrurile mai pe larg, şi de aceea pot spune numai următorul lucru.
Dacă presupuneţi că din viitor vă vine în întâmpinare curentul fenomenelor de iubire şi ură, al dorinţelor etc., şi întâlneşte curentul reprezentărilor, pe care l-am caracterizat mai înainte, oare atunci ce este viaţa sufletească la un moment dat? Ea nu este nimic altceva decât întâlnirea dintre un curent care curge din trecut spre viitor şi un curent care curge din viitor spre trecut. Şi dacă o clipă prezentă din viaţa noastră sufletească este o asemenea întâlnire, atunci veţi înţelege uşor că cei doi curenţi confluează, se suprapun în sufletul însuşi. Această suprapunere este conştienţa. Nu există altă explicaţie pentru conştienţă decât cea pe care am dat-o adineaori. Astfel, sufletul nostru participă la tot ceea ce vine din trecut şi curge mai departe spre viitor, şi la tot ceea ce ne vine în întâmpinare din viitor. Aşadar, dacă vă priviţi la un moment dat viaţa sufletească, puteţi spune: Aici avem un fel de întrepătrundere între ceea ce vine din trecut şi curge spre viitor şi ceea ce curge din viitor spre trecut şi se opune primului curent ca pofte, ca interese, ca dorinţe etc. Doi curenţi se întrepătrund.
Pentru că trebuie să-i deosebim foarte clar, vom da acestor doi curenţi din viaţa sufletească două nume. Dacă aş vorbi acum în faţa unui public ca şi cum nu ar exista o mişcare spiritual-ştiinţifică, ar trebui să aleg nişte nume cât se poate de ciudate care să poată desemna cei doi curenţi. Dar nu contează numele. Aş alege în acest moment nişte nume în care dumneavoastră să recunoaşteţi ceva cu care aţi făcut cunoştinţă dintr-o altă direcţie, astfel încât să puteţi privi acum lucrurile din două direcţii: o dată, din direcţia cercetătorului pur empiric, care vă descrie fenomenele sufleteşti aşa cum se desfăşoară ele pe plan fizic, şi care poate alege ce nume doreşte pentru ceea ce a constatat el; şi apoi puteţi considera lucrurile din direcția cercetării oculte. Să examinăm mai întâi această direcție. Numele sunt absolut indiferente, dar aş vrea, totuşi, să alegem nişte nume pe care le-ar alege cel care priveşte lucrurile din punctul de vedere al clarvăzătorului şi de aceea le vede interferând în mod real, nişte nume din ştiința spiritului, prin care veți recunoaşte în cadrul psihosofiei ce ați învăţat în cadrul ştiinței spiritului. De aceea, să numim curentul care conţine în sine reprezentările pe moment inconştiente, curentul care vine din trecut şi se revarsă în viitor, corp eteric, iar celălalt curent, curentul care vine din viitor şi se revarsă în trecut, care se ciocneşte cu primul şi interferează cu el, corp astral. Şi ce este conştiența? Întâlnirea dintre corpul astral şi corpul eteric.
Încercaţi să faceți verificarea. Încercați să aplicaţi la ceea ce am spus ieri tot ce ați învălat din cercetările conştienţei clarvăzătoare despre corpul eteric. Veţi recunoaşte lucrurile. Şi încercați să comparați tot ce ați învălat despre corpul astral cu ceea ce s-a spus ieri. Vă veți descurca şi în această privinţă şi veți recunoaşte adevărurile din acea direclie. Nu e nevoie decât să vă puneți întrebarea: Ce anume determină acumularea, ce anume determină interferența? – Aici se acumulează ceva pentru că cei doi curenţi se întâlnesc în viaţa fizică a omului. Presupuneţi că am da la o parte corpul fizic al omului, şi am da la o parte şi corpul eteric. Dar aşa stau lucrurile după moarte, când curentul care curge din trecut spre viitor nu mai este prezent. Atunci curentul care vine din viitor şi se revarsă în trecut, aşadar, corpul astral, are curs liber, şi acum, după moarte, se impune în mod nemijlocit. Şi consecinla este faptul că viaţa în Kamaloka se desfăşoară în sens invers, aşa cum s-a arătat.
Astfel, vedeţi că regăsim pe tărâm psihosofic ceea ce am învălat pe tărâm spiritual-ştiinţific. Fireşte, aş vrea să mai remarcați aici ceva: faptul că, în realitate, uneori este o cale foarte lungă de la cunoaşterea adevărurilor spiritual-ştiințifice comunicate pe baza cercetărilor clarvăzătoare până la ceea ce poate fi trăit în mod real pe plan fizic, căci lucrurile trebuie să fie puse mai întâi în ordine. Dar, după ce lucrurile au fost puse în ordine, veți vedea că cercetările conştienţei clarvăzătoare pot fi confirmate peste tot de observaţiile făcute pe planul fizic.
Dar să examinăm acum un alt fenomen al vieţii sufleteşti, un fenomen care este desemnat de obicei prin cuvinte cum ar fi „surprindere”, „uimire” în fața unui anumit lucru, a unei anumite situaţii. Când putem fi surprinşi de o situaţie care ne întâmpină? Numai atunci când, în clipa în care situația respectivă se apropie de noi, nu suntem în stare să judecăm imediat ce impresie face ea asupra vieţii noastre sufleteşti şi nu putem face față imediat cu judecata noastră situaţiei respective. În clipa în care facem față cu judecata noastră situaţiei respective, uimirea încetează, surprinderea încetează. Şi dacă ceea ce ne întâmpină este o situație căreia îi facem față imediat, atunci situația respectivă nu ne produce surprindere, uimire. Aşadar, putem spune: Când un fenomen ne întâmpină producându-ne surprindere, poate chiar teamă – căci şi în acest caz putem caracteriza sentimentul în sensul că noi nu facem față cu judecata noastră fenomenului care ne întâmpină –, aşadar, când fenomenul respectiv face asupra vieţii noastre sufleteşti o impresie de care suntem conştienţi fără ca judecata să poată interveni imediat, viitorul pătrunde cu putere în viaţa noastră sufletească. Atunci se pune în mişcare sentimentul, interesul, dar judecata noastră nu se poate apropia imediat. De aici trebuie să tragem concluzia că, în realitate, interesul nostru, sentimentele noastre şi viaţa noastră de dorinţe nu pot avea direcția care merge din trecut spre viitor, căci atunci judecata ar putea veni imediat din aceeaşi direclie. Aşadar, judecata trebuie să însemne altceva decât capacitatea de a manifesta interes. Am ajuns deja la această concluzie pe baza observației obişnuite. Dar poate că această judecată nu confluează, poate că nu e unul şi acelaşi lucru nici cu curentul vieţii sufleteşti care vine din trecut şi se revarsă în viitor. Dacă lucrurile ar sta în acest fel, dacă judeca ar conflua cu curentul reprezentărilor, ea ar trebui să coincidă în fiecare clipă cu acest curent al reprezentărilor. În orice clipă ar trebui să judecăm în aşa fel încât întreaga noastră viaţă sufletească să intre în activitate. Ar trebui să fim prezenţi cu reprezentările în orice clipă. Dar a judeca este o activitate conştientă. Imaginaţi-vă însă cât de departe sunteţi de a avea prezente, în clipa în care judecaţi, toate reprezentările pe care le-aţi putea avea! Activitatea de a judeca se desfăşoară în conştienţă, dar nu este în stare să prindă curentul continuu al vieţii sufleteşti. Nu vă stau la dispoziţie întotdeauna toate reprezentările pe care le aveţi. Aşadar, activitatea de a judeca nu poate coincide cu curentul continuu al vieţii sufleteşti. Dar ea nu poate coincide nici cu acel curent care vine din viitor şi se revarsă în trecut, pentru că, dacă ar coincide, nu ar fi posibile nişte sentimente cum sunt teama, surprinderea, uimirea. De aici rezultă că ceea ce numim activitate de a judeca nu coincide cu niciuna din aceste direcţii.
Să reţinem acest lucru şi să examinăm acum curentul continuu al corpului eteric, care se mişcă din trecut spre viitor. Aspectul său cel mai caracteristic este faptul că poate curge mai departe în suflet atât în mod inconştient, cât şi în mod conştient. Să vedem cum pot deveni conştiente nişte reprezentări inconştiente care trec prin suflet. Trebuie să ne fie clar următorul fapt: aceste reprezentări sunt prezente în permanenţă. Dar ce se întâmplă în momentul în care ele devin conştiente? Să examinăm momentul în care nişte reprezentări dispărute ne devin, într-un mod absolut specific, conştiente. Vreau să evoc în faţa sufletului dumneavoastră un asemenea moment. Treceţi printr-o galerie de pictură; vedeţi un tablou, îl priviţi. În această clipă în interiorul dumneavoastră răsare aceeaşi imagine: Aţi mai văzut acest tablou. Presupuneţi acest lucru. Ce a chemat aici amintirea? Amintirea a fost chemată de impresia prezentă a tabloului. Aşadar, impresia prezentă a tabloului este ceea ce a adus în suflet ca prin vrajă, dacă mă pot exprima astfel, vechea reprezentare a tabloului care continua să trăiască în interiorul dumneavoastră Dacă nu ar fi venit imaginea recentă, vechea reprezentare nu ar fi apărut.
Ne putem explica acest proces numai dacă ne clarificăm următorul lucru. Ce s-a întâmplat prin faptul că aţi văzut din nou tabloul? Eul dumneavoastră este dispus să vină în întâmpinarea imaginii. El intră într-o relaţie cu imaginea prin intermediul organelor de simţ. Și această împrejurare, faptul că Eul are o impresie nouă, faptul că el preia în sine ceva nou, acţionează în mod ciudat asupra a ceva existent în curentul continuu al vieţii sufleteşti, în aşa fel încât acum acest lucru devine şi vizibil. Pentru a caracteriza acest proces, să încercăm să ne formăm o imagine. Gândiți-vă la toate obiectele care se află în spatele dumneavoastră când staţi cu faţa într-o anumită direcţie. Nu le vedeţi, pentru că ele se află în spatele dumneavoastră. Le-aţi putea vedea numai dacă v-aţi ţine în faţă o oglindă; atunci aţi vedea în oglindă obiectele care se află în spatele dumneavoastră. De aici puteţi trage concluzia că lucrurile stau cam la fel şi cu reprezentările care continuă să trăiască în mod inconştient în suflet. Când se prezintă impresia nouă, ea se instalează în suflet în aşa fel încât vechea impresie devine vizibilă din punct de vedere sufletesc. Ei bine, dacă vă reprezentaţi că Eul este în cadrul vieţii sufleteşti ceva care stă în faţa vechilor reprezentări, care sunt inconştiente, şi momentul amintirii se caracterizează prin faptul că aceste reprezentări sunt determinate să se oglindească printr-un proces sufletesc interior prin faptul că a fost creat un motiv pentru oglindire, atunci aveţi procesul amintirii, procesul prin care vechile reprezentări devin conştiente.
Și care este motivul care face să ia naştere o asemenea oglindire? Îl puteţi găsi uşor, dacă veţi reflecta puţin. Veţi înţelege care este motivul care face să ia naştere o asemenea oglindire dacă vă amintiţi ce am spus recent într-o conferinţă publică despre Viaţă şi moarte [Nota 57]: am spus că în cadrul vieţii sufleteşti trebuie să observăm un fapt extraordinar de important, faptul că rememorarea vieţii sufleteşti în sens invers încetează într-un anumit punct. Mergând cu amintirea în sens invers, omul ajunge într-un punct după care nu-şi mai aminteşte. În acest punct începe în om amintirea. Cu alte cuvinte: Ce reprezentări îşi aminteşte omul, în principiu, în cadrul vieţii fizice obişnuite? Numai acele reprezentări la care este prezent Eul, pe care Eul le-a preluat în interiorul său. Căci am atras deja atenţia asupra acestui fapt: amintirea evenimentelor din cea mai fragedă copilărie se întinde în urmă cam până acolo unde putem situa şi momentul în care copilul este în stare să dezvolte reprezentarea Eului, conştienţa Eului. În viaţa obişnuită ne amintim, ne putem aminti, în general, numai acele reprezentări pe care le-am preluat când Eul era prezent în mod activ în momentul preluării, în sensul că era prezentă o forţă activă, prin faptul că Eul s-a simţit pe sine ca Eu conştient. Aşadar, ce face oare acest Eu, după ce s-a născut, ca să spunem aşa, în al doilea sau al treilea an al copilăriei? Înainte, Eul primea impresiile în mod inconştient, el nu participa la preluarea lor. El începe să se dezvolte în mod real drept conştienţă a Eului, şi copilul începe să lege de această conştienţă a Eului toate reprezentările pe care le primeşte din exterior. Acesta este momentul în care Eul uman începe să se aşeze în faţa reprezentărilor sale şi să pună reprezentările în spatele său. Puteţi aproape atinge cu mâna această realitate. Înainte, Eul era cufundat cu totul în sânul vieţii sale de reprezentare; apoi el iese la suprafaţă şi se aşază în aşa fel încât întâmpină de acum înainte viitorul în mod liber şi este înarmat pentru a primi tot ceea ce vine din viitor, dar îşi pune la spate reprezentările trecute.
Dacă reţinem ce am spus eu acum, oare ce trebuie să se întâmple în momentul în care Eul începe să preia în sine toate reprezentările, în momentul în care Eul devine conştient? Eul trebuie să se unească atunci cu acel curent care curge mai departe, cu ceea ce am numit noi corp eteric. Şi, în realitate, în momentul în care copilul începe să dezvolte conştienţa Eului, curentul vieţii sufleteşti şi-a pus o amprentă proprie asupra corpului eteric. Dar tocmai prin aceasta ia naştere reprezentarea Eului. Căci, gândiţi-vă, reprezentarea Eului nu vă poate fi dată niciodată din exterior. Toate celelalte reprezentări care se referă la lumea fizică vă sunt date din exterior. Reprezentarea Eului, percepţia Eului, nu vă poate fi dată niciodată din exterior. Acest lucru vă devine clar numai dacă vă reprezentaţi că, înainte de a avea reprezentarea Eului, copilul nu este în stare să-şi simtă propriul corp eteric; în clipa în care începe să dezvolte conştienţa Eului, el îşi simte corpul eteric şi îşi oglindeşte în Eu fiinţa propriului său corp eteric. Aici are el „oglinda”. Aşadar, în timp ce toate celelalte reprezentări, cele care se referă la spaţiul fizic şi la viaţa în spaţiul fizic, sunt preluate prin intermediul corpului fizic al omului, şi anume, prin organele de simţ, conştienţa Eului ia naştere prin faptul că Eul umple corpul eteric şi se oglindeşte oarecum în pereţii săi interiori. Acesta este aspectul esenţial al conştienţei Eului, faptul că ea înseamnă oglindire a corpului eteric spre interior.
Oare prin ce poate fi determinat Eul să se reflecte în acest fel în interior? El poate fi determinat să se reflecte în interior numai prin faptul că, propriu-zis, corpul eteric are nevoie de o anumită delimitare interioară. Am văzut că în întâmpinarea corpului eteric vine corpul astral. Aşadar, Eul este cel care umple corpul eteric şi devine conştient de acest corp eteric ca atare, printr-un fel de oglindire interioară.
Dar această reprezentare a Eului, această conştienţă a Eului, are o caracteristică: ea este puternic luată în stăpânire de toate interesele şi de toate dorinţele. Căci acestea se încuibează puternic în Eu. Dar, cu toate că interesele, dorinţele, se încuibează în acest fel în Eu – ceea ce desemnăm sub numele diferitelor forme de egoism –, trebuie să spunem: Această percepţie a Eului are, la rândul ei, ceva foarte ciudat. Ea are, totuşi, la rândul ei, într-o anumită privinţă, ceva independent de dorinţe. Şi anume, în sufletul uman există o anumită cerinţă pe care şi-o pune el însuşi şi pe care sufletul însuşi şi-o poate confirma foarte uşor. Orice suflet îşi va spune: Prin simpla dorinţă, mi-e imposibil să-mi trezesc Eul. Oricât de mult mi-aş dori Eul, el nu este prezent prin faptul că îl doresc. – Pe cât de puţin constă Eul numai din curentul continuu al reprezentărilor, tot pe atât de puţin constă el din celălalt curent, care vine din viitor spre trecut, curentul dorinţelor. El este un element care se deosebeşte fundamental de cei doi curenţi, dar care îi preia pe amândoi în sine.
Ne putem reprezenta acest lucru în mod grafic – şi, în acest caz, reprezentarea grafică este întru totul corespunzătoare realităţii –, dacă reprezentăm curentul Eului perpendicular pe curentul timpului. Și anume, aşa trebuie să facem dacă luăm în considerare în mod just toate fenomenele sufleteşti. O puteți scoate la capăt cu fenomenele sufleteşti dacă, pe lângă cei doi curenţi – cel care vine din trecut şi se revarsă în viitor şi cel care vine din viitor şi se revarsă în trecut –, mai consideraţi în sufletul uman un curent care stă perpendicular pe ceilalți doi curenţi. Acesta este curentul care corespunde curentului Eului uman însuşi.
Ei bine, dar de Eu este legat ceva care poate fi găsit, de asemenea, foarte uşor printr-o simplă observare a vieții sufleteşti, şi anume, facultatea de judecată. Odată cu Eul intervine şi facultatea de judecată. Puteţi sesiza foarte uşor acest fapt, de exemplu, când apare sentimentul de surprindere. Când acţionează Eul – fireşte, lateral –, de dumneavoastră se poate apropia un eveniment față de care să manifestaţi mult interes. Dar dacă activitatea de a judeca a Eului nu poate interveni lateral în acelaşi timp, atunci e imposibil ca evenimentul să interfereze cu judecata. Dar ce se întâmplă oare când Eul intervine lateral? Am văzut că percepţia Eului este un fel de oglindire interioară în suflet. Oglindirea ar trebui să aibă loc în aşa fel încât Eul să aibă în spatele său reprezentările care curg aici în mod inconştient. Atunci, dacă acest curent al Eului ar năvăli aşa, atunci el are în realitate în propria sa curgere direcţia pe care am indicat-o cu săgeata E–F, dar în viaţă ar avea direcţia pe care am indicat-o cu săgeata G–H, şi anume, mergând în întâmpinarea viitorului. Ei bine, presupuneţi că Eul ar deveni el însuşi, în măsura în care a pătruns în corpul eteric, o oglindă. Lucrurile se potrivesc într-un mod absolut surprinzător. Dacă Eul are în spatele său reprezentările care continuă să curgă în mod inconştient, oare ce are el în fața sa atunci când priveşte spre viitor, aşa cum este natura Eului să trăiască în întâmpinarea viitorului? Ce ar trebui să fie aici?
Reflectaţi: Dumneavoastră staţi în faţa unei oglinzi şi priviţi în oglindă. Dacă pe spatele oglinzii nu este aplicată o peliculă, dumneavoastră nu vedeţi, în general, nimic; atunci priviţi, pur şi simplu, în depărtările infinite. Aceasta este, în primă instanţă, privirea omului în viitor. Aşa priveşte omul, de fapt, în sânul curentului care vine din viitor. Acesta năvăleşte din punct de vedere sufletesc asupra lui: el nu vede nimic. Doar când vede el ceva? Când vede înăuntru – în oglindă – ceva din trecut! Atunci, fireşte, el nu vede viitorul, ci trecutul! Când priviţi în oglindă, nu vedeţi obiectele care se află în faţa dumneavoastră, ci obiectele care se află în spatele dumneavoastră. Când Eul, în clipa în care copilul ajunge la conştienţa de sine, ia naştere prin faptul că Eul pătrunde în corpul eteric, se oglindeşte în interior, atunci întreaga viaţă sufletească înseamnă de acum înainte o oglindire concomitentă a trăirilor, o oglindire concomitentă a impresiilor. De aceea nu vă puteţi aminti nimic înainte ca Eul să devină un aparat reflector. Primele impresii din copilărie rămân în afara amintirii. Şi anume, esenţial este faptul că Eul uman, în măsura în care pătrunde în corpul eteric, adică, preia reprezentările din trecut, prin aceasta devine el însuşi un aparat sufletesc reflector. Şi de acum înainte el este accesibil pentru tot ceea ce pătrunde în aparatul său reflector. Ei bine, ce trebuie să se întâmple pentru ca Eul să poată reflecta cu adevărat trecutul?
Am putea spune: Când aveţi o impresie exterioară, aşa cum am arătat mai înainte – când vedeţi din nou un tablou pe care l-aţi văzut deja –, atunci prin aceasta se produce oglindirea vechii reprezentări, care exista înainte în inconştient; atunci vechea reprezentare este oprită din cealaltă direcţie în propagarea ei, astfel încât nimereşte în oglinda interioară a sufletului. Dar dacă nu apare o nouă impresie, dacă nu e vorba de repetarea vechii impresii, atunci Eul însuşi trebuie să facă ceva care să apară ca oglindire; atunci el trebuie să acţioneze din cealaltă direcţie şi să creeze un substitut pentru ceea ce făcea de obicei impresia exterioară. Dar ce este oare acest Eu, în primă instanţă, aşa cum se manifestă el în viaţa fizică a omului? El înseamnă ocuparea interioară a corpului eteric. Aşadar, el trebuie să facă mai întâi din corpul eteric o oglindă în interior, pentru a se putea oglindi în pereţii săi interiori. Acest lucru poate avea loc numai prin faptul că acest corp eteric este în mod real închis. El este închis pentru impresiile sensibile exterioare, prin faptul că vă aflaţi într-un corp fizic, căci prin aceasta sunteţi prevăzut cu ochi, urechi etc., şi atunci ceea ce trăieşte în interiorul corpului eteric poate fi reflectat. Dar, ca să vi le puteţi aminti în mod liber, trebuie să aveţi o altă forţă, căci, pentru a putea oglindi, corpul eteric trebuie să aibă pelicula care există de obicei pe spatele oglinzii. Această peliculă este formată pentru impresiile noi de organele de simţ, adică de corpul fizic. Dar dacă, să spunem, corpul fizic nu acţionează aşa cum se întâmplă în cazul unei amintiri care apare în mod liber, dacă nu avem nicio impresie nouă care să reînvie vechea impresie, atunci pelicula de pe spatele oglinzii trebuie să fie procurată din altă parte. Acest lucru poate avea loc numai dacă folosim ceea ce năvăleşte în întâmpinarea Eului, ceea ce năvăleşte lateral în întâmpinarea Eului, ca pe o forţă principală, prin faptul că apropiem dorinţa, o integrăm curentului ce ne vine în întâmpinare şi facem din ea pelicula de pe spatele oglinzii. Aceasta înseamnă că numai printr-o fortificare a corpului nostru astral putem dezvolta forţele aspiraţiei, forţele dorinţei, care ne fac capabili să chemăm în amintire o reprezentare care se împotriveşte să ajungă la oglindire. Numai fortificându-ne Eul, aşa cum se manifestă el în lumea fizică, suntem în stare să atragem în mod real acest curent ce vine din viitor, pe care în mod obişnuit nu-l putem intercepta, şi să facem din el pelicula de pe spatele oglinzii. Aşadar, numai printr-o fortificare a Eului nostru, numai dacă facem din Eu stăpânul corpului astral, al curentului care vine din viitor, numai atunci Eul va deveni capabil să-şi amintească nişte reprezentări care nu vor să se oglindească, nişte reprezentări care refuză să ni se ofere. Noi ducem o luptă cu reprezentările inconştiente. Eul nu este suficient de puternic pentru a le scoate la suprafaţă, şi atunci trebuie să ne creăm un sprijin din ceea ce ne vine în întâmpinare.
Pentru a lămuri acest lucru, voi lua un exemplu din practica vieţii, ca să vă arăt cum puteţi ajunge să vă fortificaţi Eul. De obicei, dumneavoastră trăiţi evenimentele vieţii urmărind, pur şi simplu, curentul continuu al trăirii. Când sună un clopot, prima dată, a doua oară, a treia oară, dumneavoastră auziţi mai întâi prima bătaie, apoi a doua, apoi a treia bătaie. Dar apoi aţi încheiat. Când asistaţi la o piesă de teatru, ascultaţi diferitele părţi una după alta; apoi aţi terminat.Adică, dumneavoastră participați în corpul eteric la curentul continuu. Presupuneți însă că aţi practica sistematic un lucru, că aţi urmări curentul în sens invers, că v-ați obişnui să urmăriţi şi invers lucrurile pe care le urmăriţi de obicei numai într-o direcţie. De exemplu, încercați să vă amintiţi câteva evenimente ale zilei în succesiune inversă. Dacă examinaţi în acest fel viaţa din timpul zilei în sens invers, atunci nu urmăriţi curentul obişnuit al Eului, care ia naştere prin faptul că Eul trăieşte în corpul eteric, ci urmăriţi curentul opus, curentul corpului astral. Dacă, de exemplu, în loc să spuneţi rugăciunea „Tatăl nostru” aşa cum sunteți obişnuiți, în sens normal, o spuneţi invers, prin aceasta urmăriţi un curent opus curentului obişnuit al evenimentelor. Acesta nu este curentul obişnuit, care ia naştere prin faptul că Eul umple corpul eteric. Și consecința este faptul că prin aceasta îi pregătiţi Eului dumneavoastră un aport de forţă din curentul astral. Atunci facultatea amintirii se intensifică în mod real. Eu însumi, în activitatea mea de educator, i-am pus pe elevii mei, pentru ca ei să poată avea pentru mai târziu o memorie fortificată, să învețe şi în direcţie inversă anumite lucruri care se învață de obicei numai într-o direcţie, şi să le exerseze mereu şi mereu. Astfel, scala durităţii mineralelor se învaţă de obicei în succesiunea următoare: 1. talc, 2. sare gemă, 3. calcit, 4. fluorină, 5. apatit, 6. orthoclaz sau feldspat potasic, 7. cuarţ, 8 topaz, 9. corindon, 10. diamant. Ei bine, pe lângă această înşiruire, eu i-am pus pe elevii mei să exerseze şi succesiunea inversă: diamant, corindon, topaz, cuarţ, feldspat potasic, apatit, fluorină, calcit, sare gemă, talc. Este un exerciţiu extraordinar de bun – mai ales dacă se face la timpul potrivit, la vârsta copilăriei – pentru fortificarea forţei memoriei.
Mai există şi un alt exerciţiu pentru memorie, un exerciţiu care are legătură cu tot ceea ce am studiat zilele trecute şi, de asemenea, şi astăzi, şi care constă în următorul lucru. Să presupunem că cineva ar suferi de o amnezie ciudată, şi că el se străduie să reia cu totală dăruire o preocupare pe care a avut-o în tinereţe. Imaginați-vă că omul respectiv ar avea acum vârsta de patruzeci şi şapte de ani, şi că la cincisprezece ani s-a ocupat în mod deosebit cu o carte, care i-a făcut pe atunci o mare bucurie, şi el ia din nou această carte şi încearcă să o parcurgă din nou. Dacă într-un asemenea caz chemaţi iarăşi în fața sufletului acest fapt, atunci vă vine în întâmpinare curentul nou, şi vă fortificaţi din curentul astral care vă vine în întâmpinare din viitor. Dacă un om face acest lucru, dacă el, ca moşneag, de exemplu, reia o preocupare pe care a avut-o între şapte şi paisprezece ani, acest lucru este un ajutor deosebit pentru ameliorarea memoriei.
Aşadar, aceste lucruri vă pot arăta că, în realitate, dacă vrem să stimulăm facultatea amintirii, Eul nostru trebuie să se fortifice din curentul astral care vine în întâmpinarea corpului eteric. Toate acestea sunt nişte lucruri foarte importante pentru practica vieţii. Şi dacă în învățământ s-ar acorda mai multă atenţie unor asemenea lucruri, atunci prin aceasta s-ar putea acţiona într-un mod extraordinar de binefăcător. Astfel, de exemplu, s-ar putea acţiona binefăcător dacă, într-o şcoală cu şapte clase, clasele succesive ar fi repartizate în aşa fel încât să fie organizată o clasă de mijloc, care ar exista atunci oarecum în sine, şi apoi în clasa a cincea s-ar repeta – sub o formă modificată – ceea ce s-a făcut în clasa a treia, şi, tot aşa, în clasa a şasea s-ar repeta ce s-a făcut în clasa a doua, iar în clasa a şaptea s-ar repeta ce s-a făcut în clasa întâi. Aceasta ar însemna o fortificare excelentă a memoriei şi, dacă ar introduce aşa ceva în practica vieţii, oamenii ar vedea ce binefăcător ar acţiona aceste lucruri, pur şi simplu, pentru că ele îşi au originea în legile vieţii reale.
De aici vedeţi totodată că, în principiu, omul are în reprezentarea Eului, în conştienţa Eului, ceva care abia ia naştere. Aceasta ia naştere abia la vârsta copilăriei. Și noi am atras atenţia asupra modului în care ia naştere; şi anume, prin faptul că, într-un fel, corpul eteric se reflectă spre interior. De aceea, nu e de mirare – desigur, nu e de mirare pentru cel care cunoaşte ştiinţa spiritului, căci el ştie că în timpul nopţii omul se află în afara corpului fizic şi a corpului eteric – că în timpul nopţii conştienţa Eului nu poate fi prezentă, pentru că Eul nu se poate reflecta în corpul eteric. Aşadar, nu suntem surprinşi când auzim că în timpul somnului reprezentarea Eului trebuie să se cufunde în inconştienţă, deoarece corpul eteric este curentul continuu al timpului; el conţine reprezentările care trebuie să fie luminate abia din cealaltă direcţie, adică, din direcţia corpului astral. Atunci ceea ce continuă să înoate, avansând, în corpul eteric poate fi luminat din direcţia vieţii sufleteşti. Ceea ce are omul ca reprezentare a Eului se află numai în corpul eteric; ea însăşi nu este altceva decât întregul corp eteric văzut din interior. În corpul eteric este activă numai reprezentarea Eului, însă nu Eul ca atare, căci – am spus noi – Eul este puterea de judecată care intervine lateral. În clipa în care vreţi să înțelegeți Eul, nu aveţi voie să vă îndreptați spre conştienţa Eului, ci trebuie să vă îndreptați spre judecată. Şi, în mod ciudat, judecata se declară destul de suverană faţă de conştienţa Eului. Trebuie să distingem absolut exact între ceea ce este cuprins în sfera activităţii de a judeca şi ceea ce încă nu este cuprins în această sferă. Când avem impresia culorii roşii, încă nu a intervenit nicio judecată în viaţa sufletească. Facultatea de judecată stă pe loc. Ceea ce este decisiv în privinţa impresiei izbeşte din exterior. În clipa în care emitem cea mai simplă judecată: „Roşul este”, când atribuim existenţă roşului, are loc deja emiterea unei judecăţi în cadrul vieţii sufleteşti. În clipa în care emitem judecăţi, Eul devine activ. Ei bine, când Eul îşi emite judecăţile pe baza rezultatelor impresiilor exterioare, atunci impresiile exterioare intră în sfera judecăţii, atunci impresiile exterioare sunt obiect al judecăţii, de exemplu, „roşu este”. Dar ce trebuie să fie oare posibil, dacă Eul este o entitate diferită de toate reprezentările şi, de asemenea, de propria sa percepţie? Dacă Eul este autorul percepţiei Eului, ce trebuie să fie aici posibil? Aici trebuie să fie posibilă o anumită judecată. Printre diferitele activităţi ale facultăţii de judecată din cadrul vieţii noastre sufleteşti trebuie să existe una faţă de care Eul să se simtă suveran, nu dependent de vreo impresie exterioară. Această activitate apare, într-adevăr, când emiteţi judecata: „Eu este.” „Eu sunt” reprezintă numai o altă expresie pentru această judecată. Aici aveţi ceea ce trăieşte, de altfel, în Eu, dar încă nu a ajuns în conştienţă, umplut cu facultatea de judecată în „Eu este” sau „Eu sunt”. Dumneavoastră aţi umplut cu putere de judecată ceea ce înainte era un balon gol, care se topeşte ca o spumă, când viaţa sufletească devine inconştientă.
Dacă aşa stau lucrurile, ce se întâmplă când Eul însuşi se umple? Activitatea de a judeca este o activitate sufletească. În sânul vieţii sufleteşti, în interior, iau naştere nişte activităţi sufleteşti. Ele duc la formarea reprezentărilor. În sfera acestor reprezentări se iveşte şi reprezentarea Eului. Din reprezentarea Eului nu putem învăța însă nimic despre Eul însuşi. Dar acum se arată un lucru: Nimic din impresiile exterioare nu ne poate duce la reprezentarea Eului. Cu alte cuvinte, reprezentarea Eului nu îşi are originea în lumea fizică. Dacă reprezentarea Eului nu îşi are originea în lumea fizică, dar, de altfel, are absolut caracterul reprezentărilor care îşi au originea în lumea fizică, şi dacă, totuşi, activitatea de a judeca din suflet, care ţine de conţinuturile elementare ale vieţii sufleteşti, se îndreaptă spre Eu, atunci Eul trebuie să pătrundă în sânul vieţii sufleteşti de altundeva. Adică, noi am arătat până la evidenţă că, exact aşa cum reprezentarea „roşu” pătrunde în suflet din lumea exterioară şi Eul o cuprinde în sfera judecăţii, tot astfel, în suflet pătrunde din altă direcţie ceva care este cuprins în sfera judecăţii. Dacă luăm impresia „roşu” şi o cuprindem într-o judecată, avem „roşu este”. Dacă luăm, într-un mod asemănător, Eul şi spunem „Eu este”, atunci luăm o impresie din acea lume exterioară pe care o numim lumea spirituală şi cuprindem această impresie într-o judecată. „Roşu” ca atare corespunde formei de existenţă a lumii fizice. „Roşu este” e o judecată şi poate lua naştere numai în sânul vieţii sufleteşti. „Eul” este o realitate, aşa cum „roşul” este o realitate, şi el poate intra în lumea sufletească, adică, poate fi cuprins într-o judecată, numai dacă judecata vine în întâmpinarea sufletului dintr-o altă direcţie şi cuprinde Eul într-o judecată şi spune „Eu sunt” sau „Eu este”. ,,Eu este” reprezintă numai inversarea lui „Eu sunt”, din cealaltă direcţie. Geniul limbii e foarte deştept şi exprimă lucrurile foarte pregnant.
Când desenez a patra direcție, de jos în sus, atunci ar trebui să indic direcţia care se opune Eului ca direcție a lumii fizice (vezi desenul, I–K). Aici am avea ceea ce corespunde corpului fizic. Aşadar, impresiile lumii fizice, reprezentate grafic, merg de jos în sus şi se manifestă în suflet ca impresii senzoriale. Pe de o parte, îşi stau faţă în faţă Eul şi organele de simț fizic-corporale, pe de altă parte, îşi stau faţă în faţă curentul corpului eteric şi curentul corpului astral. Ei bine, când Eul se ciocneşte de corpul fizic, când se revarsă spre ochi, spre ureche, el primeşte impresiile lumii fizice. Ele sunt purtate mai departe în suflet prin faptul că sufletul are o conştiență datorită curenților opuşi care se revarsă din lumea astrală şi din lumea eterică. Şi din întreaga imagine vă poate deveni clar faptul că avem o reprezentare grafică relativ corectă a raportului dintre diferitele lumi ce interacționează în sufletul uman dacă ne spunem: Pe de o parte, se opun Eul şi corpul fizic cu organele sale de simț; ele îşi stau direct faţă în față. Apoi îşi stau direct faţă în față, formând oarecum un unghi drept cu ceilalți doi curenți, corpul eteric şi corpul astral.
Ei bine, vă pot asigura că vi se vor dezlega nenumărate enigme ale sufletului dacă puneți la baza exersării această schemă. Veți înţelege apoi că această cruce, care este circumscrisă de cerc, reprezintă o schemă foarte potrivită pentru viața sufletească, aşa cum se învecinează cu spiritualul în sus, cu fizicul în jos, cu etericul la stânga şi cu astralul la dreapta. Numai că aici trebuie să vă ridicați până la reprezentarea timpului sub formă de curent care nu doar curge mai departe liniştit, ci sub formă de curent căruia îi vine în întâmpinare ceva, dar că trăirea Eului şi trăirea simţurilor pot fi înțelese numai dacă le putem concepe, la rândul lor, izbindu-se în unghi drept de curentul timpului. Sufletul nostru e oarecum o scenă pe care se întâlnesc nişte forțe venind din cele mai diferite direcții.
Să presupunem – pentru că, bineînţeles, aceste forțe se impun la diferiți oameni în cele mai diferite feluri – că la un om ar fi predominant Eul care judecă. Atunci sufletului său îi va fi extraordinar de greu să-şi dezvolte nişte noțiuni atât de pline de sevă încât ele să se adreseze direct sentimentelor. De aceea, la un om a cărui preocupare principală este activitatea de a judeca va trebui să ne aşteptăm la faptul că din ceea ce se exprimă prin cuvintele sale nu va fi uşor să rezulte ceva plin de sevă, care să grăiască vieţii noastre de simţire. În schimb, un om a cărui viaţă sufletească se desfăşoară în aşa fel încât în înclinaţiile sale se revarsă o viaţă astrală bogată, nişte interese bogate, care curg în întâmpinarea curentului continuu al vieţii fizice, un asemenea om va introduce în viaţă înclinaţiile sale spre nişte noțiuni pline de sevă. Acel om nu va apărea pe planul fizic ca om al gândurilor, ci în aşa fel încât va arăta ce uşor îi este să înveşmânteze ceea ce trăieşte el din punct de vedere interior în nişte cuvinte care grăiesc interesului nostru. Şi, fiindcă omul trăieşte în diferite încarnări şi aduce cu sine în înclinaţiile sale dispoziția pentru un curent sau celălalt, trebuie să vă gândiţi că sufletul lui Goethe a adus cu sine dispozilia pentru curentul care ne vine în întâmpinare din viitor. Şi când se lasă în seama acestui curent, el introduce din capul locului în viaţă ideile care se revarsă din viitor ca noțiuni pline de sevă. Dar dacă el face ca acest element, care este propriu naturii sale, să intre în luptă cu ceea ce se manifestă sub pragul conştienței ca reprezentări care continuă să plutească în corpul său eteric, într-un cuvânt, cu ceea ce a preluat el din ambianță, atunci rezultă ceva care nu se potriveşte, aşa cum sunt cele două lucruri pe care le-am desemnat ca inutile în poezia Jidovul rătăcitor, şi cele pe care le-am scos în evidență. Iar un om ca Hegel, care a adus cu sine dispoziția activității de a judeca, se luptă cu tot ceea ce îi aduce în întâmpinare acel curent care se revarsă din viitor în trecut. În realitate, omul stă în permanență cu Eul său în aşa fel încât curentul continuu care vine din trecut şi se revarsă în viitor este, în orice moment al prezentului, acoperit. Eul îl acoperă, şi lasă să-i vină în întâmpinare curentul dorințelor. El priveşte spre viitorul infinit ca într-o oglindă care nu are pelicula de pe dos. Şi, în clipa în care oglinda primeşte pelicula de pe dos, lucrurile trecute devin vizibile.
În aceste conferințe am putut prezenta în fața sufletului dumneavoastră numai câteva aspecte din domeniul infinit de bogat al psihosofiei. Dar, dacă lăsați lucrurile să acționeze asupra dumneavoastră, veți putea trage câteva concluzii din cele spuse. Vi se vor dezlega unele lucruri mai ales dacă vă clarificați faptul că acel curent continuu din sânul vieții sufleteşti care vine din trecut şi se revarsă în viitor, corpul eteric, conține reprezentările inconştiente, care sunt prezente chiar dacă nu intră în conştientă. Dar dacă ştiți din ştiința spiritului că acest corp eteric este arhitectul corpului fizic, atunci vă veți spune: Chiar dacă reprezentările nu se află în conştiență, ele sunt, totuşi, prezente; corpul eteric le poartă în sine. Şi astfel de reprezentări prezente în corpul eteric – tocmai pentru că nu sunt conştiente – pot dezvolta o activitate vie în cealaltă direcție. Şi cel care este un cunoscător al trupului şi al sufletului ştie ce infinit de distrugătoare pot fi nişte reprezentări pe care conştiența nu le poate atrage în sus din sânul vieții sufleteşti inconştiente, şi care înoată mai departe în sânul vieții sufleteşti inconştiente prinse în curentul eteric. Ele îşi desfăşoară atunci toate forțele în domeniul corporal.
Există în viață un fapt legat de această situație. Imaginați-vă că omul a aflat sau a trăit între zece şi doisprezece ani un lucru pe care l-a uitat complet. Acest lucru nu poate fi ridicat în conştientă. Dar el acționează, totuşi, mai departe în corpul eteric şi îl poate îmbolnăvi. Acolo, jos, în inconştient, acționează unele reprezentări care constituie în mod real, ca reprezentări, cauze de boală. Cel care ştie acest lucru, ştie, de asemenea, că există, într-un anumit fel, un ajutor pentru această situație. El constă în faptul că le luăm acestor reprezentări forțele, adică, le călăuzim în alte direcții, prin faptul că încercăm să-i oferim omului respectiv, care nu este destul de puternic să facă el însuşi acest lucru, nişte puncte de sprijin cu ajutorul cărora să-şi poată ridica în conştiență reprezentările. Cu aceasta am făcut foarte mult. Dacă vrem să-i ajutăm cuiva să-şi ridice în conştientă nişte reprezentări față de care el nu are nicio putere şi ele acționează mai departe în corpul său eteric, noi acționăm în acest fel extraordinar de sănătos asupra vieții.
Poate unii dintre dumneavoastră vor spune: Dar acest lucru se încearcă deja! Există chiar o şcoală, şcoala de psihiatrie a lui Freud [Nota 58], care se ocupă cu acest lucru, cu ridicarea în conştientă a faptelor şi evenimentelor trecute. – Dar eu nu pot concepe această şcoală ca pe ceva care are legătură cu ceea ce am spus eu acum, pentru că această şcoală încearcă acest mijloc exact acolo unde el nu este eficient: şi anume, el nu e valabil pentru mulțimea de reprezentări ale vieții sexuale. El e valabil pentru toate celelalte tipuri de reprezentări. Şi astăzi acest mijloc e extins cu precădere asupra reprezentărilor vieții sexuale. Dar aici el nu dă roade. Şi trebuie să se țină seama de acest lucru. Aşadar, aici nu e vorba de faptul că, bâjbâind sub influența reprezentărilor materialiste după nişte lucruri, putem da peste realități, ci e vorba de faptul că trebuie să cunoaştem într-un mod absolut exact realitățile.
Astfel, poate că pe lângă diferitele observaţii pe care le puteţi duce acasă cu dumneavoastră veţi dobândi încă un lucru. Dacă cineva începe să lucreze în mod conştiincios şi folosindu-şi puterea de judecată pentru a observa viaţa obişnuită pe planul fizic, peste tot i se va prezenta ceea ce putem numi pelicule de pe spatele oglinzii pentru ştiinţa spiritului. Şi tocmai prin asemenea conferinţe veţi dobândi o anumită certitudine în privinţa a ceea ce ajunge la dumneavoastră sub forma unor comunicări care se bazează pe cercetarea clarvăzătoare. Fireşte, cercetarea clarvăzătoare nu examinează prin asemenea metode realităţile din viaţa fizică. Vă pot asigura că adesea clarvăzătorul însuşi este surprins când, după ce a găsit ceva pe calea clarvederii, ajunge să verifice lucrurile în lumea fizică şi le găseşte într-o armonie minunată. Invers poate nu ar fi găsit calea. Dacă încercăm să rămânem numai la planul fizic, grupăm lucrurile eronat; atunci nu reuşim să grupăm lucrurile în mod just şi realităţile ne izbesc în permanenţă în faţă.
Aşadar, sentimentul fundamental pe care îl puteţi dobândi, şi acest sentiment poate fi o anumită certitudine şi faţă de cercetările spiritual-ştiinţifice, este un sentiment pe care îl puteţi lua cu dumneavoastră şi ca certitudine pentru cercetarea psihosofică. Tocmai de aceea mă străduiesc ca şi acolo unde vă relatez despre lumile superioare să ajung din când în când la prozaismul, la ariditatea corespunzătoare unei examinări riguros ştiinţifice a planului fizic. Acest lucru corespunde unei îndatoriri: aceea de a observa că omul este situat pe planul fizic, pentru ca el să învețe să înțeleagă planul fizic. Epoca noastră are nevoie de două lucruri. Unul este acela de a studia în mod real printr-o gândire plină de devotament planul fizic, pe care noi nu degeaba suntem aşezaţi prin marile legi cosmice. Pe de altă parte, noi am ajuns astăzi deja în acel stadiu în care nu mai putem stăpâni planul fizic cu mijloacele obişnuite dacă nu ne vine în ajutor cercetarea ocultă. Oricâtă agerime ar folosi ştiinţa obişnuită în cercetarea lucrurilor, ea se va rătăci în mod inevitabil dacă nu îşi ia drept călăuză ştiinţa ocultă, care îi poate da direcţia. După ce, la răscrucea secolelor XV, XVI, XVII, omenirea a ajuns într-un punct în care a luat naştere cercetarea fizică în sensul actual, şi de aceea şi-a putut îndrepta atenţia principală asupra acesteia, noi am ajuns astăzi atât de departe încât alături de această cercetare fizică trebuie să păşească o alta, cercetarea ocultă, care poate oferi cercetării fizice liniile călăuzitoare. Dar ocultistul, pentru că el nu doar ştie acest lucru, ci şi-l asumă ca datorie, realizează ceva pe care epoca noastră trebuie să-l preia în sine sub forma a două lucruri: un simţ pentru faptul că trebuie să stăm ferm pe planul fizic, să nu dăm înapoi cu teamă când e vorba să ne dăruim într-un mod plin de devotament gândirii, şi tocmai realităţile fizice cer o gândire plină de devotament. Aceste conferinţe pot crea un asemenea simţ acolo unde eu vă prezint aspectele aride. Şi, pe de altă parte, cu siguranţă, cel care îşi asimilează ideea intervenţiei curentului astral din viitor poate câştiga foarte mult pentru viaţă.
Trebuie să mărturisesc – v-aş putea dovedi ad oculos că aşa stau lucrurile; eu am menţionat faptul respectiv într-un alt loc – că dintre toţi psihologii prezentului, care, fără a voi să ştie ceva despre ocultism, s-au apropiat cu o instruire fină de fenomenele sufleteşti şi, tocmai de aceea, chiar dacă abordând lucrurile pieziş, au simţit în privinţa celor mai elementare lucruri ceea ce este just, dintre aceştia merită să menţionăm, propriu-zis, numai numele lui Franz Brentano [Nota 59]. Franz Brentano s-a apropiat de problemele de psihologie în anii '60, '70 ai secolului al XIX-lea. Şi, deşi ceea ce găsim în psihologia lui este o cugetare scolastică, totuşi, în ea trăieşte ceva care ne apare ca un fel de prim pas naiv pe care acum l-am putea continua. Astfel, de exemplu, teoria despre dorinţă şi despre simţire şi, de asemenea, ceea ce spune el despre activitatea de a judeca este greşit; dar tendinţa este de aşa natură încât ar fi putut urma nişte linii ciudat de juste, dacă nu ar fi fost prezentă o ignoranţă absolută cu privire la influențele oculte. Aici a apărut, am putea spune, cel mai capabil psiholog pe planul fizic. El a şi publicat primul volumul al operei Psychologie (Psihologie) în primăvara anului 1874, cu promisiunea ca în toamnă să apară al doilea volum. Dar acest al doilea volum nu a mai apărut nici până astăzi. Există numai primul volum. De ce? Puteţi căuta răspunsul în conferinţele de psihologie: Franz Brentano trebuia să se împotmolească, el nu a putut merge, în principiu, mai departe. El a delimitat într-un mod absolut clar ce ar fi trebuit să prezinte următoarele secţiuni. El chiar voia să ofere o perspectivă, pornind de la Eu, asupra vieţii spirituale, şi să ajungă de aici la nemurire. Totul era jalonat. Dar el s-a împotmolit! Căci lucrurile ar fi trebuit să fie expuse introducându-se din cealaltă direcţie curentul cercetării oculte, astfel încât să se observe curentul fenomenelor sufleteşti din direcţia cercetării oculte.
Aici aveţi dovada faptelor: Franz Brentano trăia ca un copil al epocii noastre. El a început să grupeze faptele pe care le găsim pe plan fizic. Dar el s-a împotmolit, nu a putut merge mai departe. El trăieşte astăzi ca un bătrân domn la Florenţa. Astfel, în epoca noastră totul se împotmoleşte inevitabil când vrem să ne năpustim asupra realităţii. Bineînțeles, se pot scrie lucrări de psihologie, aşa cum fac, de exemplu, Lipps [Nota 60] şi Wundt [Nota 61]; dar aici avem de-a face cu nişte noţiuni preconcepute şi nu cu nişte procese care au loc în mod real în cadrul vieţii sufleteşti, ci cu nişte procese care există numai în opiniile preconcepute ale autorilor respectivi. Tocmai acolo unde abordează domeniul psihologiei, ei treieră – nu o declar cu rea-intenţie, numai că trebuie să li se spună lucrurilor pe nume –, ei treieră doar paie goale, chiar în cadrul psihologiei popoarelor sau al psihologiei limbajului. Şi aşa s-ar împotmoli toate ştiinţele, dacă nu le vine în întâmpinare ceea ce vine din cealaltă direcţie.
Aşadar, concepeţi din această perspectivă sentimentul că v-aţi integrat prin propriile interese într-o mişcare în cadrul căreia oamenii încearcă să înțeleagă misiunea epocii în care trăim, şi că încrederea, cunoaşterea şi credinţa dumneavoastră pot spori dacă priviţi această situaţie ca pe un fapt karmic, în aşa fel încât să vă spuneţi: Karma mea m-a făcut să particip la un moment crucial al unui curent al epocii, şi, tocmai cunoscând acest fapt, eu trebuie să dobândesc curaj, putere şi siguranţă, pentru a colabora în mod energic pe acest tărâm! Şi această muncă trebuie să fie formidabilă, pentru că ea este stimulată de faptul că reprezintă o necesitate pentru progresul omenirii. Şi dacă pot colabora şi eu, voi folosi ocazia de a desfăşura o muncă altruistă, acum sau în viitor, într-o viaţă ulterioară, care să poată sluji la evoluţia pe mai departe a întregii omeniri. – Şi în acest fel ajungem la cel mai grandios ideal pe care îl poate simţi cel care crede în spirit. Priviţi acest ideal nu doar ca pe un ideal abstract, ci cuceriţi-l revenind mereu la munca noastră spiritual-ştiinţifică, pentru care la întâlnirile noastre se oferă suficiente ocazii. Şi încercaţi să luaţi cu dumneavoastră sentimentul apartenenţei la această muncă. Dacă am făcut ceva pentru a vă trezi în suflet acest sentiment, atunci prin aceasta v-am oferit totodată, celor care se vor risipi acum în diferite locuri din patria lor, salutul pe care să-l luaţi cu dumneavoastră acasă. Luaţi acest salut ca pe o revărsare a forţei unităţii care trebuie să existe între toţi membrii mişcării noastre spiritual-ştiinţifice. Încercați să simţiţi această forţă şi atunci când nu suntem împreună, şi încercați să luaţi de la întâlnirea noastră, pentru când ne vom risipi din nou în lume, curaj, încredere şi energie, aşa cum au fost ele caracterizate adineaori.
