Vom începe şi această conferință cu recitarea unei poezii care trebuie să slujească drept ilustrare a unor lucruri pe care le voi expune astăzi şi mâine. De data aceasta va fi vorba de o poezie a cuiva care nu este poet, de o poezie care apare, față de cealaltă activitate spirituală a personalității respective, ca un produs secundar ocazional. Aşadar, avem de-a face cu o manifestare a sufletului care, într-un fel, nu a izvorât pe baza celui mai intim impuls al acestui suflet. Şi tocmai luând în considerare acest fapt vom putea observa foarte bine în cadrul acestor conferinţe unele lucruri care țin de această temă. Poezia aparține filosofului german Hegel [Nota 52] şi tratează despre raportul său cu anumite taine inițiatice ale omenirii.
ELEUSIS
Lui Hölderlin
E linişte în jur, în mine. Grija mulţimii harnice,
Care nu oboseşte niciodată, acum doarme. Ea îmi dă libertate
Și răgaz. Îți mulțumesc, o, Noapte,
Eliberatoare! – Cu voal de ceaţă alb
Luna învăluie contururile vagi
Ale colinelor îndepărtate. Prietenos clipeşte
Dincoace a mării dungă luminoasă.
Iar amintirea estompează zgomotele monotone ale zilei,
Ca şi cum între ea şi-acuma ar fi ani.
A ta imagine, iubite, îmi apare,
Și bucuria zilelor care s-au dus. Însă curând ea face loc
Speranţelor mai dulci, fermecătoare, ale revederii.
Deja mi se înfăţişează scena mult doritei
Îmbrăţişări pline de foc; apoi a întrebărilor,
A tainicei scrutări ce vrea să vadă
Ce s-a schimbat de-atâta vreme la prieten
Ca atitudine, expresie, ca mod de a gândi; – şi bucuria certitudinii
De a găsi şi mai solidă, mai matură, fidelitatea vechii legături,
A legăturii pe care nu a pecetluit-o niciun jurământ:
A trăi numai pentru adevărul liber,
A nu încheia niciodată pace cu regulamentul
Ce îţi prescrie ce să simţi şi să gândeşti!
Gândul ce mă purta uşor spre tine peste munţi şi văi
Acuma duce tratative cu realitatea leneşă,
Dar dezacordul lor curând pare că scoate un oftat,
Și-odată cu el zboară starea dulcilor visări.
Spre bolta cerului etern mi se ridică ochiul,
Spre tine, o, al Nopţii astru luminos!
Uitând toate speranţele şi dorurile,
El coboară din veşnicia ta.
Se pierde cugetul în contemplare,
Ceea ce eu numeam al meu se stinge.
Mă dăruiesc nemărginirii.
Eu sunt în ea, sunt totul, sunt doar ea.
Gândul care, simţindu-se străin, revine,
Înfiorat în faţa infinitului, uimit,
Nu poate să cuprindă profunzimea contemplării.
Doar fantezia face să se-apropie de cuget veşnicia,
Îi dă formă. – Bun venit, vouă,
Spirite sublime, umbre nobile,
Pe ale voastre frunţi văd radiind desăvârşirea!
Să nu vă temeţi. Simt că strălucirea
Și gravitatea care vă învăluie e şi patria mea.
Ha! De s-ar sfârâma porţile sanctuarului tău, Ceres,
O, Tu, care tronai la Eleusis!
Ah, îmbătat, extaziat, eu simt acum
Fiorii-apropierii tale,
Dacă ţi-aş înțelege revelaţiile,
Aş tălmăci imaginile, sensul lor înalt, aş auzi
Imnurile de la cina Zeilor,
Cuvintele alese de la sfatul lor.
Dar sanctuarele tale au amuţit, Zeiţă!
Cercul Zeilor s-a refugiat sus, în Olimp,
De pe altarele impure, profanate,
Fugit-a de mormântul omenirii pângărite
Al Nevinovăţiei Geniu care i-a atras aici.
Înțelepciunea preoţilor tăi azi tace.
Pentru noi niciun sunet din acele sfinte slujbe
Nu s-a mai păstrat, şi în van caută
Cercetătorii curioşi mai mult decât iubire
De înţelepciune. O au pe ea, pe tine te dispreţuiesc.
Ca să o aibă, scormonesc după cuvinte
În care sensul tău înalt ar fi întipărit.
Zadarnic! Ei apucă numai puţină pulbere şi cenuşă,
În care viaţa ta nu se întoarce-n veci la ei.
Totuşi, sub putregai şi cele moarte sunt îngăduiţi
Cei pe vecie morţi, cei cumpătaţi! Zadarnic, n-a rămas
Niciun semn al sărbătorilor tale, nicio urmă de imagine.
Pentru fiul ceremonialului sacru
A fost mult prea sfântă plenitudinea înaltelor învățături
Ca să le transpună în nişte semne aride.
Căci nici gândul nu poate cuprinde sufletul,
Care, cufundat în afara timpului şi spaţiului, presimţind infinitul,
Se uită pe sine şi se trezeşte acum din nou
La conştiență. Cel care ar vrea să le vorbească altora despre aceasta,
Chiar dacă ar vorbi cu limbi îngereşti, simte sărăcia cuvintelor.
Îi e groază să fie nevoit să considere atât de mici cele sfinte,
Să le facă atât de mici prin cuvinte, încât vorbirea să i se pară păcat,
Şi, cutremurându-se, îşi pecetluieşte gura.
Ceea ce inițiatul şi-a interzis astfel el însuşi,
O lege înţeleaptă le-a interzis spiritelor sărace, care nu spun
Ce au văzut, auzit, simțit, în noaptea sfântă,
Pentru ca pe cel mai bun nici larma lor
Să nu-l tulbure în reculegerea sa, vorbăria lor măruntă şi vană
Să nu-l facă să se mânie pe cele sfinte,
Să nu le calce în noroi, încredinţându-le cu totul
Memoriei, să nu le transforme în jucărie şi marfă a sofiştilor,
Pe care să o vândă pe-o para,
Astfel încât să devină mantia ipocritului iscusit la vorbă, sau chiar
Nuiaua băiatului vesel, şi atât de goale
Să fie la sfârşit, încât să-şi aibă rădăcina vieții
Doar în ecoul unor limbi străine.
Sunt săraci, fiii tăi, o, Zeiță,
Ei nu ți-au dus onoarea pe stradă şi în piață,
Ci au păstrat-o cu grijă în sanctuarul intim al inimii.
De aceea, Tu nu ai trăit pe buzele lor.
Viața lor te cinstea. Tu încă mai trăieşti în faptele lor.
Eu te-am auzit în noaptea asta, Zeitate sfântă, pe Tine,
Adesea mi te revelează şi viața copiilor Tăi,
Te presimt adesea ca suflet al faptelor lor!
Tu eşti sensul înalt, credința fidelă într-o Zeitate,
Care nu se clatină chiar dacă totul piere.
Dacă ne gândim la afirmația pe care am făcut-o în ultimele două conferințe, aceea că viața sufletească, dacă o observăm în ansamblu, ne prezintă, în esență, la granițele ei, cele două elemente, activitatea de a judeca şi trăirea fenomenelor de iubire şi ură, care au legătură cu dorința, s-ar putea părea că prin această afirmație s-ar lăsa în afara discuției tocmai cel mai important aspect al vieții sufleteşti prin care sufletul se trăieşte pe sine tocmai în interioritatea lui: sentimentul, simțirea. Astfel, s-ar putea să-i vină cuiva să spună că în aceste conferinle viața sufletească ar fi fost caracterizată tocmai prin ceea ce nu îi este specific, şi că nu s-ar fi ținut seama în primul rând de ceea ce urzeşte, de ceea ce se tălăzuieşte în sânul vieții sufleteşti ca sentiment şi care îi conferă caracterul corespunzător.
Ei bine, vom vedea că vom înțelege elementul dramatic al vieții sufleteşti, pe care am încercat să-l scoatem ieri în evidență, dacă ne apropiem de sentiment pornind de la cele două elemente caracterizate ale vieții sufleteşti. Aici trebuie să începem din nou mai întâi cu realitățile simple ale vieții sufleteşti. Şi realitățile cele mai simple ale vieții sufleteşti au fost menționate adesea. Acestea sunt trăirile senzoriale pe care le primim prin porțile simțurilor, care pătrund în viața noastră sufletească şi îşi continuă apoi existența în sânul acesteia. Comparați odată această realitate, faptul că viața sufletească îşi trimite valurile ei până la porțile simțurilor şi de la aceste porți ale simțurilor ia înapoi în sine însăşi trăirile percepțiilor senzoriale, care apoi continuă să trăiască în mod independent în sânul vieții sufleteşti, comparați această realitate cu cealaltă, cu faptul că tot ceea ce poate fi sintetizat în trăirea iubirii şi a urii, care provine din dorințe, se înalță ca din interiorul vieții sufleteşti. Dorințele se înalță, în primă instanță, pentru simpla observație a sufletului, ca dintr-un centru al vieții sufleteşti, şi aceste dorințe sunt cele care, chiar şi pentru o observație superficială, duc în suflet la trăirea iubirii şi a urii. Dar am greşi dacă am vrea să căutăm în suflet în primul rând dorințele înseşi. Dacă vrem să facem observații asupra sufletului, aceste dorințe nu trebuie căutate în însuşi sufletul. Ele nu ar putea fi găsite aici. În schimb, dacă întreprindeţi o cercetare multilaterală a sufletului veţi afla, când vă observaţi viaţa sufletească proprie, că dorinţele se manifestă faţă de lumea exterioară, şi că în sufletul însuşi se revarsă iubire şi ură, expresiile dorinţei. Astfel, am putea spune că, în cea mai mare măsură, trăirile sufleteşti, atât timp cât e vorba de reprezentări, apar la graniţele vieţii sufleteşti prin porţile simţurilor. În schimb, ceea ce se manifestă în cadrul vieţii sufleteşti ca dorinţă, ca iubire şi ură, se ridică din centrul sufletului.
Ei bine, ne vom putea înţelege cel mai bine dacă redăm într-un fel de imagine grafică ceea ce am recunoscut în acest fel ca o realitate. Vom putea caracteriza în mod just această viaţă sufletească, pe care urmează să o examinăm în primul rând în interioritatea ei, dacă o privim ca pe interiorul unui cerc, care va reprezenta pentru noi conţinutul vieţii noastre sufleteşti diverse. Să ne imaginăm în mod real organele de simţ ca pe nişte porţi, aşa cum trebuie să le şi privim, de altfel. Puteţi deduce acest lucru şi din conferinţele despre antroposofie. Acum e suficient să le privim ca porţi, ca deschideri spre lumea exterioară. Apoi, pentru a reprezenta grafic interiorul vieţii sufleteşti nu am putea proceda mai bine altfel decât înfăţişând cum din centrul acestei vieţi sufleteşti se revarsă în toate direcţiile în viaţa sufletească fluxul dorinţelor, care se manifestă în fenomenele de iubire şi ură. Astfel, noi ne-am umple oarecum sufletul complet cu dorinţe şi am găsi fluxul dorinţelor tălăzuindu-se până la porţile simţurilor.
Oare ce va lua naştere acolo unde apare o trăire senzorială, de exemplu, a sunetului, prin intermediul organului auditiv, sau a culorii, prin intermediul organului vizual? În primă instanţă, să nu ţinem seama de lumea exterioară, în privinţa conţinutului ei, şi să spunem: Să luăm, pe de o parte, momentul în care are loc percepţia senzorială, acest schimb reciproc dintre suflet şi lumea exterioară. Să ne transpunem în mod viu în această clipă în care sufletul, trăind lucrurile din punct de vedere interior, are în mod nemijlocit, în contact cu lumea exterioară, prin poarta organului de simţ, trăirea culorii sau a sunetului. Imaginați-vă acum că v-aţi întors atenţia de la trăirea senzorială, şi imaginaţi-vă că sufletul trăieşte mai departe în timp şi ia cu sine şi păstrează ca reprezentare-amintire ceea ce şi-a cucerit oarecum ca trăire senzorială. Aşadar, sufletul poartă mai departe această reprezentare-amintire.
Am spus că trebuie să facem distincţie între ceea ce poartă sufletul mai departe ca reprezentare-amintire a percepţiei senzoriale şi percepţia senzorială însăşi; căci, dacă nu distingem clar lucrurile, nu ia naştere adevărul, ci schopenhauerianismul [Nota 53] De aceea, trebuie să facem distincţie între trăirea care rămâne mai departe în suflet ca reprezentare-amintire şi trăirea care ia naştere prin actul percepţiei senzoriale. Ce s-a întâmplat în clipa în care sufletul era expus lumii exterioare prin poarta percepţiei senzoriale?
Aşa cum ne arată în mod nemijlocit experienţa, sufletul nostru trăieşte în mod real din punct de vedere interior în marea fluctuantă a dorinţelor, a fenomenelor de iubire şi ură, în felul caracterizat ieri şi alaltăieri. Și, prin faptul că sufletul îşi trimite valurile sale până la porţile organelor de simţ, la poarta simţurilor bate tocmai dorinţa, şi, în momentul trăirii senzoriale, tocmai această dorinţă intră în mod real în atingere cu lumea exterioară. Dorinţa este cea care primeşte, într-un fel, din cealaltă direcţie, o amprentă. Luaţi o ştampilă, pe care este scris numele Müller, şi apăsaţi-o în ceara roşie pentru sigiliu; în ceară va rămâne imprimat numele Müller. Ce a rămas imprimat în ceară? O amprentă pe care a imprimt-o ştampila. Nu puteţi spune că ceea ce este imprimat aici nu ar corespunde cu ceea ce s-a petrecut în lumea exterioară! Atunci aici nu ar fi vorba de o observaţie imparţială, ci de kantianism [Nota 54]. În măsura în care vreţi să vedeţi numai aspectul material exterior, aceasta înseamnă deja kantianism. Dar dacă vedeţi lucrul despre care e vorba, numele Müller, în acest caz, şi nu Messing, atunci trebuie să spuneţi: În ceea ce a venit aici în întâmpinarea trăirii senzoriale s-a imprimat din exterior o pecete, o amprentă. Omul ia cu sine această amprentă. Exact aşa cum nu ia cu sine ştampila, el nu ia cu sine culoarea sau sunetul, dar ia cu sine ceea ce a luat naştere în suflet ca amprentă. În întâmpinarea trăirilor senzoriale vine ceea ce putem numi dorinţă, ceea ce putem numi fenomene de iubire şi ură.
Oare le putem numi aşa? Oare chiar în cazul purei trăiri senzoriale putem simţi în mod real ceva dintr-un fenomen de iubire şi ură? Există ceva în trăirea senzorială nemijlocită care trebuie să preseze, într-adevăr, spre exterior ca un fel de dorinţă? Dacă nimic asemănător sau de acelaşi fel cu dorinţa nu ar presa aici în direcţia trăirii senzoriale, atunci omul nu ar putea-o lua cu sine în sânul vieţii sufleteşti ce se desfăşoară în continuare; atunci nu s-ar forma nicio reprezentare-amintire. Dar există o realitate care face ca dorinţa să preseze spre exterior atunci când avem percepţii auditive, percepţii de culoare, percepţii olfactive, sau altele de acest fel, şi această realitate este realitatea atenţiei. O trăire senzorială care ia naştere atunci când doar privim în treacăt lucrurile lumii exterioare face, desigur, o impresie asupra noastră conform legilor care se manifestă între lumea exterioară şi organul de simţ, dar impresia pe care o primim în acest fel nu se continuă în viaţa sufletească. Trebuie să venim în întâmpinarea trăirii senzoriale cu forţa atenţiei. Cu cât mai mare este atenţia, cu atât mai uşor poartă sufletul trăirile senzoriale mai departe în viaţă ca reprezentări-amintire. Astfel, sufletul stă în legătură cu lumea exterioară, în aşa fel încât acest suflet face ca ceea ce este el în interiorul său din punct de vedere substanţial să lovească până la graniţele extreme ale fiinţei noastre, şi acest lucru se manifestă la graniţele extreme ale fiinţei noastre şi prin fenomenul atenţiei.
Celălalt element care ţine de trăirea sufletească, activitatea de a judeca, tocmai în timpul trăirii senzoriale nemijlocite este decuplat. Aici se impune numai dorinţa, elementul sufletului care se dăruieşte şi care se expune impresiilor exterioare. O impresie senzorială se caracterizează tocmai prin faptul că în cazul ei atenţia este astfel organizată încât formarea judecăţii ca atare este decuplată. Când sufletul se expune roşului sau unui sunet, în această expunere se manifestă numai dorinţa, şi cealaltă activitate a sufletului, activitatea de a judeca, este în acest caz decuplată, reprimată. Dar trebuie să ne fie clar faptul că aici graniţele trebuie să fie trasate absolut corect, dacă vrem să examinăm lucrurile exact şi nu fantezist. Dacă aţi văzut o culoare roşie şi spuneţi: „Roşu” – atunci aţi emis deja o judecată; numai dacă rămâneţi la impresia de culoare aveţi de-a face cu o pură corespondenţă a sufletului cu lumea exterioară. Oare ce ia naştere în relaţia de schimb reciproc dintre elementul dorinţă şi lumea exterioară?
Pentru că vrem să ne reprezentăm lucrurile exact, noi am făcut distincţie între percepţia senzorială şi senzaţie şi am numit percepţie senzorială trăirea pe care o avem când ne expunem impresiilor exterioare, ceea ce trăim în timpul unei impresii, dar senzaţia este ceea ce rămâne, ceea ce ia sufletul cu sine. De aceea, putem spune: În ceea ce ia omul cu sine, el are o modificare a dorinţei. Atenţia ne arată că este prezentă dorinţa, iar ceea ce rămâne se dezvăluie ca senzaţie. Astfel, ceea ce trăieşte mai departe în sufletul nostru este dorinţă modificată sub formă de senzaţie. În realitate, noi purtăm fiinţa propriului nostru suflet împreună cu reprezentările sensibile, cu senzaţiile. Senzaţia ia naştere prin ceea ce urzeşte şi se tălăzuieşte în întreaga noastră fiinţă sufletească, prin forţa dorinţei din sufletul nostru.
Senzaţia ia naştere, după cum am văzut, la graniţa dintre viaţa sufletească şi lumea exterioară, la poarta simţurilor. Dar să presupunem că forţa dorinţei nu ar merge în interiorul nostru până la graniţa vieţii sufleteşti, că ea ar rămâne în interiorul acesteia. Când vorbim de o trăire senzorială, ar trebui să spunem că forţa dorinței ajunge până la suprafața sufletului. Dar imaginați-vă acum că o dorință s-ar deplasa, dar nu ar ajunge până la granița vieţii sufleteşti, ci s-ar estompa oarecum în cadrul vieţii sufleteşti, ar rămâne în cadrul acesteia şi nu s-ar întinde până la poarta unui organ de simț. Ce s-ar întâmpla în acest caz? Am văzut: când dorința presează şi este obligată să se retragă, ia naştere senzația, senzația exterioără. Senzația exterioară ia naştere numai atunci când retragerea se produce printr-o contralovitură din exterior, aşadar, prin ceea ce face organul de simț. Când dorința nu este împinsă înapoi în sine printr-o atingere directă cu lumea exterioară, ci este aruncată înapoi în interiorul sufletului – cu puțin înainte de graniță –, atunci ia naştere o senzație interioară. Atunci ia naştere senzația interioară, şi acesta este sentimentul. De aceea, pentru observația sufletului, sentimentele sunt nişte dorințe care rămân pe loc, care sunt aruncate înapoi în sine, care nu se tălăzuiesc până la granița vieţii sufleteşti, ci trăiesc în interiorul vieţii sufleteşti. Astfel, putem spune: În esență, şi în sentimente este conținut acel element substanțial al sufletului pe care îl numim dorință. Dacă aşa stau lucrurile, sentimentele ca atare nu sunt ceva nou în sânul vieţii sufleteşti, când examinăm elementele acesteia, ci sunt nişte procese ale dorinței, care se desfăşoară în mod substanțial, real, în sânul vieţii sufleteşti (vezi desenul).
Să reținem aceste lucruri pe care ni le-am cucerit acum, şi să caracterizăm într-o anumită direcție cele două elemente ale vieţii sufleteşti, activitatea de a judeca şi fenomenele de iubire şi ură, care provin din dorinţe. Și anume, putem spune: Tot ceea ce se dezvoltă în suflet ca activitate de a judeca – şi despre aceasta e vorba – se încheie la un moment dat; dar şi ceea ce se desfăşoară ca dorință se încheie la un moment dat. – Activitatea de a judeca se încheie în momentul în care a luat naştere decizia, când noi am încheiat judecata printr-o reprezentare, pe care o purtăm cu noi mai departe, considerând-o adevărată. Și, dacă ne întrebăm care este sfârşitul dorinței, atunci ne dăm seama că acesta înseamnă satisfacerea ei. Astfel, în realitate, orice dorință din sufletul nostru tinde spre satisfacerea ei şi orice activitate de a judeca spre formarea unei decizii. Aşadar, dacă privim în interiorul vieţii noastre sufleteşti găsim, pe de o parte, activitatea de a judeca. Atât timp cât nu a ajuns la încheiere, ea tinde în interiorul vieţii sufleteşti spre formarea unei decizii. Și, de cealaltă parte, găsim dorinșele. Atât timp cât nu şi-au găsit satisfacerea, ele tind în interiorul vieţii sufleteşti vii spre satisfacere. Astfel, acum putem spune: Deoarece viața noastră sufletească este compusă din elementul activității de a judeca şi elementul dorinţei, cele mai importante realități ale vieţii sufleteşti pe care trebuie să le găsim tot timpul în orice suflet, fiindcă orice suflet conține în sine în permanență aceste elemente, sunt îndreptarea sufletului spre formarea unor decizii şi spre satisfacerea unor dorințe. Aşadar, dacă am examina curentul curgător al vieţii sufleteşti, l-am găsi, într-un fel, plin de tendinţa de a forma decizii şi de tendinţa de a satisface dorinle. Şi, în realitate, chiar aşa stau lucrurile.
Când examinați viața de simțire a omului în anumite direcții, veți putea găsi uşor izvoarele unei mari diversități de sentimente dacă reflectați la faptul că în viaţa sufletească trebuie să se producă ceva, dacă acolo curg în permanență tendințe de satisfacere a unor dorințe şi tendinţe de formare a unor decizii. Când observați în cadrul vieţii de simlire nişte fenomene care intră, de exemplu, în sfera noţiunii de nerăbdare, în sfera noţiunii de speranţă, de nostalgie, de îndoială, ba chiar poate în sfera noţiunii de disperare, veţi avea nişte puncte de sprijin pentru a lega ceva real, palpabil din punct de vedere spiritual, de aceste cuvinte, dacă vă spuneţi: Toate acestea – nerăbdare, speranţă, nostalgie, îndoială, disperare – sunt diferite moduri în care curentul care curge neîncetat în suflet se manifestă prin tendinţa de formare a unor decizii a forţelor de judecată şi prin tendinţa de satisfacere a forţelor dorinţei. Încercați să sesizaţi o dată acest lucru în mod real în cazul sentimentului de nerăbdare. Veţi putea simți în mod viu că în sentimentul de nerăbdare trăieşte tendinţa de satisfacere a unei dorinţe. Puteţi sesiza acest lucru, puteţi sesiza că în sentimentul de nerăbdare trăieşte ceva ce poate fi numit o dorinţă care curge neîncetat în curentul sufletului. Şi e1 îşi poate găsi încheierea numai când dorinţa ajunge să fie satisfăcută. Aici intervin prea puţin nişte forţe de judecată. Sau observaţi sentimentul speranţei. În speranţă veţi putea recunoaşte uşor curentul neîncetat al dorinţei, dar al acelei dorinţe care este pătrunsă, pe de altă parte, de celălalt element al vieţii sufleteşti, de ceea ce am numit mişcarea forţelor de judecată spre formarea unei decizii. Cel care îşi analizează sentimentul de speranţă va vedea revărsându-se în acest sentiment cele două elemente: dorinţa, care este îmbibată de tendinţa forţelor de judecată de a ajunge la o decizie. Şi, tocmai pentru că în acest sentiment cele două elemente îşi ţin astfel echilibrul în cadrul vieţii sufleteşti, sunt absolut în echilibru, ca două greutăţi egale puse pe cele două talgere ale balanţei, tocmai de aceea sentimentul de speranţă este ceva încheiat în sine. Aici există exact în aceeaşi măsură dorinţa de satisfacere şi perspectiva unei decizii favorabile.
Presupuneţi că un alt sentiment ar lua naştere prin faptul că este prezentă o dorinţă, care tinde spre împlinire; dar această dorinţă ar fi îmbibată în suflet de o activitate de a judeca incapabilă să ajungă la o decizie prin propria sa forţă şi putere. Activitatea de a judeca nu ar fi capabilă să ajungă la o decizie. Iar dorinţa s-ar uni cu o asemenea activitate de a judeca incapabilă să ajungă la o decizie. Aici aveţi sentimentul de îndoială.
Astfel, putem observa că în vasta sferă a sentimentelor activitatea de a judeca şi dorinţele se combină într-un mod ciudat. Şi dacă cineva nu a găsit încă într-un sentiment cele două elemente, el trebuie să mai caute. El poate fi absolut sigur că încă nu a căutat suficient.
Dacă examinăm importanţa pentru suflet a unui element, a activităţii de a judeca, trebuie să spunem: Activitatea de a judeca se încheie cu o reprezentare, şi reprezentarea are o importanţă în viaţă numai dacă este o reprezentare adevărată. Adevărul îşi are temeiul în el însuşi. Sufletul nu poate decide din sine însuşi asupra adevărului. Orice om trebuie să simtă acest lucru atunci când compară viaţa sufletească în specificul ei cu ceea ce trebuie să-şi cucerească el în cele din urmă ca adevăr. Nu e nevoie decât să ne gândim la următorul lucru: Ceea ce numim activitate de a judeca în sfera vieţii sufleteşti este ceva ce poate fi numit, cu o altă expresie, şi reflecție, şi reflecţia duce în cele din urmă la ceea ce ne formăm noi ca judecată pe baza reprezentării, Dar decizia, judecata, va fi justă nu prin faptul că noi reflectăm, ci ea va fi justă pe baza altor temeiuri, pe baza unor temeiuri obiective, care ies din sfera caracterului arbitrar al vieţii sufleteşti, astfel încât judecata spre care tinde sufletul în formarea deciziei ia naştere în afara elementului sufletesc.
Dacă ne întrebăm acum despre celălalt element, care izvorăşte din nişte substraturi necunoscute din centrul sufletului şi se răspândeşte în sfera vieţii sufleteşti în toate direcțiile, dacă ne întrebăm despre originea dorinţei, nu o găsim, în primă instanţă, în sfera vieţii sufleteşti, ci în afara acesteia, astfel încât dorinţele şi deciziile pătrund din afară în sfera vieţii noastre sufleteşti. Dar în cadrul vieţii sufleteşti are loc ceea ce reprezintă sfârşitul dorinţelor: satisfacerea dorinţelor. Iar în ceea ce priveşte adevărul, care îşi are temeiul în afara sufletului, în cadrul vieţii sufleteşti se desfăşoară lupta pentru adevăr, luptă care se duce până la formarea deciziei. Astfel, prin activitatea noastră de a judeca noi suntem, ca să spunem aşa, nişte luptători, iar în privinţa dorinţelor noi ne manifestăm în cadrul vieţii noastre sufleteşti savurându-le. Şi este important să distingem lucrurile şi să observăm că la activitatea de a judeca numai începutul ţine de viaţa sufletească; decizia ne duce dincolo de viaţa sufletească. Cu dorinţa, lucrurile stau invers; aici nu începutul, ci sfârşitul, satisfacerea dorinţei, intră în sfera vieţii sufleteşti.
Să examinăm o dată mai exact ce anume intră în sfera vieţii sufleteşti ca satisfacere a unei dorinţe şi să facem legătura cu ceea ce am spus mai înainte: senzaţia ar fi, de fapt, o tălăzuire a dorinţei până la graniţa vieţii sufleteşti, iar sentimentul ar fi ceva care rămâne în centru, unde dorinţa se răsfrânge oarecum în sine însăşi, estompându-se. Aşadar, ce va exista în suflet acolo unde viaţa sufletească îşi găseşte în sine însăşi satisfacerea, sfârşitul dorinţei? Acolo va exista sentimentul. De aceea, putem spune: Când dorinţa ajunge la încheiere prin satisfacere în interiorul vieţii sufleteşti, atunci ia naştere sentimentul.
Dar când dorinţa îşi atinge încheierea în interiorul vieţii sufleteşti acesta este numai un gen de sentimente. Un alt gen de sentimente ia naştere pe o altă cale, şi anume, prin faptul că, în realitate, în străfundurile vieţii sufleteşti există nişte relaţii între viaţa interioară a sufletului, marea interioară a sufletului, am putea spune, şi lumea exterioară. Acest lucru se exprimă prin faptul că dorinţele noastre se îndreaptă spre nişte obiecte exterioare. Dar aceasta nu înseamnă că ele ajung peste tot – ca în cazul percepţilor senzoriale – până la obiectele exterioare. Când recunoaştem culoarea, dorinţa ajunge în atingere cu lumea exterioară. Dar din dorinţă se poate dezvolta în sânul vieţii sufleteşti şi un sentiment care să aibă, totuşi, o legătură cu un obiect exterior. Se poate dezvolta o dorinţă faţă de orice obiect, chiar dacă ea rămâne în interiorul sufletului. Dar ea are, totuşi, o legătură cu obiectul, ca într-un efect de la distanţă, aşa cum acul unui magnet se orientează spre Pol fără a-l atinge. De aici ne dăm seama de următorul lucru: există dorinţe care se pot încheia în interiorul vieţii sufleteşti, chiar dacă ele stau într-o anumită relaţie cu lumea exterioară; astfel, lumea exterioară poate avea cu viaţa sufletească şi o relaţie prin care să nu ajungă să se ciocnească de graniţa acestei vieţi sufleteşti. Atunci pot lua naştere acele sentimente la care dorinţa faţă de obiect se menţine, şi la care ea continuă să existe faţă de obiect, chiar dacă acesta nu este în stare să satisfacă dorinţa. Să presupunem că un suflet se apropie de un obiect, că ia naştere o dorinţă faţă de obiect, dar obiectul nu este în stare să satisfacă această dorinţă: atunci dorinţa persistă în suflet şi nu îşi găseşte satisfacerea.
Examinaţi foarte exact acest fenomen şi comparaţi-l cu o dorinţă care ajunge la încheiere în interiorul vieţii sufleteşti. Există o deosebire considerabilă între aceste două dorinţe, dintre care una a ajuns la încheiere în suflet, cealaltă nu. O dorinţă care s-a încheiat cu satisfacerea ei, care este purtată mai departe de viaţa sufletească, fiind, într-un fel, neutralizată, are o influenţă sănătoasă. Dar, prin dorinţa care rămâne nesatisfăcută şi este purtată mai departe în suflet pentru că obiectul nu a putut-o satisface, sufletul îşi creează, după ce obiectul s-a îndepărtat, o relaţie vie – cu nimic, ca să spunem aşa. Şi consecinţa este faptul că sufletul trăieşte în sânul unei dorinţe nesatisfăcute ca într-o realitate interioară care nu are niciun temei în realitatea adevărată. E suficient numai acest fapt pentru ca, prin existenţa dorinţei nesatisfăcute, viaţa sufletească să exercite o influenţă nefavorabilă, o influenţă maladivă asupra domeniilor cu care are ea legătură, şi anume, asupra vieţii spirituale şi asupra vieţii corporale. De aceea, observaţia nemijlocită a sufletului trebuie să facă o distincţie foarte clară între sentimentele care se leagă de nişte dorinţe satisfăcute şi cele care se formează pe baza unor dorinţe care persistă. Când lucrurile se prezintă într-un mod grosier, ele sunt uşor de deosebit. Dar când apar într-un mod mai subtil, de obicei omul nu crede că el are de-a face cu ceea ce are, totuşi, de-a face.
Presupuneţi că un om stă faţă în faţă cu un obiect. El se îndepărtează. Aici nu e vorba de o dorinţă care ajunge până la obiect, ci de o dorinţă care a ajuns până în interiorul vieţii sufleteşti. Aşadar, el se poate îndepărta şi poate spune după aceea că obiectul l-a satisfăcut, sau poate spune că obiectul nu l-a satisfăcut. Chiar dacă s-ar exprima altfel, ar fi, totuşi, acelaşi lucru ca şi când ar spune, de exemplu, că obiectul i-a plăcut sau nu i-a plăcut. Aici avem, totuşi, într-un caz, oricât de ascunsă ar fi ea, o dorință care şi-a găsit satisfacerea, sau, în cazul nemulțumirii, o dorință care a rămas ca dorință.
În primă instanță, există numai câteva genuri de sentimente – şi acest lucru e profund semnificativ pentru viaţa sufletului – care se prezintă puțin altfel în cadrul vieţii sufleteşti. Vă veţi da seama cu uşurință că nişte sentimente – aşadar, fie dorințe care au ajuns la încheiere, fie dorințe care nu au ajuns la o încheiere – nu se pot sprijini numai pe nişte obiecte exterioare, ci şi pe nişte trăiri sufleteşti interioare. Astfel, sentimentul pe care ar trebui să-l numim poftă nesatisfăcută poate fi trezit de o senzaţie care ne readuce în amintire ceva care s-a petrecut cu mult timp în urmă. Aşadar, noi găsim tocmai în interiorul nostru nişte ocazii pentru nişte sentimente, pentru nişte dorințe satisfăcute sau nesatisfăcute. Să facem distincție între dorinţele provocate de nişte obiecte exterioare şi dorinţele provocate de noi înşine, prin propria noastră viaţă sufletească. Mai există, de exemplu, şi alte trăiri interioare foarte evidente, care ne pot arăta că în viaţa noastră interioară avem dorințe care persistă, care nu şi-au atins scopul final.
Imaginați-vă că reflectați asupra unei situații. Puterea dumneavoastră de judecată este prea slabă, nu ajungeți la niciun capăt cu reflecţia şi trebuie să încheiați reflecția fără a fi ajuns la o decizie. Atunci staţi în faţa propriei vieți sufleteşti, în faţa propriilor dorințe, cu un sentiment de insatisfaclie. Atunci aveți o trăire dureroasă, sub forma unui sentiment de insatisfacție. Există numai un singur gen de sentimente la care nu ajungem nici cu activitatea de a judeca până la decizie, nici cu dorinţa până la satisfacerea ei, şi la care, totuşi, nu ia naştere niciun sentiment dureros. Acestea sunt nişte sentimente în cazul cărora noi nu stăm cu dorinţele noastre în mod nemijlocit nici în faţa unui obiect exterior, şi nici în faţa unor trăiri interioare. În cazul trăirilor senzoriale cotidiene obişnuite, noi stăm în mod nemijlocit cu dorinţele noastre faţă în faţă cu obiectul, dar nu desfăşurăm o activitate de a judeca. Îndată ce începe activitatea de a judeca, noi am depăşit deja trăirea senzorială. Să presupunem că ducem activitatea de a judeca, precum şi dorinţa, până la granița vieţii sufleteşti, acolo unde impresia senzorială din lumea exterioară se ciocneşte în mod direct de noi; aşadar, în acest fel noi dezvoltăm o dorință care, prin faptul că este incitată de obiect, pătrunde chiar până la graniţă, dar acum până la graniţa exactă dintre impresie şi puterea de judecată, şi facultatea de judecată. Atunci va lua naştere un sentiment ciudat, care este compus într-un mod foarte ciudat. Putem să ne lămurim lucrurile cel mai bine în felul următor.
Facem ca dorinţa noastră să curgă (acest lucru e sugerat prin liniile transversale) până la granița vieţii noastre sufleteşti, de exemplu, până la ochi. Ne încordăm viaţa sufletească în privinţa dorinţei, o lăsăm să curgă – în măsura în care aceasta e o capacitate a dorinţei – până la poarta trăirii senzoriale, A. Dar ne încordăm şi puterea de judecată şi o facem, de asemenea, să se reverse până la impresia exterioară (acest lucru e sugerat prin liniile trasate în lungime). Atunci prin cele sugerate am avea un simbol pentru un gen de sentiment compus într-un mod unic în felul său.
Vom aprecia just deosebirea dintre cei doi curenți care ajung aici până la impresia exterioară, dacă avem în vedere ceea ce am spus deja. Când dezvoltăm puterea de judecată, punctul terminus al activităţii sufletului nu se află în suflet, ci în afara acestuia. Căci nu sufletul decide asupra adevărului. Adevărul învinge dorința. Dorinţa trebuie să capituleze în faţa adevărului. Și când trebuie să decidem în sufletul nostru prin puterea noastră de judecată ceva care trebuie să fie în sensul cel mai eminent al cuvântului adevărat, atunci trebuie să preluăm în interiorul sufletului nostru ceva care este străin de suflet. Aşadar, putem spune: Liniile care merg de jos în sus, care ar trebui să reprezinte forțele puterii de judecată, ies din noi, cuprind ceva exterior. Dar viața noastră sufletească nu poate ajunge, în principiu, ca viaţă de dorințe, decât până la graniţă. Acolo ea este aruncată înapoi, sau se retrage ea însăşi în sine mai înainte, rămâne limitată la sine însăşi. Dorinţa noastră se simte învinsă când judecata se încheie cu decizia adevărului. Dar noi presupunem în exemplul nostru tocmai faptul că atât dorinla, cât şi judecata, ar curge până la impresia senzorială, şi că ambii curenţi ar coincide complet în faţa impresiei. Și atunci observăm: Dorinţa noastră nu curge afară venind înapoi cu un element străin, adevărul, ci se duce şi ne aduce înapoi judecata, care a ajuns până la granița vieții sufleteşti. Dorinţa curge până la granița sufletului, se întoarce oarecum conținând în sine însăşi judecata. Dar ce judecăți putem aduce cu noi înapoi? Putem aduce cu noi înapoi numai nişte judecăţi estetice, care au legătură, în vreun fel, cu arta şi frumosul. Acest proces, prin care propria noastră viaţă sufletească merge exact până la granița sferei sale de acțiune şi aici, în contact direct cu obiectul lumii exterioare, face cale întorsă şi revine având în sine însăşi judecata, acest proces poate avea loc numai în cazul contemplării artei. Puteți găsi acest lucru ciudat la început, dar observarea propriului suflet vi-l poate confirma.
Presupuneți că ați sta în faţa „Madonei Sixtine” sau a lui „Venus din Milo” sau în faţa unei alte opere de artă, a unei opere de artă în adevăratul sens al cuvântului. Puteți spune că în acest caz obiectul vă incită dorinţa? Desigur, o incită; dar nu prin sine însuşi. Dacă obiectul ar incita dorinţa prin sine însuşi, ceea ce, fireşte, e posibil, atunci, în principiu, faptul că e incitată dorinţa nu ar depinde de un anumit nivel de evoluție sufletească. Desigur, ne putem imagina că dumneavoastră puteți sta în faţa lui „Venus din Milo” fără a simțiți nicio mişcare interioară față de opera de artă. Acest lucru se poate întâmpla şi faţă de alte obiecte. Dar când acest lucru se întâmplă față de alte obiecte, atunci față de aceste alte obiecte ia naştere indiferența obişnuită. Această indiferenţă ia naştere şi în cazul acelor persoane care nu întâmpină cu o activitate sufletească adecvată statuia lui Venus din Milo. Dar persoanele care întâmpină opera de artă cu o activitate sufletească adecvată lasă curentul dorinței să curgă până la graniţă şi atunci în sufletul lor se întoarce înapoi ceva. În sufletul celorlalți nu se întoarce înapoi nimic. Dar ceea ce se întoarce înapoi în suflet nu este o dorință. În suflet nu se întoarce înapoi nicio dorinţă care să preseze în direcţia obiectului, ci se întoarce înapoi o dorință care se exprimă printr-o judecată: Acest obiect e frumos. – Aici forțele dorinţei şi forțele activităţii de a judeca din suflet se acordă între ele. Și în acest caz omul poate fi satisfăcut în contact cu lumea exterioară numai dacă lumea exterioară îi incită activitatea sufletească proprie. Omul poate trăi în faţa statuii lui Venus din Milo tot atât de multe lucruri câte are el deja în suflet, şi în sufletul său se pot întoarce tot atât de multe lucruri câte lasă el să se reverse spre exterior în contact cu impresia nemijlocită. Astfel, de savurarea frumosului ține prezența nemijlocită a operei de artă, tocmai pentru că, în realitate, substanța sufletului trebuie să ajungă până la granița vieții sufleteşti. Și orice amintire a operei de artă ne oferă, de fapt, altceva decât o judecată estetică. Judecata estetică ia naştere sub impresia nemijlocită a operei de artă, acolo unde valurile vieții sufleteşti ajung până la graniță, şi se întorc înapoi ca judecată estetică.
Astfel, adevărul este un element în faţa căruia dorinţa capitulează, oarecum ca în faţa unui element exterior vieţii sufleteşti, iar frumosul este un element în faţa căruia dorinţa coincide în mod direct cu judecata, în faţa căruia decizia însăşi este provocată de dorinţa care se încheie de bună voie la graniţele vieţii sufleteşti, care se întoarce înapoi ca judecată. De aceea, trăirea interioară a frumosului răspândeşte în suflet o mulţumire infinit de caldă. Și când dorinţa se tălăzuieşte până la graniţa vieţii sufleteşti şi nu se retrage din nou în sine ca pură dorinţă, ci ca o judecată care pentru suflet este ceva ce aparţine, într-un fel, lumii exterioare, atunci este prezent cel mai înalt echilibru al forţelor sufleteşti. De aceea, nici nu poate fi găsit uşor ceva la fel de puternic ca dăruirea faţă de frumos prin care să poată fi dezvoltate condiţiile unei vieţi sufleteşti sănătoase. Când căutăm roadele sufleteşti ale gândirii, noi acţionăm în cadrul sufletului cu un material în faţa căruia facultatea dorinţei trebuie să capituleze neîncetat. Această facultate a dorinţei va trebui să capituleze în faţa maiestăţii adevărului; dar acest lucru nu e posibil fără nişte prejudicii aduse sănătăţii sufleteşti şi proceselor care au legătură cu viaţa sufletească. O strădanie neîncetată pe tărâmul gândirii, prin care dorinţele trebuie să capituleze în permanenţă, e ceva care poate duce, într-o anumită privinţă, la o uscăciune corporală şi sufletească a omului. În schimb, elementul dorinţei ca atare şi judecata se echilibrează cel mai bine la acele judecăţi care aduc totodată cu ele înapoi în sânul vieţii sufleteşti, în egală măsură, şi nişte dorinţe satisfăcute.
Ei bine, să nu mă înțelegeţi greşit. Prin toate acestea nu vreau să spun că omul ar face bine dacă s-ar desfăta tot timpul cu savurarea frumosului şi l-ar impune în faţa adevărului, pentru că adevărul ar fi nesănătos. Cu aceasta, cel căruia îi e lene să căute adevărul ar găsi o scuză uşoară, spunând: Dumneavoastră aţi spus că e nesănătos să gândim, şi e sănătos să ne desfătăm cu frumosul; aşadar, eu savurez frumosul! – Nu ar trebui să se întâmple aşa ceva, ci pentru suflet ar trebui să rezulte, drept consecinţă, următorul lucru. Pentru că adevărul este o datorie faţă de progresul culturii umane, ca şi faţă de progresul vieţii umane individuale, omul este obligat să-şi reprime viaţa de dorinţe în strădania sa după adevăr. Pentru că decizia asupra adevărului nu se află în sufletul însuşi, adevărul ne constrânge să reprimăm în noi înşine viaţa de dorinţe. Şi noi trebuie să o reducem la tăcere în cadrul strădaniei după adevăr. De aceea, strădania după adevăr este ceea ce reprimă cel mai mult, în măsura justă, trufia. Dacă simţim prin experienţă personală că strădania după adevăr îşi găseşte neîncetat graniţa în propria noastră facultate de judecată şi dacă examinăm situaţia în mod obiectiv, putem fi pe deplin satisfăcuţi. Strădania după adevăr ne face tot mai modeşti. Dar dacă omul ar proceda tot timpul aşa, dacă el ar trăi mereu numai în acest fel, devenind tot mai modest, în cele din urmă ar ajunge la propria sa dizolvare; i-ar lipsi ceva care e necesar pentru împlinirea vieţii sufleteşti: perceperea, sesizarea propriului său interior. Omul nu are voie să se depersonalizeze, dăruindu-se numai elementului în faţa căruia tălăzuirea interioară a vieţii sale de dorinţe trebuie să capituleze. Și atunci intervine judecata estetică. Viaţa judecăţii estetice se manifestă prin faptul că ceea ce duce omul până la graniţa sufletului el readuce iarăşi înapoi. Aceasta este o viaţă la care omul are voie să facă ceea ce în cazul adevărului trebuie să facă. Ceea ce trebuie să facă în cazul adevărului este următorul lucru: el trebuie să lase ca decizia să ia naştere într-un mod absolut neegoist. Strădania după adevăr nu merge altfel. Dar cum stau lucrurile cu frumosul? Aici e vorba de altceva. Noi ne dăruim şi aici cu totul, lăsăm tălăzuirea interioară a sufletului, aproape ca în cazul senzaţiei, să curgă până la graniţa acestuia. Dar ce se întoarce înapoi în sufletul nostru? Ceva ce nu ne poate fi dat deloc din exterior, ceva ce nu poate fi decis deloc din exterior: noi ne aducem înapoi pe noi înşine. Ne-am dăruit şi ne redăm pe noi înşine nouă. Acesta este specificul judecăţii estetice, faptul că ea conţine în sine atât momentul altruismului, cât şi adevărul, şi, totodată, punerea în valoare a sentimentului de sine al omului, a ceea ce am numit ieri şi alaltăieri „stăpânul interior”. În judecata estetică, noi ne redăm pe noi înşine nouă ca pe un dar liber.
Vedeţi, eu trebuie să vă prezint mai ales în această conferință ceva care poate conduce cel mai puțin la definiții sau la ceva asemănător. Şi de aceea nici nu voi spune: Acesta este un sentiment etc., ci voi încerca să caracterizez lucrurile, prin faptul că noi circumscriem, pur şi simplu, sfera vieţii sufleteşti, prin faptul că ne mişcăm, pur şi simplu, în sfera vieţii sufleteşti.
În conferinţele despre antroposofie de anul trecut am văzut că viaţa sufletească se învecinează în jos cu viaţa corporală, şi am încercat să percepem omul la granița dintre viaţa corporală şi viaţa sufletească, am încercat să deducem ce anume are legătură cu forma exterioară a corpului. Dacă vă aduceți aminte aceste lucruri, veți avea o bază pentru unele aspecte pe care le vom aborda în aceste conferinţe, şi cu care vor culmina, de fapt, aceste conferințe de psihosofie. Ele trebuie să prezinte în cele din urmă şi nişte reguli de viață, o înțelepciune de viaţă. De aceea trebuia să creăm mai întâi o bază largă pentru aceasta în conferinţele anterioare.
Prin explicaţiile de astăzi am obținut poate un indiciu asupra faptului că în sânul vieţii sufleteşti se tălăzuiesc dorinţele noastre. Ieri am spus că şi anumite trăiri din sfera simţirii, cum ar fi judecăţile, depind, într-o anumită privinlă, de viaţa proprie pe care o duc în interiorul nostru reprezentările. Am încheiat ieri cu faptul că am spus: Reprezentările noastre, pe care ni le-am însuşit în trecut, vor deveni vii, ele sunt în cadrul vieţii noastre sufleteşti ca nişte bule, când vor duce din nou o viață sufletească proprie, o viață de dorințe proprie. – De viaţa pe care o duc ele depind la un moment dat al existenței noastre multe lucruri. Ceea ce am caracterizat ieri ca sentiment de plictiseală sau alte evenimente sufleteşti, dăunătoare sau folositoare pentru om, face ca omul să fie la un moment dat fericit sau nefericit. Aşadar, starea noastră sufletească prezentă depinde de felul în care se comportă ca entităţi independente reprezentările pe care ni le-am însuşit mai înainte.
Aici ia naştere întrebarea: Cum trebuie să ne comportăm, când examinăm viaţa sufletească, tocmai în legătură cu faptul că noi, de exemplu, faţă de anumite reprezentări pe care trebuie să le introducem în viaţa noastră sufletească prezentă, suntem, într-un anumit fel, neputincioşi? Alte reprezentări intră mai uşor în viaţa noastră sufletească. Şi dumneavoastră ştiţi ce multe depind de faptul că noi suntem puternici sau neputincioşi în această privință, de faptul că dăm naştere reprezentărilor uşor sau greu, că suntem în stare să le scoatem la lumină din amintire uşor sau greu. Când ne amintim un anumit lucru, trebuie să ne întrebăm: Ce reprezentări sunt acestea, care ies uşor la iveală, şi ce reprezentări sunt acestea, care ies greu la iveală? – Căci acest lucru poate fi în viață extraordinar de important. Oare putem face ceva de la început, în momentul preluării unor reprezentări, în aşa fel încât să le însoţim cu ceva prin care ele să iasă la lumină mai uşor? Da, noi le putem însoți cu ceva. Şi chiar şi numai cercetarea acestui fapt ar fi infinit de utilă pentru mulţi oameni, căci mulți oameni şi-ar uşura viaţa exterioară şi viaţa sufletească dacă ar fi atenţi să vadă ce i-ar ajuta să-şi poată aminti mai uşor o reprezentare, ce ar putea stimula procesul amintirii. Dacă veţi cultiva autoobservația suflească în mod multilateral, ea vă poate arăta că trebuie să însoţiţi reprezentarea cu ceva, dacă vreți să apară mai uşor în amintire. Noi am descoperit ca elemente ale vieţii sufleteşti dorința şi activitatea de a judeca. Pentru că viaţa sufletească este formată din aceste două elemente, vom putea găsi elementul cu care trebuie să însoţim o reprezentare, dacă vrem ca ea să apară mai uşor în amintire, tot numai în cadrul acestor două elemente. Cu ce anume din sfera elementului dorință putem însoţi o reprezentare? Putem însoţi o reprezentare numai cu elementul dorință. Oare cum să procedăm? Trebuie să facem în aşa fel încât în momentul în care preluăm reprezentarea să transferăm asupra ei cât mai multe din propriile noastre dorinţe. Acesta este un procedeu bun pentru viaţa noastră sufletească, să transferăm asupra reprezentării o parte din elementul dorinței. Putem face acest lucru numai dacă preluăm reprezentarea respectivă cu iubire, dacă o pătrundem cu iubire. Cu cât preluăm o reprezentare cu mai multă iubire – şi acest lucru poate fi exprimat şi altfel –, cu cât acordăm mai mult interes unei reprezentări, cu cât ne pierdem mai mult pe noi înşine, cu egoismul nostru, în momentul în care preluăm o reprezentare, cu atât mai bine se va păstra ea în amintire. Celui care nu se poate pierde pe sine în faţa unei reprezentări, ea nu-i va rămâne uşor în memorie. Pe parcursul conferinţelor, ne vom cuceri şi alte puncte de sprijin cu privire la felul în care putem înconjura o reprezentarea cu o atmosferă de iubire.
Celălalt element cu care putem însoți o reprezentare este ceea ce avem noi în suflet ca putere de judecată. Cu alte cuvinte, ne vom putea aminti mai uşor orice reprezentare dacă ea este preluată prin puterea de judecată a sufletului, dacă ea nu a fost, pur şi simplu, doar întipărită. Aşadar, dacă vă formaţi o judecată faţă de o reprezentare pe care o preluaţi în structura dumneavoastră sufletească şi preluaţi reprezentarea cuprinzând-o, înconjurând-o cu judecata, însoțiți din nou reprezentarea cu ceva care vă face să vă amintiţi de ea. Atunci o învăluiți într-un fel de atmosferă. Şi depinde de omul însuşi cum îşi pregăteşte reprezentările, dacă ele vor reapărea mai uşor sau mai greu. Vom vedea că modul în care înconjurăm o reprezentare cu iubire sau cu puterea de judecată este ceva extraordinar de important pentru viaţa noastră sufletească.
Aceasta este una dintre problemele pe care le vom trata mâine. Cealaltă este faptul că viaţa noastră sufletească se află într-o legătură continuă cu centrul-Eu. Şi dacă mergem pe calea pe care am stabilit-o astăzi cu o anumită dificultate, mâine vom găsi posibilitatea de a reuni cele două direcţii, direcţia memoriei şi direcţia trăirii Eului.
S-ar putea ca pe unii să-i mire faptul că toate sentimentele omului ar fi, de fapt, dorinţe. Şi acest lucru s-ar putea să-l mire mai ales pe cel care ştie că de viaţa sufletească superioară, de viaţa sufletească spre care se tinde printr-o dezvoltarea esoterică, se leagă tocmai biruirea, într-un anumit fel, a elementului dorinţă. Dar, totuşi, dacă spunem: biruirea dorinţei, pentru psihologie aceasta nu este o exprimare exactă; căci dorinţa nu izvorăşte din sufletul însuşi, ceva se tălăzuieşte în suflet venind din nişte străfunduri necunoscute. Ce se tălăzuieşte aici în suflet? Ce element avem aici, care se manifestă sub forma dorinţei? Putem înțelege deocamdată acest element în mod abstract – mâine îl vom înțelege în mod concret – drept un element care corespunde dorinţei pe un tărâm superior şi care provine din natura cea mai originară a omului ca voinţă. Şi dacă încercăm să biruim dorinţa cu scopul unei dezvoltări superioare, noi nu biruim voinţa care stă la baza unei dorinţe, ci numai diferitele forme modificate, diferitele obiecte ale dorinţei. Prin aceasta purificăm voinţa, şi atunci voinţa acţionează în noi pură. Şi tocmai o asemenea voinţă, o voinţă care a devenit liberă de obiecte, care este fără obiect, reprezintă, într-o anumită privinţă, un element superior din noi. Aici nu aveţi voie să vă gândiţi la „voinţa de a exista” – aceasta nu ar fi o voinţă fără obiect –, ci trebuie să vă gândiţi la o voinţă cu un conţinut de dorinţă care nu se îndreaptă spre niciun obiect. Voinţa este pură şi liberă numai atunci când nu este transformată mai întâi într-o dorinţă precis determinată, aşadar, când ea s-a îndepărtat de o dorinţă precis determinată.
Astfel, noi putem vedea viaţa de voinţă tălăzuindu-se până în viaţa noastră de simţire. Dacă aşa stau lucrurile, atunci ar trebui să putem studia aici înrudirea dintre voinţă şi simţire. Se pot da tot felul de definiţii fantastice pentru voinţă şi simţire, şi astfel cineva ar putea spune: Voința trebuie să se îndrepte spre un obiect, ea trebuie să treacă la acţiune. – Dar cu asemenea definiţii nu ne-am apropiat de realitate, şi vom vedea că de obicei ele sunt absolut nejustificate şi că omul care dă asemenea definiţii ar face bine să se apropie de geniul limbii, care este mai deştept decât sufletul uman personal. Astfel, limba are, de exemplu, un cuvânt genial pentru acea trăire interioară prin care voinţa devine simţire nemijlocită. Imaginați-vă că voinţa ar merge până la o graniţă, s-ar estompa în sine însăşi, şi că omul ar privi din interior tendinţa voinţei care se estompează în sine însăşi, că el ar lăsa oarecum voinţa să se retragă în sine însăşi şi apoi ar privi (vezi desenul). Acest lucru s-ar întâmpla când omul ar păşi în faţa unei alte fiinţe, şi tălăzuirea interioară a voinţei ar merge până la un anumit punct şi apoi s-ar retrage. Aici e vorba, cu siguranţă, de un profund sentiment de insatisfacţie al voinţei. Limba inventează pentru această voinţă care, absolut sigur, nu va deveni faptă, care se retrage în sine, un cuvânt genial. Ea inventează cuvântul Widerwille*, şi pentru oricine este absolut clar că aceasta nu este voinţă; astfel încât această voinţă, când se recunoaşte pe sine, pentru sentiment este voinţă care se retrage în sine însăşi. Şi limba are pentru această autocontemplare a voinţei cuvântul Widerwille, şi prin aceasta exprimă un sentiment. De aici putem vedea cât de absurdă ar fi definiţia că voinţa ar fi punctul de plecare pentru acţiune. Şi astfel, în cadrul voinţei se tălăzuieşte voinţa modificată, dorinţa; şi, în funcţie de faptul că ea se manifestă într-un fel sau altul, se prezintă diferitele formaţiuni sufleteşti.
* Am lăsat în text cuvântul german, pentru că se face referire la geniul limbii germane: der Widerwille(n) = dezgust, scârbă, aversiune, silă; cuvânt compus din wider = contra, împotriva + Wille(n) = voinţă (n. t.).
