Teorii familiare despre vis sugerează că visând noi ne reamintim experienţele zilei trecute. Steiner avansează opinia că visele ar fi recapitularea întregii noastre vieţi, de vreme ce tot ce am trăit este conţinut în corpul eteric, spre care ni se îndreaptă atenţia un anumit timp din perioada în care dormim. Acest corp eteric conţine o înregistrare vie a tot ceea ce am trăit în timpul vieţilor noastre pe Pământ până în momentul prezent.
Pentru a ne învăţa activitatea interioară necesară spre a înţelege ce este în spatele viselor noastre, Steiner foloseşte o imagine complicată, într- un fel, dar tipică. El spune că este ca şi cum ne-am pregăti să scriem o scrisoare, dar n-am înţelege cuvintele scrisorii până nu am termina de scris. Acest lucru este foarte diferit de procesul normal de a înţelege întâi ce avem de spus, şi de a scrie abia după aceea. Motivul ordinii inverse în cazul vieţii de vis sau al percepţiei spirituale este faptul că nu scriem noi înşine. În schimb, prin activitatea noastră interioară intensă, noi începem să participăm, de fapt, la prezenţa fiinţelor care ne scriu visele în interiorul nostru. Steiner pune această capacitate de a ne percepe visele în mod activ şi de a înţelege ce se află în spatele lor în legătură cu capacitatea de care avem nevoie dacă vrem să menţinem o conştienţă de sine după moarte. A ne găsi drumul în noapte înseamnă a ne găsi drumul prin moarte. Pentru această misiune avem nevoie doar de un instrument, dar acest instrument este cel mai greu de dobândit: avem nevoie de o atenţie fortificată, de o putere de gândire care depăşeşte de departe conştienţă normală. Steiner a indicat aceeaşi direcţie în operele sale epistemologice, ca „Intuitive Thinking as a Spiritual Path” (Filosofia libertății). Ar trebui să ne amintim că el a vrut ca traducerea în limba engleză a acestei cărţi să poarte titlul „The Philosophy of Spiritual Activity” (Filosofia activităţii spirituale), vrând parcă să sublinieze receptivitatea activă care i se cere minţii pentru a ajunge până la propriile ei surse. În comparaţie cu toate celelalte curente spirituale ale timpului nostru, s-ar putea ca scrierile lui Steiner să accentueze cel mai mult puterea, dobândirea energetică a puterii mentale. Dar nu e vorba de o putere macho: e vorba de puterea receptivităţii intensificate.
Aşa după cum iniţial se referă la o percepţie a corpului eteric sau al vieţii, Steiner ne arată mai târziu cum percepem elemente ale corpului nostru astral sau stelar în somn. Ne vedem propria nedesăvârşire, felul în care acest membru al organismului uman ne reflectă deficienţele morale şi spirituale. Printr-o viaţă de vis intensificată am putea rezolva, de asemenea, probleme de matematică şi putem ajunge la o bună înţelegere a matematicii, deoarece corpul astral conţine, conform lui Steiner, toată matematica – nu doar matematica pe care o cunoaştem până în prezent, ci şi matematica încă nedescoperită.
Iar şi iarăşi, Steiner accentuează rolul gândirii active, conştiente, de o limpezime transparentă, drept baza percepţiei şi creşterii spirituale. Aceeaşi direcţie, acelaşi stil meditativ fundamental, dezleagă secretele viselor, după cum dezleagă şi secretele lumii fizice şi ale altor lumi. Aceasta e calea gândirii active, care începe la nivelul gândirii obişnuite, dar o intensifică în mod nelimitat. Prin asemenea practici (el indică îndeosebi Filosofia libertății şi „Die Schwelle der geistigen Welt” – Pragul lumii spirituale ca texte care ne ajută în acest demers), ajungem nu numai la mistere mai mari, ci şi la o limpezime mai mare. Ajungem să fim una cu ceea ce înainte părea altceva, şi izolat de noi. Ne pierdem pe noi înşine în procesul de absorbţie, dar tocmai prin acest proces ne găsim pe noi înşine înrădăcinaţi şi ancoraţi în mod mult mai sigur decât „sinele” ,vieţii cotidiene.
Când aveţi un vis şi vă amintiţi visul, atunci, dacă are loc o amintire cât se poate de clară a visului, aşa cum se întâmplă în numeroase cazuri, vă este foarte clar imediat faptul că în timpul desfăşurării visului sunteţi oarecum observator, dar fără a avea în timpul acestei observaţii o conştienţă a Eului limpede cu privire la imaginile care trec urzind prin suflet. Cum spuneam, trebuie să luăm întotdeauna în considerare premisa că în vis conştienţa Eului nu se manifestă atât de clar ca în conştienţa de veghe. Aceste imagini care trec urzind prin suflet reprezintă scene, suite de imagini, care ne pot fi cunoscute foarte bine prin faptul că ele sunt legate de nişte întâmplări din zilele anterioare sau din ultima vreme, sau ele pot fi şi nişte întâmplări modificate în diverse feluri, uneori atât de modificate în formele lor încât nu recunoaştem o anumită întâmplare şi credem că am visat ceva complet diferit. Putem avea şi vise care nu sunt legate de nişte întâmplări, aşadar, vise care reprezintă oarecum ceva complet nou faţă de întâmplările prin care am trecut. Dar de fiecare dată avem sentimentul: Prin suflet au trecut un fel de imagini vii, care urzesc, ele s-au revelat sufletului. – Şi după trezire ne amintim aceste întâmplări. Există vise pe care le păstrăm mult timp în memorie, şi există vise care, prin faptul că ne apropiem din nou de întâmplările din timpul zilei, se şterg.
Astăzi ne vom răspunde la întrebarea: Oare prin ce percepem noi asemenea vise care urzesc? Când suntem în lumea fizică în stare de veghe, noi ştim că percepem în lumea fizică exact ceea ce percepem. Oare care este substanţa, materia – aşa cum sunt procesele, lucrurile materiale ale lumii fizice când ne aflăm în stare de veghe –, care este substanţa în care percepem când visăm? Este ceea ce numim lumea eterică, eterul, care se extinde în întreaga lume cu procesele sale interioare, cu tot ceea ce trăieşte în el. Acesta este, într-un fel, elementul substanţial în care percepem când visăm. Dar când visăm noi percepem, de regulă, numai o parte absolut precisă a lumii eterice. Când percepem din punct de vedere fizic în stare de veghe în viaţa obişnuită, lumea eterică e închisă pentru noi, eterul se află de jur-împrejurul nostru fără ca noi să-l percepem prin simţurile fizice, şi, tot astfel, eterul care se află de jur-împrejurul nostru nu e perceptibil nici pentru visarea obişnuită. Când visăm, în faţa noastră apare oarecum numai acea bucată a lumii eterice care este propriul nostru corp eteric. Când dormim, noi ne aflăm în afara corpurilor fizic şi eteric. Visul obişnuit constă în faptul că noi privim oarecum în urmă cu ceea ce suntem afară din corpul fizic şi din corpul eteric, cu corpul astral şi cu Eul, la părţile constitutive din care am ieşit în timpul somnului, dar în timp ce privim nu devenim conştienţi de corpul fizic, şi de aceea nici nu ne slujim de simţurile fizice, ci privim oarecum în urmă, fără a observa corpul fizic, numai la corpul nostru eteric. Aşadar, tocmai procesele corpului eteric, care în anumite locuri îşi ridică puţin vălul, reprezintă ceea ce ne apare ca vis. Majoritatea viselor iau naştere prin faptul că omul se uită din somn la corpul său eteric, şi îi ajunge în conştienţă o parte din procesele extraordinar de complicate ale propriului său corp eteric, şi atunci apare visul.
Aşadar, acest corp eteric, care constituie o porţiune din noi înşine, este ceva extraordinar de complicat. De exemplu, în el sunt conţinute, şi sunt mereu prezente, toate amintirile. Şi ceea ce s-a scufundat adânc în străfundurile sufletului, ceea ce nu ajunge în conştienţa obişnuită din timpul zilei, este păstrat tot timpul, într-un anumit fel, în corpul eteric. Întreaga noastră viaţă de până acum din încarnarea prezentă este păstrată în corpul eteric, se află în mod real în corpul eteric. Bineînţeles, trebuie să admitem că este extraordinar de dificil să ne reprezentăm acest fapt. Totuşi, aşa stau lucrurile. Imaginaţi-vă că aţi vorbi toată ziua – unii oameni se comportă în acest fel – şi tot ceea ce spuneţi ar fi înregistrat printr-un mecanism pe o placă de fonograf. Dacă aţi vorbit atât de mult încât placa fonografului e plină, o puneţi deoparte, luaţi a doua placă, iar când aceasta e plină, luaţi o a treia, şi aşa mai departe. Aşadar, luaţi mai multe sau mai puţine plăci, în funcţie de cât aţi vorbit. Să presupunem că ar veni cineva şi ar pune pe rând plăcile într-un fonograf, şi seara toate plăcile s-ar afla în fonograf. Tot ceea ce aţi vorbit în timpul zilei s-ar afla seara într-un fonograf. Dacă cineva ar face să se deruleze din fonograf cele spuse, atunci s-ar derula tot ceea ce aţi spus în timpul zilei. Astfel, toate amintirile noastre sunt mereu prezente în corpul eteric. Şi dacă am presupune că, în condiţiile deosebite ale somnului – pentru a păstra analogia –, o parte din conţinutul corpului eteric s-ar aşeza în faţa sufletului nostru la fel cum s-ar putea derula şi ar putea apărea o parte din ceea ce s-a imprimat pe plăcile fonografului, atunci această parte ar fi visul, acele vise care sunt prezente cel mai frecvent. Astfel, noi urzim cu conştienţa noastră în propriul nostru corp eteric.
Un lucru asemănător are loc în cazul multor halucinaţii care apar în faţa sufletului uman. Asemenea halucinaţii apar, de regulă, tocmai prin faptul că omul poate vedea, totuşi, într-un fel, cu Eul şi cu corpul astral, care se află atunci în corpul fizic, o parte a corpului eteric ieşită din corpul fizic. Acest lucru se petrece în felul următor. Imaginaţi-vă că un organ din corpul dumneavoastră fizic ar fi bolnav, de exemplu, un organ al sistemului nervos, sau ceva asemănător. Atunci corpul eteric nu poate pătrunde acolo unde sistemul nervos e bolnav; el este oarecum ieşit în afară. Corpul eteric ca atare nu e bolnav, dar el este detaşat din corpul fizic într-un anumit loc. Dacă ar fi integrat în corpul fizic, totul s-ar desfăşura ca în conştienţa normală. Faptul că un organ din corpul fizic e bolnav nu ne-ar ajunge în conştienţă. Când corpul eteric nu poate pătrunde în acest organ, şi când ceea ce se manifestă în această parte în care nu poate pătrunde corpul eteric licăreşte spre corpul eteric, atunci această licărire ajunge în conştienţă ca halucinaţie.
Tocmai această substanţă din care ne apare visul sau halucinaţia ne înconjoară peste tot în lume. Este substanţa eterică. Şi corpul nostru eteric este decupat oarecum ca o bucată din substanţa eterică ce ne înconjoară. Ei bine, după ce trecem prin poarta morţii, după ce am depus corpul fizic, ne parcurgem drumul prin această substanţă eterică. De fapt, pe întregul parcurs al vieţii dintre moarte şi o nouă naştere noi nu ieşim deloc din substanţa eterică. Căci această substanţă eterică este prezentă peste tot şi trebuie să o străbatem, ne aflăm în sânul ei. La câtva timp după moarte, ne depunem şi corpul eteric. El se dizolvă tocmai în această substanţă eterică. În viaţa obişnuită, omul nu are la început facultatea de a percepe şi în această substanţă eterică exterioară. De aceea, nu are loc ceea ce ar fi o percepţie – acum nu în lumea fizică, ci în lumea eterică. Când visează, omul face oarecum cunoştinţă cu un proces prin care percepe etericul la sine însuşi.
Posibilitatea reală de a percepe în lumea eterică înconjurătoare depinde de un fapt absolut precis. Când omul percepe în mod real în lumea eterică înconjurătoare după moarte, sau când se dezvoltă în aşa fel încât la el apar pe baza clarvederii imaginaţiunile – căci clarvederea înseamnă acelaşi lucru: omul percepe în lumea eterică înconjurătoare –, el trebuie să aibă o forţă mai puternică decât forţa pe care o are în viaţa obişnuită dintre naştere şi moarte, o forţă interioară a sufletului mai puternică. Noi nu percepem în lumea eterică înconjurătoare tocmai pentru că forţa noastră sufletească este prea slabă pentru a percepe în această lume. Pentru a percepe în lumea eterică trebuie să devenim mult mai activi, mult mai puternici, decât e nevoie pentru viaţa obişnuită. Pentru a avea după moarte în jurul nostru o ambianţă, trebuie să avem şi după moarte în sufletul nostru o forţă mult mai puternică decât avem în viaţa obişnuită. Altfel noi nu percepem eterul care se află de jur-împrejurul nostru. Ar fi ca şi cum în viaţa obişnuită nu am avea niciun organ de simţ. Aşadar, omul trebuie să aibă o forţă mai activă, mai puternică, pentru a se putea orienta după moarte, pentru a nu fi după moarte, la figurat vorbind, surd şi orb pentru lumea în care pătrunde. Dar, dacă vrem să ne facem o idee despre felul în care percepe sufletul după moarte, sau după ce şi-a dobândit facultatea de a dezvolta forţele imaginaţiei, ne putem reprezenta cum trebuie să fie această facultate dacă ne folosim de o analogie. Putem face o analogie cu scrisul. Când scrieţi ceva, ceea ce scrieţi are, desigur, un sens. Exprimă ceva. Există un sens în spatele a ceea ce scrieţi. Şi totuşi, dumneavoastră aţi făcut numai semnele pentru ceea ce se exprimă acolo. Şi, fireşte, puteţi face ca ceea ce aţi scris acolo să fie adevărat, să corespundă unui fapt obiectiv. Dacă vreţi să-i comunicaţi unui prieten printr-o scrisoare un lucru sau altul şi îi scrieţi acest lucru, pentru ca prietenul să poată citi ce aţi scris, dumneavoastră aţi făcut numai semnele prin care prietenul, după ce descifrează semnele, înţelege mesajul. Ei bine, dacă ar veni cineva şi ar spune: Nu, acest lucru nu poate fi adevărat! Căci nu este integrat în mod obiectiv în lume – el ar rosti, desigur, o absurditate. Exact aşa cum, atunci când scrieţi ceva, prin faptul că faceţi semnele respective, desemnaţi un fapt obiectiv, tot aşa stau lucrurile şi cu vederea imaginativă în lumea imaginativă. Trebuie să fim activi. Trebuie să notăm mai întâi ceea ce reprezintă pentru noi nişte semne obiective ale lumii spirituale, şi trebuie să fim conştienţi de faptul că notăm aceste semne. Putem face acest lucru dacă avem forţa necesară pentru a ne integra în mod viu în realitatea spirituală, astfel încât aceasta să ne stimuleze să notăm ceva adevărat, nu ceva eronat. Dar important este să ştim: eu am aşezat acest semn.
Voi încerca să caracterizez acest lucru şi altfel. Să revenim la vis. Când visăm în viaţa obişnuită, avem senzaţia că imaginile visului „urzesc”, se derulează. Amintiţi-vă cum trebuie să vedem aceste vise: Imaginile de vis plutesc prin faţa sufletului.- Aceasta este reprezentarea pe care trebuie să o avem. Imaginaţi-vă acum că nu aţi avea această reprezentare, ci o alta: Dumneavoastră înşivă introduceţi în spaţiu şi timp imaginile visului, aşa cum aşterneţi pe hârtie literele. În cazul viselor, şi nici în cazul halucinaţiilor, nu avem această reprezentare. Dar în cazul cunoaşterii imaginative trebuie să avem această reprezentare. Aici trebuie să fim conştienţi de următorul fapt: Tu eşti puterea care guvernează în visele tale. Tu aşezi aici un lucru şi adaugi un altul, aşa cum aşterni ceva pe hârtie. Tu eşti puterea care guvernează, tu însuţi faci acest lucru. Numai forţa care se află în spatele tău, ca în cazul scrisului, face să fie adevărat ceea ce notezi. – Trebuie să ne fie clar faptul că marea deosebire dintre vise, halucinaţii şi clarvederea reală constă în faptul că în cazul din urmă avem peste tot conştienţa că noi suntem scriitorul ocult. Ceea ce vedem este un fel de text ocult. Înscriem în lume ceva care este pentru noi o expresie, o revelare a lumii. Fireşte, aţi putea spune: Nu e nevoie să notez acest lucru, căci îl ştiu deja. De ce să-l notez? – Dar nu aşa stau lucrurile. Căci fiinţa care notează atunci nu este omul însuşi, ci entitatea ierarhiei care stă pe treapta superioară imediat următoare. Ne dăruim entităţii ierarhiei care stă pe treapta superioară imediat următoare, şi aceasta este forţa care guvernează în noi. Noi înregistrăm printr-un proces sufletesc absolut interior ceea ce se desfăşoară atunci în noi. Şi când contemplăm pe urmă ce am notat prin scriere ocultă ni se revelează ce trebuie să exprimăm.
Vedeţi acum de ce am insistat atât de mult în nişte conferinţe publice asupra faptului că dezvoltarea clarvederii trebuie să aibă loc pe baza unui proces activ de percepţie, că, dacă vrem să ajungem la clarvedere, nu avem voie să rămânem la ceea ce este adecvat pentru cunoaşterea lumii fizice, la dăruirea pasivă faţă de lume. Astfel, învăţăm treptat să înţelegem cu adevărat din punct de vedere interior ceea ce am numit la începutul vieţii noastre antroposofice „învăţarea scrierii oculte”, pe care am descris-o pe urmă mai exact în lucrarea Die Schwelle der geistigen Welt (Pragul lumii spirituale). Forţa sufletească de care avem nevoie pentru a înscrie în spaţiul spiritual şi în timpul spiritual semnele scrierii oculte este o forţă sufletească mai mare, mai puternică, mai intensă, trebuie să fie mai mare, mai puternică, mai intensă decât forţa sufletească pe care o folosim ca să percepem în viaţa obişnuită. Trebuie să avem această forţă şi după ce am trecut prin poarta morţii. Cel care vrea să ajungă la clarvederea imaginativă îşi dezvoltă această forţă prin medi- taţie, şi-o cucereşte treptat. În acest fel, el ajunge la ceea ce am descris, adică, ajunge la o trăire prin care ştie că se găseşte într-o lume al cărei palid reflex este starea de vis, dar el se găseşte în această lume comportându-se faţă de aceste vise aşa cum ne comportăm când facem o masă sau un pantof, la care asamblăm bucată cu bucată etc. Când atât de mulţi oameni se plâng: Ei bine, eu am încercat cu tot felul de meditaţii posibile. Dar nu ajung să devin clarvăzător –, acest lucru se bazează, pur şi simplu, pe faptul că oamenii nu vor deloc să facă ceea ce am descris eu adineaori, ei sunt bucuroşi dacă nu au nevoie de aşa ceva. Ei nu vor să dezvolte o forţă sufletească activă din punct de vedere interior, ci vor să devină clarvăzători fără să fie nevoie să-şi dezvolte o forţă sufletească mai puternică. Ei vor ca tabloul care apare în faţa lor prin clarvedere să le apară absolut de la sine. Dar ceea ce le apare atunci nu e nimic altceva decât halucinaţie sau vis. O bucată de lume eterică – dacă vreau să mă exprim radical – pe care o putem lua dintr-un loc, apucând-o cu antenele eterice, şi pe care o putem pune într-un alt loc, o asemenea bucată de lume eterică este visul. Acesta nu ţine deloc de clarvederea reală. Când avem experienţa clarvederii reale, ne simţim în interior exact aşa cum ne simţim când scriem în lumea fizică pe hârtie, numai că atunci când vrem să scriem în lumea fizică pe hârtie trebuie să ştim mai înainte ce vrem să notăm – în orice caz, în majoritatea situaţiilor e bine să ştim acest lucru –, pe când în cazul percepţiei spirituale entităţile ierarhiilor spirituale ne permit să scriem şi numai în timp ce scriem ne apare ceea ce putem percepe. Dar, fără a participa noi înşine în mod activ, fără a fi noi înşine prezenţi în mod activ în fiecare atom din ceea ce contemplăm, nu ajungem la o clarvedere reală.
Şi de o asemenea forţă, forţa de a putea scrie în mod real în lumea eterică, avem nevoie şi după ce am trecut prin poarta morţii. Întreaga gândire pe care o practicăm în lumea fizică obişnuită şi care ne slujeşte în această lume nu ne este de niciun folos pentru o asemenea activitate de percepţie după moarte. Un om poate gândi oricât de inteligent şi ager despre ceea ce se petrece în lumea fizică, acest lucru nu-l ajută cu nimic după moarte. Această forţă a gândirii este mult prea slabă pentru a putea scrie cu ea în lumea eterică. Toate reprezentările pe care le-am dezvoltat şi care se referă la lucruri fizice au luat naştere pe baza unei asemenea forţe de gândire slabe, care nu ne-ar fi de niciun folos după moarte. Trebuie să avem o forţă de gândire mai puternică, o forţă de gândire care să se activeze ea însăşi în interior, o forţă de gândire care, cu alte cuvinte, să-şi formeze gânduri fără ca aceste gânduri să copieze nişte lucruri exterioare, din lumea sensibilă. Dacă nu am avea în interior ceva prin care să ajungem să ne formăm gânduri care să nu copieze nimic exterior, ci care să se ridice în interior oarecum din străfundurile sufletului, dacă nu am avea capacitatea de a ne forma asemenea gânduri, atunci după moarte nu am putea avea facultăţile adecvate.
Desigur, cineva ar putea spune: Aşadar, am putea gândi tot felul de lucruri, am putea fantaza în diverse feluri. Ne-am putea încorda cât mai intens forţa fanteziei pentru a plăsmui foarte multe gânduri fanteziste, care să nu copieze nimic exterior. Atunci aceasta ar fi o bună pregătire pentru a dezvolta forţa de gândire necesară după moarte. – Aşadar, cineva ar putea spune: Eu vreau să am după moarte multă forţă de gândire. Aşadar, eu îmi reprezint dragoni înaripaţi, care nu există, animale terifiante şi aşa mai departe, fiindcă nu vreau să fiu prins în hăţurile reprezentărilor exterioare, ci vreau să-mi imaginez cele mai variate lucruri. Prin aceasta îmi dezvolt o forţă interioară de gândire şi mă pregătesc să am după moarte o gândire fortificată. – Nu se poate tăgădui: Dacă cineva ar face acest lucru, ar avea în lumea de după moarte mai multe capacităţi decât cel care nu face aşa ceva. Dar el ar percepe doar imagini false, schimonosite, la fel ca cineva care ar avea un ochi bolnav, care ar percepe fals lucrurile lumii fizice, la fel ca cineva care ar avea o ureche bolnavă, care ar percepe fals sunetele lumii fizice. Aşadar, cel care ar face aşa ceva s-ar condamna să perceapă în lumea eterică nişte imagini groteşti, însă nimic din ceea ce îşi are în mod real rădăcinile în lumea eterică.
În epocile străvechi ale evoluţiei omenirii s-a avut întotdeauna grijă ca oamenii să aibă reprezentări care să nu fie împrumutate din lumea fizică, dar care să nu fie nici reprezentări cum sunt cele descrise adineaori, plăsmuite în mod arbitrar şi fantastic. Marii întemeietori de religii care au apărut pe parcursul evoluţiei omenirii au avut grijă ca oamenii să nu aibă reprezentări împrumutate din lumea fizică. Prin faptul că ei le ofereau oamenilor, potrivit metodelor de care puteau dispune pe atunci, reprezentări care nu se refereau la lumea fizică, ci la lumile suprasensibile, oamenii puteau dezvolta, dacă îi urmau pe întemeietorii lor de religie, nişte reprezentări care nu erau ca nişte hăţuri care să-i lege de lumea sensibilă, dar erau, totuşi, reale, fiindcă erau scoase din lumea suprasensibilă. Aceasta este educaţia grandioasă pe care au dat-o neamului omenesc întemeietorii de religie, despre care putem spune, dacă vrem să-i caracterizăm în mod just: întemeietorii de religie şi-au asumat sarcina de a le oferi oamenilor reprezentări care să le formeze o asemenea gândire încât ei să nu ajungă după moarte orbi şi surzi din punct de vedere spiritual în lumea spirituală. Astfel, vedem că întemeietorii de religie au avut grijă ca oamenii să fie oarecum absolut vii, conştienţi, să nu aibă numai o conştienţă care să se stingă sau să se estompeze în ceasul morţii, sau care să fie incorectă după ceasul morţii.
Dar acum, în prezent – eu am caracterizat adesea acest lucru din alte puncte de vedere –, noi trăim într-un ciclu al evoluţiei omenirii în care oamenii ar trebui să devină oarecum majori, astfel încât să nu mai fie nevoie să apară nişte învăţători religioşi în vechiul mod şi să apeleze la credinţa oamenilor. Au trecut acele vremuri, deşi, bineînţeles, aceste vremuri vechi îşi întind influenţa până în prezentul nostru. Desigur, în prezent se poate începe o viaţă nouă numai cu un mic număr de oameni, căci oamenii cu greu ţin pasul, ba chiar doresc să se agaţe de reprezentările tradiţionale care provin de la vechii învăţători religioşi. Dar noi trăim într-o epocă în care oamenii trebuie să devină majori. Ştiinţa spirituală cea mai recentă vrea să ofere ceva care să înlocuiască ceea ce au oferit întemeietorii de religie prin credinţă. Pentru a preîntâmpina orice neînţelegere, trebuie să subliniem: Când vorbim despre aceşti vechi întemeietori de religie, Christos este o excepţie. Eu am subliniat adesea: La Christos nu e vorba de ceea ce a învăţat El, ci de ceea ce s-a săvârşit prin El. Vechii întemeietori de religie au fost oarecum învăţători, dar Christos a acţionat în primul rând prin faptul că şi-a cufundat propria Sa forţă în omenire prin Misteriul de pe Golgotha. Acest fapt este astăzi încă extraordinar greu de înţeles pentru mulţi oameni. Tocmai de aceea ei vorbesc despre Christos numai ca despre un mare învăţător al lumii, dar, pentru cel care înţelege cu adevărat întreaga importanţă a lui Christos, această concepţie este, pur şi simplu, o absurditate. Aşadar, în prezent ne aflăm în faţa faptului că omenirea trebuie să devină majoră. Şi acest lucru trebuie să se realizeze cu ajutorul ştiinţei spirituale, cu ajutorul noţiunilor, ideilor şi reprezentărilor care se referă la viaţa de după moarte a omului şi, totodată, la întreaga lui viaţă sufletească. Ştiinţa spirituală va putea fi dobândită de orice om care se dezvoltă în mod real în sensul ştiinţei spirituale. Ştiinţa spirituală se străduieşte să le ofere oamenilor ceva ce sufletul uman individual îşi poate cuceri prin el însuşi, nu aşa ca mai înainte, ascultându-i pe marii întemeietori de religie. Şi, bineînţeles, dacă rezultatele ştiinţei spirituale pot fi descoperite şi comunicate astăzi numai de câţiva cercetători spirituali, ele sunt comunicate sub o asemenea formă încât le putem înţelege absolut clar şi limpede, numai să vrem. Eu am subliniat adesea: Când se spune că şi în ştiinţa spirituală trebuie să credem, această afirmaţie se barează pe o înţelegere absolut greşită. Când oamenii afirmă că şi în ştiinţa spirituală ar trebui să credem, acest lucru se bazează pe faptul că ei sunt atât de plini de prejudecăţi materialiste, încât nu pot ajunge la ceea ce le poate oferi în mod real ştiinţa spirituală. Îndată ce pătrundem pe tărâmul ei, putem înţelege totul şi putem găsi totul inteligibil. Pentru a înţelege şi a pricepe, încetul cu încetul, totul, nu e nevoie de clarvedere, e suficientă raţiunea obişnuită, – poate că acest „încetul cu încetul” nu le convine unora.
Aşadar, ştiinţa spirituală apelează la raţiunea omului, la facultatea lui de înţelegere, folosind oarecum principiul exact opus faţă de principiul prin care au acţionat vechii întemeietori de religie. Prin reprezentările pe care le apropiau de sufletele umane vechii întemeietorii de religie, aceste suflete erau oarecum trezite spiritual şi primeau o forţă cu care puteau percepe în lumea eterică şi cu care puteau duce o viaţă conştientă de sine şi după moarte. Cu ajutorul ştiinţei spirituale moderne, sufletul uman va primi din nou puterea de a dezvolta după moarte forţa de reprezentare necesară pentru a percepe în mod conştient lumea eterică drept ambianţă a sa. Oamenii din vechime ascultau de întemeietorii de religie, oamenii moderni care au voinţa de a înţelege ştiinţa spirituală vor fi înarmaţi cu facultatea de a se orienta în mod just după moarte. Numai unui gen de oameni îi e greu să se orienteze după moarte: şi pentru acest gen de oameni adesea nu e valabil ce se descrie despre viaţa de după moarte, fiindcă aceasta este foarte tulburată şi întunecată. Acest gen de oameni sunt oamenii cu mentalitate materialistă, care vor să se agaţe numai de lucrurile şi copiile lumii fizice obişnuite, acei oameni care nu vor să dezvolte nicio forţă pentru a percepe în lumea în care intrăm după moarte. A fi materialist nu înseamnă nimic altceva, în privinţa fiinţei tale spiritual-sufleteşti, decât ceea ce ar însemna în lumea fizică obişnuită a te decide să-ţi distrugi ochii, să-ţi distrugi urechile, să-ţi ruinezi încetul cu încetul organele de simţ, şi să trăieşti apoi mai departe. Ar fi ca şi cum cineva ar spune: Aceşti ochi – nu sunt de niciun folos, căci ei ne oferă numai impresii de lumină. Aşadar, jos cu ei! Aceste urechi – cu ele putem percepe numai fluctuaţii ale aerului, nu adevărul complet. Aşadar, jos cu ele! Jos cu toate organele de simţ, unul după altul! – Ceea ce s-ar întâmpla în acest caz în legătură cu lumea sensibilă, aceasta se întâmplă în legătură cu lumea spirituală când omul e materialist. E acelaşi lucru. Şi nu e deloc greu să ne dăm seama de acest fapt dacă pătrundem temeiurile ştiinţei spirituale.
Astăzi am încercat să vă arăt ce înseamnă din acest punct de vedere a te afla în lumea spirituală. Aş vrea să mai caracterizez lucrurile şi dintr-un alt punct de vedere. Din sfera viselor se poate evidenţia un gen de vise pe care le cunoaşte orice om, căci oricine a avut un vis de felul celor pe care le voi descrie eu acum. E vorba de acel gen de vise în care noi stăm în vis oarecum faţă în faţă cu noi înşine. Visele obişnuite se desfăşoară în aşa fel încât intervine ceea ce am caracterizat, ţesătura visului se derulează în faţa noastră şi nu suntem prezenţi cu conştienţa clară a Eului, ci abia după aceea reflectăm cu conştienţa Eului la ţesătura visului. Cel care verifică în mod exact procesul va vedea că aşa stau lucrurile. Dar apar şi vise în care stăm oarecum în mod obiectiv faţă în faţă cu noi înşine. Nu numai că ne vedem, aşa cum se şi întâmplă, pe noi înşine în mod real, se poate întâmpla şi acest lucru, dar poate interveni şi altceva. Este cunoscut visul pe care îl visează elevul, un vis în care el se află la şcoală, şi i se dă o problemă de aritmetică pe care nu o poate rezolva. În cele din urmă vine alt elev, care o rezolvă cu uşurinţă. El visează, într-adevăr, acest lucru. Acum veţi înţelege că cel care i-a venit în întâmpinare şi a rezolvat problema a fost el însuşi. Aşadar, stăm în acest fel faţă în faţă cu noi înşine şi nu ne dăm seama. Dar nu despre aceasta e vorba. Într-un asemenea caz, Eul omului se disociază oarecum. Ar fi foarte drăguţ dacă şi în lumea fizică s-ar putea întâmpla ca atunci când nu ştim ceva să ne întâmpine celălalt Eu, şi să putem rezolva problema perfect. Dar acest lucru se petrece în vis. Visul are atunci un caracter absolut diferit faţă de cele caracterizate mai înainte. În vis ne aflăm în afara corpului fizic şi a corpului eteric, ne aflăm în corpul astral şi în Eu. În timp ce visele caracterizate mai înainte se bazează pe faptul că ni se dezvăluie puţin propriul corp eteric, visele în care ne întâlnim cu noi înşine se bazează pe faptul că propriul nostru corp astral, pe care l-am luat cu noi, ne dezvăluie o porţiune din el însuşi, ne întâmpină cu această porţiune. E vorba de o porţiune de autopercepţie în afara corpului fizic. Pe când în viaţa obişnuită nu ne percepem corpul astral, se poate întâmpla să percepem în somn o porţiune din propriul nostru corp astral, şi în acest corp astral se află unele lucruri care nu ne sunt conştiente în starea de veghe obişnuită. Eu am atras mai înainte atenţia – va trebui să vă spun acum ceva foarte ciudat – asupra a ceea ce conţine corpul eteric. În orice caz, el conţine tot ceea ce am trăit. Dar în corpul astral este conţinut chiar şi ceea ce nu am trăit. Corpul astral este o formaţiune foarte complicată. El este organizat oarecum din lumile spirituale şi nu conţine numai lucrurile pe care le avem deja acum în noi, ci şi lucrurile pe care le vom învăţa cândva! Ele sunt deja predispuse, sunt conţinute oarecum în el. Corpul astral este mult mai deştept decât noi. Tocmai de aceea, când ne dezvăluie în vis o porţiune din el însuşi, corpul astral ne poate face să ne venim nouă înşine în întâmpinare sub o formă în care suntem mai deştepţi decât am devenit în corpul fizic. Dacă reflectaţi la aceasta – aş vrea să intercalez aici ceva, dar numai ca digresiune, care nu ţine de conferinţă –, vi se va lămuri cum stau lucrurile cu „inteligenţa” animalelor. Animalele au şi ele un corp astral, şi în corpul lor astral poate apărea ceva ce nu apare în viaţa obişnuită a animalelor. În realitate, pot apărea multe lucruri absolut surprinzătoare. Căci acest corp astral conţine, de exemplu – puteţi crede sau nu –, întreaga matematică, nu numai cea cunoscută acum, ci şi întreaga matematică ce urmează să mai fie descoperită. Fireşte, dacă am vrea să citim întreaga matematică din acest corp astral, dacă am vrea să o citim conştient, ar trebui să facem acest lucru în mod activ, ar trebui să ne însuşim mai întâi facultăţile fortificate corespunzătoare; dar toate aceste lucruri sunt conţinute în mod real în acest corp astral. Aşadar, când stăm faţă în faţă cu noi înşine, are loc un fel de dezvăluire a unei porţiuni din corpul nostru astral. Şi, în realitate, multe din inspiraţiile care ne vin se bazează, de asemenea, pe această dezvăluire a corpului astral. Exact aşa cum, în nişte împrejurări cum sunt cele pe care le-am descris, omul poate avea o anumită halucinaţie, se poate întâmpla, datorită unor raporturi speciale ale organizării noastre, ca în interiorul nostru să se exprime partea care este mai inteligentă decât noi înşine. Atunci putem avea anumite inspiraţii, în interiorul nostru poate apărea ceva care nu ar apărea dacă ne-am folosi numai puterea de judecată obişnuită, în corpul fizic obişnuit. Dar e periculos să lăsăm să apară asemenea lucruri, să ne dăruim unor asemenea lucruri. E periculos, pentru că, atâta timp cât nu ajungem la ele cu propria noastră judecată, nu le putem stăpâni. Şi, tocmai pentru că nu le putem stăpâni, Lucifer are un acces atât de uşor la toate aceste lucruri, şi nu putem evita ca el să le direcţioneze conform interesului său şi nu conform interesului ordinii normale a lumii.
Aşadar, dacă îşi dezvoltă forţele interioare, omul învaţă să trăiască din punct de vedere interior în aşa fel încât devine clarvăzător în corpul astral. Dar veţi înţelege din ceea ce am spus acum – când m-am referit la vis – că pentru a ajunge la această clarvedere în corpul astral e nevoie să ne formăm nişte reprezentări tot mai clare despre această situare faţă în faţă cu propria noastră entitate. Aşa cum nu trăim sănătos în corpul fizic dacă nu suntem pe deplin conştienţi, noi nu trăim sănătos din punct de vedere sufletesc faţă de o lume superioară lumii fizice dacă nu ne vedem pe noi înşine în permanenţă. În lumea fizică suntem noi înşine, în lumea spirituală superioară ne raportăm la noi înşine aşa cum ne raportăm în lumea fizică la un gând care reprezintă o trăire trecută. Contemplăm din punct de vedere interior un asemenea gând care reprezintă o trăire trecută. Ne raportăm la el ca la o amintire. În lumea spirituală ştim că ne privim pe noi înşine, că ne uităm la noi înşine, aşa cum ne raportăm în lumea sensibilă la un gând. Când e vorba de lucrurile pe care le trăim în lumea spirituală, întotdeauna trebuie să fim prezenţi noi înşine. Şi acesta este, la urma urmei, singurul mod de reprezentare care pătrunde lucrurile – asupra cărora la început nu avem puterea despre care am vorbit mai înainte – şi care e valabil şi pentru lumea spirituală, astfel încât să putem stăpâni aceste lucruri, să fim puterea care le guvernează. Entitatea proprie este un fel de centru de greutate în jurul căruia se grupează totul. Observăm după cum arată propria noastră entitate cum ne comportăm în lumea spirituală. Putem spune: aşa te comporţi tu în lumea spirituală. – Să presupunem că suntem în lumea spirituală şi percepem ceva incorect, adică, folosim incorect scrierea ocultă. Ei bine, când folosim incorect scrierea ocultă şi ne percepem ca pe un centru de greutate în jurul căruia se grupează totul, simţim la propria entitate: Uite, aşa arăţi, fiindcă ai făcut ceva incorect; acum trebuie să repari ce ai făcut! – Observăm ce am făcut după cum arătăm. Dacă aş vrea să folosesc o comparaţie, aş spune: Presupuneţi că v-aţi afla aici, în lumea fizică, dar nu v-aţi afla în interiorul dumneavoastră, ci în ambianţă, şi îi spuneţi cuiva: E ora 11,30 –, deşi nu e adevărat. Şi în aceeaşi clipă vă priviţi şi vedeţi cum vă iese limba şi acum spuneţi: Tu nu eşti ăsta! – Şi atunci începeţi să vă corectaţi, până când totul e bine şi până când spuneţi: E ora 9,20! – Atunci limba intră înapoi în gură. Astfel, când vă priviţi, vă puteţi da seama dacă vă comportaţi corect în lumea spirituală.
Poate că am descris aceste lucruri prin nişte imagini groteşti, dar oricine poate simţi că ele trebuie să fie luate mult mai în serios decât tot ceea ce se spune despre lumea fizică. E vorba tocmai de faptul că trebuie să ajungem la o înţelegere a lumilor suprasensibile mai întâi cu ajutorul forţei de gândire pe care o avem deja pentru lumea fizică. În acest fel ne eliberăm gândirea de ataşamentul de lumea fizică. În nişte vremuri mai vechi, oamenii aveau o clarvedere atavică, elementară. Atunci ei erau în stare să aibă imaginaţiuni, chiar şi inspiraţii. Dar faptul că oamenii îşi formează astăzi noţiuni despre lumea fizică este o stare mai evoluată faţă de starea anterioară. În epoca în care oamenii aveau o clarvedere atavică, ei nu puteau gândi cu adevărat. Pentru ca să poată apărea gândirea adevărată, forţa care era necesară mai înainte pentru clarvedere trebuia să fie folosită acum pentru gândire. Dacă un om dezvoltă astăzi faţă de anumite aspecte ale vieţii nişte forţe clarvăzătoare care nu sunt dezvoltate aşa cum indică ştiinţa spirituală, aceasta înseamnă: El le-a moştenit din nişte vremuri anterioare, căci el încă nu a ajuns, ca văzător, la judecata matură faţă de aspectele vieţii la care aplică el clarvederea. Ne apropiem tot mai mult de nişte vremuri în care trebuie să fie mai întâi prezentă judecata matură, şi clarvederea trebuie să se dezvolte abia pe baza judecăţii mature. Aşadar, dacă apare astăzi cineva care, fără să fi făcut exerciţii serioase, fără să fi pătruns în mod adecvat în ştiinţa spirituală – căci, dacă o abordăm în mod just, ştiinţa spirituală poate fi ea însăşi cea mai bună exersare pentru a înlătura vechea clarvedere –, dacă un asemenea om etalează anumite facultăţi psihice, o anumită clarvedere, acest fapt nu arată că el a luat-o înaintea celorlalţi cu evoluţia, ci, dimpotrivă, că a rămas în urmă. Când cineva dezvoltă astăzi în suflet nişte facultăţi atavice nu înseamnă că a ajuns la gândirea clară. Aşadar, dacă apare întrebarea: Ce suflet este astăzi mai avansat în cadrul evoluţiei, cel care doar judecă sănătos cu raţiunea obişnuită – şi cu această raţiune obişnuită el poate înţelege, dacă nu are vreo prejudecată, şi ştiinţa spirituală –, aşadar, cel care îşi formează mai întâi, pe baza raţiunii, o concepţie despre lumile şi ţelurile spirituale, sau un om care scoate din sine tot felul de lucruri de natură clarvăzătoare? – atunci trebuie să spunem că este mai avansată acea persoană care are o judecată sănătoasă. Şi comitem o mare eroare dacă ne lăsăm impresionaţi de asemenea facultăţi clarvăzătoare atavice. Dacă ajungem să credem că o asemenea persoană reprezintă un suflet deosebit de evoluat, comitem întotdeauna o eroare. Dacă sufletul prezintă asemenea facultăţi, aceasta înseamnă că el încă nu a trecut prin nişte etape prin care ar fi trebuit să treacă în timpul epocii clarvederii. De aceea, le scoate la iveală astăzi. Şi cel mai grotesc este când în cadrul curentului spiritual-ştiinţific apare opinia că cineva care are o anumită clarvedere fără a fi pătruns în ştiinţa spirituală trebuie să fi fost în trecut o personalitate importantă. El este, cu siguranţă, o personalitate mai neînsemnată decât cel care are o judecată sănătoasă asupra lucrurilor.
Ei bine, multe depind de existenţa în cadrul curentului nostru spiritual-ştiinţific a unui anumit cerc de oameni care să pătrundă aceste lucruri, care să le înţeleagă în mod just, aşadar, un cerc de oameni care să ajungă mai ales la convingerea: În prezent, trebuie să apară ştiinţa spirituală, căci, pentru a merge mai departe, trebuie să parcurgem ştiinţa spirituală, trebuie să înţelegem ştiinţa spirituală.
Este extraordinar de important faptul că apare această ştiinţă spirituală. Desigur, pe toate tărâmurile, pe tărâmurile vieţii umane, şi, bineînţeles, şi în cadrul unor curente spirituale care apar în lume, există nişte boli ale copilăriei. Şi nişte boli ale copilăriei pe care le prezintă ştiinţa spirituală sunt foarte explicabile, pentru că, bineînţeles, ştiinţa spirituală ajunge să-i ofere omului rezultate obţinute cu ajutorul conştienţei clarvăzătoare. Dar vedeţi cum trebuie să caracterizăm această conştienţă clarvăzătoare. Ea nu corespunde modului comod în care ar vrea omenirea prezentă şi viitoare să ajungă la clarvedere. Ea cere şi altceva decât să lăsăm, pur şi simplu, ca lucrurile să se apropie de noi. Ea cere ca îndată ce intrăm în lumea spirituală să fim prezenţi în fiecare clipă, să avem o stăpânire de sine şi o capacitate de autoobservare.
Înţelegerea acestui fapt trebuie să ajungă să se răspândească tot mai mult. E mai comod să laşi să se apropie de tine ceva ca un vis care se tălăzuieşte în sus şi în jos. Omul ar vrea să aibă experienţa lumii spirituale exact aşa cum are experienţa lumii fizic-sensibile. Această tendinţă a rămas din vremurile vechi ale evoluţiei spiritual-culturale a omenirii, fiindcă prin vechea clarvedere omul trăia lucrurile fără a le „cunoaşte”, şi de aceea poate că el să vrea să trăiască şi astăzi lumea spirituală fără a o „cunoaşte”. Oamenii subapreciază cunoaşterea de o claritate transparentă. De exemplu, când calculează, ei calculează conform metodei, conform rutinei. Omul nu este prezent în ceea ce face. Când adună: cinci şi cu şapte fac doisprezece –, el nu e prezent în sensul în care înţelegem noi aici această prezenţă, în aşa fel încât el să fie prezent în lucruri, să fie prezent peste tot, pentru a face un lucru. De aceea, oamenilor nu le place când cineva are despre lume o opinie pe care şi-o formează el însuşi. Când le poţi arăta ceva la care nu eşti prezent, ei sunt foarte bucuroşi, extraordinar de bucuroşi! Dar când vine cineva şi spune că el cunoaşte lumea spirituală, că el cunoaşte această lume spirituală fiindcă este prezent în ea –, atunci oamenii spun: Oh, el „ştie” acest lucru! Dar acesta e un proces absolut conştient, nu poate fi un proces obiectiv. – Dar când vine cineva care spune că a observat un fenomen de lumină şi nu are habar de unde vine acest fenomen, cum s-a produs, atunci oamenii spun: Acesta e un proces obiectiv, absolut obiectiv! E un lucru credibil. – Dar tocmai acesta este aspectul cel mai important la ştiinţa spirituală, la curentul spiritual care corespunde ştiinţei spirituale adevărate, faptul că încercăm să ne formăm reprezentări clare. Ştiinţa spirituală e deocamdată ceva nou, dar, fireşte, fiindcă dorul după lumea spirituală şi după o cunoaştere a lumii spirituale începe să se trezească în sufletul uman, oamenii încearcă peste tot să se ataşaze de ceva care provine din vechea lume a clarvederii şi a claraudiţiei, pentru a crede apoi că fac ceva deosebit dacă păstrează vechile concepţii. Dar în aceasta constă misiunea noastră: noi trebuie să vedem clar pe acest tărâm! Trebuie să înţelegem că nu este de mică valoare faptul că cineva dă un sfat pe deplin conştient cu privire la un proces spiritual de vindecare» Dar oamenii preţuiesc acest lucru mai puţin, ei preferă să vină cineva care să „atace” problema, care să se lase cuprins de nişte sentimente absolut obscure, un om care să nu „ştie” deloc despre ce este vorba; căci atunci oamenii au sentimentul obscur, încântător: Aici ni se transmite ceva din necunoscut! – Şi nu încetăm să auzim spunându-se la tot pasul: Nu ne interesează ceea ce poate fi înţeles, prezintă-ne ceva de neînţeles! Aceasta înseamnă sublimul, divinul!
Noi avem nevoie nu numai să introducem încetul cu încetul în sufletul nostru diferitele adevăruri ale ştiinţei spirituale, ci trebuie să ne formăm o privire sigură asupra corelaţiilor pe care le-am atins adineaori şi care au rezultat pentru noi când am încercat să arăt, pornind de la caracterizarea viselor, că adevărata clarvedere presupune o punere vie în activitate a sufletului, care poate fi comparată cu scrisul. Lucrarea mea Die Schwelle der geistigen Welt (Pragul lumii spirituale) a fost concepută pentru a face tot mai multă claritate asupra acestor lucruri. Cel care înţelege această lucrare înţelege nervul, ţelul esenţial al mişcării noastre. Trebuie să atragem mereu şi mereu atenţia asupra acestui fapt – cu toate că pe parcursul anilor am făcut-o adesea – tocmai pentru că este atât de important: Cel care vrea să pătrundă cu adevărat în domeniul ştiinţei spirituale trebuie să-şi formeze o privire sănătoasă pentru a sesiza esenţa ştiinţei spirituale. Atunci vom ajunge treptat să avem o societate care să-şi poată asuma misiunea de a acţiona într-un mod cu adevărat salutar în legătură cu tot ceea ce ţine de domeniul vieţii spirituale.
Vom mai discuta cu următoarea ocazie despre ceea ce am început să prezint astăzi ca o caracterizare pe baza lumii spirituale a lumii visului.
