Proiectul spiritualităţii este un proiect al eliberării. Ceea ce pare stabilit în privinţa fiinţei umane se dovedeşte a fi mai fluid, mai multicolor şi mai variabil decât cum presupuneam la început. „Universul era fluid şi plastic”, spune Emerson, „în mâinile creatorului său, şi mai este aşa şi acum pentru tot atâtea din calităţile lui pe care i le conferim.” Conferinţele lui Steiner despre vise şi somn aprofundează în permanenţă această temă.
Sentimentele, ca şi visele, protestează împotriva logicii rigide, secvenţiale a gândirii normale şi a lumii fizice exterioare. Steiner subliniază că noaptea, lumea viselor, are ceva în comun cu stările alterate ale conştienţei în general în timp ce ele se apropie cu stângăcie de lumea spirituală. În cele din urmă, Steiner va include în discuţie interiorul corpului uman, stările de scriere automată, sentimentele şi visele. El pictează aici cu tuşe apăsate pentru a scoate în evidenţă o direcţie de bază şi pentru a insista asupra multiplicităţii lumii. El vrea ca noi să fim conştienţi de uniformitatea stupidă numită materie a materialismului. De asemenea, el loveşte aici, ca şi în alte conferinţe, în conceptul superficial de „inconştient”, o stupiditate similară, care ascunde cel puţin tot atâta cât dezvăluie.
Dacă vrem să încadrăm ceea ce putem cunoaşte ca trepte ale căii spre lumea spirituală în ceea ce ne este deja cunoscut din viaţa obişnuită, e nevoie să putem judeca în mod just cele trei stări de conştienţă în care trăieşte omul în viaţa obişnuită. Am descris aici în repetate rânduri aceste trei stări de conştienţă: starea de veghe, starea de vis, starea de somn. Şi ştim, de asemenea, că pentru om există o adevărată stare de veghe numai în gândirea sa, în viaţa sa de reprezentare, pe când simţirea acţionează manifestându-se, ce-i drept, prin trăirile sale altfel decât lumea viselor, totuşi, prin întreaga ei structură, prin modul în care se raportează la om, ea este asemănătoare cu lumea viselor. În conştienţa obişnuită, noi trăim sentimentele într-un mod la fel de imprecis cum trăim visele, dar nu numai într-un mod la fel de imprecis, ci şi într-o conexiune oarecum asemănătoare cu aceea din lumea viselor.
Visele înşiruie imagine după imagine. Ele nu ţin seama, când înşiruie imagine după imagine, de conexiunile din lumea exterioară. Ele îşi au propriile lor conexiuni. Exact aşa stau lucrurile, de fapt, şi cu lumea simţirii. Un om care ar avea în stare de conştienţă obişnuită o lume de simţire cum este pentru el lumea de reprezentare, ar fi un om teribil de lucid, un om îngrozitor de arid, un om de gheaţă. În lumea de reprezentare, aşadar, în starea de trezie deplină, trebuie să vedem ce este logica în sens obişnuit. Ar fi imposibil să avansăm în viaţa obişnuită dacă am şi simţi totul la fel cum gândim.
Şi apoi, noi am spus adesea: Voinţa iese la suprafaţă din străfundurile ascunse ale existenţei umane. Ne putem reprezenta voinţa, dar natura ei propriu-zisă, modul în care acţionează şi urzeşte ea în organismul uman îi rămân omului tot atât de necunoscute pe cât de necunoscute îi sunt trăirile din timpul somnului însuşi. Şi omul ar fi extraordinar de uimit dacă ar trăi în mod conştient ce face într-adevăr voinţa.
Voinţa este, în realitate, un proces de ardere, un proces de combustie. Şi, dacă am percepe în permanenţă procesul prin care voinţa ne consumă organismul, procesul prin care ceea ce este consumat trebuie să fie înlocuit tot timpul prin hrănire sau somn, pentru conştienţa obişnuită nu ar fi prea plăcut dacă această percepţie ar însoţi întreaga viaţă de veghe.
Aşadar, într-un anumit sens, noi putem pune alături lumea simţirii umane din timpul stării de veghe, visarea oarecum trează, şi lumea visului în stare de somn sau de semisomn, cu imaginile ei, astfel încât putem spune că omul nu simte, în primă instanţă, aceste imagini ca Eu al său, ci mai curând ca pe o lume exterioară. Omul care visează simte atât de intens ceea ce se desfăşoară în imagini de vis ca pe o lume exterioară, încât el uneori se poate percepe pe sine în cadrul acestor imagini ale visului.
Dar ceea ce trebuie să ne intereseze astăzi în mod deosebit despre aceste imagini ale visului este acest lucru: Nu-i aşa, noi ne trăim viaţa obişnuită ca o trăire urmată de alta. Visul amestecă de-a valma aceste trăiri. El respectă prea puţin conexiunea dintre trăirile pe care le are omul în existenţa sa trează. El este un poet, care are cele mai ciudate înclinaţii.
Un filosof relata despre sine că visa foarte frecvent că a scris o carte, pe care în realitate nu a scris-o, dar în vis el credea că a scris cartea, care era mai bună decât tot restul cărţilor sale. Dar el visa totodată că manuscrisul s-a pierdut. El nu poate găsi manuscrisul, l-a rătăcit. Şi atunci el merge de la un sertar la altul, caută în vis peste tot, dar nu găseşte manuscrisul. În vis, îl cuprinde pe nesimţite un sentiment neplăcut, fiindcă a pierdut tocmai acest manuscris, al celei mai bune cărţi pe care a scris-o şi poate nu-l va mai putea găsi. Şi atunci el se trezeşte cu acest sentiment neplăcut. Fireşte, aceasta este o trăire a filosofului la care mă refer, un filosof care a scris multe cărţi. Ele au apărut într-un număr atât de mare, încât odată, când i-am făcut acestui filosof o vizită, fiind prezentă şi soţia lui, soţia mi-a spus: Ei bine, soţul meu scrie atât de multe cărţi încât întotdeauna una îi face concurenţă alteia. [...]
Oricine ştie că visul nu se desfăşoară aşa cum se desfăşoară trăirea exterioară, ci în vis sunt create alte conexiuni. Dar, pe de altă parte, oricine ştie, de asemenea, că visul se află, totuşi, într-o strânsă legătură cu ceea ce este omul în realitate. De fapt, multe vise nu fac altceva decât să oglindească interiorul trupului uman, şi în vis noi suntem întreţesuţi în ceva cu care avem o strânsă legătură.
Vom observa, încetul cu încetul, că visul combină trăirile în felul său. Dacă acest lucru ne devine absolut clar, ajungem treptat să ştim că în aceste vise trăim noi înşine. Numai că noi trăim în această stare de vis fie în nişte momente în care tocmai am părăsit corpul fizic şi corpul eteric, fie când ne întoarcem în ele. Visul se desfăşoară întotdeauna în aceste momente de trecere de la veghe la somn, de la somn la veghe. Eu am dat în repetate rânduri nişte exemple, care arată că partea esenţială a visului se petrece în momentul trezirii sau în momentul adormirii. Am prezentat, printre exemplele caracteristice – vă amintiţi de ele –, cum un student visează că doi studenţi stau la uşa unui amfiteatru. Unul îi spune celuilalt ceva care, potrivit normelor codului studenţesc, cere neapărat satisfacţie. Se ajunge la duel. El visează toate acestea în mod viu, pregătirea de duel, alegerea secundanţilor, până la împuşcătură. El aude detunătura, dar detunătura se transformă, în clipa în care se trezeşte, în Zgomotul făcut de un scaun care s-a răsturnat tocmai atunci, în acest moment el se trezeşte. Această cădere a scaunului a declanşat tot visul. Visul se desfăşoară în momentul trezirii, numai că se prezintă în aşa fel încât el îşi conţine în sine propriul său timp, aşadar, nu timpul care ar fi trebuit să se scurgă. Unele vise durează, conform timpului lor, atât de mult, încât nici nu am dormit cât ar fi trebuit să dormim dacă visul ar fi avut durata corespunzătoare conţinutului său. Oricum, visul se află într-o strânsă legătură cu ceea ce trăieşte omul în mod interior, dar mai ales cu ceea ce trăieşte el până jos, în corpul său fizic.
Oamenii unor epoci mai vechi cunoşteau foarte bine asemenea lucruri, şi pentru un anumit gen de vise – puteţi citi acest lucru chiar în Biblie – vechii iudei spuneau: Dumnezeu te-a pedepsit până în rărunchi. Aşadar, se ştia că de funcţia rinichilor se leagă un anumit gen de vise. Pe de altă parte, nu e nevoie decât să răsfoiţi, de exemplu, o carte cum este Die Seherin von Prevorst (Văzătoarea din Prevorst) (Justinus Kerner, Stuttgart, 1829), şi veţi afla cum unii oameni, care au în mod special această predispoziţie, descriu, pe baza visului, deficienţele organelor lor, astfel încât un anumit organ bolnav ajunge să se prezinte simbolic sub forma unor imagini grandioase, fapt care poate face ca alături de acest organ bolnav să apară totodată şi remediul. În epocile vechi, visul chiar era folosit pentru a-l pune pe bolnav într-o anumită relaţie cu remediul său prin interpretarea propriului vis. Şi ceea ce se exercita într-un mod îndreptăţit în „somnul din templu” trebuie să fie studiat din acest punct de vedere.
Dacă examinăm acest întreg raport al visului cu trăirile exterioare, trebuie să ne spunem: Visul protestează împotriva legilor naturii. De la trezire până la adormire, noi trăim după legile naturii. Visul nu se orientează după aceste legi ale naturii. Într-un fel, visul duce de nas legile naturii. Şi ceea ce se descoperă ca legi ale naturii pentru lumea fizică exterioară nu constituie legitatea visului. Visul conţine în sine protestul viu împotriva legilor naturii. Dacă întrebăm natura ce e adevărat, ea ne răspunde prin legi ale naturii. Dacă întrebăm visul ce e adevărat, el nu ne răspunde prin legi ale naturii. Şi cel care judecă desfăşurarea unui vis după legile naturii va spune că visul minte. În acest sens obişnuit, el chiar minte. Dar acest vis are de-a face cu fiinţa spirituală, suprasensibilă, a omului, chiar dacă imaginile visului ţin de subconştient, aşa cum se poate spune în mod abstract, şi noi nu judecăm corect visul dacă nu ştim că el are de-a face cu realitatea spirituală interioară a omului.
Ei bine, dar acesta este deja un lucru pe care oamenii îl admit cu greu în epoca noastră. Ei vor să facă din vis ceva abstract. Vor să-l judece numai după caracterul său fantastic. Nu vor să vadă că în vis avem, totuşi, în faţa noastră ceva care se află într-o legătură cu interiorul omului. Nu-i aşa, dacă visul se află, într-un anumit sens, în legătură cu interiorul omului şi protestează împotriva legilor naturii, acest lucru este un semn pentru faptul că interiorul omului însuşi este ceva care protestează împotriva legilor naturii.
Vă rog să sesizaţi că aici am afirmat ceva important când am spus că, dacă ne apropiem de om, observăm că interiorul său protestează împotriva legilor naturii. Ce înseamnă acest lucru?
Când modul de gândire naturalist-ştiinţific observă, prin cercetări de laborator, legile naturii, pornind de la ceea ce se află afară, în natură, şi când apoi această concepţie naturalist- ştiinţifică despre lume se apropie de om, ea tratează şi omul ca şi cum legile naturii s-ar continua şi în interiorul său, mai bine zis, şi în interiorul pielii sale. Dar lucrurile nu stau deloc aşa. Visul, cu negarea legilor naturii, se află mult mai aproape de acest interior decât legile naturii; interiorul omului se manifestă în aşa fel încât el nu se comportă şi nu îşi desfăşoară activitatea conform legilor naturii. Visul, care, într-un anumit sens, în configuraţia lui, este o copie a acestui interior uman, este o mărturie a acestui fapt. Şi cel care înţelege acest lucru trebuie să spună, pur şi simplu, că e un nonsens să crezi că în interiorul inimii, al ficatului ar domni aceleaşi legi ca în natura exterioară. Logica ţine de natura exterioară. Visul ţine de interiorul omului, şi cel care spune că visul e o fantasmagorie poate spune imediat şi despre interiorul omului că este o fantasmagorie. El poate simţi acest lucru; căci, aşa cum se manifestă acest interior uman între naştere şi moarte, aici, în viaţa pământească, unde dintr-o direcţie apare o boală, dintr-o altă direcţie o stare de sănătate, acest interior uman este mult mai asemănător cu visul decât cu logica exterioară. Dar modului nostru actual de gândire îi lipseşte cu desăvârşire capacitatea de a se apropia de interiorul uman, căci modul nostru actual de gândire este întreţesut cu totul în ceea ce poate fi observat în natura exterioară sau se experimentează în laborator.
În această privinţă, este foarte important să cunoaştem cum tratează adesea ştiinţa ceea ce joacă un anumit rol fizic în fiinţa umană. Se ştie că viaţa omului are nevoie de proteine, grăsimi, hidrocarburi şi săruri – fireşte, în esenţă. Se ştie acest lucru. Ei bine, ce face ştiinţa? Ea analizează proteina, găseşte în ea atâtea procente de oxigen, atâtea de azot, atâtea de carbon; ea analizează grăsimile, hidrocarburile etc. Acum se ştie în ce procente se găsesc toate acestea în om. Dar dintr-o asemenea analiză nu aflaţi niciodată ce influenţă au avut cartofii, de exemplu, asupra civilizaţiei şi culturii europene. Se vorbeşte prea puţin de această influenţă a hrănirii cu cartofi asupra civilizaţiei şi culturii europene, căci din această analiză prin care aflaţi, pur şi simplu, ce procent de carbon, de azot etc., se găseşte într-un aliment sau altul, nu veţi afla niciodată de ce secara, de exemplu, este digerată mai ales prin intermediul forţelor abdomenului, în timp ce pentru digerarea cartofilor sunt solicitate nişte forţe până sus, în creier, astfel încât, dacă omul consumă cartofi în exces, el trebuie să-şi consume din forţele creierului pentru digerarea cartofilor, şi astfel, pentru el se pierde ceva din forţa creierului necesară pentru gândire.
Tocmai în cazul unor asemenea lucruri observăm că nici ştiinţa actuală orientată în sens materialist, nici concepţiile de nuanţă teologică nu se apropie de adevăr. Ştiinţa descrie alimentele cam aşa cum aş proceda eu dacă aş vrea să descriu un ceas, şi aş începe: Argintul a fost scos dintr-o mină de argint; acest lucru se face în felul următor. Apoi, argintul este încărcat, este transportat în oraşe, şi aşa mai departe. Dar oamenii se opresc când ajung la ceasornicar. Ei se uită în atelierul acestuia. Atunci, nu-i aşa, ei descriu poate cadranul din porţelan, cum este fabricat porţelanul. Din nou, ei se opresc în faţa atelierului ceasornicarului. Aşa se comportă ştiinţa actuală faţă de alimente. Ea le analizează. Prin aceasta, ea spune ceva care nu vorbeşte despre importanţa alimentului în organismul uman, căci este o mare deosebire, dincolo de orice analize, dacă omul consumă fructe, de exemplu, boabe de secară sau grâu, sau dacă el consumă tuberculi, cum este în cazul cartofilor.
Tuberculii se integrează în organismul uman cu totul altfel decât fructele, altfel decât seminţele. Astfel, putem spune, într- adevăr, că modul de gândire actual nu mai înţelege deloc existenţa materială. De aceea, materialismul este acea concepţie despre lume care nu poate cunoaşte materia în efectele ei. Trebuie să intervină ştiinţa spirituală pentru a aduce lumină, ca să putem cunoaşte materia. De aceea, oamenii de ştiinţă cu mentalitate materialistă spun: Antroposofia este o fantasmagorie spirituală. Iar cei care au teosofia sau teologia şi vor să rămână la spiritul abstract, care nu ajung niciodată la adevăratul act creator, care nu ajung niciodată atât de departe încât să arate cu adevărat cum intervine spiritul în acţiunile materiale, aceşti oameni spun că antroposofia este materialistă, pentru că ea are curajul să cunoască materia.
Şi astfel, suntem atacaţi pe două fronturi, atât de cei care tratează totul în sens abstract, cât şi de cei care tratează totul în sens material. Dar cei care tratează totul în sens abstract nu pot cunoaşte spiritul, iar cei care tratează totul în sens material nu pot cunoaşte materia. Astfel, astăzi se dezvoltă tot mai mult un mod de gândire care nu se poate apropia de om.
Ei bine, dar în ultimul timp în cadrul evoluţiei noastre spirituale a apărut ceva foarte ciudat. Dacă nu vor să fie din cale-afară de încăpăţânaţi, oamenii trebuie să admită cel puţin latura nocturnă a vieţii spirituale. Şi este un semn caracteristic pentru modul în care se comportă oamenii întreţesuţi cu totul în noţiunile ştiinţelor naturii, faptul că atunci când păşesc pe acest tărâm întunecat al vieţii spirituale ei nu-l pot, totuşi, nega.
Un exemplu remarcabil în acest sens este cartea lui Ludwig Staudenmaier: Die Magie als experimentale Wissenschaft (Magia ca ştiinţă experimentală). Este aproape ca şi cum am spune: privighetoarea ca o maşină. Dar, oricum, această carte este ceva absolut caracteristic pentru epoca noastră.
Cum procedează acest autor? Ciudăţenia cu acest autor este faptul că el şi-a petrecut întreaga viaţă experimentând elementul magic pe sine însuşi. El a trebuit într-o bună zi să înceapă să facă experimente pe sine însuşi, ceea ce a dus, aş putea spune, la un destin întunecat. El nu a putut nega, conform unor lucruri pe care le-a experimentat, că există, de exemplu, medii care comunică prin scris. Dumneavoastră ştiţi că eu nu recomand aceste lucruri şi arăt întotdeauna pericolul pe care îl implică; dar când ni se prezintă ce fac nişte medii care comunică prin scris, observăm că aici se întâmplă ceva foarte ciudat, şi trebuie să separăm într-un mod foarte critic adevărul de eroare. Ei bine, această notare a unor lucruri pe care omul însuşi, în clipa când le scrie, nu le are în minte, această scriere mediumnică, a devenit pentru Staudenmaier o problemă experimentală, şi a început să ia el însuşi creionul şi, ia te uită, au apărut nişte lucruri pe care el nu le gândise niciodată. El a scris nişte lucruri foarte curioase. Imaginaţi-vă, este, într-adevăr, o surpriză, când gândeşti cu totul în sens naturalist-ştiinţific şi iei creionul în mână, pentru a deveni tu însuţi un medium care notează, crezând că, de fapt, nu se va întâmpla nimic. Dar, iată, acest creion prinde dintr-odată putere, îţi conduce mâna, scrie tot felul de lucruri, de care rămâi consternat în cel mai înalt grad. Acest lucru i s-a întâmplat lui Staudenmaier.
Şi ceea ce l-a surprins cel mai mult este faptul că acest creion a devenit capricios – aşa spun, fireşte, oamenii –, a devenit capricios ca visul, a scris cu totul altceva decât ce a gândit el. Astfel, se pare, din context putem recunoaşte acest fapt, creionul şi-a luat dintr-odată avânt, a condus mâna şi a scris: Eşti un idiot! şi alte asemenea lucruri frumoase.
Ei bine, acestea sunt nişte lucruri pe care, absolut sigur, domnul respectiv nu le-a gândit! Şi, după ce s-au adunat asemenea lucruri, după ce creionul a scris tot mai multe lucruri dintre cele mai nebuneşti, Staudenmaier a întrebat: Dar cine este oare cel care scrie aici? – Răspunsul a fost următorul: Nişte spirite au scris aceste lucruri. – După părerea lui Staudenmaier, acesta nu putea fi răspunsul corect, căci pentru un om care gândeşte în sens naturalist-ştiinţific nu există spirite. Ce putea spune el acum? El nu putea spune că spiritele l-au minţit, aşadar, el a spus: Subconştientul meu minte tot timpul. Este o poveste fatală, nu-i aşa, când subconştientul tău ajunge dintr-odată la convingerea că tu eşti, de exemplu, un idiot, şi mai adaugă şi alte lucruri, şi chiar le scrie, cum se spune în viaţa obişnuită, negru pe alb.
Dar el continuă să se comporte ca şi cum i-ar vorbi spiritele. Şi el le întreabă de ce nu spun adevărul. Atunci ele răspund: Ei bine, acesta este felul nostru, noi suntem nişte spirite care trebuie să te mintă; stă în caracterul nostru să minţim.
Era un fapt extraordinar de caracteristic. Şi iată, aici lucrurile încep să devină cu adevărat foarte suspecte, căci, atunci când se arată în acest fel că adevărul se află numai sus şi că jos se minte în permanenţă, atunci, fireşte, rezultă o stare neplăcută. Dar, dacă eşti prins cu totul în concepţia naturalist-ştiinţifică despre lume, într-un asemenea caz nu poţi ajunge decât la concluzia că în interiorul tău se află acest tip mincinos.
Oricum, Staudenmaier ajunge la concluzia: Niciodată nu vorbesc nişte entităţi spirituale obiective, ci numai subconştientul. – În asemenea expresii generale poţi cuprinde orice.
Dar, vedeţi dumneavoastră, caracteristic este, totuşi, faptul că aceste spirite nu au făcut ca mâna lui Staudenmaier să se mişte în aşa fel încât el să noteze o nouă demonstraţie matematică sau să rezolve o problemă de ştiinţele naturii. Acesta este lucrul deosebit de caracteristic, faptul că ele au spus altceva.
Toate acestea au dus la faptul că Staudenmaier a ajuns să-şi iasă din fire, şi atunci s-a găsit un prieten medic care l-a sfătuit să meargă la vânătoare. Multe sfaturi medicale constau în asemenea recomandări. Un sfat deosebit de îndrăgit uneori în medicină este, de exemplu, să-i spui persoanei respective că ar fi bine să se căsătorească. Ei bine, în cazul nostru, omul a fost sfătuit să meargă la vânătoare, ca să iasă din această harababură dementă, să se distreze.
Dar, ce să vezi, cu toate că, aşa cum descrie el foarte exact, s-a dus la vânătoare de coţofene, aşadar, se uita mereu după coţofene, pe după toţi copacii îl pândeau tot felul de figuri demonice, nu coţofene. Pe o creangă stătea o asemenea fiinţă, pe jumătate motan, pe jumătate elefant, şi îi dădea cu tifla sau îi scotea limba. Şi apoi şi-a întors privirea de la copac spre iarbă, şi nu a văzut nişte iepuri, ci a văzut şi aici nişte figuri fantastice, care îi jucau tot felul de feste.
Astfel, nu numai creionul scrisese tot felul de aiureli, ci acum au fost stârnite nişte facultăţi mai înalte ale fanteziei, astfel încât în loc de coţofene i-au apărut nişte demoni, tot felul de creaturi fantomatice, aşadar, tot mincinoase. De fapt, ceea ce vedea el aici era ca în stare de vis, şi, dacă voinţa i-ar fi rămas intactă, i s-ar fi putut întâmpla să împuşte în loc de coţofană o asemenea creatură ciudată pe jumătate motan, pe jumătate elefant. Dacă ar fi căzut jos, ea ar fi devenit o fiinţă pe jumătate brotac, pe jumătate privighetoare, cu o coadă de drac, căci în timpul căderii s-ar fi transformat.
În orice caz, se poate spune că de acest experimentator s-a apropiat o lume care este foarte asemănătoare cu lumea visului, şi această lume este şi un protest împotriva legilor naturii. Care ar fi fost situaţia, potrivit legilor naturii? Ei bine, el şi-ar fi luat puşca de pe umăr şi, după ce ar fi împuşcat o coţofană, pe jos s-ar fi găsit o coţofană. Dar nu a apărut nimic din toate acestea, ci ceea ce v-am descris: tot un protest împotriva legităţii naturii din direcţia nocturnă a lumii spirituale în care a nimerit acest bărbat. Şi acest bărbat ar fi trebuit cel puţin să-şi spună, dacă ar fi rămas la ideea de subconştient: Dacă toate acestea se află în subconştient, atunci subconştientul meu protestează împotriva legilor naturii. – Ce îi spune, la urma urmei, acest inconştient? Lui i-au apărut ca prin vrajă tot felul de demoni şi alte creaturi de acest soi, aşa cum v-am descris. Acest fapt îi spune altceva decât şi-a imaginat el despre sine. Cel puţin, el ar fi trebuit să tragă concluzia: Dacă lumea ar fi organizată numai după legile naturii, atunci ceea ce se află în interiorul meu nu ar putea exista, eu nu aş putea exista ca om, fiindcă acest interior, atunci când vorbeşte, el vorbeşte cu totul altfel decât prin nişte legi ale naturii. Aşadar, de interiorul uman este legată o cu totul altă lume decât acea lume care este împânzită cu legile naturii, o lume care protestează, în ansamblul ei, împotriva legilor naturii.
Acesta este, în orice caz, singurul lucru interesant la acest experimentator magic sau magician experimentator, care i-a impresionat extraordinar pe mulţi oameni. [...]
