În această conferinţă (reprodusă parţial), Steiner introduce viaţa visului într-un context important. Somnul şi visul nu sunt aici expuse ca scopuri în sine, nici ca indicatori fiabili fie a ceea ce se întâmplă în lume, fie a ceea ce se întâmplă în componentele suprasensibile ale celui care doarme. În schimb, somnul şi visul sunt reprezentate ca locuri unde să cauţi cheia fundalului spiritual al vieţii pe Pământ: unde am fost, unde suntem acum şi încotro ne îndreptăm.
Steiner critică aici violent felul în care folosim noi în mod normal limbajul. Este o temă care revine în scrierile, conferinţele şi discuţiile spirituale majore pe parcursul întregii sale vieţi. Căci limbajul a cunoscut o anumită evoluţie şi ne-a însoţit de-a lungul evoluţiei noastre ca Euri separate, dar acum sarcina noastră este să găsim gândirea din spatele cuvintelor, care poate să ne reunească în mod real cu Pământul şi cu Divinitatea. În „Anthroposophical Leading Thoughts” (Teze antroposofice) la care mai lucra încă în ultimele sale zile din viaţă, Steiner indică un tărâm ceresc, independent de limbile pământeşti, care este atât sursa, cât şi viitorul înţelegerii umane.
Visele, ca şi limbajul, trebuie înţelese nu prin produsele lor, ci prin procesele lor. Aşa cum trebuie să ignorăm cuvintele izolate pentru a înţelege propoziţia ca întreg, tot aşa trebuie să ignorăm imaginile individuale dintr-un vis pentru a sesiza „cursul dramatic” al visului – ceea ce este o calitate pur spirituală care s-ar putea înveşmânta în nenumărate imagini de vis. Steiner face aluzie la curentul visului, la izvorul vastei curgeri, în mod normal inaccesibil stării de veghe, care dă naştere viselor pe care ni le amintim în mod normal.
Ceea ce aducem cu noi din alte tărâmuri în timp ce intrăm în această viaţă este înrudit cu ceea ce aducem cu noi din Ceruri în fiecare dimineaţă sub forma viselor. Încă din secolul al XI-lea şi odată cu apariţia gândirii mecaniciste, noi am avut tendinţa de a neglija sau mai degrabă de a nu observa imaginile sacre, capabile de simţire, capabile de voinţă, care ne însoţesc la naştere sau chiar dimineaţa când păşim în ceea ce Ioan Evanghelistul numeşte „această lume”. Steiner vrea ca noi să fim curioşi în ceea ce priveşte sursele minţii noastre, şi chiar sursele rătăcirilor noastre mentale din timpul nopţii. Procedând astfel, el ne îndreaptă spre lumile spirituale din afara sferei a ceea ce trece în mod curent pentru psihologie: lumea Cerurilor, de deasupra conştienţei normale, şi lumea răului, care se întinde sub ea.
[... ]Trăim astăzi într-un ciclu al evoluţiei omenirii în care oamenii trebuie să ajungă să desfăşoare o activitate interioară pentru a contribui la transformarea necesară în natura voinţei. Substanţa sufletească umană va trebui să treacă în viaţa obiectivă, în viaţa exterioară, şi oamenii înşişi vor trebui să realizeze ceea ce urmează să apară aici. În actualul ciclu de evoluţie omul nu mai poate aştepta pasiv ca de undeva, dintr-un loc foarte îndepărtat de om, în evoluţia omenirii să intervină nişte puteri divine, fără participarea omului.
Omul trebuie să fie în stare să înţeleagă asemenea lucruri observând diferitele fenomene din viaţa socială şi din viaţa naturii, dar noi vom discuta astăzi despre diferitele fenomene din viaţa socială. Aş vrea să pornesc de la un fapt absolut precis. Să presupunem că cineva se anunţă undeva, el îşi trimite, de exemplu, cartea de vizită; pe aceasta scrie: „Edmund Müller”. Dar ce ar fi dacă un om, după ce ar primi această carte de vizită „Edmund Müller”, ar crede că e vorba de un morar, care macină grăunţe şi face făină! Poate că cel care se numeşte Edmund Müller şi se anunţă în vizită este, să spunem, arhitect sau profesor sau consilier aulic sau altceva. Deci, nimeni nu este îndreptăţit într-un asemenea caz să deducă ceva din numele Müller, şi în acest caz el nu trebuie să-şi facă nicio idee, ci să aştepte să vadă ce se ascunde în spatele numelui Müller, sau poate că ştie din alte împrejurări de viaţă ce fiinţă, ce fiinţă reală se ascunde în spatele acestui nume, Müller.
Într-un asemenea caz, ne dăm seama ce mult am greşi dacă am deduce din numele Müller ceva despre persoana care urmează să vină. Sau, dacă se anunţă cineva care se numeşte, de exemplu, „Schmied”, nu vom deduce că ar fi vorba de un fierar sau ceva asemănător. Aceasta înseamnă că în cazul unor asemenea cuvinte pe care le simţim ca nume proprii e nevoie să descoperim, prin ceva care nu rezultă din nume, cu ce sau cu cine avem de-a face în realitate.
Ei bine, şi numele proprii au parcurs, în această privinţă, o anumită evoluţie. Cineva care se numeşte astăzi „Schmied” nu mai are nimic de-a face cu un fierar. Cel care se numeşte Müller nu mai are nimic de-a face cu un morar*. Totuşi, numele au luat naştere iniţial prin faptul că într-un sat, într-o vreme când încă nu se dădeau nume la fel ca astăzi, se spunea: fierarul a spus asta; dar pe atunci se făcea referire la un fierar adevărat.
* În limba germană: der Müller înseamnă morarul şi der Schmied înseamnă fierarul, potcovarul, cum se deduce, de altfel, şi din context (n.tr).
Sau morarul a spus sau a făcut un lucru sau altul, sau: L-am văzut pe morar. – Cine a trăit la sat ştie că acolo adesea oamenii nu sunt numiţi cu numele proprii, ci se spune: L-am văzut pe fierar sau pe zidar sau pe altcineva. Aşadar, odinioară numele îţi permitea să deduci din cuvântul însuşi ce se ascunde în spatele cuvintelor.
Aceeaşi evoluţie pe care o parcurg asemenea nume proprii, la care putem observa această evoluţie cu deplină claritate, aceeaşi evoluţie o parcurg toate cuvintele în perioada spre care ne îndreptăm, în perioada de trecere de la epoca a cincea de cultură la epoca a şasea de cultură postatlanteană, o parcurge întregul limbaj. Totuşi, noi, ca oameni, suntem încă în situaţia de a ne extrage aproape întreaga noastră înţelepciune din sfera limbajului. De fapt, noi ne comportăm faţă de aproape întreaga sferă a limbajului în aşa fel încât deducem din cuvinte despre ce e vorba. Ei bine, putem găsi că e comod să deducem din cuvinte despre ce e vorba; dar mersul evoluţiei omenirii este un altul, şi faţă de asemenea lucruri trebuie să ne comportăm aşa cum ne comportăm, aş putea spune, faţă de fenomenele naturii. În aceste lucruri sunt implicate nişte necesităţi obiective. Nişte necesităţi obiective sunt implicate şi în cauzalitatea naturală din acel domeniu al vieţii pe care mulţi oamenii îl simt şi îl trăiesc numai sub o formă abstractă vaporoasă. Doar se întâmplă foarte frecvent – eu am vorbit adesea despre acest lucru – ca oamenii să spună: Eu nu am vrut un lucru sau altul, nu m-am gândit la asta, eu m-am gândit la altceva, eu am avut în această privinţă o intenţie sau alta. – Dar, oricât de mult nu vrea copilul să se ardă când se atinge de foc, el, totuşi, se arde. În viaţă nu sunt decisive intenţiile care nu pătrund în viaţă, ci acele intenţii care pătrund în mod real şi profund în viaţă sau în faptele şi corelaţiile legice ale acestor fapte.
E necesar, înainte de toate, să ne obişnuim, pe baza substraturilor spiritual-ştiinţifice, cu acest mod de gândire, în sensul cel mai propriu al cuvântului. Şi astfel, trebuie să ne obişnuim, de asemenea, cu ideea: Oricât de frumos ar fi să putem rămâne comod la cuvinte, totuşi, mersul obiectiv şi legile obiective ale evoluţiei omenirii vorbesc altfel, vorbesc în sensul că întreaga constituţie umană, întreaga viaţă sufletească umană, se emancipează de cuvinte, şi cuvintele vor deveni tot mai mult nişte simple gesturi, ele vor deveni totodată mai mult ceva care atrage atenţia asupra entităţii respective, asupra lucrului respectiv, dar nu mai exprimă complet situaţia respectivă, nu mai explică ceva complet. Dacă te ocupi serios de prezentarea descrierilor de ştiinţă spirituală, trebuie să intervină ceea ce mie mi-a fost luat adesea în nume de rău: nu mai ai voie să foloseşti cuvintele în acelaşi fel în care sunt folosite astăzi în mod uzual cuvintele şi frazele. Căci, dacă vrei să reprezinţi ştiinţa spirituală, atunci reprezinţi astăzi în sensul cel mai propriu al cuvântului o situaţie de viitor, reprezinţi ceva care trebuie să devină bun al omenirii. Aşadar, aici trebuie să anticipăm, într-o anumită privinţă, ce urmează să se întâmple în viitor. Trebuie să acceptăm în voinţa noastră ce trebuie să apară în viitor. Şi astfel, trebuie să prezentăm cunoştinţele spiritual-ştiinţifice în aşa fel încât cuvintele să facă trimitere, într-un anumit fel, ca nişte gesturi, la realitatea propriu-zisă care se află în spatele lor. Şi ceea ce gândim noi astăzi în sensul unei organizări sociale, aşa cum am explicat ieri, trebuie să ia naştere pe baza ştiinţei spirituale, astfel că tocmai în cazul lucrurilor care servesc la organizarea socială e necesar să se vorbească de pe o asemenea poziţie. Oamenii nu au vrut deloc să înţeleagă acest lucru, de exemplu, în cartea mea Kernpunkten der sozialen Frage (Punctele nodale ale problemei sociale). Ei voiau să găsească prezentat aici în vechiul stil ceva care nu poate fi prezentat în vechiul stil, fiindcă ţine de viitor. Şi se vede cel mai bine cum stau lucrurile în această privinţă din faptul că aproape toate întrebările puse, legate de un aspect sau altul din cele prezentate în Punctele nodale ale problemei sociale, pornesc mereu de la vechiul mod de gândire, oamenii nu încearcă deloc să se familiarizeze cu un mod de gândire nou, transformat.
Şi astfel, putem spune: Când prezentăm corelaţiile spirituale ale viitorului trebuie să arătăm, înainte de toate, că e nevoie să ne adâncim în această emancipare a vieţii sufleteşti, care nu se mai agaţă de cuvinte. Cel care urmăreşte descrierile mele pe cele mai diferite tărâmuri ale ştiinţei spirituale, în ultima vreme şi pe tărâm social, va observa că eu mă străduiesc întotdeauna să explic o problemă din cele mai diferite direcţii, că, de regulă, în loc să folosesc o frază folosesc două, fiindcă una dintre fraze indică oarecum lucrurile dintr-o direcţie, cealaltă, din cealaltă direcţie, şi în auditor sau în cititor trebuie să fie trezit sentimentul: el vrea să se apropie de problema prezentată dincolo de cuvinte sau de fraze. Iată ce trebuie să spunem referitor la transformarea semnificaţiei limbajului pentru viaţa sufletească a omului. Şi aceasta este o problemă importantă. Ea este importantă pentru că o mare parte din confuzia modului de gândire şi de reprezentare din zilele noastre nu este provocată de altceva decât de faptul că impulsurile obiective, legice, ale evoluţiei omenirii cer ca noi să ne eliberăm de limbă, dar că, tocmai din cauza obişnuinţelor de gândire comode, omul nu vrea să renunţe la starea de dependenţă faţă de limbă. Dacă un asemenea fenomen e clar înţeles, el duce apoi la o înţelegere mai profundă a întregului proces al evoluţiei omenirii. Prin această transformare a limbii noastre sau a limbilor noastre, putem chiar construi puntea de legătură spre nişte realităţi spirituale superioare. Fireşte, acest proces trebuie să aibă loc în cazul unei limbi mai mult, în cazul alteia mai puţin. Dar aceasta este o problemă de tratare individuală a limbii, de tratare a sensurilor lingvistice în amănunt, aşa cum am arătat, pe diferitele teritorii diferenţiate ale civilizaţiei umane.
Ne aflăm în epoca a cincea de cultură postatlanteană şi ne apropiem de epoca a şasea de cultură postatlanteană. Aceste stadii ale evoluţiei nu au loc în sensul că se pot trasa nişte graniţe absolut precise între un stadiu şi altul, ci un stadiu trece, cu caracteristicile sale, în celălalt, şi următorul stadiu îşi proiectează umbrele, am putea spune: luminile – cu mult înainte de a lua naştere. Trebuie să percepem luminile, dacă vrem să participăm cu sufletul la evoluţia omenirii. Vrem să facem legătura dintre un fapt oarecum supraistoric, faptul că trebuie să mergem în întâmpinarea epocii a şasea de cultură a erei postatlanteene, şi un alt fapt, cunoscut nouă, tuturor, faptul că omul a coborât cu fiinţa sa spiritual-sufletească dintr-o lume spirituală spre întruparea pământească prin naştere sau concepţie, că el trăieşte apoi aici, pe Pământ, viaţa dintre naştere şi moarte, şi pe urmă, trecând prin poarta morţii, revine cu fiinţa sa spiritual-sufletească în sânul acelei vieţi care este întru totul de natură spirituală, sufletească. Ei bine, trebuie să ne fie clar – şi am arătat şi aici, în această perioadă, cât este de important acest lucru tocmai pentru arta educaţiei –, deci, trebuie să ne fie clar faptul că omul aduce cu sine din lumea spirituală, cel puţin ca efecte, ceea ce a trăit în această lume spirituală. Aşa cum, de obicei, când părăsim un loc şi ne îndreptăm spre un altul, aducem cu noi din vechiul loc în cel nou, în afară de haine, şi fiinţa spiritual- sufletească, tot astfel, când omul coboară din lumea spiritual- sufletească, prin concepţie şi naştere, în această lume, el aduce cu sine consecinţele, efectele a ceea ce a trăit în lumea spirituală. În perioada pe care o parcurge acum omenirea, şi despre care ştim că a început aproximativ la jumătatea secolului al XV-lea al erei postcreştine, în această perioadă omul a adus cu sine, împreună cu fiinţa sa spiritual-sufletească, nişte forţe lipsite de imagini ale vieţii sufleteşti, deci nişte forţe lipsite de imagini. Tocmai de aceea în această perioadă a luat naştere şi a înflorit cu precădere viaţa intelectului. Aşadar, în această perioadă, omului i s-a întipărit oarecum, înainte de a coborî prin concepţie sau naştere în viaţa fizică, nişte forţe lipsite de calităţi, lipsite de imagini.Tocmai de aceea putem vorbi de slaba predispoziţie a omenirii, care s-a dezvoltat începând cu jumătatea secolului al XV-lea, pentru fantezia originală a activităţii creatoare. În realitate, fantezia este numai o reflectare pământească a imaginaţiei suprapământeşti. Renaşterea nu este un contra-argument, căci, tocmai faptul că nu a avut loc o naştere, ci o renaştere, dovedeşte că nu exista o fantezie originară, ci o fantezie care avea nevoie să fie fecundată de nişte epoci anterioare. Într-un cuvânt, sufletul era îmbibat de nişte forţe lipsite de imagini. Iar acum începe – şi tocmai acest fapt determină caracterul furtunos al epocii noastre –, acum începe o perioadă în care sufletele, când coboară prin concepţie şi naştere în viaţa pământească, aduc cu ele din lumea spirituală nişte imagini. Imagini care, când omul le aduce cu sine din lumea spirituală în această lume fizică, trebuie să se unească neapărat, în orice condiţii, dacă e să ia naştere ceva salutar pentru om şi pentru viaţa lui socială, cu corpul astral, în timp ce tot ceea ce e lipsit de imagini se uneşte numai cu Eul. Şi ceea ce s-a manifestat cu precădere începând cu mijlocul secolului al XV-lea a fost Eul. Dar acum începe epoca în care omul trebuie să simtă: În tine trăiesc, provenind din viaţa prenatală, nişte imagini, tu trebuie să faci ca ele să devină vii în tine în timpul vieţii. Tu nu poţi realiza acest lucru numai cu Eul, ele trebuie să pătrundă mai adânc în tine; trebuie să pătrundă până în corpul tău astral.
La început, omenirea se opune în cea mai mare măsură acestei pătrunderi în corpul astral a imaginilor trăite înainte de concepţie. Oamenii resping, într-un fel, ceea ce vrea să se înalţe din adâncurile fiinţei lor şi să pătrundă în corpul astral. Ariditatea, prozaismul epocii moderne, este o trăsătură caracteristică, şi astăzi există chiar nişte curente extinse care se opun faptului ca prin educaţie să se acţioneze în aşa fel încât ceea ce vrea să se înalţe şi să se manifeste în corpul astral să se şi poată manifesta în mod real. Există adepţi ai prozaismului sec care ar vrea să excludă educaţia cu ajutorul basmelor, al legendelor, cu ajutorul a ceea ce este îmbibat de fantezie. În sistemul nostru Waldorf, noi am pus pe primul plan tocmai ideea ca instruirea şi educaţia copiilor care păşesc în şcoala elementară să pornească de la descrierea în imagini, de la o prezentare vie a imaginilor, de la legende şi basme. Şi, de asemenea, ceea ce urmează să afle copiii la început despre fiinţele şi procesele din regnul animal, din regnul vegetal, din regnul mineral, nu trebuie să le fie prezentat într-un mod arid, sec, ci trebuie să fie îmbrăcat în imagini, în haina legendelor, în haina basmelor. Căci ceea ce se află adânc în sufletul copilului sunt imaginaţiunile primite în lumea spirituală. Ele vor să iasă la suprafaţă. Şi dascălul sau educatorul se comportă just faţă de copil dacă îi prezintă imagini. Când dascălul aşază în faţa sufletului copilului imagini, din sufletul copilului ies la suprafaţă acele imagini sau, mai bine zis, forţele reprezentării imaginative pe care le-a primit înainte de naştere sau, să spunem, înainte de concepţie.
Ei bine, dacă aceste forţe sunt reprimate, dacă astăzi este educator un adept al prozaismului arid, el apropie de copil deja din fragedă copilărie ceva care nu este deloc înrudit cu copilul: literele. Căci literele, aşa cum le avem noi astăzi, nu mai au nimic de-a face cu vechile litere-imagini, ele sunt ceva străin de copil, ele trebuie să fie elaborate mai întâi sub formă de imagine, aşa cum încercăm noi să o facem astăzi în cadrul Şcolii Waldorf. Astăzi i se prezintă copilului ceva fără caracter de imagine; dar copilul are în corpul său nişte forţe – când vorbesc acum de corp mă refer la suflet, noi spunem şi „corp astral” –, forţe care îl fac să explodeze dacă nu sunt scoase la suprafaţă sub formă de reprezentări imaginative. Şi care este consecinţa? Aceste forţe nu se pierd; ele se răspândesc, dobândesc existenţă, ele pătrund, totuşi, în gânduri, în sentimente, în impulsurile de voinţă. Şi ce oameni iau naştere atunci? Rebeli, revoluţionari, oameni nemulţumiţi, oameni care nu ştiu ce vor, căci ei vor ceva care nu pot şti, ei vor ceva care este incompatibil cu orice tip de organism social, ceva ce ei doar îşi imaginează, ceva care ar fi trebuit să fie integrat în fantezia lor, dar nu s-a integrat, ci a intrat în agitaţia lor socială.
Şi am putea spune că acei oameni care nu sunt cinstiţi cu semenii lor în sens ocult, pur şi simplu, nu îndrăznesc să-şi spună: Dacă astăzi lumea face revoluţie, Cerul o împinge la revoluţie, Cerul, care este reprimat în sufletele oamenilor, şi care atunci nu apare sub forma lui adevărată, ci în opusul său, care iese la iveală ca luptă şi sânge, în loc să apară sub formă de imaginaţiuni. De aceea nici nu e de mirare că acei oameni care participă la o asemenea operă de distrugere a ordinii sociale au sentimentul că fac ceva bun. Oare ce simt ei în sufletul lor? Ei simt Cerul în sufletul lor; dar Cerul ia în sufletul lor o formă caricaturală. Adevărurile pe care trebuie să le înţelegem astăzi sunt foarte grave. Nu ar trebui să considerăm un joc de copii recunoaşterea adevărurilor despre care e vorba astăzi, ci ar trebui să ne apropiem de ele cu cea mai mare seriozitate. În general, nu e uşor să vorbeşti despre asemenea lucruri, în primul rând pentru că oamenilor nu le place, totuşi, să le audă, în al doilea rând pentru că astăzi oamenii se agaţă de cuvinte. Şi cel care spune: Cerul duce la revoluţie în sufletul uman – va fi interpretat, bineînţeles, după cuvinte, şi oamenii nu observă că el s-a străduit mai întâi să arate că trebuie să ştim încă ceva, care ne permite să legăm de cuvântul Cer şi altceva decât ceea ce s-au obişnuit oamenii să lege de cuvântul Cer, tot la fel cum atunci când se anunţă domnul Müller nu trebuie să înţelegem că ar fi vorba de un morar care macină grăunţe. Această emancipare de limbă este neapărat necesară în mod concret, dacă vrem să avansăm cu adevărat în sensul legilor evoluţiei omenirii.
Aici vedem că în viaţa socială pătrunde ceea ce provine, de fapt, din viaţa prenatală. Şi cel care cunoaşte corelaţiile ştie că în ceea ce apare aici, pe Pământ, sub formă de caricatură el trebuie să recunoască aspectul ceresc. Aceasta, în legătură cu tărâmul social. Dar mai e vorba şi de altceva.
În epoca intelectualismului, care s-a dezvoltat, aşadar, mai ales începând de la jumătatea secolului al XV-lea, oamenii primeau şi din viaţa de somn extraordinar de puţine imaginaţiuni pentru viaţa de veghe. Chiar şi cei care aveau nişte vise ceva mai vii aveau tendinţa de a explica aceste vise într-un mod absolut raţional, intelectualist. De exemplu, teosofii sunt în această privinţă raţionalişti şi intelectualişti. Cât de mulţi au venit la mine pe parcursul timpului şi au vrut să primească nişte explicaţii raţionaliste pentru visele lor! Toate acestea nu ar putea fi descrise într-o broşură, ci într-o carte groasă! Aici e vorba de faptul că tocmai acele imaginaţiuni care se prezintă în vis atrag atenţia asupra unei vieţi spirituale mai profunde. Eu am spus adesea că la vise nu ar fi important aspectul exterior; acesta s-a emancipat de propriul său conţinut. Şi ceea ce receptăm noi aici drept conţinut şi transpunem apoi în cuvintele unei limbi, de care trebuie să ne emancipăm, nu este deloc desfăşurarea adevărată a visului, ceea ce receptăm noi aici are extraordinar de puţin de-a face cu desfăşurarea adevărată a visului. Conţinutul visului este cursul dramatic al visului, felul cum o imagine urmează după alta, cum se leagă şi se desfac nişte momente de tensiune, astfel încât acelaşi conţinut spiritual poate fi trăit în mai multe feluri sub formă de vis. Vine un om şi descrie cum a urcat el pe un munte, că a putut urca foarte uşor până într-un anumit punct, apoi dintr-odată s-a văzut în faţa unei prăpăstii, nu a putut merge mai departe. – Un altul povesteşte: El mergea pe un drum, totul în jur îi producea bucurie. Apoi, dintr-odată, când a ajuns într-un anumit loc al drumului, a apărut un om cu un pumnal şi l-a ucis. – Două imagini de vis total diferite! Dar procesul spiritual care se află în spatele lor poate fi absolut acelaşi; el se poate exprima o dată prin faptul că ne urcăm pe un munte şi sentimentul pe care îl avem în faţa prăpastiei, altă dată, prin faptul că parcurgem cu bucurie un drum, până când ne aflăm în faţa unui om care vrea să ne ucidă. Aici nu e important conţinutul de imagini, ci desfăşurarea dramatică, faptul că trecem prin ceva care ni se opune. Despre această dinamică ce stă în spatele acestor imagini, despre aceasta e vorba. Aceeaşi desfăşurare de forţe se poate înveşmânta într-o imagine şi în cealaltă şi într-o sută de alte imagini. Înţelegem lumea spirituală numai dacă ştim că ceea ce se manifestă aici, în lumea fizică, sub formă de vise, sau ceea ce se exprimă din lumea spirituală sub formă de imagini asemănătoare lumii fizice, aceasta este, de fapt, numai imagine. Dar, atâta timp cât avem tendinţa de a interpreta imaginile într-un mod raţionalist, pur raţional, ne situăm şi faţă de viaţa de vis din timpul somnului pe poziţia intelectualismului. Pentru noi însă e important să înţelegem şi această viaţă de vis din timpul somnului ca expresie a unei vieţi spirituale mai profunde. Abia atunci o înţelegem în sens imaginativ; atunci înţelegem ce exprimă imaginile. Şi atunci nu ne împotrivim procesului care începe astăzi în omenire: procesul de a extrage din somn nişte cerinţe sufleteşti interioare în acelaşi fel cum le extrage imaginaţia înainte de naştere, respectiv înainte de concepţie. Căci noi începem astăzi să şi dormim altfel decât au dormit oamenii în cadrul vieţii ordonate din perioada intelectualistă începând de la mijlocul secolului al XV-lea. Atunci omul îşi aducea prea puţin cu sine în viaţa de veghe înclinaţia de a trăi, pur şi simplu, imaginile, fără a le interpreta. Acum am ajuns în momentul evoluţiei omenirii când noi preluăm şi din somn imaginaţiunile, care vor să se manifeste nu numai în Eul nostru, unde domneşte raţiunea, ci ele vor să pătrundă în corpul nostru astral. Dacă ne opunem acestui proces, noi reprimăm ceva care vrea să iasă din străfundurile sufletului uman şi să pătrundă în conştienţă, şi acţionăm împotriva întregului mers al evoluţiei omenirii. Şi nu trebuie să acţionăm împotriva mersului evoluţiei omenirii, ci trebuie să acţionăm în sensul acestui mers al evoluţiei omenirii. Facem acest lucru în primul rând dacă îmbibăm din nou cultura cu cât mai multe lucruri care au legătură cu lumea spirituală. Fireşte, noi trebuie să pătrundem viaţa exterioară cu ceea ce percepem din lumea spirituală, aşadar, să ne pătrundem cu o cunoaştere spirituală reală, să ne pătrundem cu ceva care nu poate fi înţeles în această lume fizică în termenii lumii fizice. Pe parcursul întregii perioade care s-a scurs, omenirea a mers împotriva acestei direcţii. Să examinăm un caz, pe care l-am menţionat adesea.
Creştinismul, nu-i aşa, s-a apropiat de omenire în aşa fel încât ea îl poate înţelege în esenţa lui, adică, ea poate înţelege Misteriul de pe Golgotha în esenţa lui, numai dacă se străduieşte să ajungă la înţelegerea unui domeniu suprasensibil.Trebuie să ne reprezentăm că o fiinţă care înainte nu era unită cu evoluţia Pământului, Christos, s-a unit cu omul Iisus din Nazareth, că aici au avut loc nişte procese suprasensibile; trebuie să ne reprezentăm că în cadrul acestui Eveniment de pe Golgotha deja naşterea şi concepţia au avut loc altfel decât în cazul proceselor umane obişnuite. Într-un cuvânt, pe baza christologiei au apărut nişte cerinţe, cerinţa de a înţelege Misteriul de pe Golgotha în sens suprasensibil. Există un pasaj interesant la un naturalist contemporan, care tună şi fulgeră împotriva ideii de „conceptio immaculata”, în care se spune: a afirma că există o concepţie imaculată înseamnă o luare în derâdere arogantă a raţiunii umane.
Fireşte, raţionalistul modern, omul cu mentalitate pur intelectualistă, trebuie să simtă în acest fel. Într-un anumit sens, ceea ce vine din lumea spirituală este, într-adevăr, o luare în derâdere a raţiunii umane. Dar astăzi noi trăim într-o epocă în care trebuie să începem să introducem şi în viaţa de veghe cele trăite în mod spiritual între adormire şi trezire, astfel încât corpul nostru astral – nu numai Eul nostru, care este sediul raţiunii, al intelectului – să poată fi îmbibat cu imagini, să poată fi străbătut de imagini. Şi e interesant faptul că însăşi teologia secolului al XIX-lea a evoluat în aşa fel încât ea a opus christologiei raţionalismul, concepţia pur intelectualistă. Teologia modernă s-a simţit tot mai mult obligată să-l tăgăduiască pe Christos ca atare şi să-l prezinte pe omul simplu din Nazareth, să-l prezinte numai pe Iisus, ca pe o personalitate umană ceva mai evoluată decât ceilalţi oameni. Ea nu mai voia să se străduiască să înţeleagă suprasensibilul. Ea voia să înţeleagă suprasensibilul care trebuie să se apropie de oameni cu nişte noţiuni dobândite aici, în lumea sensibilă.
[...] Faptul că în prezent omul aduce cu sine prin concepţie şi naştere altceva decât a adus cu sine începând cu mijlocul secolului al XV-lea, faptul că şi la trezire el aduce altceva din somn, ambele fenomene cer ca omul să examineze atent aceste lucruri, astfel încât să se pătrundă în mod real cu cunoaşterea unui eveniment atât de decisiv ca Misteriul de pe Golgotha. Cum altfel ne putem cuceri o asemenea cunoaştere despre un eveniment atât de decisiv decât cu ajutorul ştiinţei spirituale? Educaţia exterioară, ştiinţa exterioară, nu se ocupă astăzi deloc cu asemenea lucruri cum sunt cele despre care e vorba aici. Ele trec pe lângă asemenea lucruri, şi, potrivit metodelor lor, ele trebuie să treacă în mod inevitabil pe lângă asemenea lucruri. Şi aş putea spune că simţim un gust amar când vedem ce discrepanţă ciudată există adesea între cerinţele interioare ale evoluţiei omenirii şi ceea ce aduc oamenii în întâmpinarea acestor cerinţe. Tocmai în epoca modernă a apărut această cerinţă, cerinţa de a ţine seama de ceea ce se revarsă din lumea spirituală în oameni. Şi când omul este intelectualist, când el nu ţine seama de ceea ce se revarsă din lumea spirituală, emite, în schimb, ideea de atomi, molecule etc. Omul îşi imaginează că, în realitate, corpurile, care au un volum, fac trimitere la o structură atomică etc. Pe baza evoluţiei omenirii a apărut necesitatea ca omul să perceapă tărâmul spiritului. [...]
