Era de anticipat ca astăzi să se adune doar o mică comunitate [Nota 1]. Cu toate astea am hotărât să celebrăm această seară, pentru a spune celor ce se află aici câteva lucruri legate de sărbătoarea Rusaliilor.
Înainte de a intra în subiect, aș vrea să vă împărtășesc unul dintre rezultatele ultimei mele călătorii la Londra, care constă în aceea că foarte probabil în toamnă doamna Besant ne va face o vizită aici. Vom avea deci ocazia să auzim din nou [Nota 2] această personalitate, ce aparține celor mai importante forțe spirituale ale prezentului. Următoarele două conferințe publice le vom ține la Casa Arhitecților: de azi în opt zile despre spiritism, iar în următoarea, despre somnambulism și hipnotism. După aceea, evenimentele de luni vor avea loc din nou aici în mod regulat [Nota 3]. În zilele de joi din perioada care urmează voi vorbi despre Cosmologia teosofică [Nota 4], despre reprezentări ale Teosofiei privitoare la alcătuirea ansamblului Universului. Cei interesați de aceste probleme vor avea ocazia că audă o serie de lucruri pe care, probabil, nu au ajuns încă să le cunoască din literatura teosofică curentă. Conferințele despre elementele de bază ale Teosofiei [Nota 5] aș dori să le țin puțin mai târziu.
Ceea ce am să spun acum provine dintr-o tradiție ocultă veche. Desigur, materialul nu poate fi epuizat astăzi. Unele lucruri pot părea chiar de necrezut. De aceea am rugămintea să priviți ora de astăzi ca pe un episod, în care nu urmează să aducem dovezi, ci pur și simplu să relatăm niște lucruri.
Oamenii își serbează astăzi sărbătorile fără să aibă cu adevărat o idee despre ce semnifică ele. În ziare, ce pentru o mare parte a contemporanilor noștri constituie astăzi sursa principală de educație și informare culturală, pot fi citite o mulțime de articole despre astfel de manifestări, fără să existe la cei care scriu despre acestea nici cea mai mică conștiență despre ce înseamnă ele. Pentru teosofi este însă necesar să atragem din nou atenția asupra semnificației lor interioare. Și astfel aș dori să indic primii germeni ai unei atare sărbători străvechi, originea sărbătorii de Rusalii.
Rusaliile sunt una din cele mai importante și mai greu de înțeles sărbători. În conștiența creștină ea amintește de coborârea Spiritului Sfânt. Acest eveniment ne este descris ca ceva miraculos: asupra discipolilor și apostolilor lui Christos s-ar fi revărsat Spiritul Sfânt, astfel încât ei au început să vorbească în toate graiurile posibile. Ceea ce înseamnă că ei au găsit accesul spre inima oricărui om și au putut vorbi după puterea de înțelegere a fiecăruia dintre ei. Aceasta este una dintre semnificațiile sărbătorii de Rusalii. Dacă însă vrem să o înțelegem mai bine, trebuie să mergem mult mai profund. Sărbătoarea Rusaliilor – ca sărbătoare simbolică – este în legătură cu misterele cele mai profunde, cu bunurile spirituale cele mai sfinte ale omenirii. De aceea este și așa greu să vorbești despre aceasta. Cu toate acestea aș vrea totuși să mă refer astăzi măcar la un aspect.
Motivul pentru care Rusaliile sunt un simbol, ce anume stă la baza sărbătorii de Rusalii, ce anume semnifică ea în sensul cel mai profund, aceasta este consemnat într-un manuscris aflat doar la Vatican (Nota 6), în Biblioteca Vaticanului și este păzit în modul cel mai strict. În acest manuscris nu se vorbește, ce-i drept, de sărbătoarea Rusaliilor, dar se spune totuși de ce această sărbătoare este doar simbolul exterior. Acest manuscris nu a fost, desigur, văzut de niciun om care să nu fi fost inițiat în secretele cele mai profunde ale Bisericii catolice, sau care nu a ajuns să îl citească în astral [Nota 7]. O copie a acestuia este deținută de o personalitate care a fost foarte contestată de oameni, dar care astăzi începe să devină interesantă pentru istorici. Aș putea spune la fel de bine în loc de „este deținută”, „a fost deținută”, dar prin aceasta s-ar introduce o neclaritate. De aceea eu spun: o copie este în posesia Contelui de Saint-Germain [Nota 6, 8], de la care, desigur, provin singurele comunicări care există în lume despre acest manuscris.
Aș dori să spun doar unele lucruri despre aceasta, în sensul Teosofiei. Suntem conduși aici spre ceva ce se află în legătură profundă cu evoluția omenirii din cea de a cincea rasă-rădăcină. Omul a căpătat forma pe care o are astăzi în cea de a treia rasă-rădăcină, vechea eră lemuriană, a perfecționat-o în continuare în cea de a patra rasă-rădăcină, era vechii Atlantide, și cu acest rezultat a intrat în cea de a cincea rasă-rădăcină. Cine a ascultat conferințele mele despre Atlantida [Nota 9] își amintește că la greci mai exista încă o amintire vie a acelei perioade.
Pentru orientare trebuie [Nota 10] să căpătăm o scurtă privire de ansamblu asupra a două curente care străbat era noastră, a cincea rasă-rădăcină, care trăiesc ca forțe ascunse în sufletele oamenilor și duc neîncetat o luptă: unul dintre curente se reliefează în modul cel mai pur și mai clar, în ceea ce noi numim concepția egipteană, indiană și sudeuropeană despre lume. Întreg Iudaismul târziu, chiar și Creștinismul, conține ceva din acest curent. Acesta, pe de altă parte, s-a amestecat însă în Europa noastră cu celălalt curent, care trăiește în acea concepție despre lume pe care o întâlnim în Persia antică și pe care – dacă nu ne luăm după ce ne spun antropologii și etimologii, ci dacă intrăm mai profund în problemă – o putem regăsi la vest de Persia, ajungând până la regiunile germanilor.
Despre aceste două curente eu aș dori să afirm că ele trimit spre două mari intuiții, spre două intuiții spirituale importante care stau la baza lor. Una le-a răsărit în modul cel mai pur străvechilor Rishi. Lor le-a apărut intuiția unor ființe superior alcătuite: așa-numiții Devași [Nota 11]. Cine a trecut printr-o instruire ocultă, cine poate cerceta acest domeniu, știe ce sunt Devașii. Aceste ființe pur spirituale, care trăiesc în spațiul astral și mental, au o natură dublă, în timp ce oamenii au o natură triplă, căci omul constă din trup, suflet și spirit. Natura devaică – în măsura în care o putem urmări – constă doar din suflet și spirit. Ea poate avea și alte componente, însă noi nu le putem urmări doar printr-o instruire ocultă. Un Deva are nemijlocit în interiorul său spiritul. Deva este un spirit dotat cu suflet. Acele lucruri pe care dumneavoastră nu le puteți vedea la om, și anume poftele, instinctele, pasiunile și dorințele care trăiesc în el, care pentru cel ce și-a deschis simțurile spirituale sunt însă perceptibile ca fenomene luminoase, aceste forțe sufletești, acest corp sufletesc al omului, care pentru om constituie interiorul său și este purtat de corpul nostru fizic, aceasta este corporalitatea cea mai de jos a Devașilor. Pe aceasta o putem considera drept corpul lor. Intuiția indiană s-a îndreptat cu precădere spre venerarea acestor Devași. Indianul vede acești Devași pretutindeni. El îi consideră, atunci când privește în spatele culiselor fenomenelor noastre cosmice, drept forțe creatoare. Această intuiție se află la baza zonei sudice a concepției despre lume [Nota 12]. Ea se exprimă măreț și puternic în concepția despre lume a egipteanului.
Cealaltă intuiție stă la baza vechii mistici persane și a condus la venerarea unor entități tot de natură dublă: Asurașii [Nota 13]. Aceștia au, de asemenea, ceea ce noi numim suflet; ei au dezvoltat însă într-un mod grandios, titanic, corpul fizic, care include un organ sufletesc. Concepția indiană despre lume, care ține de venerarea Devașilor, îi consideră pe acești Asurași ceva inferior, în timp ce aceia care au aderat la zona nordică a concepției despre lume s-au atașat mai mult de Asurași, de natura fizică. De aceea și impulsul deosebit de puternic care s-a dezvoltat aici de a stăpâni lumea fenomenelor senzoriale într-un mod materialist, de a stăpâni lumea realității printr-o tehnică dusă la maximum de perfecțiune, prin arte fizice și altele de acest gen. Astăzi nu mai există niciun om care să fie ancorat în venerarea asurică; mulți dintre noi însă mai au încă în ei ceva din această natură. De aici se trage aplecarea spre latura materială a vieții, și aceasta este trăsătura fundamentală a zonei nordice a concepției despre lume. Cel care se declară un adept al principiilor pur materialiste, poate fi sigur că are în natura sa ceva ce provine de la acești Asurași.
Din rândul adepților Asurașilor s-a dezvoltat apoi un sentiment fundamental curios. El a încolțit mai întâi în viața spirituală persană. Persanii au căpătat un fel de teamă de natura devaică. Teamă, sfială și groază față de tot ce este pur spiritual-sufletesc. Aceasta a făcut ca noi să vedem astăzi marea antiteză dintre concepția persană și cea indiană. În concepția despre lume persană era divinizat adesea exact ceea ce direcția indiană considera drept rău, drept ceva inferior și viceversa, era evitat tocmai ceea ce indianul considera a fi demn de venerat. În cadrul sentimentului cosmic persan a luat naștere deci această dispoziție fundamentală curioasă față de o ființă, propriu-zis de natură devaică, dar care în cadrul acestei concepții despre lume era evitată, temută. Pe scurt, imaginea care apare în această concepție despre lume este reprezentarea lui Satan. Lucifer, spiritual-sufletescul, devine o ființă ce îi trezea fiori de groază. Aici trebuie să căutăm originea a ceea ce există drept credință despre Diavol. Această dispoziție fundamentală a trecut și în concepția modernă despre lume; în special în Evul Mediu, Dracul a devenit o figură temută și evitată. Formal, Lucifer era deci evitat.
În manuscrisul amintit noi primim o explicație despre aceasta [Nota 14]. Dacă în sensul celor de mai sus urmărim mersul evoluției cosmice, vom găsi că la mijlocul celei de-a treia rase, rasa lemuriană, oamenii s-au îmbrăcat cu substanță fizică. Este o falsă reprezentare dacă teosofii cred că reîncarnarea nu ar avea un început și un sfârșit. Reîncarnarea a început în era lemuriană și va înceta din nou la începutul rasei a șasea. Există doar un anumit interval de timp, în cadrul evoluției pământești, în care omul se reîncorporează. Premergător lui a existat o stare extrem de spirituală, care nu a necesitat reîncorporarea, și va urma din nou o stare spirituală, care de asemenea nu impune o reîncorporare.
Încorporarea, la origini, în timpul rasei a treia, a constat în aceea că spiritul omenesc feciorelnic, Atma-Budhi-Manas, a căutat oarecum o posibilitate de încorporare fizică. Evoluția fizică a Pământului nostru, împreună cu ființele animale, întreaga ființă animal-omenească, nu putea pe atunci să fie într-atât de avansată încât să fi putut primi spiritul omenesc. O parte însă, o anumită grupă de ființe animale era deja la nivelul la care sămânța spiritului omenesc să se poată cufunda în aceste corpuri animale, fapt prin care ele au putut da trupului omenesc forma.
O parte a individualităților care s-au încarnat atunci, au format mica seminție a celor care mai târziu s-au răspândit în întreaga lume, așa-numiții adepți. Aceștia erau adepții originari, nu cei pe care noi îi numim astăzi inițiați. Cei pe care noi îi numim astăzi inițiați, nu au parcurs pe atunci nicio încarnare. Pe atunci însă nu s-au încorporat toți care ar fi putut găsi corpuri animal-omenești, ci doar o parte. O altă parte, din anumite motive, s-a opus mersului încarnării. Ei au așteptat aceasta până în timpul celei de-a patra rase. Biblia indică acel moment într-un mod ascuns și cu înțeles profund: Fiii zeilor au găsit că fiicele oamenilor erau frumoase [Nota 15], și s-au unit cu ele.
Aceasta înseamnă că în acel moment, de dată ulterioară, a început încarnarea celor care rămăseseră în așteptare. Noi numim această grupă „Fii ai înțelepciunii”, și pare aproape ca și când în ei ar exista o anumită semeție și o trufie. Vom face acum abstracție de excepția micii grupe de adepți. Dacă această cealaltă parte s-ar fi încarnat atunci și ea, omul nu ar mai fi ajuns niciodată la conștiența clară în care trăiește astăzi. Omul ar fi rămas împotmolit într-o conștiență confuză, de transă. El ar fi primit conștiența pe care dumneavoastră o puteți găsi la cei hipnotizați, somnambuli, și așa mai departe. Pe scurt, oamenii ar fi trebuit să rămână într-un fel de conștiență de vis. Un lucru însă le-ar fi lipsit atunci, un lucru extraordinar de important, dacă nu cel mai important: sentimentul libertății, decizia proprie, din propria lor conștiență, din Eul lor, în privința binelui și a răului.
Geneza numește această încarnare mai târzie – în forma pe care ea deja o primise sub influențele ce au provenit de la dispoziția pe care am caracterizat-o atunci când am spus, că față de Deva există o anumită sfială –, Geneza numește această încarnare mai târzie „cădere” a omului, căderea în păcat. Deva a așteptat și s-a coborât abia după ce omenirea fizică a avansat deja cu o treaptă, pentru a lua apoi în posesie corpul fizic și prin aceasta să poată dezvolta o conștiență mai matură decât ar fi fost cazul anterior.
Vedeți astfel că omul și-a plătit libertatea prin înrăutățirea naturii sale, prin aceea că a așteptat să se încarneze până când natura sa a coborât în stările fiziologice mai dense. În mitologia greacă s-a păstrat o conștiență profundă a acestei situații. Dacă omul ar fi ajuns la încarnare mai devreme – așa spune mitul grecilor –, s-ar fi întâmplat ceea ce a vrut Zeus, pe când oamenii se aflau încă în „Paradis”: El a vrut să-i facă fericiți, însă ca ființe inconștiente. Conștiența clară ar fi fost exclusiv proprietatea zeilor, iar omul ar fi rămas fără sentimentul libertății. Răzvrătirea spiritului luciferic, a spiritului devaic în omenire, care a vrut să coboare pentru a se ridica singur în evoluție în deplină libertate, este simbolizată în legendă de către Prometeu [Nota 16]. El trebuie însă să ispășească pentru intenția sa prin aceea că un vultur – simbolul poftelor – roade mereu din ficatul său, provocându-i astfel cele mai cumplite dureri.
Omul a coborât deci mai adânc, iar ceea ce ar fi atins prin artele magiei și prin forță, trebuie să atingă acum cu ceea ce îi parvine în mod automat din conștiența clară a libertății. Dar întrucât a coborât mai adânc, el trebuie să îndure, de asemenea, dureri și chinuri. Și acest lucru îl semnalează Biblia prin cuvintele: În dureri vei naște copii [Nota 17], cu sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea –, și așa mai departe. Aceasta nu înseamnă altceva decât că omul trebuie să se ridice singur de unde a venit, cu ajutorul culturii.
Reprezentantul omenirii, ce se străduie în libertate, prin lupte spre cultură, a fost simbolizat de mitologia greacă prin Prometeu. În el ea a înfățișat pe omul care suferă, și în același timp pe eliberator. Cel care îl eliberează pe Prometeu este Hercule, despre care ni se povestește că s-a supus inițierii în Misteriile eleusine. Cel care s-a coborât în lumea de jos a fost un inițiat, căci coborârea în lumea de jos este expresia tehnică pentru inițiere. Această călătorie către lumea de jos ne este spusă de Hercule, Ulise și de toți aceia la care avem de-a face cu inițiați, care vor acum să-i conducă pe oamenii din actuala etapă de evoluție către izvorul înțelepciunii originare, către viața spirituală.
Dacă omenirea s-ar fi oprit la stadiul celei de-a treia rase, noi am fi fost astăzi niște oameni visători. Prin natura sa de Deva omul a fecundat natura sa inferioară. Din conștiența sa de sine, din conștiența libertății sale, el trebuie să dezvolte acum din nou acea scânteie de conștiență, pe care atunci, într-o semeție îndreptățită, și-a adjudecat-o, trebuie să dezvolte deci acea cunoaștere spirituală la care, în starea anterioară de nelibertate, nu a aspirat. În natura omenească în sine este sădită acea răzvrătire satanică, care însă ca aspirație luciferică este în general garanția libertății noastre. Și din această libertate noi dezvoltăm iarăși viața spirituală. Această viață spirituală trebuie ațâțată din nou în cadrul omenirii celei de-a cincea rase. Această conștiență trebuie să pornească din nou de la inițiați. Ea trebuie să fie nu o conștiență de vis, ci o conștiență clară. Herculienii spiritului, inițiații sunt cei care duc înainte omenirea și îi dezvăluie natura de Deva ascunsă, cunoașterea spiritualului. Aceasta a fost și năzuința tuturor marilor fondatori de religii, de a aduce iarăși omenirii cunoașterea spiritualului, pe care ea l-a pierdut în viața fiziologică. Atlanteenii aveau o cultură fizică înaltă, iar rasa noastră a cincea continuă să dețină încă o cotă însemnată de viață materială. Această cultură materialistă din epoca noastră ne arată cât de mult s-a încurcat omul în natura pur fizic-fiziologică, precum Prometeu în lanțurile lui. Dar la fel de sigur este că vulturul, simbolul poftelor care roade din ficatul nostru, va fi înlăturat de către omul spiritual. Inițiații vor să conducă omenirea conștientă de sine într-acolo prin astfel de mișcări, dintre care Mișcarea teosofică este una dintre ele, încât omul, în deplină libertate, să se poată din nou ridica.
Momentul pe care noi trebuie să-l sesizăm drept începutul revărsării vieții spirituale în omenirea conștientă de sine, îl găsim evidențiat foarte precis în Evanghelie în Noul Testament. În Evanghelia cea mai profundă, în Evanghelia după Ioan, puțin luată în seamă de teologia actuală, se indică acest moment acolo unde se spune că Iisus vine la Sărbătoarea Corturilor. Fondatorul Creștinismului vorbește acolo despre revărsarea vieții spirituale asupra omenirii. Acesta este un pasaj curios. Sărbătoarea Corturilor consta chiar în aceea că se mergea la un izvor din care curgea apă. Acolo se isca apoi o serbare, care indica faptul că omul va trebui să reflecteze cândva din nou serios la spiritual, la natura de Deva și la aspirația spirituală. Apa, care era scoasă acolo cu găleata, era un pandant la sufletesc-spiritual. După repetate declinări a invitației, Iisus merge totuși la sărbătoare. Și în ultima zi a sărbătorii se întâmplă următoarele (Ioan 7,37): în ultima zi a sărbătorii, care era și cea mai fastuoasă – așa trebuie înțeles – apare Iisus și vorbește: „Dacă însetează cineva, să vină la mine și să bea!” – Cei care beau, sărbătoreau o sărbătoare de aducere aminte a vieții spirituale. Iisus mai leagă însă și altceva de aceasta, iar Ioan o arată prin cuvintele: „Cei care cred în mine, din trupurile lor vor curge, după cum spune Scriptura, râuri de apă vie. Spunea însă cuvintele acestea despre Spiritul pe care aveau să-l primească cei ce credeau în El, căci Spiritul Sfânt nu fusese încă dat; căci Iisus nu se proslăvise încă.”
Aici se face deci referire la misterul Rusaliilor, la faptul că omenirea trebuie să aștepte acest Spirit Sfânt al vieții spirituale. Când se va atinge acest punct, când va veni momentul ca omul să poată aprinde în el însuși scânteia vieții spirituale, când natura fiziologică a omului poate încerca ea singură înălțarea, atunci Spiritul Sfânt poate coborî asupra oamenilor, timpul trezirii spirituale va sosi.
Omul a coborât până în lăuntrul corpului fizic, astfel încât, spre deosebire de natura de Deva, a ajuns să fie alcătuit din trei principii: din spirit, suflet și trup. Deva se află pe o treaptă superioară față de om, însă el nu trebuie să învingă natura fizică, precum omul. Natura fizică trebuie din nou transfigurată, astfel încât ea să poată primi viața spirituală. Conștiența fiziologică a omului, corpul fizic, în felul în care trăiește el astăzi, trebuie să ajungă să aprindă singur, din libera sa voință, scânteia vieții spirituale.
Jertfa lui Christos este un exemplu pentru faptul că omul poate dezvolta conștiența superioară pornind de la viața fizică. În corpul fizic trăiește Eul său inferior; dar el trebuie ațâțat pentru ca Eul superior să se aprindă. Abia atunci vor putea curge și din acest corp fizic râurile de apă vie. Atunci spiritul poate apărea, poate să se reverse. Omul, ca Eu, trebuie să devină ca și mort pentru această viață fiziologică.
În aceasta constă propriu-zis atitudinea creștinească și, de asemenea, misterul mai profund al sărbătorii Rusaliilor. Omul trăiește la început în organismul său inferior, în conștiența pătrunsă de dorinți. El trebuie să trăiască în aceasta, căci doar această conștiență i-a putut da posibilitatea de atingere a țelului libertății. Dar el nu trebuie să rămână la aceasta, ci trebuie să-și înalțe Eul la natura de Deva. El trebuie să producă, să dea naștere în el însuși la Deva, care va deveni apoi un Spirit Mântuitor, un Spirit Sfânt. Pentru acesta el trebuie însă să jertfească în mod conștient corpul pământesc, trebuie să resimtă acel „Mori și devino”, pentru a nu rămâne „un jalnic oaspe” pe acest „Pământ întunecat” [Nota 18].
Astfel, misterul Paștelui ni se prezintă ca un întreg abia împreună cu misterul Rusaliilor: ca și cum în marele Reprezentant Eul omenesc renunță la Eul inferior viu, ca și cum el se stinge treptat, pentru a transfigura complet natura fizică și a o reda iarăși puterilor divine. Înălțarea este un simbol pentru aceasta. Dacă omul a transfigurat acest corp fizic, dacă l-a readus în spiritual, el este matur pentru ca viața spirituală să se reverse în el, pentru a viețui ceea ce, după mărturisirea celui mai mare Reprezentant al omenirii, a fost numit „Coborârea Spiritului Sfânt”. De aceea se și spune: „Trei sunt care mărturisesc aici pe Pământ: sângele, apa și Spiritul” [Nota 19]. – Sărbătoarea Rusaliilor este Coborârea Spiritului în omenire.
Țelul cel mai mare al evoluției este exprimat simbolic prin sărbătoarea Rusaliilor, și anume faptul că omul trebuie să răzbată din nou, de la viața intelectuală, la viața spirituală. După cum Prometeu a fost eliberat de suferințele sale de către Hercule, tot așa va fi eliberat omul prin forța spiritului. Omul a ajuns la conștiența de sine prin faptul că a coborât în materie. Prin reînălțare, el va deveni un Deva conștient de sine. Această coborâre a fost descrisă ca ceva diavolesc de către cei care venerau Asurașii și considerau Devașii drept ceva satanic, care nu voia să pătrundă în profunzimile cele mai adânci ale sufletului.
Și acest lucru este reliefat în mitologia greacă. Reprezentantul stărilor de conștiență nelibere este Epimeteu – factorul reflexiv, care stă pe gânduri –, care nu vrea să ajungă în deplină libertate la mântuire, la eliberare; el este deci adversarul lui Prometeu. El capătă de la Zeus cutia Pandorei, al cărei conținut – suferințe, nenorociri, urgii –, la deschidere, se revarsă asupra omenirii. Doar speranța, ca un ultim dar, rămâne în ea, pentru ca și el, într-o stare viitoare, să răzbată până la această conștiență superioară, clară. Îi rămâne speranța de eliberare, de salvare. Prometeu îl sfătuiește să nu primească darul suspect al lui Zeus. Epimeteu nu îl ascultă pe fratele său, ci primește darul. Darul lui Epimeteu are o importanță mai mică decât cel al fratelui său, Prometeu.
Vedem astfel că oamenii trăiesc de atunci în două curente. Unii sunt cei care aderă la sentimentul de libertate și – deși este periculos să dezvolți spiritualul – îl caută totuși în libertate. Ceilalți sunt cei care își găsesc satisfacția într-o lâncezire confuză și sumbră și într-o credință oarbă, presimțind peste tot, în aspirațiile luciferice ale omenirii, ceva periculos. Cei care au întemeiat formele exterioare ale Bisericii, au falsificat aspirația luciferică cea mai profundă. Învățăturile străvechi despre aceasta sunt conținute în manuscrise secrete, în încăperi ascunse, pe care nimeni nu le-a văzut vreodată. Ele au fost accesibile câtorva puțini, care au putut să le vadă în lumina astrală [Nota 20], și încă altor câțiva inițiați. Este, desigur, un drum periculos, însă este singurul care conduce la țelul sublim al libertății.
Spiritul omului trebuie să fie un spirit eliberat, nu unul confuz. Așa ceva vrea și Creștinismul. „Mântuire”, „a vindeca”, au legătură cu cuvântul „sfânt”* . Un spirit care este sfânt te vindecă, te eliberează de suferințe și necazuri. Un om care a scăpat de aservirea față de fiziologic, care s-a eliberat de fiziologic, este sănătos și liber. Căci doar spiritul eliberat, din corpul căruia nu mai mușcă niciun vultur, este sănătos.
* Germ. Heil = mântuire, scăpare; heilen = a însănătoși, a vindeca; heilig – sfânt.
Astfel, sărbătoarea Rusaliilor trebuie înțeleasă ca un simbol al eliberării spiritului omenesc, ca marele simbol al luptei omului pentru libertate, pentru o conștiență în libertate.
Acele mișcări spirituale din epoca modernă care îndrumă spre percepția lumii spirituale în conștiența clară de zi – nu în transă, nu în hipnotism – ele sunt cele care conduc la cunoașterea unui astfel de simbol important. Conștiența clară, că doar spiritul eliberează, aceasta este ceea ce ne unește în Societatea teosofică. Nu cuvântul singur îi conferă însemnătatea ei, ci Spiritul. Spiritul care pornește de la marii Maeștri, care curge prin câțiva puțini care pot spune: Eu știu că ei, marii Adepți, care sunt întemeietorii Mișcării spirituale, nu ai Societății [Nota 21], sunt aici, că Spiritul se revarsă în cultura noastră actuală și îi dă impulsul pentru viitor.
Lăsați ca o scânteie de înțelegere pentru acest Spirit Sfânt să curgă din nou în sărbătoarea neînțeleasă a Rusaliilor, și atunci ea va prinde viață și va căpăta din nou sens. Noi trebuie să trăim într-o lume plină de sens. Cel care serbează sărbătorile lipsit de gânduri, o serbează ca un partizan al lui Epimeteu. Omul trebuie să vadă ceea ce ne unește cu ceea ce este în jurul nostru și, de asemenea, cu ceea ce nu este vizibil în natură. Noi trebuie să știm unde ne aflăm. Căci noi oamenii nu suntem destinați să vegetăm într-o viață de vis, confuză, pe jumătate trează, ci pentru dezvoltare liberă, pe deplin conștientă a ființei noastre integrale.
