Astăzi, așa cum am stabilit, aș vrea să facem o scurta introspecție în diferitele rituri și ordine din cadrul Francmasonerie. Desigur, nu vă pot comunica decât lucrurile cele mai esențiale, deoarece domeniul este extrem de vast și chestiunea cuprinde nesfârșit de multe lucruri neesențiale.
Fundamentul pentru Francmasonerie trebuie să-l vedem de asemenea în legenda Templului lui Hiram-Abiff sau Adonhiram despre care v-am vorbit deja cu ocazia discuției despre Ordinul rosicrucienilor [Nota 80]. Tot ceea ce numim secretul și tendința Francmasoneriei se exprimă în această legenda a Templului [Nota 81]. Aici suntem conduși la un fel de geneză, la o teorie a descendenței omului. Să lăsăm încă o dată să treacă prin fața ochilor noștri, în linii mari, această legendă a Templului.
Unul dintre Elohimi s-a unit cu Eva, iar din această căsătorie a unuia dintre Creatorii divini cu Eva s-a născut Cain. Apoi un alt Elohim – și anume Iehova sau Adonai – l-a creat pe Adam, pe care ni-l putem reprezenta ca fiind omul primordial al celei de-a treia rase-rădăcină, a noastră. Acest Adam s-a unit acum cu Eva, iar din această căsătorie s-a născut Abel. Așadar, la originea neamului omenesc avem două puncte de pornire: Cain, vlăstarul direct al unuia din Elohimi cu Eva, și Abel, provenit din spița unui om creat de Zei, Adam, omul – Iehova propriu-zis.
Întreaga concepție care stă la baza istoriei Creațiunii din Legenda Templului pornește de la faptul că Iehova are un fel de dușmănie împotriva a tot ceea ce provine de la ceilalți Elohimi și de la vlăstarele acestora, Fiii focului – așa se numesc în Legenda Templului urmașii lui Cain –, și că el a inițiat o discordie între Cain și neamul său și Abel și neamul său. Urmarea a fost că Abel a fost omorât de Cain. Aceasta este dușmănia primordială, care există între cei a căror existență este ca un fel de dar divin, și cei care obțin totul singuri, prin munca lor. Faptul că Abel jertfește Dumnezeului Iehova animale iar Cain roade ale pământului, așa cum se spune în Biblie, arată de asemenea opoziția dintre neamul lui Cain și neamul lui Abel. Cain trebuie să smulgă pământului printr-o muncă grea roadele necesare omului, Abel ia ceva ce deja trăiește, ceva ce deja este pregătit pentru viață. Neamul lui Cain creează din ceva neviu viul. Abel ia ceva deja viu, căruia i s-a insuflat deja viață. Jertfa lui Abel este plăcută lui Dumnezeu, jertfa lui Cain însă nu este plăcută.
Vedem astfel că în Cain și Abel sunt caracterizate două tipuri umane. Un tip este acela care ia ceea ce este pregătit dinainte de Dumnezeu, celălalt – omenirea liberă – este cel care ară solul pământesc și se străduie să scoată ceva viu din ceva neviu. Astfel de fii ai lui Cain se consideră cei care înțeleg această legendă a Templului și vor să trăiască în sensul acestei legende. Din neamul lui Cain se trag toți cei care au creat artele și științele omenești propriu-zise: Tubal-Cain, constructorul originar propriu-zis și Zeul fierarilor și al uneltelor; de asemenea și acel Hiram-Abiff sau Adonhiram, eroul Legendei Templului. Acest Hiram este chemat de către regele Solomon, care este renumit prin înțelepciunea lui, care deci face parte din neamul copiilor lui Abel, care și-au primit în dar înțelepciunea lor de la Dumnezeu prin inspirație. Astfel, la curtea lui Solomon avem din nou aceeași opoziție: Solomon înțeleptul și Hiram lucrătorul liber, care și-a dobândit prin muncă proprie înțelepciunea sa.
Solomon o cheamă la curtea sa pe Balkis, regina din Saba, și când ea apare la curte vede în el ceva, precum o statuie creată din aur și pietre prețioase. El îi apare reginei Balkis ca un monument, ca și cum ar fi fost dăruit omenirii de către Zei. Când vede opera măreață, Templul solomonic, ea vrea, uimită, să-l cunoască și pe constructor, ceea ce se și întâmplă. Dintr-o simplă privire pe care constructorul i-o aruncă, ea ajunge să cunoască întreaga valoare a lui Hiram. Solomon prinde imediat un fel de gelozie pe Hiram. Aceasta se amplifică și mai mult atunci când Balkis, regina, cere ca să i se prezinte toți lucrătorii care au participat la construirea Templului. Solomon declară asta ca fiind imposibil; Hiram în schimb îi îndeplinește dorința. El se urcă pe o colină, face semnul mistic Tau și, drept urmare, toți muncitorii se scurg grămadă. Voința reginei este îndeplinită.
De aceea Solomon nici nu este înclinat să se împotrivească urmăritorilor lui Hiram. Un zidar sirian, un dulgher fenician și un muncitor la cariere evreu, aveau intenții dușmănoase față de Hiram, deoarece aceste trei calfe n-au putut în nici un fel să afle de la Hiram-Abiff parola de Maestru. Parola de Maestru este ceea ce i-ar fi făcut capabili pe calfe să construiască efectiv singuri. Această parolă de Maestru este un secret ce li se împărtășește doar celor capabili. De aceea ei au luat hotărârea să-i pregătească ceva.
Ocazia pentru aceasta s-a ivit pe când Hiram-Abiff voia să toarne piesa sa de Maestru, Marea de bronz. Mișcarea apei trebuia să fie prinsă într-o formă. Marea mișcătoare trebuia să fie reținută în mod artistic, viu, în forma rigidă. Acesta este lucrul important. Cele trei calfe s-au înțeles să facă ceva la aliajul de turnare, încât acesta, în loc să curgă în formă, să se împrăștie în jur. Drept urmare, Hiram a vrut să domolească turnatul încins, adăugând în topitură apă, fapt ce a adus însă la împroșcarea metalului în aer, acesta căzând ca o ploaie de foc, pe pământ. Hiram nu a putut să facă nimic atunci. Dar deodată s-a auzit răsunând o voce: Hiram! Hiram! Hiram! – Această voce îi poruncea să se arunce în Marea de foc. El a ascultat și s-a cufundat tot mai adânc, până a ajuns în centrul Pământului, acolo unde se află originea focului. Acolo a întâlnit două făpturi: pe strămoșul Tubal-Cain și pe Cain însuși. Cain era iluminat de razele lui Lucifer, de Îngerul luminii. Tubal-Cain i-a înmânat atunci lui Hiram ciocanul său, care avea forța fermecată de a repara totul, și i-a spus: Tu vei avea un fiu, care va avea în jurul său un popor de oameni știutori, iar tu vei fi strămoșul celor ce vin din focul ce te face înțelept și plin de idei. – Marea de Bronz a fost acum refăcută cu ajutorul ciocanului.
Hiram a întâlnit-o după aceea din nou pe regina Balkis înaintea orașului. Ea a devenit soția lui, însă nu a putut să împiedice gelozia lui Solomon și răzbunarea celor trei calfe. Cele trei calfe l-au ucis. Nu a mai putut salva decât triunghiul, pe care era gravată parola Maestrului, îngropându-l într-o fântână adâncă. Apoi el a fost înmormântat, și pe mormântul lui s-a sădit o ramură de acacie. Ramura de acacie i-a dat în vileag lui Solomon mormântul. S-a descoperit de asemenea și triunghiul. Acesta a fost zăvorât și îngropat. Doar puțini (27) știu acest loc. [S-a convenit:] Primul cuvânt venit atunci când se descoperă cadavrul să fie noua parabolă a Maestrului. Noua parolă a devenit cuvântul [de recunoaștere n.t.] al francmasonilor. Ei raportează, cu o anumită îndreptățire, originea lor la această Legendă a Templului, la acele zile de demult în care regele Solomon a construit Templul, ca un monument durabil pentru ceea ce reprezintă secretul celei de a cincea rase-rădăcină.
Să înțelegem acum ce poate fi învățat, ce poate fi dobândit pentru omenire în cadrul Francmasoneriei. Acest lucru nu este chiar atât de ușor. Câte unul, care află câte ceva despre ritualurile complicate de inițiere ale Francmasoneriei, se poate întreba: Această ceremonie de inițiere care are loc acolo, nu este ceva foarte trivial și ridicol?
Am să vă prezint acum aceasta pe baza ritualului de primire în Masoneria ioaneică [Nota 82]. Imaginați-vă că cineva s-ar hotărî să devină mason ioaneic. Există aici trei grade: ucenic, calfă și maistru. După aceste trei grade încep gradele superioare, care te introduc în cunoștințele oculte. Am să vă zugrăvesc acum cum este acceptat cineva pentru gradul de ucenic. Când el este adus pentru prima dată în templul francmason, este condus inițial de fratele gardian într-o încăpere întunecată. El este lăsat aici singur câteva minute, pentru a fi lăsat în voia propriilor sale gânduri. Apoi i se ridică, i se ia orice obiect metalic, de aur, argint sau orice metal pe care îl are la el, i se sfâșie haina la genunchi, apoi i se rupe tocul încălțămintei piciorului stâng. În această stare este condus într-o altă încăpere, la frații ce sunt adunați acolo. Apoi i se atârnă un șnur de gât și, după ce i s-a dezgolit pieptul, i se ține în fața pieptului o sabie scoasă din teacă. În această stare el pășește în fața maestrului. Maestrul îl întreabă dacă mai stăruie încă să fie primit. Apoi el mai este avertizat în mod serios și, în pregătirea care urmează, i se explică semnificația ruperii tocului și așa mai departe. De trei lucruri trebuie să se lepede. Cât timp mai are în el aceste trei lucruri, nu poate deveni niciodată mason. I se spune: Mai ești într-o măsură oarecare curios asupra unui lucru? Dacă da, atunci părăsește imediat casa. În al doilea rând i se spune: Te sfiești să-ți recunoști toate greșelile și lipsurile tale? Dacă da, părăsește imediat casa. Și în al treilea rând i se spune: Poți să te încumeți să treci cu vederea orice inegalitate dintre oameni? Dacă nu, părăsește imediat casa. Aceste trei lucruri sunt cerute în modul cel mai strict oricui vrea să devină francmason.
După aceea i se pune în față un fel de cadru, de ramă, prin care el este aruncat. În același timp este produs un zgomot neplăcut, astfel încât traversează rama cu niște sentimente foarte rele. Totodată i se strigă că el cade în iad. În clipa în care cade la pământ, se trântește un chepeng, astfel încât are impresia că se află într-un mediu foarte ciudat. Apoi i se face o mică zgârietură pe piele, astfel încât să dea sângele. Simultan se produc de cei care stau în jur niște sunete, ca atunci când faci gargară, astfel încât lui i se pare că a pierdut mult sânge. Urmează apoi trei lovituri de ciocan ale Maestrului. Ceea ce aude după acest moment în cadrul Lojei, trebuie să o considere în modul cel mai strict ca un secret. Dacă el ar divulga ceva din aceasta, apartenența sa la Francmasonerie s-ar schimba, precum băutura care i se întinde: dulce de o parte, amară de cealaltă parte. Băutura se află într-un recipient special, astfel încât pe de o parte ea poate deveni dulce, iar prin rotirea recipientului amară. Aceasta vrea să simbolizeze efectul pe care îl poate avea trădarea asupra lui.
După ce s-au întâmplat acestea, el este condus în fața unei scări, într-un spațiu luminat foarte sărăcăcios. Această scară este în așa fel făcută, că se mișcă, încât ai impresia că ai coborât foarte mult, când tu în realitate n-ai coborât decât puțin. Tot așa atunci când el cade. El cade doar puțin, însă crede că ar fi căzut într-o fântână adâncă. Când se află aici, lui i se indică, i se anunță că aceasta este o etapă importantă pentru el. În afară de aceasta, când el s-a aflat înaintea scării, a fost legat la ochi. Apoi fratelui gardian i se adresează cuvintele: Frate gardian, consideri pe candidat demn de a intra în Francmasonerie? – Dacă el încuviințează, este întrebat: Ce aștepți de la el prin intrarea lui? El trebuie să răspundă: Lumină! – Apoi, candidatului i se desface legătura de la ochi, și el se găsește într-un spațiu luminat. Acum vine întrebarea fundamentală: Îl cunoști pe Maestrul tău? El răspunde: Da, el are o jachetă galbenă și niște pantaloni albaștri. – Prin pantaloni albaștri se are în vedere poziția, funcția. Apoi el primește cele trei însemne sau signaturi ale uceniciei: semnul, prinderea și parola. Semnul este un simbol; în mod asemănător cu semnele oculte... [lipsă text]. Prinderea constă în faptul că i se arată felul special de dat mâna, atunci când saluți oamenii. Prinderile sunt diferite pentru calfe și Maeștri. Parola, de asemenea, este diferită în funcție de grad. Nu am eu dreptul să rostesc „parolele”.
Apoi, respectivul este admis pentru ucenicie. La intrare mai este întrebat: Ce vârstă ai? El răspunde: Nu încă șapte ani. – El trebuie să mai facă șapte ani de ucenicie, și apoi trece mai departe la gradul de calfă.
Când cineva este atât de avansat încât poate să promoveze la gradul de Maestru, inițierea este atunci ceva mai dificilă. În esență însă ea constă în îndeplinirea în fapt de către cel vizat a celor ce sunt conținute în legenda Templului. Cel care vrea să devină Maestru este condus într-una din încăperile Lojei, unde trebuie să se așeze într-un sicriu și să repete destinul arhitectului Hiram. După acea i se comunică semnul, prinderea și parola. Drept parolă sau cuvânt de recunoaștere pentru Maestru servește cuvântul care s-a rostit atunci când s-a descoperit cadavrul lui Hiram. Semnele de recunoaștere sunt extrem de complicate în cazul Maeștrilor. Recunoașterea se face prin multe forme și mișcări.
Maeștrii francmasoni se numesc „Copii ai văduvei”. Astfel, această comunitate a Maiștrilor derivă direct din manihei. Voi vorbi mai târziu și despre legătura Maniheismului cu Francmasoneria [Nota 83].
Misiunea Francmasoneriei este în strânsă legătură cu misiunea întregii noastre rase-rădăcină, rasa-rădăcină a cincea. Dumneavoastră, desigur, conform punctului de vedere raționalist al omului din ziua de azi, puteți concepe tot ceea ce am spus eu astăzi despre inițierea unui ucenic, diferitele oficieri și ceremonii, drept niște farafastâcuri, mascarade și fandoseli. Dar nu este deloc așa. Toate lucrurile pe care le-am spus sunt procese, exterior-simbolice, însă, sub un anumit raport, reflectări ale vechilor procese oculte ce s-au desfășurat în Misterii, și anume direct pe planul astral. Aceste procese deci, așa cum se îndeplinesc ele în mod simbolic la francmasoni, se petrec în templele de Misterii pe plan astral. Chiar și inițierea de Maestru, așezarea în sicriu și așa mai departe, este realmente ceva ce se desfășoară pe un plan superior. Aceasta însă se realizează în Francmasonerie pur simbolic.
Ne putem acum întreba: La ce bun toate acestea? – Francmasonul trebuie să fie conștient că pe planul fizic trebuie lucrat în așa fel, încât să se mențină legătura cu lumile superioare. Este o diferență dacă dumneavoastră vă aflați într-o comunitate ce dă ceva în simboluri care conduc spre o comunitate superioară, sau... [lipsă text]. Masonul nu are probabil alte gânduri decât omul obișnuit, dar cu siguranță are alte sentimente. Sentimentul este legat de procesele simbolice, și nu este indiferent dacă un astfel de sentiment este provocat sau nu, întrucât el corespunde unui anumit ritm pe planul astral.
Sensul primei acțiuni – ridicarea obiectelor metalice – este acesta: Omul nu trebuie să aibă nimic la el, ce nu a realizat el însuși prin muncă. A avea un sentiment despre acest lucru este important și esențial pentru cel care a fost atenționat deja asupra importanței deosebite a simbolicii. De asemenea, el trebuie să aibă o amintire durabilă a ruperii îmbrăcăminții piciorului în dreptul genunchiului. El trebuie să se gândească că trebuie să se poziționeze în viață ca și când ar urma să apară complet gol în fața omenirii. La fel scurtatul tocului, a călcâiului, prin aceasta rămânându-i durabil în amintire că – deși în Masonerie el va fi puternic – mai are totuși un călcâi al lui Ahile. Toate celelalte acte de oficiere au în fond o atare semnificație, și mai cu seamă în legătură cu acel sentiment înspăimântător provocat de o sabie rece, bine ascuțită, ținută pe piept. Acesta este un sentiment care, pe o perioadă mai lungă, se concentrează într-o sugestie, astfel încât el, în momentele importante, își amintește că trebuie să aibă un fel de sânge rece. Se sugerează prin asta sângele rece. Asumarea deplinei responsabilități pentru ceea ce faci este sugerată prin faptul că i se pune în jurul gâtului un șnur, care poate fi oricând strâns. Prezența de spirit vrea să fie sugerată prin acele proceduri de trântire a chepengurilor, de mișcare a scării și așa mai departe. Acestea sunt procese precise, care însă în Misterii se efectuează complet altfel, deoarece ele se întâmplă în spațiul astral.
Ucenicul trebuie să presteze apoi un jurământ. Totul îți dă fiori, spațiul este întunecat, doar câteva flăcărui care luminează. Acest jurământ vă rog să vi-l reprezentați în întreaga sa importanță: „Jur, conform cuvântului, semnului, prinderii, că nu voi trăda niciodată nimic din tot ceea ce mi se comunică în cadrul acestei Loje începând din acest moment. Dacă voi dezvălui ceva, voi permite oricăruia dintre frați, care află ceva despre asta, să-mi taie gâtul și să-mi smulgă limba.” Acesta este jurământul pe care îl prestează ucenicii. Și mai înspăimântător este jurământul calfei, care încuviințează despicarea pieptului și smulgerea inimii, pentru a fi dată s-o mănânce păsările. – Jurământul pentru maiștri este atât de înfiorător, încât nu poate fi repetat.
Aceste lucruri au drept scop de a produce un anumit ritm al sentimentelor în corpul astral, ceea ce are drept urmare faptul că spiritul omului ajunge să fie influențat într-un anumit mod intuitiv. Această influențare a spiritului în mod intuitiv a fost în timpurile de demult – Francmasoneria este într-adevăr străveche – scopul propriu-zis al inițierii francmasonice.
Francmasonii* erau în timpurile de demult cu adevărat zidari. Ei efectuau tot ceea ce ține de meseria de zidar. Ei erau constructorii de temple, cei ce ridicau clădirile publice în Grecia antică. În Grecia ei se numeau „dionisieni” [Nota 84]. Dionisienii erau cei care construiau temple și construcții publice în serviciul lui Dionisos. În Egipt ei erau constructorii de piramide, în vechiul Imperiu roman, constructori de orașe. În Evul mediu ei erau constructorii de domuri și catedrale. Din secolul al XIII-lea începând, ei construiau și independent de cler. În acea perioadă a apărut pentru prima dată expresia de francmason. Mai înainte ei erau în slujba comunităților religioase. Ei erau de fapt maiștrii constructori sau arhitecții.
* Germ. Freimaurer = zidari liberi.
Să pornim de la ideea că ei erau constructorii piramidelor, ai templelor misteriale, constructorii bisericilor. Acum vă veți putea convinge ușor – în special dacă-l citiți pe Vitruv [Nota 85] – că felul în care se studia arhitectura înainte era complet diferit de al nostru. Studiul nu era precum cel de astăzi, când se calculează fiecare lucru; ceea ce se transmitea atunci erau niște intuiții precise, care erau exprimate prin simboluri. Dacă urmăriți cele scrise în „Luzifer” [Nota 86], veți afla cum construiau lemurienii, faptul că ei aveau o dexteritate deosebită, vă puteți face o idee asupra felului în care se construia atunci. Modul în care se construia atunci nu mai poate fi urmat astăzi. Privim uimiți și plini de admirație construcțiile chinezești, construcțiile babiloniene și asiriene și știm că ei nu cunoșteau totuși matematica timpurilor noastre. Avem minunata operă de artă inginerească a lacului Moeris din Egipt; un lac construit pentru a capta apa, pentru ca atunci când era nevoie, să fie dirijată mai departe peste câmpie. Acest lac nu a fost construit cu ajutorul artei inginerești din ziua de azi. De asemenea, acustica minunată încorporată în vechile clădiri a putut fi realizată într-un mod pe care arhitectura de astăzi nu-l poate repeta. Se putea construi așadar într-un mod intuitiv, nu doar unul rațional-intelectual.
Tot acest fel de arhitectură stătea într-un intim raport cu cunoașterea întregului Univers. Dacă luați dimensiunile piramidelor egiptene, veți vedea că ele sunt în legătură cu anumite proporții ale spațiului ceresc, cu anumite distanțe între planete sau stele din spațiul ceresc. În aceste construcții s-a transpus întreaga configurație a spațiului ceresc. Exista o legătură a fiecărei clădiri cu Domul ceresc. Acel ritm misterios, ce se arată privirii atunci când contemplăm aștrii, când privim nu doar cu ochii fizici, ci cu privirea intuitivă, care dezvăluie raporturile mai înalte, raporturile ritmice, pe acela îl încorporau arhitecții primordiali în construcțiile lor, deoarece ei construiau luând ca model Cosmosul.
Acest gen de a face arhitectură atunci era unul asemănător cu felul în care primesc încă învățătura în arta medicală anumite popoare sălbatice. Învățământul nostru este unul intelectual. La populațiile sălbatice medicul nu este format, nu este pregătit așa cum se face la noi, ci dezvoltându-i-se anumite forțe oculte. El trebuie să se supună unei discipline corporale, care pentru oamenii nervoși și sensibili la durere din cultura noastră se prezintă ca ceva înfiorător. Ea educă în el o insensibilitate față de plăcere și durere, iar cine este impasibil la acestea, a dezvoltat în același timp în sine forțe oculte. Primul grad în ceea ce privește educarea corpului astral, conducea la acea mare forță desemnată drept Arta regală propriu-zisă, luată din marile simboluri ale dimensiunilor și proporțiilor cerești.
Aveți astfel o noțiune despre ceea ce era Francmasoneria, și dumneavoastră veți înțelege că ea a trebuit să depășească misiunea ei propriu-zisă. Ea a trebuit să piardă din importanța ei, pe măsură ce lumea devenea mai raționalistă. Ea și-a avut importanța ei în perioada în care cea de-a patra subrasă era în curs de dezvoltare. A cincea subrasă a adus cu sine o pierdere a importanței Masoneriei. În present francmasonii nu mai sunt masoni (zidari). Oricine poate fi primit acum în ea. Pentru ocultiști, simbolurile au o semnificație reală; Un simbol care este un simplu simbol, o simplă imagine, nu are nicio importanță. Numai un simbol care poate deveni realitate se poate transforma în forță. Atunci când un simbol acționează asupra omului în mod spiritual, astfel încât sunt eliberate forțe intuitive, el este un adevărat simbol. Astăzi masonii zic: Noi avem simboluri, care semnifică asta și asta. Un simbol ocult este însă unul ce cuprinde voința omului și trece în corpul astral. Francmasoneria și-a pierdut importanța, pe măsură ce cultura noastră a devenit o cultură a intelectului.
Despre raporturile cu Maniheismul... [lipsă text] [Nota 87]. Apoi mai există gradele superioare, care ajung la nouăzeci, nouăzeci și șase, care încep abia cu al patrulea grad. Importanța primelor trei s-a disipat treptat în gradele superioare. A rămas un fel de sediment, de depozit, în ceea ce se cheamă „Royal Arch” [Nota 88], care există și astăzi în Francmasonerie. Despre aceste laturi de lumină și despre câteva laturi de umbră vom mai vorbi ulterior.
