Referitor la Templul pierdut ar mai fi de făcut câteva considerații. Templul solomonic noi trebuie să-l considerăm drept simbolul cel mai mare. Întâi de toate se pune problema de a înțelege acest simbol. Cunoașteți din Biblie povestea acestui Templu, cum a luat el naștere. Aici nu avem de-a face cu simple simboluri, ci realmente cu adevăruri exterioare, în care totodată se exprimă o simbolistică profundă a istoriei omenirii. Iar cei care construiau Templul erau conștienți de ceea ce voiau să exprime prin aceasta.
Să aducem în prim plan motivul pentru care a fost construit Templul. Și dumneavoastră veți vedea că fiecare cuvânt pe care îl spune Biblia referitor la acesta [Nota 147] este un simbol cu semnificație profundă. Trebuie doar să vă gândiți în ce epocă s-a petrecut acțiunea. În primul rând să avem în fața ochilor cuvântul pe care îl spune Biblia despre ce vrea să fie Templul. Iahve îi adresează lui David cuvântul: „O casă pentru Numele meu”. – Așadar o casă pentru numele „Iahve”. Și acum să clarificăm ce semnifică numele „Iahve”.
Iudaismului vechi i-a devenit la un moment dat clară sfințenia numelui „Iahve”. Ce înseamnă asta? Copilul învață la un anumit moment al vieții sale să folosească cuvântul „Eu” (germ. „Ich”). Mai înainte de aceasta el se privea pe sine ca pe un obiect. Așa cum el denumea alte lucruri, la fel se numea și pe sine cu un nume obiectiv. Abia mai târziu el învață să folosească cuvântul „Eu”. Pentru spiritele mari, momentul în care află pentru prima dată în viață de „Eul” din sine, când devin pentru prima dată conștienți de el, este ceva extrem de important. Jean Paul povestește despre acest eveniment [Nota 148]. Mic copil fiind, stătea odată în curte lângă o șură; atunci a viețuit pentru prima dată Eul său. Iar acea clipă i-a fost atât de clară și festivă, încât spune despre ea: „Atunci am privit în interiorul cel mai lăuntric al meu, ca în sanctuarul cel mai tainic.*”.
* Germ, das verhangene Allerheiligste = Sfânta Sfintelor acoperită
Oamenii s-au dezvoltat de-a lungul a multor rase, și până la rasa atlanteeană s-au conceput pe sine în acest mod obiectiv. Omul a ajuns să-și spună sieși „Eu” abia în timpul rasei atlanteene.Vechii evrei au cuprins aceasta într-o doctrină.
Omul a traversat toate regnurile naturii. În cele din urmă în el s-a aprins conștiența de Eu. Corpul astral, corpul eteric și corpul fizic, împreună cu Eul, formează pătratul pitagoreic. Iudaismul a adăugat la acesta Sinea divină, care vine spre noi de sus, spre deosebire de Eu, care vine de jos. Din tetragon a luat naștere astfel un pentagon. Așa îl simțea iudaismul pe Domnul poporului său, și de aceea era ceva sfânt a-i pronunța „Numele”. În timp ce alte nume, cum erau de exemplu Elohim sau Adonai, au devenit tot mai populare, numele de „Iahve” era permis a fi pronunțat doar de preotul miruit și numai în Sfânta-Sfintelor [Nota 149]. Pe vremea lui Solomon, vechiul iudaism a ajuns la conștiența sfințeniei numelui de Iahve, a acestui „Eu”, care poate locui în om. Apelul lui Iahve către oameni noi trebuie să-l luăm ca pe unul care voia să-l știe pe omul însuși devenit un Templu al Dumnezeului cel sfânt. Acum noi am primit o nouă concepție despre Dumnezeire, și anume, de a face din Dumnezeul ascuns în pieptul omului, în sanctuarul cel mai profund al Sinei omenești, un Dumnezeu moral. Corpul omenesc a devenit astfel un mare simbol pentru Sfânta-Sfintelor.
Și acum trebuia ridicat un simbol exterior, întrucât omul este o casă a lui Dumnezeu. Templul trebuia să fie un simbol, o simbolizare a propriului trup omenesc. Drept urmare, au fost chemați constructorii – Hiram-Abiff – care au înțeles artele lumești, care îl puteau transforma pe omul însuși într-un Dumnezeu. Două tablouri din Biblie sunt legate de aceasta: unul este Arca lui Noe, celălalt este Templul solomonic. Ambele sunt într-un fel identice, și totuși fundamental diferite [Nota 150].
Arca lui Noe a fost construită pentru ca omul să se salveze din vechea stare a existenței sale în cea actuală. Înainte de Noe, omul a trăit în erele atlanteeană și lemuriană. Pe atunci el nu construise încă nava cu care a putut trece peste apa astralului în existența pământească. Omul a venit din apele astralului, arca lui Noe îl poartă dincolo. Arca reprezintă construcția pe care o ridicaseră forțele divine inconștiente. Există de asemenea mărimi, unde proporțiile arcei lui Noe coincid cu cele ale corpului omenesc și cu ale Templului lui Solomon ([Nota 151].
Omul a ieșit din arca lui Noe și trebuie acum să-și înconjoare el însuși Eul superior cu o casă, creată prin spiritul său, prin înțelepciunea sa, prin înțelepciunea solomonică.
Intrăm în Templul solomonic [Nota 152]. Deja poarta are ceva caracteristic. Tetragonul/pătratul era considerat un simbol vechi. Astăzi noi am trecut din starea cvadripartită în cea pentapartită, de om alcătuit din cinci componente, care devine conștient de Sinea sa superioară. Templul divin interior este astfel structurat, încât îl cuprinde pe omul pentapartit. Pătratul este sfânt. Poarta, acoperișul și stâlpii laterali formează împreună un pentagon. Când omul se trezește din pătrime, aceasta se întâmplă atunci când el intră în interior – interiorul este partea cea mai importantă a Templului –, acolo se observă un fel de altar; zărim doi heruvimi, care plutesc precum două spirite proteguitoare deasupra chivotului legii, a Sfintei Sfintelor; căci cel de-al cincilea principiu, care încă nu a coborât, trebuie să fie luat sub aripile ocrotitoare ale celor două entități superioare – Buddhi și Atma. Aceasta este intrarea în evoluția manasică a omului.
Întregul interior este tapetat cu aur, deoarece aurul, dintotdeauna, este simbolul înțelepciunii. Înțelepciunea intră deci în stadiul manasic. Frunzele palmate le găsim ca simbol al păcii. Acest simbol reprezintă o anumită epocă a omului, iar aici este prezentat ca ceva ce a luat chip abia mai târziu, în Creștinism. Acum, conducătorii Templului l-au păstrat în el [ca Chivot al Legii n.t.],și au exprimat în felul acesta ceva destinat pentru mai târziu.
Mai târziu, în Evul Mediu, ideea Templului solomonic s-a trezit din nou la viață în cavalerii templieri [Nota 153], care au vrut să o transporte în Apus. Dar cavalerii templieri nu au fost înțeleși la vremea aceea (împotriva lui Jacques de Molay, Mare Maestru). Dacă vrem să-i înțelegem pe cavalerii templieri trebuie să pătrundem adânc cu privirea în istoria omenirii. Ceea ce li s-a imputat în actele de proces templierilor, se bazează doar pe o mare neînțelegere. Cavalerii templieri spuneau atunci: Tot ceea ce noi am viețuit până acum este o pregătire pentru ceea ce a vrut Mântuitorul. Căci ei spuneau: Există un viitor al Creștinismului, o nouă misiune. Iar noi avem sarcina de a pregăti diversele secte ale Evului Mediu, și în general pe oameni, pentru acel viitor, în care Creștinismul va învia cu o nouă claritate, aceea intenționată propriu-zis de Mântuitor. Am văzut în a patra subrasă ridicându-se Creștinismul; în a cincea subrasă dezvoltându-se mai departe, dar abia într-a șasea el va urma să sărbătorească gloria reînviată. Aceasta trebuie să pregătim noi. Noi trebuie să conducem sufletele oamenilor astfel încât să prindă chip un Creștinism veritabil, adevărat, pur, în care numele Celui Preaînalt să-și aibă locuința.
Ierusalimul trebuie să devină centrul, și de acolo să curgă în toată lumea taina raportului omului față de Christos. Ceea ce era reprezentat în Templu drept simbol, trebuie să devină o realitate vie. Despre templieri s-a spus, și li s-a reproșat, că ei ar înființa un anumit cult stelar, precum și un cult solar. În spate stă însă un mare mister. Anterior, liturghia [slujba de jertfă n.t.] nu era altceva decât un mare mister. Liturghia avea două părți, așa-numita mica mesă, la care aveau voie să ia parte toți oamenii, iar după ce aceasta lua sfârșit și marea masă de oameni s-a îndepărtat, urma marea mesă, destinată doar pentru aceia care au voit să urmeze instruirea ocultă, care au vrut să pășească pe „cale”. În cadrul acestei mari mese se făcea mai întâi rugăciunea crezului apostolic; apoi se arăta evoluția Creștinismului în întreaga lume și faptul că Creștinismul este legat de marele mers al evoluției cosmice.
Condițiile de pe Pământ nu au fost întotdeauna la fel cu cele de astăzi, căci Pământul a fost cândva unit cu Soarele și cu Luna. Soarele s-a scindat oarecum, și Pământul nostru a fost luminat apoi din exterior; apoi s-a scindat Luna. Așadar, înainte Pământul a fost o reședință de un cu totul alt gen pentru om. Pe atunci și omul avea o cu totul altă constituție fizică. Întreaga viață a omului pe Pământ s-a schimbat însă radical atunci când Soarele și Luna s-au separat de Pământ. Abia atunci a apărut nașterea și moartea; atunci a intervenit pentru prima dată reîncarnarea; atunci a coborât pentru prima dată Euitatea omenească, individualitatea, în corpurile fizice și s-a reîncarnat într-o succesiune continuă. Aceasta va înceta și ea la un moment dat. Pământul se va uni din nou cu Soarele, iar omul își va putea continua evoluția pe Soare. Avem astfel o anumită etapizare, o anumită succesiune în felul în care omul merge împreună cu Soarele. Astfel de lucruri au legătură cu avansarea Soarelui pe bolta cerească.
Pe de altă parte, tot ceea ce se întâmplă în lume se repetă în stadiile următoare încă o dată pe scurt. Toate s-au repetat, chiar și evoluția globurilor în cursul raselor-rădăcina întâi, a doua și a treia. S-a întâmplat apoi ca omul să coboare în încarnare. La trecerea de la rasa-rădăcină a doua spre a treia a avut loc scindarea Soarelui, iar în a treia scindarea Lunii. Pământul evoluează în continuare de la rasa-rădăcină a treia până la rasa-rădăcină a șasea, când Soarele se va uni din nou cu Pământul. După aceea va începe o epocă nouă, în care omul va fi ajuns pe o treaptă mult mai înaltă și nu se va mai încarna.
În religie, această învățătură despre mersul evoluției în lume a apărut sub forma poveștii despre arca lui Noe. Ceea ce urmează să se întâmple în viitor a fost anticipat prin această învățătură. Unirea Soarelui cu Pământul a fost prevestită prin apariția lui Christos pe Pământ. Cu aceste învățături, și așa mai departe, lucrurile stau întotdeauna astfel: un timp, ceea ce se întâmplă este o repetare a trecutului. După aceea, învățătura începe să fie o prevestire pentru viitor. Fiecare subrasă are legătură, în ce privește evoluția treptelor de conștiență a popoarelor, cu mersul Soarelui pe bolta cerească. Dacă dumneavoastră vă schițați o porțiune din cercul zodiacal, obțineți un tablou al mersului Soarelui pe bolta cerească.
După cum știți, epoca în care subrasa a treia a fost înlocuită de subrasa a patra este asociată cu semnul Berbecului sau al Mielului. Epoca asiro-babiloniană a sintetizat elementul care o definește prin semnul Taurului, cea anterioară, epoca persană, este marcată de constelația Gemenilor. Și dacă ne-am duce și mai departe în urmă, am ajunge, în epoca de cultură sanscrită, în Rac. Această epocă, în care Soarele în ziua începutului primăverii răsărea în Rac, a devenit o perioadă de revenire, de întoarcere, înapoi în omenire. Atlantida fusese scufundată, și prima subrasă a celei de-a cincea rase-rădăcină a apărut. Această întoarcere a fost simbolizată prin Rac. Următoarea epocă începe atunci când Soarele răsare în Gemeni. În continuare suntem conduși în istorie la cultura Asiei de Sud-Vest cultura babilo-egipteană, când Soarele răsare în Taur. Iar când Soarele avansează și mai departe, începe cea de a patra subrasă, care aduce legenda grecească în legătură cu Berbecul, cu Mielul. (Legenda lui Iason despre aducerea lânii de berbec). La primele începuturi ale creștinismului, Mântuitorul era încă reprezentat printr-un miel. El însuși se numește pe sine Mielul.
Am urmărit perioada de la prima până la a patra subrasă [Nota 154]. Soarele a avansat în continuare pe cer, iar acum, când noi înșine ne aflăm într-un punct critic, intrăm în semnul Peștilor. Va veni apoi vremea, în epoca subrasei a șasea, în care oamenii se vor fi purificat interior într-atât de mult, încât ei înșiși vor fi un Templu pentru Divin. Atunci Soarele va trece în semnul Vărsătorului. Așa parcurge Soarele, mersul său pe bolta cerească, care nu este propriu-zis decât expresia exterioară a propriei noastre vieți spirituale. Când Soarele, la începutul primăverii, va răsări în Vărsător, abia atunci El va fi înțeles în deplina sa claritate.
Așa decurgea marea mesă, la care cei neinițiați erau îndepărtați. Celor care rămâneau li se explica faptul că Creștinismul, care a început ca o sămânță, va aduce în viitor și altceva, ceva cu totul diferit drept fruct, și că prin „Vărsător” era avut în vedere Ioan, care a răspândit Creștinismul ca sămânță, ca o sămânță de muștar. Aquarius sau Vărsătorul este unul și același cu Ioan, care a botezat cu apă pentru a-i pregăti pe oameni să poată primi botezul cu foc al lui Christos. Că va veni un „Johanes-Aquarius”, care abia atunci îl va adeveri pe vechiul Ioan și va vesti un Christos, care reînnoiește Templul atunci când va fi venit marea clipă, în care Christos va vorbi din nou omenirii; a înțelege acest moment, aceasta se preda în adâncurile Misteriilor templierilor.
Și templierii spuneau în continuare: În prezent ne aflăm într-un moment în care oamenii nu sunt încă copți să înțeleagă marea învățătură, noi trebuie încă să-i pregătim la nivelul lui Ioan Botezătorul, care botează cu apă. – Se punea înaintea celui care urma să devină templier crucea, și i se spunea: Tu trebuie să te dezici acum de această cruce, pentru a o înțelege mai târziu, să devii mai întâi un Petru, să te dezici de învățătură ca și Petru, stânca, care s-a dezis de Domnul. Aceasta era predat, ca o școlire pregătitoare, viitorului templier. Să cuprindem un pic cu privirea această școlire pentru stadiul de Petru.
Se înțelege atât de puțin din toate acestea în cercurile mai largi [Nota 155], din faptul că înseși literele de pe cruce nu suntem în stare să le deslușim în mod corect. Platon spune că sufletul lumii ar fi crucificat pe crucea trupului lumii [Nota 156]. Crucea simboliza cele patru elemente. Regnurile vegetal, animal și uman sunt construite cu cele patru elemente. Pe cruce stă scris: Iam = apa = Iacov; Nour = focul, care se referă la Christos însuși; Ruach = aerul, simbolul pentru Ioan; și cel de al patrulea, Iabeschah = pământ, stâncă, pentru Petru.
Pe cruce stă scris deci ceea ce se exprimă prin numele celor [trei] apostoli, în timp ce prin toate la un loc „I.N.R.I” este avut în vedere Christos însuși. „Pământ” este locul spre care însuși Creștinismul trebuia adus inițial, spre acel Templu spre care omul însuși s-a adus pe sine, pentru a fi un înveliș pentru cele înalte. Dar acest Templu... [lipsă în text, vezi notele].
De două ori „cântă cocoșul”, care este simbolul pentru Eul inferior, și de asemenea pentru Eul superior al omului. Prima oară „cocoșul cântă” atunci când omul coboară și se materializează în fizic; a doua oară el cântă după ce urcă din nou, după ce a învățat să-l înțeleagă pe Christos, când a apărut Vărsătorul. Acest lucru se va întâmpla în cea de a șasea subrasă. Atunci omul va înțelege în spirit ce trebuie să devină el. Când se va realiza în sensul cel mai înalt ceea ce reprezintă Templul solomonic, când omul însuși va deveni un Templu pentru „Iahve”, atunci Eul va fi depășit o anumită treaptă.
Până atunci omul mai are însă de parcurs trei stadii de limpezire. Eul este învelit într-un înveliș triplu: în primul rând în corpul astral, în al doilea rând în corpul eteric și în al treilea rând în corpul fizic.
Când ne aflăm în corpul astral, noi am tăgăduit pentru prima dată Eul dumnezeiesc, în corpul eteric, l-am tăgăduit pentru a doua oară, iar a treia oară în corpul fizic. Primul strigăt de cocoș este tăgăduirea triplă prin învelișul triplu al omului. După ce Eul a trecut prin cele trei corpuri, după ce el și-a aflat cea mai mare împlinire simbolică a sa în Christos, cocoșul strigă pentru a doua oară.
Această luptă, de a te ridica la înțelegerea propriu-zisă a lui Christos – de a parcurge mai întâi stadiul de Petru –, aceste idei profunde nu le-au putut explica judecătorilor niciunul dintre templierii care au fost torturați atunci.
Templierii ajungeau deci la început să facă un gest ca și când s-ar dezice de cruce, ca și când ar abjura-o. După ce i se prezentau toate acestea, templierului i se arăta o figură simbolică a ființei divine sub înfățișarea unui bărbat venerabil, cu o barbă mare. (Simbolul Tatălui). Când oamenii vor fi evoluat suficient și își vor primi proprii conducători în persoana Maeștrilor, când aici vor fi prezenți aceia care să-i poată conduce pe oameni, atunci înaintea oamenilor va sta, drept cuvânt al Tatălui diriguitor, Maestrul, care îi va conduce pe oameni la înțelegerea lui Christos.
Și apoi templierilor li se spunea: dacă ați înțeles aceasta, atunci sunteți copți pentru a pune umărul la construirea marelui Templu al lumii. Voi trebuie să colaborați, să faceți totul ca marea construcție să fie o locuință pentru Eul nostru mai profund, pentru Eul propriu-zis – Chivotul Legii* interior al nostru.
* Germ. Bundeslobe; într-o traducere etimologică se poate spune și „lada” sau „cufărul alianței”.
Dacă privim toate acestea în ansamblu, avem înainte niște imagini de o mare însemnătate. Iar cel în sufletul căruia prind viață aceste imagini, se va maturiza tot mai mult spre a deveni discipolul acelor mari Maeștri care pregătesc această mare construcție a Templului omenirii. Iar aceste mari reprezentări acționează ca forțe în sufletul nostru, pentru ca noi să efectuăm prin ele purificarea, care să ne conducă la o trăire vie în spirit.
Această trăsătură a Evului Mediu care apare la cavalerii templieri, o găsim și la două mese rotunde, cea a regelui Arthur și cea a Sfântului Graal. Lumescul vechi era de găsit la masa rotundă a regelui Artur, în timp ce spiritualul propriu-zis al Ordinelor cavalerești creștine urma să fie pregătit în aceia care păzeau secretul Sfântului Graal. Este curios cât de obiectiv și liniștit au gândit oamenii Evului Mediu relativ la puterea** (fructul)*** în curs de consolidare și la forma exterioară a Creștinismului.
** Germ. Macht
*** Germ. Frucht
Dacă urmăriți învățăturile templierilor, veți observa că acolo, în centru, se află ceva de natură feminină ce era venerat. Acest feminin era numit divina Sophia, înțelepciunea divină. Manasul este cel de-al cincilea principiu, Sinea spirituală a omului, care urmează să răsară, căruia ar trebui să i se construiască un Templu. Și după cum pentagonul de la intrarea în Templul solomonic caracterizează omul pentapartit, tot astfel acest feminin caracterizează înțelepciunea Evului Mediu. Dante, prin „Beatrice” a sa, nu a vrut să înfățișeze altceva decât această înțelepciune. Înțelege cu adevărat „Divina Comedie” a lui Dante doar acela care o privește din această latură. De aceea veți găsi și la Dante aceleași simboluri care au căpătat expresie la templieri, la Ordinele cavalerești creștine, la cavalerii Graalului și așa mai departe. Tot ceea ce urmează să se întâmple este pregătit deja cu mult înainte de către marii inițiați, care spun ceea ce urmează să se întâmple în viitor într-un anumit mod, așa cum se arată în Apocalipsă, pentru ca sufletele să fie pregătite pentru aceste evenimente.
Două curente avem, conform legendei, la intrarea neamului omenesc în lume: Copiii lui Cain, pe care unul dintre Elohimi i-a conceput cu Eva, copiii lumii, la care găsim artele majore și științele exterioare. Acesta este unul dintre curente, care a fost proscris și urmează a fi sfințit prin intermediul Creștinismului după ce al cincilea principiu va fi coborât în lume. Celălalt curent sunt copiii lui Dumnezeu, care l-au adus pe om până la recunoașterea și cuprinderea celui de-al cincilea principiu. Ei sunt cei care au fost creați de Adam. După aceea, fiii lui Cain au fost chemați spre a îmbrăca într-un înveliș ceea ce creaseră fiii lui Dumnezeu, copiii lui Abel-Set.
Numele sfânt al lui Iahve a fost tăinuit în Chivotul Legii. Ceea ce însă va preschimba lumea, ceea ce urmează să fie învelișul pentru Sfânta Sfintelor, acesta trebuie creat din nou prin intermediul fiilor lui Cain. Dumnezeu a creat trupul omului; în acesta se trezește Eul omenesc, și prima dată distruge acest Templu. Omul se poate salva doar dacă își construiește mai întâi casa care să-l treacă peste apele pasiunilor, dacă își construiește arca lui Noe. Omul trebuie să ridice din nou această casă. Astfel, ceea ce a venit în lume drept copii ai lui Cain lucrează la exterior, iar ceea ce au adus copiii lui Dumnezeu, aceasta lucrează la interior.
Aceste două curente s-au afirmat încă de la ivirea rasei noastre [Nota 157]... [lipsă în text, vezi notele].
Înțelegem cu adevărat Teosofia doar dacă o privim ca pe un Testament, acela de a pregăti ceea ce este schițat drept Templu solomonic și ceea ce se așteaptă drept viitor. Noi trebuie să pregătim Noua Alianță în locul Vechii Alianțe. Vechea Alianță este aceea a Dumnezeului creator, unde Dumnezeiescul lucrează la Templul omenesc. Noua Alianță este cea prin care omul însuși creează Templul înțelepciunii în jurul Dumnezeiescului, prin care el reconstruiește acest Templu, pentru ca acest Eu să-și găsească un adăpost pe acest Pământ, atunci când, eliberat din materie, va învia.
Într-atât de profunde sunt simbolurile, și astfel era educația pe care templierii voiau s-o acorde omenirii. Rosicrucienii nu sunt altceva decât continuatorii Ordinului templier; ei nu au vrut altceva decât au vrut templierii și decât vrea, de asemenea, Teosofia: ei toți lucrează la marele Templu al omenirii.
