Lucrurile pe care vrem să le discutăm astăzi, nu au mai fost discutate până acum în fața femeilor. De aceea este propriu-zis o îndrăzneală să vă vorbesc astăzi despre acestea. Dar anumite curente oculte fac necesară aceasta.
În cadrul acestor curente există unele lucruri de factură intimă, care până de curând nu dădeau voie să fie discutate în fața femeilor, deoarece Frățiile oculte – care aveau ca scop păstrarea acestor lucruri – aveau recomandarea severă de a nu primi ca membri femei. Ceea ce ei aveau de făcut în lume, trebuiau să-l facă în afara oricărei participări a elementului feminin. Această dispoziție a fost până de curând respectată cu strictețe. În ziua de azi, singura posibilitate de a crea o egalitate între cele două sexe este dată doar în Societatea teosofică. De asemenea, aici este singurul lăcaș unde se vorbește în fața femeilor despre aceste lucruri.
Ne întrebăm deci: De ce s-a făcut această separare a sexelor, care în Lojile de francmasoni a ajuns la o formă atât de grotescă? – Dacă vrem să înțelegem de ce s-a făcut de fapt această disociere, va trebui să exprimăm aceasta printr-o comparație puțin grotescă: Atunci când două puteri se războiesc, ar fi un lucru de-a dreptul nebunesc ca un comandant suprem să-i dezvăluie celuilalt comandant, cel dușman, planul său de campanie, înainte să înceapă lupta. Același lucru ar însemna, să-i livrezi dușmanului armele, dacă în Francasonerie ar fi atrase femei. Căci la francmasoni este vorba de un război, și anume de un război împotriva spiritului feminin, de o opoziție acerbă împotriva spiritului feminin ca atare. Această luptă a fost necesară, da, Francmasoneria ocultă a fost întemeiată de fapt chiar în acest scop. Din acest motiv și uzanța de a se vorbi separat în fața celor două sexe despre lucrurile oculte. Trebuie găsită mai întâi o formă în care să poți vorbi femeilor despre aceste lucruri.
Fondarea Francmasoneriei ne duce în urmă, în trecutul îndepărtat. Ea a luat ființă la începutul celei de-a patra subrase a rasei-rădăcină a cincea, în care ne aflăm în prezent. Tot atunci a fost așternut pentru prima dată pe hârtie și Vechiul Testament, care ne dă o explicație despre aceste lucruri. Se spune că spirite superioare i-ar fi făcut posibile lui Moise revelațiile, pe care apoi el le-ar fi pus pe hârtie. Cunoștința privitoare la realitățile superioare exista însă cu mult înainte, și a fost transmisă oral din generație în generație, de la gură de preot la gură de preot, până când ea a fost redactată în scris de Esra [Nota 193] – căruia i se atribuie punerea pe hârtie a acestor lucruri. Când Vechiul Testament a început apoi, prin mijlocirea preoțimii, să devină o putere, atunci, dintr-un motiv foarte precis, a luat ființă în Frăția francmasonilor o puternică opoziție împotriva acestei cărți preoțești, Biblia. Desigur, ea a fost întotdeauna prezentă și a fost necesară. Noi trebuie să ne explicăm, de ce?
Cu un lucru trebuie să fim de acord, și anume că tot ceea ce se petrece pe plan fizic, trebuie mai întâi să repete într-un anumit mod fapte anterioare. Permanent are loc pe Pământ o repetare a evenimentelor din perioadele precedente. Omul trebuie să parcurgă înainte de naștere stadiile pe care le-a parcurs anterior într-o conștiență animală confuză. Tot așa epoca Renașterii din Evul Mediu, de exemplu, a fost o repetare a epocii antice grecești. Astfel de repetări găsim de asemenea și în procesele la nivel planetar, înainte ca Pământul să devină ceea ce este astăzi, o planetă de sine stătătoare, înainte să devină în runda a patra Pământul nostru actual, el a trebuit să repete mai întâi stările anterioare. Tot astfel, înainte ca în lume să apară realități noi, întotdeauna se produc repetări, într-o formă nouă, a treptelor anterioare. Așa s-a întâmplat în cursul rasei-rădăcină a cincea, în care spiritul oamenilor a trebuit să efectueze o repetare a rasei-rădăcină lemuriene, în care omul era încă unisexuat și apoi a devenit bisexuat, fapt ce a avut o mare influență asupra dezvoltării lui spirituale. În subrasa a treia a rasei-rădăcină a cincea, epoca babilon-egipteană, s-au repetat una după alta pe planul vieții spirituale toate situațiile care s-au petrecut cu omul fizic în epoca lemuriană.
Înainte să fi existat masculin și feminin, acestea două erau unite. După aceea cele două sexe s-au separat. Aceeași chestiune o avem în privința evoluției spirituale în rasa-rădăcină a cincea.
A III-a rasă-rădăcină: Scindarea evoluției fizice în două sexe, masculin și feminin.
A V-a rasă-rădăcină: Scindarea evoluției spirituale în spirit feminin și spirit masculin; în serviciu divin al lui Iehova sau Preoțime, și Francmasonerie.
În prima subrasă, în cultura indiană, totul este încă elevat, sublim, deasupra planului fizic. Străvechea înțelepciune indiană, care își are originile în prima subrasă a celei de-a cincea rase-rădăcină, are legătură, din punct de vedere spiritual, în primul rând cu stările anterioare, când omul era încă androgin, și nu cu planul fizic de astăzi. De aceea, acolo nici nu se face vreo referire la realitatea sexelor. În ea nu se vorbește de vreun principiu dualist; acesta a apărut abia în subrasa următoare. Vedele sunt dintr-o epocă mult mai târzie. În cea de a doua subrasă apare deja o scindare puternică. Locul în care se exprimă această scindare este Vechiul Testament, în care există o imagine minunată a acestui eveniment. În cartea Genezei se spune frumos și clar, că înainte ca Iahve să-l fi creat pe om, a creat pe Pământ fructele, animalele și așa mai departe, iar la urmă l-a creat pe om, Adam, după care l-a împărțit pe acesta în două sexe.
Această prezentare se bazează pe o cunoaștere ocultă a faptelor fizice. Orice înțelepciune ocultă, bineînțeles, înfățișează o legătură între întâmplări fizice și înțelepciunea spirituală de mai târziu. Căci întâmplările fizice au rezultat din înțelepciunea divină, iar înțelepciunea apare din nou mai târziu în viața fizică, din om. Există o legătură între înțelepciune, cunoaștere și viața fizică.
Întreaga forță fecundatoare și roditoare care dă naștere unui nou om, a fost unită înainte într-un singur organ sexual. Apoi omul este divizat în masculin și feminin. Cărui sex îi revine propriu-zis forța de procreare? Este sexul feminin. De aceea, în mitologia străveche a grecilor, Zeus, care era venerat drept tatăl omenirii, este reprezentat cu un bust de femeie [Nota 194], cu un bust feminin. Zeus, ca ființă supraomenească, era mai apropiat de sexul feminin. Sexul feminin a fost așadar primul, cel mai de timpuriu apărut, și avea pe atunci în el forța de a naște individul, întregul neam omenesc. Această forță de reproducere a existat în omul unisexuat, care în forma sa fizică exterioară se apropia mai mult de forma femeii, în acest om unisexuat, elementul fecundator era înțelepciunea, spiritul însuși, iar repetarea acestui fenomen mai târziu este fecundarea spiritului feminin cu înțelepciune inspirată. Acest om din perioada unisexuată a fost rezultatul materiei cu care era înzestrată femeia și a fecundării cu spiritul divin.
Trebuie acum să vă lămuriți ce era acel lucru prin care femeia putea da naștere unui om. Fizic, avem în primul rând femeia care este fecundată de sus. Elementul fecundator era spiritul divin din femeie. Când a avut loc scindarea sexelor, diferențierea care a intervenit a fost mai întâi, pentru sexul feminin, că organele spirituale de fecundare s-au transformat în organe ale înțelepciunii. Forța masculină, pe care femeia o avea în sine, a transformat forța creatoare în organe ale înțelepciunii. În felul acesta, femeii i-a rămas jumătate din forța de reproducere; bărbatului i-a rămas forța creatoare fizică. Prin această separare au luat naștere, fizic, măduva spinării și creierul cu cordoanele nervoase, reprezentate prin pomul vieții și pomul cunoașterii. Organul înțelepciunii s-a dezvoltat în inelele coloanei vertebrale cu măduva spinării și prelungirea ei în creier. Începând de acum, în om avem o dualitate. Aceasta sunt cei doi pomi de care se vorbește în documentele biblice, pomul cunoașterii și pomul vieții.
Acum noile ființe se adaptează acestei mutații. Nu toți indivizii feminini precedenți au luat după aceea forma feminină. Într-o parte din ei, latura feminină, posibilitatea de a da naștere unor oameni s-a retras, rămânându-le drept înlocuitor forța de fecundare, însă într-o formă complet diferită. Natura fizică s-a scindat într-una fecundatoare și una fecundată. În mod similar s-a scindat și natura spirituală. La indivizii feminini, spiritul are un caracter și o nuanță masculină; la bărbat are un caracter feminin. Aceasta este femeia care a mai rămas în bărbat.
Legenda biblică prezintă aceasta foarte exact. După cum se știe, omului bisexuat i se interzice să mănânce din pomul cunoașterii. Forța pe care Iehova o pusese în om era aceea de a lăsa să acționeze în femeie înțelepciunea sa. „Tu nu trebuie să mănânci din pomul cunoașterii”, este similar cu: Tu nu trebuie să desparți forța fecundatoare și s-o faci independentă. – Căci prin aceasta femeii îi dispare forța-Iahve, forța fecundatoare. Când femeia a mâncat din pomul cunoașterii, ea a creat premisa pentru a deveni independentă în înțelepciune, și deci să înceteze a mai fi un instrument la dispoziția lui Iehova, așa cum plănuise acesta. În felul acesta ea a pierdut, odată cu forța-Iehova, și forța de a se fecunda singură cu înțelepciune. Această forță, după ce a mâncat [din pomul cunoașterii], s-a plasat în afara sa și i-a dat-o bărbatului prin măr. Astfel, femeia a devenit dependentă de bărbat. Lucifer a fost cel care l-a adus pe om pe acest drum, pentru a-l face independent. Lui i s-a opus Iehova, și de aceea a interzis să se mănânce din pomul cunoașterii. Femeia însă mănâncă și îi dă și bărbatului. Bărbatul mănâncă și el, după care urmează pedeapsa dispusă de Iehova. Trebuie să ia naștere corpuri noi, care să suporte Karma vieții anterioare; în lume intervin moartea și nașterea. Femeia nu mai este fertilă prin ea însăși, ci a devenit nefertilă. Și prin faptul că fecundarea vine din exterior, apare în lume și posibilitatea unei asemenea morți.
În tabloul povestirii biblice despre Paradis ni se înfățișează această legătură profundă. Aceste tablouri conțin vechile tradiții preoțești, în aceste tablouri s-a încorporat în mod alegoric o veche înțelepciune preoțească. Prin faptul că femeia a dorit să obțină cunoașterea fizică, ea a devenit nefertilă în ce privește înțelepciunea spirituală. Ea i-a dat bărbatului, bărbatul a mâncat și el, ei au devenit vinovați și au fost alungați din Paradis, la crearea căruia ei nu au contribuit cu nimic. Aceasta este tradiția preoțească veche despre apariția sexelor. În ea se ascunde o cunoaștere profundă, aceea a legăturii cu procesele reale petrecute.
Ce s-a întâmplat deci prin faptul că femininul s-a detașat de masculin? În care dintre sexe s-a menținut mai mult umbra forței spirituale productive a înțelepciunii, în partea bărbătească sau în cea femeiască? Am văzut că înțelepciunea femeiască are de fapt un caracter bărbătesc: acesta este elementul creator, productiv, intuiția, ceea ce este original, ceea ce dă naștere. Aceeași forță divină, care anterior a acționat fecundator în femeie pentru a da naștere omului fizic, acționează acum fecundator asupra cunoașterii sâmburelui ființial divin din om. Religiile acționează prin cuvânt și imagine spre promovarea și potențarea acestui proces.
Ființa feminină devine, din punct de vedere fizic, nefertilă, aceasta însemnând că ea nu mai poate scoate din sine niciun urmaș, așa cum făcea înainte. Spiritul bărbătesc, pasiv, este acela care este nefertil din punct de vedere spiritual, însă bărbatul este cel care poate fecunda fizic. El se poate lăsa însă fecundat spiritual prin tot ceea ce există în lume. El devine acum fecundat spiritual, pentru a putea el însuși să fecundeze fizic. La început, întreaga lume pătrunde spiritual cu putere în el. El este fecundat spiritual, femeia este fecundată fizic. Femeia în schimb este ea însăși fertilă din punct de vedere spiritual; bărbatul este fecundat spiritual. Înțelepciunea masculină a fost fecundată prin faptul că toate s-au adunat și s-au combinat în exterior. Așa a luat naștere înțelepciunea bărbătească, care a fost înzestrată spre a acumula înțelepciunea lumească. Într-adevăr, ea nu a existat inițial, precum cea de dinainte, care se revărsa de sus. Ea a trebuit mai întâi să fie adunată prin cunoașterea lumii fizice. Înțelepciunea feminină dimpotrivă, ea a trecut de facto la preoție. Înțelepciunea preoțească a devenit un bun [masculin n.t.], care inițial își are rădăcina în vechea înțelepciune feminină. Iehova a putut menține neamul omenesc doar scindându-l în două sexe. Au luat naștere două curente opuse: Francmasoneria și Teocrația, simbolizate prin Cain și Abel.
Există acum o deosebire între înțelepciunea preoțească feminină și activitatea, strădania masculină. Aceasta ne este înfățișată în Legenda lui Cain și Abel. Abel era un păstor; el se ocupa cu viața, viața așa cum există ea deja. El este simbolul forței dumnezeiești moștenite, care în om acționează ca înțelepciune, pe care el nu și-o cucerește singur, care curge cu putere în el. Cain creează noul din ceea ce îi oferă mediul înconjurător: El reprezintă înțelepciunea masculină pasivă, care trebuie să fie fecundată mai întâi din exterior; care merge afară, în lume, pentru a aduna și a crea din înțelepciunea acumulată. Cain l-a omorât pe Abel, ceea ce înseamnă: înțelepciunea masculină se apără față de înțelepciunea feminină, căci ea simte că trebuie să cucerească și să transforme înțelepciunea fizică.
Vechii francmasoni și-au propus ca ideal să accepte această provocare, de a face opoziție. Ei voiau să se împotrivească înțelepciunii feminine, care s-a transferat la preoțime, prin înțelepciunea masculină. Biblia, prin marile ei simboluri, trebuia privită drept înțelepciunea intuitivă feminină transferată asupra preoțimii; acesteia ei voiau să-i contrapună înțelepciunea cucerită de bărbatul însuși. Această luptă împotriva înțelepciunii preoțești a fost expresia opoziției francmasonilor. În acest sens, cei care colaborau trebuiau să se țină departe de orice influență din partea înțelepciunii feminine. Această luptă avea de-a face cu evoluția fizică, și de aceea pentru francmasoni era necesar să se țină la distanță, în ce privește munca lor, de orice relație cu sexul feminin. Ei știau că opoziția lor față de spiritul feminin poate fi efectuată doar dacă nu sunt perturbați de gândurile feminine. Trebuia prezentată latura pozitivă și evitată în general interpunerea unui element perturbator.
Francmasoneria a creat atunci, ca pol opus la Legenda biblică, Legenda Templului. Aceasta trebuia să reprezinte sabia de luptă împotriva preoțimii. Să așezăm acum în fața sufletului această Legendă a Templului. Ea are următorul conținut:
La începuturi, unul dintre Elohimi l-a creat pe Cain, unindu-se el însuși cu Eva. Acestuia, Elohimul Iahve i l-a opus pe Adam. Acesta s-a unit cu Eva și de aici a ieșit Abel. Cain l-a omorât pe Abel, după care Iehova a dispus ca neamul lui Cain să fie supus neamului lui Abel.
Aceasta înseamnă: la origini, înțelepciunea lumească s-a ridicat împotriva înțelepciunii preoțești, căreia i s-a supus, căci principiul-Abel s-a continuat prin Set, și toată înțelepciunea lumească a fost obligată să se supună înțelepciunii preoțești.
Se mai povestește cum că urmașii lui Cain au cucerit Pământul, că ei au dezvoltat artele. Muzica, artele și științele au fost cultivate de către ei. Printre urmașii lui Cain se numără Tubal-Cain (Cartea 1 a lui Moise 4, 21-22), maestrul prelucrării bronzului și fierului, Iubal, din care au provenit cântăreții din fluier și instrumente de suflat, precum și cântăreții din instrumentele cu corzi, Hiram, constructorul Templului lui Solomon (Cartea 1 a Regilor, 7,13).
Aici – odată cu Hiram – am fi ajuns la granița care desparte subrasa a treia de subrasa a patra [Nota 195], în care teocrația a cedat puterea regilor. A luat naștere, prin harul lui Dumnezeu, regalitatea, al cărei reprezentant a fost regele Solomon. Solomon a primit puterea sa nu prin munca pe plan fizic, ci prin ceea ce a venit prin grația lui Dumnezeu. Înțelepciunea preoțească a trecut asupra puterii regești. Astfel, aceasta este privită drept succesoarea puterii preoțești, care nu a fost capabilă să facă pentru omenire ceea ce era necesar pentru progresul pământesc. Cel care urma să construiască Templul a trebuit să fie luat dintre urmașii lui Cain, deoarece el poseda gânduri elaborate de el însuși.
Legenda povestește în continuare că regina din Saba, Balkis, s-a logodit cu regele Solomon. Ea a venit la el și a privit uimită clădirea Templului, el a privit uimit înțelepciunea ei. Ea a cerut să-l cunoască personal pe constructor, căci ea nu putea să înțeleagă cum a fost posibilă construirea acestei minunate clădiri prin înțelepciune omenească. Hiram a venit, și doar prin simpla privire aruncată ei i-a făcut o puternică impresie. Ea a cerut apoi să-i vadă și pe muncitorii care au construit Templul. Când Solomon spune că aceasta nu se poate, Hiram face în aer semnul mistic Tau, și dintr-odată roiesc încoace muncitorii. În semnul mistic Tau sunt ascunse forțele prin care fiii lui Cain lucrează pe planul fizic.
Trei calfe ale lui Hiram sunt nemulțumite, deoarece el nu le-a promovat la gradul de maistru. Ele se hotărăsc să-l saboteze pe Hiram. Ele vor să-i distrugă opera lui de căpătâi. În speță, el voia să realizeze Marea de bronz: este vorba de o operă de artă grandioasă, care trebuia turnată dintr-un element fluid, din bronz topit. Aceasta este un simbol pentru marea operă de artă, în care trebuie transformat întregul regn mineral: este sarcina Manvantarei [Nota 196] noastre. Cele trei calfe fac cele ce urmează: ei pun în dezordine lucrurile la turnarea Mării de bronz. Hiram încearcă să reabiliteze turnarea, turnând apă [în topitură n.t.]: atunci totul se pulverizează într-o ploaie de foc. Când Hiram, disperat, se credea pierdut, este condus de către o făptură, în care el recunoaște pe Tubal-Cain, în centrul Pământului. Acolo lui i se spune: Iehova sau Adonai nu este altul decât un dușman al Spiritelor focului. El vrea să nimicească Spiritele focului. Ție însă ți se va naște un fiu, pe care tu însuți nu-l vei vedea de fapt, dar care va aduce pe Pământ un neam nou. – Atunci Tubal-Cain îi dă lui un ciocan, prin care el va putea duce la capăt turnarea Mării de bronz. Cele trei calfe însă îl omoară. Înainte de a muri, cu ultima suflare, el rostește un cuvânt, pe care îl scrie pe un Triunghi de aur, pe care îl cufundă în adânc. Cuvântul n-a fost înțeles. Acest cuvânt este Cuvântul pierdut al francmasonilor. Hiram este înmormântat, pe mormântul lui fiind plantată o ramură de acacie. Triunghiul este încă o dată dezgropat, însă nimeni nu știe să-i aprecieze valoarea. El este din nou îngropat, iar deasupra s-a pus un cub, pe care stau scrise cele zece porunci.
Ce înseamnă apoi: Iehova urăște Spiritele focului? – Sunt acei oameni care au fost creați pe cale unisexuată (Cain). Înțelepciunea este amestecată în ei cu Kama, cu focul kamic pământesc. Cei care s-au îndreptat către preoția feminină sunt fiii lui Abel. Lui Hiram i se promite: Tu vei avea un fiu, ce va întemeia un nou neam de oameni. De fapt tu nu ai să-l cunoști. – Acest nou neam urmează să fie adus pe lume atunci când Cuvântul pierdut își recapătă din nou forța sa, când el se va naște într-un mod nou. A lăsa să se nască din nou acest Cuvânt, la aceasta lucrează tradiția ocultă care este încorporată în Francmasonerie. Ea lucrează pentru a face ca în elementul masculin, în elementul pasiv, să se poată înscăuna elementul activ, pentru ca ea însăși să obțină din nou elementul fecundator în spirit, pentru ca din pasiv să facă ceva activ, pentru ca fiii lui Cain să poată naște din ei înșiși ceva.
S-a dezvoltat următoarea tradiție: Forța feminină a fost forța originară. Ea a dat lumii întreaga înțelepciune care a existat în lume. Ea însă a pierdut o parte din forța productivă fizică și a transferat-o masculinului. Acum totul se spiritualizează din nou, iar în procesul spiritualizării forța masculină caută să acapareze puterea. Elementul masculin al gândirii caută să supraviețuiască elementului feminin. Va veni însă o zi în care va interveni din nou asexualitatea, și se pune problema, care din cele două sexe va cuceri mai întâi prin luptă această asexualitate. Francmasoneria aspiră ca sexul masculin, mai bine zis spiritul masculin să poată supraviețui femininului, să ajungă să cucerească asexualitatea.
Există apoi o legătură ocultă între forța limbii și forța productivă sexuală. „Cuvântul” a creat totul. La origine el a trăit în om. Apoi omul l-a pierdut. El nu mai poate crea independent, deoarece lui îi lipsește Cuvântul. Poate să știe, poate cunoaște doar acela care a fost prezent la Creațiune. Tubal-Cain îl știa și i l-a dat lui Hiram. Acest cuvânt trebuie să-l ia în posesie acela care vrea să aibă din nou forța productivă, forța de a crea. Forța productivă reală trebuie să se unească cu Cuvântul. Cuvântul va zămisli pe omul viitor. Atunci fiul lui Hiram va putea fi văzut în realitate. Focul, forța divină, va lua naștere atunci într-un mod nou. Vechiul neam omenesc va fi înlocuit cu unul nou. – În limba ebraică veche există o vorbă, un mantram, despre care se spune că dacă este rostit suficient de tare, dă naștere lumii [Nota 197]. La fel și omul, dacă cuvântul este suficient de tare amplificat, va da naștere omului spiritual prin intermediul limbii însăși. Acum înțelegem ce este reprezentat prin pomul cunoașterii: Este șarpele, care se încolăcește în sus, în coloana vertebrală, ca măduvă a spinării. Cunoașterea în plan fizic este cea care izvorăște din sistemul nervos. „Dușmănie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei” [Nota 198]: prin aceasta se are în vedere dușmănia între sămânța fizicului, a cunoașterii fizice, și sămânța spiritualului, a cunoașterii spirituale. Spiritualul, femeia, zdrobește de fapt capul șarpelui, însă abia după ce acesta i-a înțepat călcâiul. Aceasta este ceea ce pătrunde din centrul Pământului spre picioare.
La maturitate, forța de vorbire la bărbat se schimbă. Aceasta s-a considerat un semn prevestitor pentru noul fiu al lui Hiram (Cartea a 2-a a Cronicilor 2, 13). Zămislirea acestui fiu din spița bărbătească care urmează să se nască prin forța laringelui, acesta era idealul pe care și l-au pus francmasonii și pentru care acționau ei. Tot ceea ce a luat naștere mai târziu în plan fizic își are originea în spiritual. La început, pe Pământ a acționat doar ceea ce a luat naștere din spiritul divin. Apoi a luat naștere pe de o parte înțelepciunea feminină preoțească în imagini plastice, metaforice, și pe de altă parte înțelepciunea nemetaforică, lipsită de imagini sau simboluri a lui Cain. Și este interesant, că atunci când s-a căutat un conținut metaforic, plastic, pentru înțelepciunea de tip Cain, acolo înțelepciunea masculină se împrumută de la înțelepciunea feminină: Legenda Templului și întregul conținut al Francmasoneriei își au originea în vechea înțelepciune preoțească, a revelației de sus. Acest conținut a fost ascuns în simboluri. Însă simbolurile, treptat, treptat, nu au mai fost înțelese. Încet, încet, orice cunoștință ocultă a dispărut din Francmasonerie. Cele trei grade ioaneice se referă exclusiv la planul fizic.
După ce am văzut de ce aceste curente spirituale au mers alături unul de celălalt, vom înțelege și importanța Mișcării teosofice. Ea pregătește pe tărâm spiritual ceea ce se va întâmpla mai târziu pe plan fizic: reunificarea sexelor. De asemenea, și înțelepciunea divizată trebuie să se contopească din nou în una singură, înțelepciunea divină. În om, prin înțelepciunea teosofică trebuie găsită o echilibrare între înțelepciunea religioasă preoțească și înțelepciunea francmasonică. Înțelepciunea viitorului trebuie scoasă din lăuntrul omului superior, care trăiește în mod egal în ambii oameni, în cel feminin și în cel masculin. A dezvolta aceasta, singurul lucru care contează, asupra căruia planul fizic nu mai are chiar nicio influență, acesta este scopul Mișcării teosofice.
Teosofia este realmente înțelepciunea masculin-feminină, înțelepciunea egal valabilă pentru ambele sexe. Prin învățătura despre reîncarnare se recunoaște, că ceea ce se exprimă la fiecare nouă reîncorporare nu este personalitatea unei vieți pământești anume, ci corpul cauzal, Entelehia, care se structurează asexual. Dacă devenim conștienți de aceasta, în noi se trezește spiritual ceva aflat deasupra sexualului, ceva ce nu depinde de aspectul pe care s-a întemeiat adversitatea celor două curente. Astfel, Teosofia este o mișcare compensatoare, și doar ea poate stabili egalitatea. Abia în Teosofie putem vorbi despre un ocultism care privește ambele sexe în mod egal. Doar pornind de aici se poate imagina o egalitate reală între cele două sexe. Doar Mișcarea teosofică poate realiza aceasta. Orice altceva este o rămășiță a bisexualității anterioare.
Francmasoneria își propune să pregătească evenimentele viitoare. De aceea, încă din secolul al XVIII-lea s-a renunțat la principiul complet exclusivist de dinainte, și în 1775 s-a întemeiat prima așa-numită „Lojă de adopțiune”: o Lojă de femei, deoarece s-a recunoscut legea egalității sexelor. Și astfel, prin înființarea unei Loji feminine s-a stabilit o legătură între bărbați și femei. Dar fiecare membră a unei Loji feminine trebuia să fie adoptată de un bărbat al unei Loji masculine. Și H.P. Blavatsky făcea parte dintr-o astfel de Lojă de adopțiune [Nota 199]. Așadar, acest experiment teosofic s-a făcut chiar în cadrul Francmasoneriei. Aceasta vă arată dumneavoastră, că unui demers care este corect îi premerge întotdeauna un experiment; numai că motivul pentru care s-a făcut un astfel de experiment nu poate fi înțeles imediat. Dar nici nu putem pretinde ca forța de bază care există în lume să fie înțeleasă întotdeauna cu adevărat: se poate întâmpla să fie preferat un curent sau altul. De aceea, cele două curente vor curge încă mult și bine unul alături de celălalt. Pentru a executa o nivelare, o uniformizare pașnică, ar putea să fie necesar ca în Francmasonerie să se introducă ceea ce o conduce spre Mișcarea teosofică.
Veți înțelege acum și de ce Biserica a trebuit să dezvolte în Evul Mediu un ideal foarte precis. Francmasoneria și-a creat idealul ei pentru viitor, Biserica și-a creat idealul ei pentru viitor. Ea nu a avut nimic de-a face cu Francmasoneria. În Biserică trăia ca ideal Christos, deci un ideal masculin. Acest ideal masculin nu putea fi suficient pentru curentul ocult din cadrul bisericii. Bărbatul avea nevoie, alături de elementul pasiv, să adauge în gândire și ceea ce lui îi lipsea, elementul activ. El avea nevoie ca mijloc de concentrare de ceva care să-l completeze. Bărbat el era deja, femeia a trebuit să o adauge în gândirea sa. Ocultistul care înțelegea ceva din lucruri, care nu era francmason, trebuia să imagineze femininul. Așa a luat naștere din rândul călugărilor, în mod conștient, cultul Fecioarei Maria. Acesta s-a adăugat ca un al treilea curent Bisericii, adică preoțimii și Francmasoneriei.
Toate cele trei curente aveau în fond același țel: neatârnarea omului de latura sexuală. Modul de lucru pentru atingerea acestui țel era însă unul diferit. Ocultistul creștin căuta în femeie principiul masculin pentru a și-l integra.
Trebuie să ne fie limpede, că omul interior, adevărat, este independent de sex, care separă; că de aceea, de-a lungul diferitelor încorporări, el trece prin ambele sexe. Și acum dumneavoastră trebuie să reflectați că în Francmasonerie s-a dus o luptă pe plan fizic exterior, pentru ca toate individualitățile care se încarnează în corpuri femeiești să fie conduse treptat spre elementul masculin, astfel încât masculinul să dureze mai mult decât femininul. El urmărește să supraviețuiască femininului, deoarece acesta a fost elementul inițial. Aceasta plutea vag ca ideal în fața Masoneriei; însă aceasta era o unilateralitate.
Ce plutește acum ca ideal în fața Teosofiei? Idealul Teosofiei este de a aduce, prin înțelepciunea ce vine de pe planurile superioare, și aici, pe planul fizic, un neam omenesc care să stea deasupra sexualității. De aceea,Teosofia este o înțelepciune care nu este diferențiată în religii, care nu se sprijină pe o anumită religie, ci recurge la înțelepciunea străveche, cea care a creat lumea și vine în locul acelei înțelepciuni care, ca înțelepciune preoțească, s-a diferențiat în diferite religii. Ea a trebuit să facă aceasta, deoarece înțelepciunea preoțească și-a împlinit de-a lungul timpului în totalitate misiunea sa. Teosofia vrea însă să cucerească viitorul, care urmează încă să ia ființă, în locul a ceea ce a existat înainte. Ea este într-un fel o continuare a vechii înțelepciuni preoțești a Misteriilor, dar stă totodată într-o anumită opoziție cu ea.
Adversarii Mișcării teosofice ar fi aceia care ar vrea cu tot dinadinsul să rămână fideli vechii înțelepciuni preoțești, aceia care ar căuta să o conserve, să o îmbălsămeze, să zicem așa, în vechea ei formă. Planul mai înalt în ce privește configurația lumii este de a o aduce la nivelul spiritului contemporan, care trebuie să creeze viitorul. Cei dintâi zori întru făurirea unei noi înțelepciuni, care urmează să vină, au răsărit în secolul al XV-lea, într-o epocă ce a introdus, prin rosicrucieni, viața spirituală modernă în evoluția umanității. Se punea problema de a introduce în lume un impuls nou. Sarcina lor era să facă în așa fel încât vechea înțelepciune să treacă într-una nouă.
Au existat de asemenea forțe care au vrut să recucerească lumea pentru vechea înțelepciune preoțească. De aceea s-a întemeiat un Ordin cu scopul de a recâștiga Pământul pentru vechea înțelepciune preoțească. Acest Ordin [Ordinul iezuit] a ales idealul masculin, în opoziție cu cultul Fecioarei Maria. El a folosit forțele oculte pentru a ridica un fel de zid, pentru a înăbuși orice viață ce se revarsă independent, pentru a păstra cu strășnicie ceea ce vrea să se cațere sus pe cruce. El reprezintă principiul masculin: el reprezintă crucea goală, fără trandafiri. Un alt Ordin însă a adăugat la cruce trandafirii, din care încolțește o viață nouă.
Avem aici două curente contemporane. Unul a adus vechiul în prezent și vrea prin aceasta să frâneze progresul cu orice preț. Celălalt a împrejmuit crucea cu trandafiri a cufundat în ea o mlădiță nouă: crucea încolăcită de trandafiri, ce se cațără pe ea. Aceste două curente au mers în paralel: unul dintre Ordine, cu crucea fără trandafiri; celălalt, unul nou, care trebuie să vină, venerează trandafirii de pe cruce. Aceștia sunt rosicrucienii. Pe baza acestui curent se ridică Mișcarea teosofică; ea se trage din mlădița nouă, verde a trandafirului, care urmează să crească în lăuntrul viitorului.
Am văzut așadar cum a luat naștere această luptă, la care femeile nu au fost admise. Sarcina noastră este să facem punte peste prăpastia care-i separă pe francmasoni de rosicrucieni. Munca este grea, însă ea trebuie făcută. Ea constă în a ajunge la cunoașterea omului superior, situat deasupra sexualității. Este greu să te lupți pentru a răzbi într-acolo, dar nu este imposibil, și se va ajunge până la urmă, se va reuși transpunerea planului în realitate.
