La multe popoare există în crezurile lor religioase și în concepțiile lor despre lume o conștiență despre două puteri care luptă una împotriva alteia. Și în creștinism le găsim. Aceasta are legătură cu întrebarea care trebuie să ne preocupe astăzi în mod amănunțit.
În realitate există puteri care nu pot fi desemnate nici ca absolut bune și nici ca absolut rele. Ceea ce este o putere bună într-o anumită privință, poate deveni o putere rea în altă privință. Să ne gândim în acest caz doar la fenomenul natural al focului. Focului îi datorăm infinit de mult. O dată cu descoperirea focului a început în natură și în cultură o nouă epocă. Dar și efecte rele sunt legate de foc. Schiller a descris frumos acest lucru în «Cântec de clopot»:
Binefăcătoare este a focului putere,
Când omul o stăpânește, o păzește,
Și ceea ce plăsmuiește, ceea ce creează el
Datorează acestei puteri cerești.
Totuși, teribilă devine puterea cerească
Atunci când din cătușe forțat se eliberează.
Pășește agale pe propria urmă
Fiica liberă a naturii.
Pe de o parte focul este puterea binefăcătoare, iar pe de altă parte este puterea aducătoare de distrugere.
Cine privește mai adânc în existență se va dezobișnui de opinia că ceva este bun sau rău, potrivit împrejurărilor. În creștinism, șarpele este desemnat drept ispititorul omenirii și este numit cu aversiune Lucifer. Concepția relativ la principiul luciferic s-a schimbat, desigur, dar Goethe are totuși dreptate când descrie astfel concepția despre lume a majorității oamenilor în creștinism:
Natură și spirit – nu vorbești astfel creștinului. [Nota 68]
Căci de aceea sunt arși ateii,
Fiindcă astfel de vorbe sunt deosebit de primejdioase.
Natura este considerată păcat, spiritul diavol,
Ei îngrijesc îndoiala,
Al lor diform copil bastard.
Nu aceasta era concepția creștinismului inițial; căci a apărut abia mai târziu în creștinism. Nici la misticii creștini ai primelor secole, la gnostici, șarpele nu este un simbol al răului, ci este chiar un simbol pentru conducerea spirituală a omenirii. Înțeleptul, conducătorul, se numește „șarpele”. Așa a fost desemnat cel care conduce omenirea către cunoaștere. Șarpele este simbolul lui Lucifer.
În evoluția legendei lui Faust se poate urmări modificarea înțelegerii principiului luciferic. Faust era un personaj al Evului Mediu, pe jumătate scamator, pe jumătate magician negru, care a profesat tot felul de arte, dar care a devenit treptat un prototip pentru popor. Legenda lui Faust se află exact în opoziție cu legenda lui Luther. Luther este omul lui Dumnezeu, care se împotrivește cu Biblia în mână celui Rău și îi azvârle călimara în cap. Faust, în schimb, lasă mai întâi Biblia la o parte și devine un medic ce caută înțelepciunea în locul simplei credințe în revelație. Faust este prins de diavol și se distruge. La Goethe este măreț faptul că el face ca Faust să fie salvat. Aceasta este o schimbare completă, ce s-a petrecut cu privire la înțelegerea personajului Faust în ultimele secole. Goethe a opus principiului luciferic al lui Faust, personajul lui Mefistofel – Mefis înseamnă mincinos, Tofel înseamnă corupător, un nume ebraic ajuns la noi din vechile învățături magice. Faust este magicianul alb, în opoziție cu Mefistofel, care înfățișează începutul magiei negre. Goethe nu-l lasă pe Faust să cadă în puterea lui Mefistofel.
Numele Lucifer înseamnă: purtătorul luminii. Lux înseamnă lumină, fero: eu port. Acesta nu poate fi principiul răului. Pentru a înțelege efectiv acest principiu trebuie să ne întoarcem în vremuri foarte îndepărtate. Dacă vrem să înțelegem principiul lui Lucifer trebuie să gândim principiul divin și principiul uman așa cum au fost ele înfățișate în prima perioadă a creștinismului. Pe când omul își începea dezvoltarea, existau ființe care se aflau mai jos decât el și ființe care se aflau mai sus. Aceștia din urmă erau zeii. Ei au devenit zei abia după o evoluție îndelungată. Aceste ființe superioare nu mai au nevoie să primească aceleași învățături pe care le are de primit omul. Noi ne reprezentăm faptul că existența pământească fizică este precedată de o altă existență planetară, că acolo s-au dezvoltat zeii, care mai târziu au devenit puteri creatoare. Zeii ne-au precedat în evoluție. Ca să spunem așa, ei au absolvit deja școala pe care omul o parcurge acum. Pe o anumită treaptă, pe când se aflau la începutul evoluției, zeii se aflau la stadiul de om.
Trebuie să luăm în considerare felul cum se comportă în general diferitele trepte ale existenței una față de cealaltă, începând cu regnul mineral, regnul vegetal și regnul animal. Dacă privim mineralul, trebuie să ne întrebăm: Cum a luat acesta naștere de fapt? Această întrebare duce la un adevăr ocult profund. Să privim huila. Astăzi ea este piatră. Cu câteva milioane de ani în urmă, în evoluția Pământului, huila cu care ne încălzim astăzi sobele era conținută într-o frumoasă pădure de ferigi. Printr-o catastrofă a Pământului copacii au fost îngropați și a început apoi procesul prin care ei s-au transformat treptat în cărbune. La huilă se poate constata că din ceea ce este viu a luat naștere ceea ce este lipsit de viață. În regnul mineral există părți componente în cazul cărora acest lucru nu se poate stabili așa ușor, ca de exemplu diamantul și cristalul de stâncă. Și acestea au aparținut odinioară unui purtător de viață. Dacă am merge mai departe în urmă, am găsi plante care mai târziu au încremenit în alte minerale. Tot ceea ce este mort a provenit dintr-o viață unică. Dacă întreaga viață ar încremeni cândva, atunci Pământul ar deveni un corp încremenit. Plantele noastre actuale sunt ceva ce a salvat viața dintr-o viață generală anterioară. O parte a încremenit iar o parte a fost salvată de către viață. Vechile păduri de ferigi încremenesc și ia naștere un nou regn din care apare noua viață. Mai întâi a fost o vreme în care a existat doar viață, apoi a venit un alt timp în care o parte a ceea ce este viu a încremenit, și lângă aceasta a luat naștere un regn vegetal nou. Regnul mineral nu ne întâmpină în mod haotic, ci frumos organizat. Înăuntrul acestuia există înțelepciune. Întregul eșafodaj al Pământului este întemeiat pe înțelepciune. Regnul vegetal a fost salvat de către viață. Însă noi putem deduce viața însăși dintr-un regn superior. Ne putem reprezenta că tot ceea ce este viu a provenit dintr-un regn superior. Acesta este regnul iubirii. Trebuie să fi existat aici o ființă primordială care conținea în sine iubirea. Din ea s-a organizat regnul vieții, iar din regnul vieții s-a organizat regnul înțelepciunii. Din regnul iubirii s-a desprins în afară de acestea noul regn al iubirii, în care ființele se află pe treapta animală, în care însă se manifestă deja iubirea. Acum ajungem la ceva aflat și mai sus. Deasupra tuturor acestor regnuri se află Divinul. Din Divin s-au dezvoltat celelalte regnuri. Se înțelege astfel cum, la începutul evoluției planetare, omul și Dumnezeu s-au aflat față în față, așa cum în regnurile naturii, la început, mineralul și planta s-au aflat față în față.
Mai înainte exista un regn vegetal care nu avea nevoie de regnul mineral. Însă noul regn vegetal are nevoie de regnul mineral. Așa aveau nevoie și zeii de oameni, la începutul evoluției pământești. Fără oameni, zeii ar fi putut progresa tot atât de puțin, la începutul evoluției pământești, ca și plantele fără pietre. Să considerăm acum regnul animal și regnul vegetal. Există o relație foarte precisă între cele două regnuri. Animalul expiră dioxid de carbon, planta oxigen. Ei sunt dependenți unul de celălalt. Regnul vegetal inferior redă animalului cu multă iubire ceea ce necesită acesta. Planta reține carbonul pentru sine și redă oxigenul. Așa există neîncetat o acțiune mutuală minunată între regnurile inferioare și cele superioare. O astfel de acțiune mutuală există și între regnul vegetal și regnul mineral. Planta extrage neîncetat substanțele pământului din regnul mineral, și transpune prin aceasta acele substanțe într-un proces de viață. Așa acționează regnul superior asupra regnului inferior. Tot așa acționa la începutul evoluției pământești regnul zeilor asupra regnului uman. La început exista o acțiune mutuală între ele, ca între plantă și mineral și ca între animal și plantă. Acțiunea mutuală dintre zei și oameni primea expresie la început în ceea ce numim noi iubirea oamenilor între ei. Când omul a apărut la început pe Pământ, a devenit o ființă bisexuată. Această putere a iubirii, înrudirea oamenilor între ei, aceasta este cea prin care Divinul se exprima la începutul evoluției pământești. Zeii recepționează iubirea care pulsează în oameni și trăiesc din ea, așa cum animalul trăiește din oxigenul pe care i-l prepară planta. Iubirea care trăiește în omenire, este hrana zeilor. La început totul este bazat pe această iubire. Înrudirea de sânge îi unea pe oameni. Semințiile, hoardele, popoarele și așa mai departe, se întemeiau pe aceasta. Pe această iubire care se împletea în jurul celor două sexe se baza toată puterea zeilor, la începutul evoluției omenirii. Iubirea exista și mai înainte, ea a luat naștere înainte de bisexualitate. Ea exista mai înainte ca o iubire pe deplin conștientă. Apoi, când a luat naștere omul bisexuat, conștiența iubirii s-a întunecat. Din aceasta a devenit un instinct orb, senzualitatea, care nu este umplut de claritate luminoasă ci se manifestă doar ca instinct întunecat. Conștiența iubirii se înălțase la zei. Zeii tronau acum sus în conștiența iubirii, însă oamenii exercitau iubirea într-un instinct orb. Zeii se hrăneau din acest instinct orb al iubirii umane, căci din el lua naștere pentru ei lumina clară.
Există o posibilitate a clarvederii prin care devine vizibil tot ceea ce trăiește în om drept instincte oarbe. Zeii au avut această clarvedere la începutul evoluției omenirii, dar oamenii erau lipsiți de această aptitudine. Ei au fost umpluți de patimi, au fost năpădiți de ceea ce îndeamnă sexele unul către celălalt. Zeii trăiau în lumina astrală. Ei vedeau aceste instincte; ei trăiau din ele.
Așa cum noul regn vegetal a rămas în urmă și a împins înapoi regnul mineral, tot așa, dintr-un vechi regn de zei a luat naștere un nou regn de zei și omenirea în starea ei actuală. Anume, există și ființe care nu obținuseră conștiența deplină în lumina astrală. Pe când își începea omenirea existența pe Pământ, ele se aflau la mijloc între zei și oameni. Pe aceste entități le numim cetele lui Lucifer. Sub influența zeilor, care prin evoluția lor anterioară au obținut perfecțiunea, omul ar fi rămas fără lumina astrală, fără cunoaștere. Acești zei nu aveau alt interes decât ca omul să trăiască pe Pământ. Însă Lucifer trebuia să recupereze ceea ce neglijase mai înainte. El putea face acest lucru numai dacă se folosea și de ființa umană. Regnul uman avea existență senzorială. Lucifer nu avea existență senzorială. El trebuia să folosească trupurile oamenilor pentru a se putea ajuta pe sine însuși să progreseze. De aceea el trebuia să ofere omului darul de a privi în lumină ceea ce îi implantaseră zeii. Zeii îi implantaseră iubirea, însă Lucifer trebuia să îl ademenească să o privească în lumină. Avem deci omul, forma plăsmuită, înțelepciunea; mai departe, îl avem pe Lucifer, care dă lumină omenirii, și pe Dumnezeu, care îl străbate pe om cu iubire.
| Om Lucifer Dumnezeu |
– înțelepciune – lumină – iubire |
Lucifer se află cu omul într-o relație cu mult mai intimă decât zeii care tronează în iubire. Lucifer a deschis ochii omului. Prin faptul că omul deschide ochii și privește afară în lume, Lucifer privește afară în lume din lăuntricul omului. El își desăvârșește evoluția prin om. În măsura în care omul odihnea în sânul zeilor, el era un copil al lui Dumnezeu. În măsura în care a năzuit după cunoaștere, el era un prieten al lui Lucifer. Acestea primesc expresie în legenda Paradisului. Jehova l-a plăsmuit pe om. El este Spiritul Formei. El ar fi creat oamenii în așa fel încât ei să trăiască în iubire, fără cunoaștere. Atunci a venit Lucifer, șarpele, și a adus omului lumina cunoașterii, și prin aceasta și eventualitatea de a face răul. Jehova îi spune omului că iubirea, care s-a unit cu cunoașterea luciferică, va aduce suferință. Faptele celui care a sădit în om cunoașterea, lumina iubirii, sunt estompate de Jehova prin faptul că el adaugă iubirii, durerile.
În Cain îl vedem pe cel care se revoltă împotriva a ceea ce este creat prin iubirea consanguină. El taie legătura de rudenie. El este și reprezentantul independenței. Alături de iubirea pasivă, munca de cunoaștere activă, luminoasă. Iubirea – un dar al lui Jehova, cunoașterea – un dar al lui Lucifer. Iubirea trebuie să fie reglementată. Organizarea pentru legătura de familie este Legea de pe Sinai. Alături se află cunoașterea, lumina, care urmează să vină din oamenii înșiși, care are la origine pe purtătorul luminii ce acționează în ea. Și aceasta trebuie să fie aprofundată, trebuie să viețuiască o nouă fază. Aceasta poate avea loc numai prin aceea că nu domnește doar legea din afară. Legea a acționat din afară ca lege constrictivă. Ceea ce a adus Christos Pământului acționează din lăuntric. Este lumina care se înalță spre iubire, este Legea născută în suflet, pe care apostolul Pavel o numește har. Legea ce renăscuse din cea mai lăuntrică natură, era în același timp iubire și lumină, și ea a dat începutul unei noi evoluții pe Pământ. Sfântul Pavel îl numește pe Christos, Adam cel inversat.
La om a acționat asupra lui zeul iubirii, iar în el însuși Lucifer, lumina. Pentru a ajunge la iubire trebuia să se ajungă mai întâi la lumină. Prin venirea lui Iisus Christos această lumină a fost transformată în iubire. Iisus Christos reprezintă înălțarea luminii către iubire.
S-a vorbit mai devreme despre Lucifer ca despre celălalt pol, care a adus omenirii lumina. Pe Pământ trebuie să acționeze două puteri: Christos, purtătorul iubirii, și Lucifer, purtătorul luminii. Lumina și iubirea sunt cei doi poli pentru om. Omul trăiește acum sub influența acestor două puteri care apar ca polare. Zeii care au impulsionat iubirea au fost cândva lumină, iar lumina este chemată să devină iarăși iubire. Lumina poate fi folosită abuziv și poate duce la rău, dar ea trebuie să existe, dacă e ca omul să devină liber.
Primii creștini vedeau în Lucifer ceva ce trebuia să acționeze neapărat în natura umană. Abia mai târziu s-a schimbat concepția asupra acestuia. Numai cine a parcurs chinurile îndoielii se poate consolida în cunoaștere. Omenirea proaspăt creștină trebuie să mai fie încă ferită de lumină. Dar astăzi a venit timpul când alianța dintre iubire și înțelepciune trebuie să fie din nou încheiată. Ea este încheiată dacă știința este născută drept înțelepciune în inima omului, prin iubire. Această știință, care este născută drept înțelepciune în inima omului prin faptul că ea este înălțată spre iubire, este știința spirituală.
În antichitate exista Legea. Legea a devenit har prin Christos, prin aceea că Legea este înălțată din pieptul omenesc. Acum știința trebuie înălțată din nou către iubire. La organizarea exterioară a creștinismului, trebuie adăugat creștinismul lăuntric. Până acum creștinismul a putut realiza iubirea doar în organizarea sa. Dar acum trebuie să purtăm iubirea până în cele mai profunde adâncuri ale pieptului omenesc. Acum fiecare are încă iubire pentru părerea sa. Iubirea se află deasupra părerii numai dacă oamenii se pot suporta unii pe alții, în ciuda celor mai diverse păreri. Cele mai diverse păreri, una lângă alta – și deasupra iubirea. Atunci nu acționează doar părerea proprie, ci toate acționează împreună într-un mare cor.
