După ce am expus ieri, în chip de introducere, scopurile şi natura ştiinţei spiritului, încercăm astăzi să pătrundem direct în însăşi esenţa sa. S-ar putea ca acest lucru să aibă inconvenientul ca pentru cei care nu sunt încă familiarizaţi cu aceste probleme să rezulte ceva şocant; trebuie să ne înarmăm însă cu răbdare şi să înţelegem că ceea ce, la început, ne poate părea fără sens, cu timpul o să ni se arate ca fiind perfect întemeiat şi de înţeles.
Din tema aleasă de noi, vom examina mai întâi fiinţa umană.
Să ne reprezentăm această fiinţă umană, care suntem noi înşine. Este o structură foarte complicată, cea mai complicată pe care o putem întâlni în lumea cunoscută de noi. Iată de ce tot timpul ea a fost considerată, de spiritele cele mai pătrunzătoare, ca microcosmosul în opoziţie cu macrocosmosul, cu Universul. Paracelsus [Nota 11] a folosit o metaforă foarte frumoasă pentru a caracteriza natura înconjurătoare: contemplaţi natura înconjurătoare şi reprezentaţi-vă fiecare fiinţă – plantă, animal, piatră – ca o literă a unui alfabet, apoi un cuvât compus din aceste litere; iată omul.
Astfel se confirmă cuvintele lui Goethe [Nota 12]: Trebuie să înţelegem întreaga natură, pentru a înţelege omul. Ceea ce voi spune eu astăzi nu va fi decât o schiţă a ceea ce este esenţa omului. În raport cu modul în care vom investiga natura omenească în zilele următoare, expunerea de astăzi va fi ca un desen în cărbune faţă de un tablou.
Când examinăm cu simţurile noastre fizice omul în calitate de fiinţa pământeană aşa cum ni se prezintă el nouă, când îl văd ochii noştri şi îl pipăie mâinile noastre, el este considerat, din punct de vedere materialist, ca ceva integral, ca o fiinţă în totalitatea sa. Pentru o concepţie mai aprofundată, adică spirituală a lumii, aceasta nu este decât o mică parte a omului, pe care noi o putem percepe cu simţurile noastre fizice; este partea pe care o dezmembrează şi disecă anatomistul, care caută în felul acesta să-l înţeleagă pe om cu ajutorul raţiunii, pe care-l desface până la celulele care nu pot fi văzute decât la microscop, încercând să-şi construiască o imagine despre structura organelor izolate şi despre modul lor de a acţiona.
Ştiinţa consideră că toate acestea aparţin corpului fizic. Dar astăzi corpul fizic este perceput în mod eronat, crezându-se că omul, pe care îl avem în faţa noastră, nu ar fi decât acest corp fizic. De fapt, dimpotrivă, de el sunt strâns legate mădulare superioare ale naturii omeneşti, care acţionează prin acest corp fizic şi-l fac să ni se înfăţişeze ca om, aşa cum ni se prezintă fiecare din semenii noştri. Corpul fizic ar avea un cu totul alt aspect dacă l-am putea separa de elementele sale superioare. Toate substanţele şi toate forţele care acţionează în diferitele minerale – fier, arsenic, carbon etc. – interacţionează şi în substanţele corpului omenesc şi ale corpurilor fizice ale animalelor şi ale plantelor.
Simpla înţelegere a ceea ce constituie diferenţa dintre acest corp fizic şi celelalte substanţe fizice care ne înconjoară în lumea minerală ne îndrumă spre mădularele superioare ale naturii umane. Dumneavoastră ştiţi că acest edificiu admirabil care este corpul fizic ascunde în sine ceea ce noi numim viaţa lui interioară, conştienţă, plăcere şi suferinţă, bucurie, iubire şi ură; că acest corp fizic nu conţine numai substanţele lumii minerale, ci şi gânduri. Percepeţi roşeaţa obrajilor, culoarea părului, dar nu vedeţi trăirile de plăcere şi suferintă, de bucurie şi durere etc. din corpul fizic. Noi nu vedem nimic din toate acestea şi totuşi totul se întâmplă în interiorul învelișului nostru din piele. Aceasta constituie dovada cea mai strălucită şi cea mai incontestabilă că trebuie să existe ceva mai mult decât substanţele fizice.
Lacrima pe care o vedeţi curgând este expresia pur fizică a suferinţei resimţite în interior. Observaţi lumea minerală. Ea vă priveşte mută. Acolo nu se percepe nici o bucurie, nici o durere. Piatra nu are nici sentiment, nici conştientă, ca ale noastre. Pentru cercetătorul ştiinţei spiritului piatra este comparabilă cu unghiile noastre sau cu dinţii noştri. Observaii o unghie: nici ea nu are simţire, nici senzaţie, şi cu toate acestea face parte din noi. Asa cum în noi trebuie să fie ceva care induce formarea unghiilor şi a dinţilor, tot aşa şi în lume există ceva care formează mineralele. Unghiile, ele însele, sunt lipsite de conştienţă, dar apartin de ceva conştient. Pentru o gânganie care trece peste o unghie, aceasta este poate un mineral. La fel stau lucrurile când noi nu remarcăm faptul că există o conştienţă dincolo de acest pământ mineral. Căci tot aşa cum există o conştienţă situată în spatele unghiilor, există o conştienţă situată în spatele mineralelor. Vom vedea că există o lume şi o conştienţă care stau la baza lumii minerale. Această constienţă-Eu a lumii minerale este deasupra noastră, după cum şi conştienţa insectei care trece peste unghia noastră este ea însăşi dominată de conştienţa noastră, care se află în spatele unghiei.
Filosofia rosicruciană atribuie această conştienţă a mineralului unei lumi pe care ea o numeste lumea înţelegerii*; acolo se află conştienţa mineralului şi acolo, de asemenea, ia naştere înţelegerea omenească, în baza căreia ne formăm gânduri. Dar gândurile care trăiesc în noi sunt un lucru înşelător. Lumea gândurilor omeneşti este, faţă de entităţile acestei lumi a înţelegerii, ceea ce este umbra noastră faţă de noi înşine. Tot aşa cum umbra de pe perete nu mă reprezintă pe mine, ci este, de fapt, numai umbra mea, tot aşa gândurile oamenilor sunt numai imagini de umbră ale lumii spiritului. Dar faptul că un gând este înţeles se bazează pe faptul că în lumea înţelegerii există în mod real o entitate care produce acest gând. Este o lume în care gândurile noastre sunt entităţi reale pe care le putem întâlni, tot aşa cum întâlnim pe Pământ pe semenii noştri. Pentru iniţiat aceasta este Devachanul superior, Arupa Devachan al indienilor sau lumea mentală superioară, aceasta este lumea înţelegerii rosicrucienilor. Când un iniţiat parcurge lumea fizică, viaţa îi vorbeşte prin fiecare colţişor de pământ şi el percepe în totalitate manifestările unei alte lumi. Şi cum prin corpul nostru fizic nu suntem decât părţi ale acestei lumi fizice, noi avem şi o conştienţă fizică subordonată, care se poate ridica până la această lume a raţiunii, şi anume până acolo unde se află conştienţa lumii minerale.
* În textul german (p. 29 carte, p. 44 caiet) întâlnim cuvântul Vernunftwelt, pe care noi l-am tradus prin „lumea înţelegerii”. Limba germană posedă doi termeni pentru „raţiune” şi „înţelegere”: Verstand şi Vernunft. Goethe deosebeşte în mod expres cei doi termeni: „Înţelegere (Vernunft) se adresează la ceea ce este în curs de devenire, raţiune (Verstand) la ceea ce a devenit”. Astfel, lumea materială este devenirea asupra căreia se exercită raţiunea şi Devachanul superior este cel al devenirii, procese asupra cărora se exercită înţelegerea noastră. Este vorba de o precizare de cea mai mare importanţă, dacă vrem să ajungem într-adevăr în fondul lucrurilor (nota trad. francez).
Aşadar, corpul nostru fizic este, prin substanţialitatea sa, de natură minerală şi conştienţa acestui corp fizic se va afla unde se află şi conştienţa lumii minerale.
Care este deci diferenţa între acest corp fizic şi un mineral, de exemplu, un cristal de cuarţ? Dacă comparăm corpul nostru cu un cristal, vom vedea imediat că el este un lucru foarte complicat. Să ne reprezentăm diferenţa între un mineral şi o fiinţă vie. Dacă ne mărginim la substanţe, nu există nici o diferenţă, căci găsim exact aceleasi substanţe în fiinţa vie ca şi în mineral, numai structura este mult mai complexă în primul caz.
Forma mineralului se menţine prin ea însăşi. Nu acesta este cazul pentru fiinţa vie, plantă, animal sau om. De îndată ce substanţa devine atât de complexă încât nu se mai poate menţine prin ea însăşi şi ar trebui să se descompună, ceva din această substanţă împiedică descompunerea şi avem în faţa noastră ceea ce numim o fiinţă vie. De aceea ştiinţa spiritalui spune: O fiinţă vie s-ar descompune de la sine în elementele ce o compun, dacă nu ar exista în ea însăşi ceva care împiedică această descompunere. Corpul eteric sau corpul vital este cel care se opune acestei descompuneri. Dar acest corp eteric este o formaţie de o cu totul altă natură decât substanţele din care este făcut corpul fizic. Corpul vital este înzestrat cu proprietatea de a elabora şi de a menţine în fiecare fiinţă vie substanţele fizice în stare complexă şi de a împiedica descompunerea lor. Ceea ce se manifestă astfel în mod exterior noi numim viaţă. Acest corp eteric sau vital, sau corp al forţelor plăsmuitoare nu poate fi perceput cu ochiul fizic, dar el este perceptibil pentru prima treaptă a clarvederii şi datoria clarvăzătorului este să se exerseze să-l perceapă, aşa cum noi percepem corpul fizic cu ochii fizici. Ştiinţele naturale moderne sunt şi ele în căutarea acestui corp eteric, dar nu-şi fac o reprezentare despre el decât prin speculaţii şi vorbesc, de exemplu, despre forţa vitală, despre energia vitală.
Cum se prezintă deci acest corp eteric privirii clarvăzătoare?
Când observaţi cu privirea clarvăzătoare un obiect al lumii minerale, să spunem un cristal de cuarţ, şi în acest scop faceţi abstracţie de substanţa fizică printr-un fel de abatere a atenţiei, nu percepeţi nimic în spaţiul ocupat de cristalul fizic. Spaţiul este gol. Dacă, din contră, observaţi în acelaşi fel o fiinţă vie, plantă, animal sau om, atunci acest spaţiu ocupat de corpul fizic nu este vid, ci este umplut cu un fel de formă luminoasă. Este corpul eteric evocat mai înainte. Acest corp eteric nu este acelaşi la toate fiinţele vii, ci este chiar extrem de diferit, atât prin forma cât şi prin dimensiunea sa, în funcţie de gradul de evoluţie la care se află o fiinţă. La plante, corpul eteric are o formă cu totul diferită de cea a plantei însăşi. La animal, el este mai asemănător cu forma exterioară a acestuia, iar la om corpul eteric se prezintă ca o formă de lumină coincizănd aproape perfect cu cea a corpului fizic. Astfel, dacă se observă, de pildă, un cal se vede cum acest corp eteric depăşeşte destul de mult capul animalului sub o formă luminoasă, dar urmăreste aproximativ forma capului său, pe când la omul de azi corpul eteric depăşeşte numai cu foarte puţin creştetul şi părţile laterale ale capului.
În ceea ce priveşte substanţialitatea corpului eteric, reprezentările pe care şi le fac oamenii sunt de obicei cu totul eronate. Şi în Societatea teosofică au fost spuse multe lucruri inexacte sau pretându-se la confuzie în legătură cu corpul eteric, dar acest fapt face parte din bolile copilăriei acestei societăţi şi ele trebuie să fie depăşite. Ca să vă faceţi o imagine exactă despre această substanţialitate a corpului eteric voi folosi o comparație.
Imaginaţi-vă că dispuneţi de o sută de mărci, pe care le cheltuiţi treptat; capitalul dumneavoastră se micşorează, până când dispare complet. Dar se poate depăşi acest punct reducându-vă şi mai mult capitalul, acumulând o sumă negativă, altfel spus, datorii. Astfel, având datorie zece mărci posedăm mai puţin decât nimic.
Transpuneţi aceasta într-un alt domeniu. Imaginaţi-vă o bătălie, cu vuietul său asurzitor; apoi vă îndepărtaţi şi vuietul scade, totul devine din ce în ce mai estompat, până în momentul când nu mai auziţi nimic. Dacă ne cufundăm şi mai mult în această „neauzire”, creşte densitatea liniştii, se depăşeşte absenţa zgomotului. O astfel de linişte există în mod efectiv, este o încântare extremă, chiar dacă omului obişnuit nu-i este uşor să şi-o poată reprezenta.
Imaginaţi-vă că aplicaţi exemplele precedente la densitatea substanţelor; vă veţi afla mai întâi în prezenţa a trei stări ale materiei general cunoscute: solidă, lichidă şi gazoasă. Tot aşa cum averea poate fi redusă până la a deveni negativă, şi substanţa se poate rarefia progresiv, până dincolo de starea gazoasă. Reprezentaţi-vă o substanţă care ar fi opusul substanţei fizice şi veţi avea o idee aproximativă despre ceea ce alcătuieşte eterul.
După cum averea negativă are proprietăţi inverse pozitivului – plusul de avere te face bogat, minusul de avere te face sărac; cu cât sunt mai bogat, pot cumpăra mai multe lucruri; cu cât averea este mai mică, pot cumpăra mai puţine –, tot astfel şi eterul universal, din care corpul eteric al fiecărei fiinţe vii nu este decât o parte, are alte proprietăţi, opuse celor ale substanţei fizice. La fel cum substanţa solidă tinde să se disocieze, corpul eteric tinde să menţină coeziunea şi să împiedice corpul fizic să se dezagrege. Această disociere în substanţele sale de bază începe, la orice fiinţă vie, chiar în momentul când corpul eteric părăseşte corpul fizic, altfel spus, când se instalează moartea fizică. Astfel, am urmărit materia într-o lume unde ea are efecte opuse celor ale materiei noastre fizice.
Afirmând că la om corpul eteric se aseamănă cu corpul fizic, eu enunț un fapt care trebuie cunoscut şi care trebuie amintit aici, întrucât din acesta rezultă consecinţe importante pentru expunerile viitoare. Această afirmaţie are o valoare relativă deoarece, în realitate, corpul eteric este foarte diferit de corpul fizic şi nu se aseamănă cu el decât în partea sa superioară, a capului. El diferă mult de corpul fizic, datorită faptului că din punct de vedere al sexului se deosebeşte de acesta. Corpul eteric al bărbatului este feminin şi, invers, cel al femeii este masculin. Astfel, fiecare fiinţă omenească este bisexuată; sexul fizic nu este decât o expresie exterioară, având polul său opus în corpul eteric. Aşa cum magnetul are un pol nord şi un pol sud, unul neputând exista fără celălalt, la fel avem şi aici un pol şi contrarul său.
Acest corp eteric, numit şi corpul vieţii sau corpul forţelor plăsmuitoare, este, aşadar, al doilea mădular constitutiv al entităţii omeneşti şi rămâne intim legat de corpul fizic de la naştere până la moarte, desprinderea sa de corpul fizic reprezentând tocmai moartea.
Corpul fizic este mai întâi edificat de corpul eteric, care este, ca să spunem aşa, arhitectul corpului fizic. Pentru a vă face o idee despre el, aveţi imaginea apei şi a gheţii. Când apa se răceşte, ea îşi schimbă forma şi devine gheaţă. Tot aşa cum gheaţa se naşte din apă, prin densificare, corpul fizic se formează plecând de la corpul eteric.
Gheaţă-apă, corp fizic-corp eteric, aceasta înseamnă că forţele corpului eteric au devenit tangibile, fizic perceptibile în corpul fizic. Aşa cum în apă erau deja prezente forţele care se manifestă în gheaţa solidă, tot astfel preexistă în corpul eteric toate forţele de edificare ale corpului fizic. Astfel, în corpul eteric preexistă, de exemplu, o forţă din care se vor individualiza inima, stomacul, creierul etc. În corpul eteric există o structură pentru fiecare organ al corpului nostru, dar aceste structuri sunt curenţi de forţe şi nu substanţe. Omul are corp eteric, ca animalele şi plantele, deci ca toate fiinţele fizice dotate cu viaţă.
Ne putem întreba: Au şi plantele un fel de conştienţă, ca cea percepută pentru lumea mineralelor? Am văzut că investigaţia spirituală descoperă conştienţa mineralelor în lumea superioară a înţelegerii, de unde emană şi gândurile noastre.
Aşa cum degetele nu au o conştienţă proprie, aşa cum conştienţa unui deget aparţine conştienţei omului întreg, tot astfel şi plantele fac parte dintr-o conştienţă care se situează în lumea înţelegerii inferioară, a lumii stelare, a lumii cereşti, a lumii Rupa Devachanului. Când investigatorul păşeşte în această lume, el întâlneşte sufletele plantelor. Acolo, sufletele plantelor sunt fiinţe la fel cu noi, aici. Aceste fiinţe se comportă faţă de plante ca omul faţă de degetele sale.
Conştienţa plantelor are deci punctul său de ancorare în Devachanul inferior. În el prind rădăcină forţele care sunt la originea oricărei creşteri şi a oricărei construcţii organice. În el îşi au rădăcina forţele care construiesc propriul nostru corp fizic, deci forţele arhitectului corpului nostru fizic, care este corpul eteric. Conştienţa lumii vegetale este de un nivel infinit superior şi infinit mai înţeleaptă decât conştienţa omenească.
Aceasta vă va apărea mai clar dacă vă gândiţi la înţelepciunea inclusă nu numai în corpul fizic al omului, dar şi în acela al tuturor fiinţelor înzestrate cu un corp eteric, deci al tuturor fiinţelor vii. Ce imensă înţelepciune necesită edificarea corpului fizic al celei mai simple dintre fiinţele vii, fără a mai vorbi de formaţia cea mai elaborată din toate fiinţele terestre: corpul omenesc!
Examinaţi sub acest aspect partea superioară a unui femur omenesc şi vedeţi cu ce artă sunt articulate, după toate regulile arhitecturale, trabeculele osoase! La acest nivel, femurul comportă o structură infinit mai complexă decât pare când este privit din exterior; el e format dintr-o reţea de filamente osoase îmbinate în aşa fel şi formând între ele asemenea unghiuri, încât cu minimum de substanţă reuseşte să suporte greutatea întregului corp. Realmente este o operă de artă superioară celei mai complicate construcţii de poduri şi nici o tehnică inginerească din lume nu ar putea-o egala. Sau examinaţi structura inimii; înţelepciunea omului rămâne copilărească în comparaţie cu ea. Şi ce nu îndură această inimă, expusă zilnic la distrugere prin folosirea excitantelor: cafea, alcool şi nicotină.
Realizarea acestei minuni care este corpul fizic cere forţe care se ridică până în lumea astrală, şi numai fiinţele acestei lumi astrale sunt destul de abile, dacă putem spune aşa, pentru a putea construi un astfel de corp fizic.
Acum ajungem la al treilea mădular al entităţii omeneşti. Plantele au un corp fizic și un corp eteric; lor le lipseşte totuşi ceva ce au animalele şi omul, ele nu simt nici suferinţă nici bucurie, nici durere nici senzaţie. Aceasta este diferenţa între oameni şi animale, pe de o parte, şi plante, de cealaltă parte. Ea rezidă din faptul că omul şi animalul sunt sediul unor procese interne. Ştiinţa modernă a vrut chiar să le atribuie şi plantelor o senzaţie, plecând de la fenomenele observate la ele. Este dezolant să constaţi acest mod nepermis de a manipula conceptele, căci aici nu au loc fenomene interne proprii oricărei senzaţii, deoarece, în acest caz, ar trebui să atribuim o asemenea „senzaţie” şi hârtiei albastre de turnesol. Aşa se întâmplă când se caută senzaţia în lumea fizică. În lumea fizică nu se poate descoperi nici o senzaţie în procesele care apar la anumite plante; pentru aceasta trebuie să pătrundem în lumile cereşti. Pentru a evita orice fel de neînţelegere menţionăm că la plantele aşa-zis reactive, cum e mimoza, acest proces de excitaţie nu se reflectă în lumea fizică ca senzatie, ci numai în lumea înţelegerii inferioară, unde se află conştienţa plantei. Aici, în lumea fizică, numai omul şi animalul cunosc dorinţe şi pasiuni, bucurii şi dureri. De ce? Deoarece în afară de corpul fizic şi de corpul eteric ele mai au şi corp astral, al treilea mădular al entităţii omenesti.
Pentru clarvăzător corpul astral se prezintă astfel: omul apare învelit într-un nor ovoidal în care se exprimă fiecare senzaţie, fiecare impuls, fiecare pasiune. Corpul astral este vectorul plăcerii şi al suferintei, al bucuriei şi al durerii. Acest al treilea mădular se comportă în mod diferit faţă de corpul fizic şi de corpul eteric. Când omul doarme, în pat rămâne numai corpul fizic şi corpul eteric, în timp ce corpul astral şi Eul se desprind de primele două. Dimpotrivă, dacă corpul astral şi corpul eteric ies din fizic, survine moartea, şi cu ea descompunerea corpului fizic.
De ce acest mădular este numit corp astral? Nu există pentru el o expresie mai adecvată. El joacă un rol important, pe care trebuie să-l lămurim. În timpul nopţii corpul astral nu rămâne inactiv deoarece, aşa cum poate percepe clarvăzătorul, el acţionează asupra corpului fizic şi asupra corpului eteric. În timpul zilei, vă uzaţi corpul dumneavoastră fizic şi eteric, căci tot ceea ce facem deteriorează corpul fizic, şi expresia acestei deteriorări este oboseala. Or, ceea ce a fost uzat în timpul zilei, corpul astral repară în timpul nopţii. În mod efectiv corpul astral elimină oboseala în timpul somnului. De unde importanţa şi necesitatea acestuia. Clarvăzătorul poate realiza această reparaţie în mod conştient. Ceea ce produce înviorare în timpul somnului se întemeiază pe o acţiune corespunzătoare a corpului astral asupra corpului fizic şi corpului eteric. Întrucât corpul astral trebuie să se întoarcă mai întâi în corpurile fizic şi eteric, împrospătarea datorată somnului nu apare decât progresiv, adică la circa o oră după trezire.
Un alt lucru important este legat de această eliberare a corpului astral în timpul somnului: când în timpul stării de veghe zilnice corpul astral intră în legătură cu lumea exterioară, el este constrâns să trăiască în legătură cu corpul fizic şi corpul eteric; dar când, în timpul somnului, se desprinde de corp, el este eliberat de legăturile corpului fizic şi ale corpului eteric. Acum are loc ceva minunat: corpul astral se extinde până la lumea constelaţiilor, unde se află entităţile sufletesti ale plantelor, şi din această lume îşi extrage forţele sale. Corpul astral se odihneşte în lumea unde se află stelele. Este lumea armoniei sferelor a pitagoricienilor. Aceasta este o realitate şi nu o fantezie. Când trăieşti în mod conştient în această lume percepi în plan sonor forţele şi relaţiile dintre stele. În acest sens, Goethe era un iniţiat, şi al său Prolog în Cer poate fi înţeles plecând de aici:
„Se-ntrece-n cântec vechiul Soare
Cu-al sferelor acord fratern,
Iar trecerile-i necesare
Cu bolţi de tunete s-aştern.
Privind sorb îngerii putere,
Dar nu-ndrăznesc a iscodi;
Înalt-urzitele mistere
Au gloria din prima zi.”
(Faust, I şi II, traducere de Ştefan Augustin Doinaş, Editura Univers, 1982)
Goethe nu este în general prea bine cunoscut şi nu se ştie că el era iniţiat; se spune în mod simplist: Un poet foloseşte astfel de imagini. Dar Goethe ştia că Soarele este în centrul unui sistem şi că el se manifestă în calitate de spirit solar. Astfel, Goethe foloseşte această imagine, spunând mai departe:
„Ascultaţi vârtej de Hore!
În urechi de duhuri cor e
Pasul noii Aurore
Porţi de stânci pe osii crâşcă.
Phoebus roţi de trăsnet mişcă
Tună razele-n extaz!
Dulce ropot, sfântă larmă!
Ochi orbesc, urechi se sfarmă
Neauzitul n-are glas.”
(Faust, Act I, traducere de Ştefan Augustin Doinaş, Editura Univers, 1982)
Corpul astral trăieşte în această lume a astrelor în timpul nopiii. Şi dacă ziua el intră într-un fel de disonanţă cu lucrurile pământeşti, în timpul somnului este reinserat în lumea astrelor. Dimineaţa revine cu forţe luate din acea lume. Când ieşim din lumea somnului, luăm cu noi această armonie a sferelor. În lumea constelaţiilor, în lumea astrală îşi are corpul astral adevărata sa patrie, şi din această cauză a şi fost numit astfel. Aşadar, am făcut cunoştinţă cu trei mădulare ale entităţii umane: corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral.
Proxima dată vom face cunoştinţă cu al patrulea mădular al fiinţei omenești, cu Eul. Eul este acel mădular care dă omului calitatea de încununare a Creaţiei şi care-l ridică deasupra animalului.
Animalul încă nu dispune de o constienţă asemănătoare cu cea a omului; el posedă, este adevărat, o conştienţă, aşa cum am văzut-o la plantă şi mineral. Dar această conştienţă animală se află în lumea astrală. Al patrulea mădular al omului, Eul, este legat de celelalte trei, constituind tetrada sacră a omului de care vorbeau vechile școli.
Astfel, omul are în comun cu mineralul corpul fizic, corpul eteric cu planta şi corpul astral cu animalul. Eul îl are numai el, şi aceasta îl ridică deasupra oricărei alte fiinţe. Noi aflăm în om un fel de esenţă a tot ceea ce se află răspândit în jurul nostru. De fapt: un microcosmos! Iată de ce cunoaşterea omului implică cunoaşterea prealabilă a tot ceea ce se află în jurul nostru.
Astfel, cele trei mădulare constitutive, cele trei corpuri, trebuie să fie considerate ca trei învelişuri, ţesute din elementele cele mai diverse, învelişuri în care locuim noi, altfel spus, locuieşte Eul, cu mădularele cele mai subtile ale fiinţei noastre, cu partea noastră nemuritoare.
