Dat fiind faptul că sarcina noastră de azi este aceea de a urmări în continuare destinul omenesc în călătoria sa prin lumea spirituală, este bine să ne facem în prealabil o reprezentare despre ceea ce înseamnă o lume în sensul știinţei spiritului.
Impresia pe care o avem despre lumea care ne înconjoară depinde de aptitudinile şi de organele de care noi dispunem pentru perceperea ei. Dacă am avea alte organe, lumea ne-ar apărea cu totul diferită. Dacă, de exemplu, omul ar fi lipsit de ochi, dar ar dispune, să spunem, de un organ de percepere a electricităţii, el nu ar vedea această cameră inundată de lumină, ci electricitatea circulând prin firele care traversează încăperea; ar vedea-o sclipind, ţâsnind şi scurgându-se peste tot. Astfel, ceea ce numim lumea noastră depinde de organele noastre senzoriale.
Tot astfel, lumea astrală nu este decât o sumă de fenomene pe care omul o simte în jurul său când este separat de corpul fizic şi de corpul eteric şi când poate utiliza aceste forţe în interiorul lui pentru a percepe ceea ce altfel nu vede. Organele de percepţie ale lumii astrale sunt cele ale corpului astral, aşa cum organele de simţ pentru lumea fizică sunt cele ale corpului fizic. Să ne referim acum la lumea astrală.
Clarvăzătorul poate percepe lumea astrală deja aici, în corpul fizic, graţie metodelor de care vom vorbi mai departe. Această lume astrală diferă mult de lumea noastră fizică. Vă puteţi face o idee despre ceea ce vă înconjoară în lumea astrală evocând în sufletul dumneavoastră ultima rămăşiţă pe care omul o mai are din clarvederea de odinioară, care este visul. Cunoaşteţi din experienţă această viaţă onirică, această lume de imagini haotice. La urma urmei, de ce visează omul? În timpul somnului, corpul fizic şi corpul eteric se odihnesc în pat, în timp ce corpul astral pluteşte deasupra lor. În somnul profund, fără vise, corpul astral este complet desprins de corpul eteric; în vis, corpul astral rămâne legat de corpul eteric prin prelungirile cu care omul percepe imaginile mai mult sau mai puţin compexe ale lumii astrale. Lumea astrală este tot atât de permeabilă ca imaginile de vis, ea este ţesută din vise. Dar aceste vise se deosebesc de cele obişnuite prin aceea că ele sunt o realitate, tot aşa cum este reală lumea fizică. Modul de a percepe se aseamănă mult cu percepţia onirică, ea fiind, de asemenea, simbolică. Toţi ştim că lumea onirică este simbolică. Ceea ce este adus în somn din lumea exterioară este simbolizat de vis. Cu ajutorul câtorva exemple vă va fi uşor să înţelegeţi cum simbolizează visul, plecând de la o simplă impresie exterioară.
Visaţi, de exemplu, că prindeţi un brotăcel; simţiţi pielea sa lucioasă; trezindu-vă, constataţi că ţineţi în mână colţul rece al cearceafului. Sau visaţi că sunteţi în colţul unei pivniţe rău aerisite şi plină de pânze de păianjen; vă treziţi cu durere de cap. Sau visaţi şerpi şi constataţi la trezire că aveţi colici intestinale. Sau un academician visează o poveste lungă în legătură cu un duel, din momentul când a fost bruscat până în momentul final, când se trezeşte datorită bubuitului de pistol şi constată că un scaun s-a răsturnat. Întreaga desfăşurare a acestui ultim vis vă atrage atenţia asupra condiţiilor de timp foarte diferite. Nu numai că timpul se derulează de-a-ndoaselea, dar şi noţiunea de timp pierde orice semnificaţie cu privire la ceea ce este trăit în vis. În mai puţin de o secundă se visează o întreagă viaţă, aşa cum în momentul unei căderi în gol sau în caz de înec întreaga noastră existenţă se derulează prin faţa ochiului sufletesc. Ceea ce caracterizează toate exemplele citate este faptul că ele reprezintă imagini pentru ceea ce le-a ocazionat. În general, aşa stau lucrurile în lumea astrală. Şi noi avem prilejul să interpretăm aceste imagini. Aceeaşi impresie astrală se traduce întotdeauna prin aceeaşi imagine în mod regulat şi armonios, pe când imaginile de vis devin haotice. În cele din urmă, ne putem orienta tot atât de bine în lumea astrală ca şi în lumea fizică.
Lumea astrală este ţesută dintr-o multitudine de asemenea imagini, dar ele sunt expresia entităţilor psihice. După moarte, toţi oamenii sunt învăluiţi cu astfel de imagini, care sunt, în parte, foarte bogate în culori şi în forme. Astfel, când omul adoarme, corpul său astral apare sub forme şi culori mobile, instabile. Toate entităţile astrale apar colorate. Cel care vede astralul percepe aceste entităţi într-o mare de culori mişcătoare.
Lumea astrală are o particularitate care îl surprinde pe cel care aude vorbindu-se de ea pentru prima dată: aici totul este inversat, ca într-o oglindă; din acest motiv, ca discipoli, trebuie să vă obişnuiţi treptat să vedeţi corect. De exemplu, cifra 365 corespunde cifrei 563. Aşa stau lucrurile cu tot ce se percepe în lumea astrală. Astfel, tot ce pleacă de la mine pare să vină în întâmpinarea mea. Este foarte important să ţinem cont de aceasta deoarece trebuie să ştim ce se întâmplă când, în anumite stări de boală, se formează astfel de imagini astrale. În delir, asemenea imagini sunt frecvente şi bolnavii pot vedea tot felul de figuri care se strâmbă, care vin în întâmpinarea lor, căci în asemenea stări patologice lumea astrală este deschisă omului. Aceste imagini sunt de aşa natură, încât lucrurile par că se reped asupra omului, când în realitate persoana respectivă le emană. Medicii vor trebui să ştie acest lucru pentru viitor, deoarece aceste aspecte vor fi din ce în ce mai frecvente, datorită aspiraţiilor religioase refulate. Este o experienţă similară cu cea pe care-o include motivul tabloului bine cunoscut reprezentând ispita Sfântului Anton. Dacă gândiţi până la capăt acest lucru nu vi se va mai părea bizar că în lumea astrală timpul, de asemenea, se inversează. Experienţele visului vă fac să întrevedeţi acest lucru. Reamintiţi-vă exemplul citat, al duelului. Totul se desfăşoară în sens invers, chiar timpul. Astfel, se poate ca în imaginea astrală să se succeadă, în viziune, mai întâi fructul, apoi floarea şi la sfârşit sămânţa arborelui.
În lumea astrală, după moarte – este perioada de dezobişnuire –, toată existenţa se desfăşoară invers şi este retrăită de la sfârşit spre început, terminând cu primele impresii din copilărie. Aceasta se derulează însă mult mai rapid decât în lumea fizică şi durează cam o treime din existenţa pământească. În această retrospectivă inversă a vieţii se vieţuiesc încă multe alte lucruri. Presupuneţi că aţi murit la optzeci de ani şi că vă retrăiţi existenţa până la patruzeci de ani. Atunci aţi dat o palmă cuiva, provocându-i astfel o durere. Acum, lucrul acesta se petrece în lumea astrală, şi această senzaţie dureroasă va apărea, dacă se poate spune astfel, tot ca o reflectare; aceasta înseamnă că dumneavoastră înşivă resimţiţi durerea pe care a simţit-o celălalt datorită palmei pe care i-aţi dat-o. La fel stau lucrurile, desigur, şi cu toate evenimentele agreabile. Şi numai după ce şi-a retrăit întreaga sa existenţă omul intră în lumea cerească. Textele religioase conţin adevăruri care trebuie luate ad litteram. Dacă aveţi în vedere cele pe v-am spus, înţelegeţi că omul nu ajunge în lumea spirituală – pe care Biblia o numeste Împărăţia cerurilor – decât după ce a retrăit toată existenţa sa în sens invers, până la copilărie. Aceasta stă la baza cuvintelor lui Hristos: „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” [Nota 15]. Numai după ce şi-a parcurs viaţa în sens invers, până la stadiul copilăriei, omul se desprinde de corpul său astral şi intră în lumea spirituală.
Acum trebuie să vă descriu această lume spirituală. Această Împărăţie a cerurilor diferă de lumea fizică mai mult decât lumea astrală. Întrucât totul nu se poate descrie decât cu ajutorul expresiilor împrumutate din lumea fizică, asemenea descrieri, încă mai mult decât cele referitoare la lumea astrală, nu au decât valoarea unor comparaţii.
Şi în Împărăţia cerurilor există o triadă ca şi aici pe Pământ. Dacă distingem aici trei stări de agregare ale materiei – solidă, lichidă şi gazoasă – după care se împarte Pământul în continente, oceane şi atmosferă, se pot distinge, bineînţeles cu titlu de comparaţie, trei regiuni analoage şi în lumea spirituală. Doar că regiunea continentelor este constituită acolo din altceva decât rocile şi pietrele noastre. Să precizăm că ceea ce acolo este pământul solid al ţinutului reprezintă arhetipurile a tot ceea ce este fizic. Toate lucrurile fizice îşi au arhetipurile lor, chiar şi omul. Pentru clarvăzător aceste arhetipuri apar ca un fel de negativ, altfel spus, spaţiul este perceput ca un fel de siluetă înconjurată de o lumină radiantă. Dar această siluetă nu este omogenă, corespunzând din acest punct de vedere cu sângele sau nervii, pe când arhetipul unei pietre sau al unui mineral se manifestă printr-un spaţiu în mod uniform vid, înconjurat şi el de o strălucire luminoasă. Pe Pământ călcaţi concret pe roci solide, acolo păşiţi pe arhetipurile lucrurilor lumii fizice. Din ele este alcătuit solul acestei lumi spirituale. Când omul accede în această lume, el are întotdeauna o viziune foarte exactă: este momentul când percepe arhetipul propriului său corp fizic. Omul vede în mod clar arhetipul propriului său corp întins în faţa sa, căci el însuşi este spirit. Aceasta se produce cam la treizeci de ani după moarte, în urma unei existenţe normale; atunci se încearcă sentimentul elementar: Acesta esti tu. Plecând de la o asemenea cunoaştere, filosofia vedică a alcătuit un precept de bază al cunoaşterii: „Tat tvam asi”, tu eşti acesta. Orice alte expresii similare emană dintr-o profundă cunoaştere a spiritualului.
A doua regiune a ţinutului spiritului este cea a oceanelor. Tot ceea ce este dotat cu viaţă în lumea fizică şi posedă datorită acestui fapt un corp eteric se comportă, în ţinutul spiritului, ca un element fluid. Astfel, ţinutul spiritelor este traversat de o curgere de viaţă neîncetată şi se adună ca în bazinul unei mări, ca apa în mare sau şi, mai bine spus, ca sângele circulând în vasele sanguine şi convergând spre inimă.
În al treilea rând avem regiunea atmosferei ţinutului spiritelor, formată din toate pasiunile, impulsurile, sentimeutele etc. Toate acestea se află acolo, sus, ca percepţie exterioară, aşa cum sunt fenomenele atmosferice aici, pe Pământ. Toate acestea turbionează în atmosfera Devachanului. În calitate de clarvăzător, se pot astfel percepe în ţinutul spiritelor suferinţele îndurate şi bucuriile resimţite pe Pământ. Orice pasiune, orice ură şi tot ceea ce li se aseamănă produc în ţinutul spiritelor efectul unei furtuni. Astfel, efectul unei bătălii este resimţit de un clarvăzător ca o vijelie în lumea Devachanului. Întreg spaţiul spiritual este parcurs atât de bucurii cât şi de pasiuni înspăimântătoare. Şi, tot aşa, se poate vorbi de urechi spirituale. Dacă aţi progresat atât de mult încât aţi obţinut accesul la această lume a Devachanului, puteţi vedea şi auzi acolo fenomenele unduitoare şi ceea ce percepeţi este armonia sferelor.
Am caracterizat domeniul spiritualului până la această treaptă şi am văzut că:
| arhetipurile tuturor formelor fizice | = continent | al Devachanului |
| arhetipurile oricărei vieţi | = mare | a Devachanului |
| orice psihism, orice sentiment etc. | = atmosferă | a Devachanului |
În viaţa omului există ceva care nu poate fi raportat la lumea exterioară şi al cărui conţinut spiritual constituie a patra regiune a Devachanului. De această regiune aparţine orice idee originală, până la creativitatea geniului. Tot ceea ce este original, adică tot ceea ce introduce omul în lume ca invenție care o îmbogăţeşte, toate aceste arhetipuri constituie regiunea a patra a Devachanului. Cu aceasta am încheiat descrierea părţilor inferioare ale Devachanului.
Dincolo de acestea mai există trei regiuni superioare, la care în timpul vieţii nu se poate avea acces decât printr-o iniţiere superioară şi care, chiar după moarte, nu sunt perceptibile decât individualităţilor celor mai evoluate. Ce vieţuieşte un asemenea iniţiat avansat când ajunge la prima regiune superioară a Devachanului? Mai întâi, ceea ce ştiinţa spiritului numeşte cronica Akasha. Tot ceea ce se întâmplă şi s-a întâmplat vreodată în lume este păstrat pentru totdeauna într-o substanţialitate subtilă. Un exemplu vă va face să înţelegeţi aceasta: în acest moment eu vă vorbesc; dumneavoastră însă nu m-aţi auzi dacă vocea mea nu ar putea provoca vibraţii ale aerului. Astfel, tot ceea ce eu spun se traduce prin forme dinamice ale aerului. Desigur, aceste forme dispar. Dar în substanţialitatea subtilă pe care noi o percepem intrând în această lume superioară se imprimă tot ceea ce se produce aici şi rămâne pe vecie. Fiecare cuvânt, fiecare gând, tot ce s-a întâmplat vreodată în omenire poate fi citit în cronica Akasha. Pentru aceasta trebuie ori ca omul să fie iniţiat, ori să aibă acces după moarte la regiunea înaltă a Devachanului, dacă nivelul său de dezvoltare îi permite aceasta. El poate privi atunci în trecut. Cronica Akasha este un document în care se află înscris tot ceea ce s-a întâmplat vreodată. Aceasta nu se realizează printr-o scriere în sens fizic; este vorba de imagini. Vedeţi, de exemplu, pe Cezar în toate situaţiile existentei sale; în fond, nu ceea ce a făcut el, ci impulsurile interioare care l-au determinat să acţioneze. Aceste imagini akashice sunt foarte vii şi, dacă nu suntem în măsură să le interpretăm corect, ele pot sta la originea unor mari erori. Ele pot fi izvorul multor aberaţii, mai ales când într-o şedinţă de spiritism apare o imagine akashică. Astfel, dacă Goethe care apare în imaginea din 25 noiembrie 1797 răspunde la o întrebare, răspunsul va fi identic cu cel pe care l-ar fi dat dacă întrebarea i-ar fi fost pusă la 25 noiembrie 1797. Numai cel care cunoaşte temeinic lumea spirituală va distinge dacă într-un asemenea caz este vorba de o realitate sau de o fantasmagorie, de o nălucire. Aceste descrieri oferă o idee despre cum arată regiunile superioare ale lumilor spirituale.
Prima experienţă este deci cea a propriului nostru corp. Din ea decurg toate celelalte. Omul încearcă atunci în mod intens sentimentul de a fi eliberat de învelişurile sale corporale; când a fost eliminat ultimul dintre cadavre, cadavrul astral, se resimte un moment de fericire. Este asemănător cu ceea ce ar putea încerca o plantă prizonieră într-o fisură de rocă când o eliberăm; această mare fericire devine atunci un sentiment fundamental pentru om. Ea pătrunde şi transfigurează sentimentele încercate odinioară de o manieră mai pământească – de exemplu o prietenie; sentimente care, pe Pământ, erau poate cauza unor indecizii, în cealaltă lume se vor adânci şi se vor limpezi. O astfel de purificare cunoaşte iubirea unei mame pentru copilul său şi a acestuia pentru mama sa. Legătura de origine pur animală, dar care pe Pământ s-a ridicat deja la moralitate, evoluează în Devachan spre o forţă morală superioară. Toate legăturile stabilite pe Pământ se aprofundează în regiunea spirituală, întrepătrunzându-se. Prin iubire omul se ridică deasupra meschinăriei, a egoismului, pentru a îmbrăţişa în mod cuprinzător vieţuirea Universului. Acolo nimic nu este delimitat, separat, deoarece fiecare lucrează pentru celălalt, iar munca este elementul de susţinere, de stimulare şi de legătură a sufletelor; iubirea este însă izvorul inepuizabil a toată viaţa.
