La schiţa evoluţiei planetare expusă ieri vom adăuga astăzi alte consideraţii. S-a spus că Pământul nostru a parcurs stările Saturn, Soare şi Lună. Astăzi îmi propun să vă descriu aceste stări, cum se face de obicei în ocultism. Veţi putea vedea, când vom vorbi despre evoluţia sufletului pe drumul cunoaşterii, cum îl înţelegem noi în legătură cu multe lucruri amintite în prezent ca ipoteze. Dacă expunem în linii mari starea de început a lui Saturn, aşadar o stare care a existat acum milioane şi milioane de ani, ea apare cu totul diferită de ceea ce admite fizica, care ia în considerare condiţiile fizice actuale. Înainte de toate, trebuie să ne fie clar că fiinţa cea mai perfectă pe care o cunoaştem, omul însuşi, a parcurs calea evolutivă cea mai lungă. Aşadar, veţi urmări o istorie a evoluţiei care se îndepărtează considerabil de cea a lui Haeckel şi a lui Darwin [Nota 32]. Veţi găsi expuse în cartea mea avantajele acestei teorii pur materialiste.
Este vorba, mai întâi, de a înţelege că ceea ce este mai perfect are în urma sa evoluţia cea mai lungă. Or, cea mai evoluată fiinţă este omul, şi în primul rând corpul său fizic. Toate fiinţele din jurul nostru sunt mai puţin perfecte decât corpul fizic omenesc, care a necesitat maximum de timp pentru a se dezvolta. Din această cauză, privirea spirituală percepe primele sale structuri încă din starea Saturn. Spaţiul cosmic întreg, cu fiinţele şi obiectele care se găseau acolo, au acţionat asupra primei stări a Pământului. Dumneavoastră posedaţi încă toate organele care au fost formate atunci; sunt ceea ce corpul fizic are mai perfect. Acestea sunt organele noastre de simţ, aparatele pur fizice ale omului care au început să fie structurate în această epocă. Nu trebuie însă să vă imaginati că ochiul exista atunci aşa cum este el astăzi. Dar primele structuri ale ochiului, ale urechii, ale tuturor organelor senzoriale şi aparatelor pur fizice ale omului s-au format pe Saturn. Pe Saturn existau structuri care astăzi se mai regăsesc numai în regnul mineral. În acel timp, omul exista ca primă structurare a corpului său fizic. Tot restul, sânge, ţesuturi etc., nu exista. Primele structuri ale corpului omenesc existau ca aparate fizice. După cum smaraldul, mica etc. iau naştere în virtutea legilor fizice şi formează cuburi, hexaedre şi alte structuri, tot astfel au luat naştere forme asemănătoare aparatelor, şi ele se găseau pe corpul ceresc al lui Saturn aşa cum există în prezent cristalele pe Pământ. Iar modul de acţiune al suprafeţei lui Saturn era în principal un fel de reflectare spre spaţiul cosmic. Fiinţele care îl înconjurau pe Saturn, dispersate în Univers, transmiteau acţiunile lor în jos. Ceea ca se cheamă „mireasma universală” era atunci foarte puternică. Numai anumite fenomene vă pot da o idee despre ceea ce se producea atunci pe Saturn: dacă percepeţi în natură sunetul unui ecou, aveţi în aceasta confirmarea faptului că pe Saturn ar fi curs în afară ceva, ca răspuns al impresiilor care au acţionat asupra lui. Aparatele care retrimiteau aceste imagini în spaţiul cosmic reprezintă prima structură care s-a dezvoltat ulterior sub formă de ochi. Am putea urmări astfel orice detaliu. Ceea ce purtaţi azi în corpul dumneavoastră era în acel timp un regn fizic al lui Saturn, reflectând spre Cosmos în variate feluri întreaga imagine a Universului.
Miturile şi legendele au păstrat acest fenomen mai clar decât ne imaginăm. În mitul grec al Misteriilor de la Eleusis s-a mai păstrat ceva din imaginea acţiuni comune a lui Cronos şi Rhea, care apar totuşi cu un mare decalaj al faptelor, datorită modului în care erau concepute pe atunci raporturile universale. Acest mit ne relatează cum Cronos îşi trimite în jos raza sa, care-i revine în diverse moduri, de unde imaginea că îşi devora copiii.
Nu trebuie să vă imaginaţi că masa lui Saturn era ceva solid, în felul corpurilor fizice actuale; chiar apa sau aerul nu v-ar da o idee asupra consistenţei substanţei de bază a lui Saturn. Când se vorbeste de corpuri, în ocultism se disting corpurile solide, lichide şi gazoase. Dacă se pomeneşte despre elemente în stilul de altădată, aceasta corespunde la ceea ce în chimia actuală reprezintă stările de agregare ale materiei. Nu trebuie să credeţi că cei vechi înţelegeau prin elemente acelaşi lucru ca noi. Mai există o stare superioară de agregare a materiei pe care ocultismul o numeşte foc. „Căldura” ar reda mai bine ideea. Fizica, de asemenea, va fi constrânsă să recunoască că ceea ce se numeşte căldură poate fi considerat a patra stare a materiei, ca o stare de agregare a materiei diferită de aer şi apă. Deci, masa lui Saturn nu atingea nici chiar consistenţa aerului, era căldură pură. Ea acţiona în acelaşi mod în care acţionează în prezent căldura sângelui şi era legată de procesele vieţii interioare, căci aceste procese fizice erau adevărate procese vitale. Saturn era constituit din materie calorică, o masă foarte subtilă, care, referindu-se la substanţele noastre, ar putea fi numită neutră.
Dacă vrem să luăm în considerare fiinţele care locuiau pe Saturn, trebuie să ne fie clar că ceea ce se mișcă astăzi pe Pământ era pe atunci numai prima structură a unui corp fizic; lipseau un corp astral şi Eul. Dar alte fiinţe, mult mai avansate ca omul, îl animau pe Saturn; ele nu se deplasau însă într-un corp fizic. Erau incarnate în materia calorică şi acţionau ca un flux mişcător de căldură. Asemenea curenţi de căldură reprezentau faptele acestor fiinţe care-l însufleţeau pe Saturn. Dând naştere curenţilor de căldură, aceste ființe îşi îndeplineau munca în modul în care în prezent se modelează o masă. De altfel, nimic altceva nu le trăda prezenţa. Când doi curenţi de căldură se mişcau încoace şi încolo şi se intersectau, aceasta era, ca să zicem aşa, un mod de a se saluta. Fiinţele care parcurgeau pe Saturn stadiul lor omenesc nu aveau, ca element inferior, un corp fizic. Ele nu se adânceau atât de mult în materie, încât să aibă nevoie de un corp fizic. Mădularul lor inferior era Eul, aşa cum dumneavoastră aveţi corpul fizic. Ele aveau, apoi, Sinea spirituală sau Manasul, un Spirit al vieţii sau Budhi şi un Om-spirit sau Atma. Mai aveau încă un al optulea, un al nouălea şi un al zecelea mădular, pe care trebuie să le amintim.
Aceste mădulare, pe care omul încă nu le are, literatura teosofică le numeşte „trei Logoi”. Creştinismul le numeşte: Sfântul Duh, Fiul sau Verbul şi Tatăl. Aşadar, se poate spune: Aşa cum omul actual se compune din corp fizic, corp eteric, corp astral, Eu, Sine spirituală, Spirit al vieţii şi Om-spirit, tot astfel aceste fiinţe care trăiau pe Saturn şi pe care le putem compara cu omul pământesc actual se compuneau din Eu, Sine spirituală, Spirit al vieţii, Om-spirit, Sfântul Duh, din Verb sau Fiu şi din Tată. Limbajul teosofic le numeste „Asuras”. Ele sunt cele care încă de la început au sădit în această structură fizică a corpului omenesc independenţa, conştienţa de sine şi sentimentul Eului. Nu aţi putea utiliza în nici un fel ochiul în serviciul Eului, dacă organizarea dumneavoastră nu ar fi fost pregătită pentru aceasta. Mădularele au fost astfel pregătite de spiritele Eului, numite şi spirite ale egotismului. Ele ne dau ceea ce este mai înţelept, dacă este dezvoltat în mod corect. Dar lucrul cel mai sublim se tramsformă în contrarul său, acţionează în modul cel mai dăunător, când nu este elaborat în mod corespunzător. Niciodată omul nu ar putea atinge acel înalt nivel, pe care îl numim demnitatea omenească independentă, dacă aceste spirite nu ar fi sădit în el sentimentul Eului. Au existat întotdeauna şi spirite care s-au rătăcit pe calea răului. De aceea trebuie spus: Aceste entităţi, care erau „săditorii” egotismului, şi care, în prezent, depăşesc de departe omul în perfecţiune, spre care noi ne ridicăm ochii ca spre cele mai sublime înălţimi ce pot exista, au pus egotismul în serviciul abnegaţiei, al sacrificiului; celelalte au continuat dezvoltarea egoitismtilui lor în mod egoist.
Purtăm în noi efectele acţiunilor acelor spirite ale Eului care au luat calea bună, în elanurile noastre spre libertate şi demnitate, şi, de asemenea, germenele răului, fiindcă entităţile odinioară decăzute au continuat să acţioneze. Acest antagonism a fost resimţit mereu. Creştinismul însuşi face deosebire între Dumnezeu-Tatăl, pe care îl consideră ca fiind spiritul cel mai înalt de pe Saturn, şi adversarul său, spiritul tuturor Eurilor rele şi a toată imoralitatea, spiritul care a decăzut odinioară pe Saturn. Aceştia sunt cei doi reprezentanţi ai lui Saturn.
La fel cum după moarte se ajunge într-o altă formă de existenţă, un astfel de corp ceresc parcurge, înainte de a intra într-o nouă stare, un stadiu intermediar, un fel de somn numit „pralaia”, în opoziţie cu „manvantara”, astfel încât între starea Saturn şi starea Soare apare o pauză, o stare latentă a planetei: Atunci, din această stare de somn, care însă este o stare spirituală şi nu o stare de repaus, planeta reapare sub o formă cu totul nouă. Astfel, Saturn a reapărut ca Soare. Atunci s-a realizat o transformare considerabilă. Un mare număr de structuri care se formaseră deja pe Saturn şi care îşi continuă acum în noi dezvoltarea au fost pătrunse de un corp eteric. Într-o astfel de tranziţie planetară se întâmplă ceva ce poate fi comparat cu ceea ce se produce când se ia fructul unei plante şi se bagă în pământ: el se descompune, dar se formează şi structura care pregăteste o plantă nouă. Astfel, tot ce s-a format pe Saturn a reapărut sub forma unei noi structuri pe Soare, care a fost pătrunsă de un corp eteric. Totuşi nu în totalitate; o parte a rămas în urmă, în aşa fel că ceea ce a fost anterior structură umană primordială de corp omenesc s-a scindat în două regnuri. O parte a progresat, a devenit un fel de oameni-plante; aşa cum planta actuală are un corp fizic şi un corp eteric, tot aşa şi oamenii solari de atunci aveau un corp fizic şi un corp eteric, în timp ce alte entităţi au rămas la treaptă fizic-minerală, putând fi comparate cu regnul mineral actual. Soarele l-a încorporat ca regn inferior, în timp ce pe celailalt, cel al oamenilor-plante, l-a împins în sus, ca regn superior. Vă puteţi face o idee corectă despre aerul solar reprezentându-vă un gaz chimic dens care nu reprezintă doar un corp care reflectă, ci care a absorbit în el toate radiaţiile primite, le-a transformat în interiorul său şi apoi le-a rearuncat în afară, aşa cum se întâmplă în prezent cu culoarea plantei. Planta îşi formează componenta sa verde (clorofila) şi alte substanţe şi redă Universului ceea ce a elaborat.
Ceea ce trăia în corpul solar nu mai poate fi comparat, ca pe Saturn, cu un ecou sau o reflectare, ci apare un fenomen neobişnuit pentru fiinţele încorporate pe Soare, care nu poate fi comparat decât cu un fel de Fata Morgana, cu un fel de miraj aerian alcătuit din imagini colorate. Astfel de fenomene, care astăzi nu sunt perceptibile decât în anumite locuri ale suprafeiei globului pământesc, v-ar pennite să concretizaţi modul în care corpurile vegetale deveniseră atunci vizibile. Trebuie să vă reprezentaţi că propriile dumneavoastră corpuri au trecut prin aceleaşi miraje pe care le cunoaşte un corp actual. Ele erau tot atât de subtile ca niste miraje, dar aceasta nu era o simplă fantasmagorie, ci în acelaşi timp existau şi efecte sonore şi olfactive care turbionau prin sfera gazoasă solară. Aşa cum toate fiinţele care se aflau pe Soare erau luminoase, în felul în care tot ce este în prezent stea fixă este luminos, vechiul regn saturnian al fiinţelor retardate acţiona ca o incluziune întunecată, ca ceva întunecat faţă de lumină, asemănător cu nişte caverne nedesluşite în interiorul corpului solar, care tulburau armonia sa. În particular, în ceea ce priveşte aroma cosmică, în aceasta se amestecau impresii emanând de la entităţile retardatare, care răspândeau tot felul de mirosuri dezgustătoare. Miturile noastre au păstrat o amintire despre aceasta când spun că diavolul pute şi lasă în urma lui un miros infect. În cursul evoluţiei ulterioare a Soarelui a rămas cu adevărat o incluziune, iar actualele pete solare sunt cu adevărat ariergarda vechiului regn al lui Saturn pe Soare. Cu toate acestea, ele sunt explicabile după ipotezele actuale.
Am făcut astfel o schiţă sumară a existenţei solare a Pământului sub aspect material. Să vedem acum ce entităţi atinseseră atunci stadiul omenesc. Pentru a le descrie ar trebui spuse câteva lucruri. Corpul inferior al acestor entităţi este corpul astral; ele au un Eu, o Sine spirituală, un Spirit al vieţii, un Om-spirit; apoi, în sens creştin, Sfântul Duh si Fiul sau Verbul. Ele nu-l aveau pe Tatăl, acesta fiind cunoscut numai în epoca Saturn. Între timp, aceste spirite au progresat şi depăşesc cu mult omul. Regentul spiritelor solare, ţinând seama că el a exercitat cea mai mare influenţă pe Pământ, reprezentând aceste spirite al căror cel mai înalt element era Fiul sau Verbul, este Hristos, în sensul esoteric al termenului, în măsura în care Pământul a trecut în prealabil prin etapa solară. Pe Soare nu i s-ar fi dat încă numele de Hristos. În crestinismul vechi acest lucru a fost întotdeauna propovăduit astfel şi diferenţa dintre creştinismul adevărat şi creştinismul exoteric, adesea întemeiat pe înţelegeri greşite, rezidă în faptul că vechiul creştinism voia să aplice întreaga gândire şi toate concepţiile pentru a încerca să înţeleagă cine a fost acea entitate înaltă care a luat formă omenească în Iisus din Nazaret. Creştinismul vechi voia să-şi facă o idee asupra temeiului acestui lucru, şi în acest scop nici o înţelepciune nu-i părea prea înaltă sau prea incomodă; astfel el a descris entitatea lui Hristos sub numele Iisus din Nazaret. Multe afirmaţii ale Evangheliei lui Ioan vor deveni inteligibile numai dacă le veţi interpreta din acest punct de vedere. Un exemplu este suficient. Dacă analizaţi fraza: „Eu sunt lumina lumii” [Nota 33] cuvânt cu cuvânt, veţi vedea că aici este indicat faptul că el este marele erou solar, că face parte din lumina Soarelui, că aceasta este un element al fiinţei sale. Legiunea de spirite al căror regent este Hristos o numim „Spirite ale focului”; şi mai spunem: Pe Saturn se aflau în stadiul uman Asura sau Spiritele Eului, pe Soare Spiritele focului sau Logoi, al căror reprezentant suprem era numit Logos sau Cuvânt. Din acest motiv, Hristos însuşi este numit Cuvântul care exista la începuturi. În Biblie, începutul primordial indică un anumit punct foarte precis de plecare al evoluţiei cosmice.
Apare o stare intermediară, un fel de somn al întregului corp cosmic, apoi se aprinde din nou ca Lună. Amintiţi-vă că la început Pământul nostru forma un singur corp cu Soarele şi Luna. Numai când Soarele s-a reaprins unele dintre fiinţe, cu o parte din mediul lor înconjurător, s-au separat; s-au format astfel două corpuri ceresti. Unul, Soarele, devine stea; ceea ce s-a scindat descrie cercuri în jurul lui. Astfel, vechiul Soare s-a scindat în două componente. Substanţele cele mai evoluate au rămas pe Soare, cele mai puţin perfecte au fost eliminate. Astfel, ceea ce anterior urma o singură cale, pentru că exista un singur corp, străbătea acum două căi: calea solară şi calea lunară. Calea solară este cea care s-a format pe Soare, Luna şi-a format propria sa lume. S-ar obţine vechea Lună, dacă aţi pune la un loc Pământul şi Luna actuală, ceea ce v-ar putea da o idee despre natura Lunii. Luna actuală este, în ceea ce priveşte calităţiile sale fizice şi spirituale, mult mai puţin evoluată decât Pământul, şi acesta s-a separat de Lună tocmai pentru a avea cele mai bune condiţii de existenţă pentru fiinţele sale. El a continuat să progreseze faţă de ceea ce fusese în starea lunară.
Care era situaţia pe Lună? Fiinţele care pe Saturn pregătiseră structurarea fizică a organelor de simţ le remodelaseră în aşa fel, încât pe Soare li se integrase şi un corp eteric. Datorită acestui fapt organele de simţ s-au centralizat, şi astfel s-au putut forma pe vechiul Soare, sub influenţa corpului eteric, primele structuri ale tuturor organelor de creştere, inclusiv glandele. Aceste structuri au reprezentat ultimul rezultat al stării solare. Pe Lună a fost integrat în acelaşi fel corpul astral. Toată astralitatea se afla la început în mediul înconjurător. Spiritele focului îşi dezvoltaseră corpul lor astral ca element inferior. Datorită acestui fapt, aceste fiinţe* formau un fel de plante. Ele aveau o poziţie fixă. Deşi întregul corp solar a fost gazos, trebuie să vă gandiţi la straturi de aer mai dense, care constituiau corpuri pentru oamenii-plante. Acum a fost integrat corpul astral: prin aceasta a luat naştere prima structură a sistemului nervos. Regnul care în cursul stării solare atinsese stadiul vegetal a trecut la un stadiu de tip animal. Strămoşii lunari ai oamenilor dispuneau astfel de trei corpuri: un corp fizic, un corp eteric şi un corp astral, dar ei depăşeau cu o treaptă maimuţele actuale cele mai evoluate. Aceştia erau oameni-animale pe care nici o biologie nu îi mai poate pune în evidenţă, un regn intermediar între om şi animal. Regnurile noastre actuale, vegetal, animal şi mineral, s-au format, în orice caz, ulterior. Dar la fel cum au existat oameni-animale trebuie, de asemenea, să admitem un regn intermediar între plantă şi animal: plante având o semisensibilitate, scoţând efectiv mici strigăte când le atingeai. Acestor animale-plante le-ar fi fost imposibil să se dezvolte pe un sol mineral cum este solul terestru actual, care, de altfel, nici nu exista. Masa Lunii nu era formată din mineralul actual; nu exista nici chiar ceva asemănător cu pământul arabil. Solul lunar de atunci putea fi comparat eu un terci care s-ar obţine dacă am fierbe salată sau spanac; în el se afla un fel de plantă-mineral. Tot solul lunar era o fiinţă vegetală. Dacă vă gândiţi la turbă, ea se aseamănă cu ceea ce era atunci acest regn intermediar între mineral şi plantă. Nu existau nici roci; cel care ar fi străbătut Pământul ar fi mers pe un astfel de sol turbos sau vegetal, iar în chip de roci imaginaţi-vă incluziuni lignificate. Pe acest sol cresteau animale-plante şi se mişcau acele entităţi care erau oameni-animale, în mediul extem al Lunii, numit „aer de foc”. Imaginati-vă aerul încărcat de vapori de salpetru, de acid carbonic şi acid sulfuric. În acest aer trăiau oamenii lunari. Ocultiştii au cunoscut dintotdeauna acest aer de foc, şi în condiţiile vechi ale Pământului ar fi fost posibil să-l prepare chimic, ceea ce acum nu se mai poate realiza decât în spaţii foarte restrânse. Adevărata alchimie i-a păstrat cunoasterea. Din această cauză, când citiţi în Faust: „Vreau să prepar puţin aer de foc” este vorba de o reminiscenţă a profunzimilor ocultismului. Aerul de foc învăluia Luna; aceasta era atmosfera sa.
* Aici este o ambiguitate. „Aceste fiinţe” se referă probabil nu la Spiritele focului, ci la oamenii-plante de pe vechiul Soare, care nu au încă corp astral (nota trad. francez).
O menţiune suplimentară ne va permite poate să înţelegem mai bine această existentă lunară. Exista un regn vegetal-mineral, un regn animal-vegetal şi, de asemenea, oameni-animale care se mişcau pe formaţiunile aparţinând regnurilor anterioare. Dar în fiecare etapă se întâlnesc retardaţi sau, dacă preferaţi, repetenţi. Repetenția nu există numai în şcoală, când un elev trebuie să repete aceeaşi clasă, ci şi în marea evoluţie. Astfel de repetenţi apar, în mod foarte ciudat, în cursul stadiilor evoluţiei târzii. Recunoaştem astfel de repetenţi ai stadiului plante-animale în cazul paraziţilor, de exemplu, vâscul. Obişnuit să crească pe un sol vegetal-mineral, el nu se poate dezvolta pe un sol mineral. Vâscul este o mărturie pentru ceea ce reprezintă un astfel de şcolar repetent; dar repetenţii evoluţiei universale sunt mult mai grav afectaţi. Este ceea ce exprimă miturile ţărilor nordice. Cunoaşteţi mitul nordic al lui Baldur şi al uciderii sale de către Loki.
Într-o zi zeii se amuzau la Asenheim, aruncând în joacă, prin cer, obiectele cele mai diverse. Mai înainte Baldur avusese vise care-i prevesteau un sfârşit apropiat; din acest motiv zeii se temeau că îl vor pierde. Mama zeilor îi pusese să jure că nu-l vor răni pe Baldur, căci aceştia se amuzau aruncând tot felul de obiecte asupra sa. Loki, adversarul zeilor, aflase că o fiinţă considerată inofensivă, vâscul, nu depusese jurământ, stând ascunsă undeva departe. Loki şi-a procurat vâscul şi l-a dat zeului orb Hödur, care l-a aruncat asupra lui Baldur. Întrucât nu depusese jurământul, vâscul l-a rănit pe Baldur şi astfel acesta a murit. Acest mit ne face să înţelegem că ceea ce este invulnerabil pe Pământ nu poate fi lezat decât de ceea ce, provenind dintr-o existenţă precedentă, a rămas în urmă. Vâscul era resimţit ca aducând în prezent ceva dintr-o existenţă trecută. Toate fiinţele care există astăzi pe Pământ se află într-un anumit raport cu Baldur. Pe Lună lucrurile stăteau altfel; de aceea fiinţa rămasă în urmă de pe Lună era capabilă să-l omoare pe Baldur. Din aceste concepţii s-au născut diferite utilizări ale vâscului.
Existenţa lunară trebuie luată în considerare şi sub un alt aspect, şi anume cel spiritual. Fiinţele care pe Lună au atins treapta de om aveau ca mădular constitutiv inferior corpul eteric, apoi corpul astral, Eul, Sinea spirituală, Spiritul vieţii, Omul-spirit sau Atma şi, în plus, Sfântul Duh. Ele nu aveau al nouălea mădular, pe care-l deţineau numai Spiritele solare. În esoterismul creştin, regentul acestor spirite lunare, care se aflau atunci pe treapta de om, este numit Sfântul Duh. În crestinismul primitiv, entitatea divină triarticulată astfel este pusă într-un context intim cu evoluţia Pământului, şi Sfântul Duh este spiritul imediat superior omului, capabil să-l inspire în mod direct.
Spiritele lunare depăşesc omul. Se mai numesc şi „Pitris lunari”, Părinţi lunari sau Spirite ale clarobscurului. Întreaga legiune care aparţinea Sfântului Duh în esoterismul creştin se numește legiunea de îngeri; acele spirite care depăşesc omul cu o treaptă şi care au parcurs stadiul lor de om pe Lună.
Viaţa oamenilor-animale şi a animalelor-plante era diferită pe Lună, faţă de cea a fiinţelor care s-au dezvoltat din ele pe Pământ. Mișcarea Lunii care se separase de Soare era foarte diferită de cea a Pământului actual în jurul Soarelui. Această Lună gravita în jurul Soarelui, arătându-i mereu aceeaşi faţă, aşa cum se mişcă Luna actuală în jurul Pământului. Luna nu făcea decât o rotaţie în jurul axei ei, în timp ce descria o rotaţie în jurul Soarelui. Din această cauză, toate fiinţele depindeau de existenţa solară în mod cu totul diferit decât în prezent. În timpul unei rotaţii complete a Lunii în jurul Soarelui era continuu ziuă pe o parte şi noapte pe cealaltă parte. Fiinţele capabile de mişcare se deplasau deja pe un fel de cerc în jurul Lunii, astfel încât se aflau sub influenţa acesteia un anumit timp. Timpul petrecut sub influenţa solară era cel al reproducerii. Exista deja şi atunci o reproducere. Oamenii lunari nu aveau încă posibilitatea să-şi exprime durerea sau bucuria prin sunete. Ceea ce exprimau ei avea o semnifcaţie mai mult cosmică. Perioada de expunere solară era perioadă de rut care, când era trăită, se însoţea de strigăte oribile, aşa cum s-a păstrat la animale şi azi.
Au dăinuit multe alte lucruri din acele timpuri. Dumneavoastră cunoaşteţi cercetările efectuate asupra cauzelor migraţiilor păsărilor călătoare care, într-un sens, înconjoară şi ele Pământul. Multe dintre lucrurile care ne par astăzi misterioase se clarifică dacă luăm în considerare întreaga devenire a Pământului nostru. A fost un timp când fiinţele nu se pregăteau pentru reproducere decât când migrau spre Soare; se poate numi perioada vieţii sexuale. Procesele generale ale vieţii lunare se exprimau prin sunete produse în anumite sezoane. În celelalte anotimpuri, pe Lună domnea liniştea.
Am aflat cu acest prilej cum s-a petrecut trecerea Pământului prin cele trei perioade anterioare ale sale: Saturn, Soare şi Lună.
