Aceste conferințe privind Evanghelia după Ioan au un dublu scop: primul este acela de a aprofunda și a extinde în câteva direcții noțiunile spiritual-științifice ca atare; al doilea este tocmai de a ne face, prin reprezentările ce ne vor sta în fața sufletului, să pătrundem mai bine însuși documentul capital care este Evanghelia după Ioan. Vă rog să rețineți că aceste conferințe sunt orientate în aceste două direcții. Fiindcă, pentru noi, nu este vorba să dăm pur și simplu o explicație a Evangheliei după Ioan ci, prin ea, să pătrundem adâncul mister al existenței, și este esențial să stabilim cum trebuie întocmit modul spiritual-științific de a privi atunci când el are în vedere unul dintre aceste mari documente istorice pe care religiile le-au dat lumii.
S-ar putea crede, îndeosebi când reprezentanții științei spiritului vorbesc despre Evanghelia după Ioan, că ei ar vrea să facă acest lucru așa cum se procedează de obicei: se ia de bază un astfel de document pentru a extrage acele adevăruri de care ai nevoie și se prezintă apoi aceste adevăruri pe baza autorității documentelor religioase. Nu asta va putea fi vreodată sarcina modului spiritual-științific de a privi lumea, ci cu totul alta. Dacă știința spiritului vrea într-adevăr să își facă datoria față de spiritul uman modern, ea trebuie să arate că omul poate pătrunde în tainele existenței, în ceea ce stă ascuns în spatele lumii senzoriale, în lumile spirituale, doar dacă el învață să se slujească de forțele sale lăuntrice, de forțele și facultățile de percepție spirituală. Omenirea modernă trebuie să ajungă tot mai mult la conștiența faptului că omul, prin exersarea facultăților sale interioare, poate atinge tainele existenței, poate ajunge prin puterea sa de cunoaștere la forțele și entitățile creatoare ale Universului.
Putem afirma că tainele Evangheliei după Ioan pot fi descoperite independent de orice tradiție și orice document istoric. Pentru a face de înțeles acest lucru, să îl ducem până la un caz extrem. Să presupunem că, urmare a unei întâmplări oarecare, toate documentele religioase ale omenirii ar dispărea și că ființa umană ar păstra doar facultățile pe care le are acum; în ciuda acestui fapt – numai să-și fi păstrat facultățile pe care le-a avut – ea s-ar putea adânci în tainele existenței și ar putea atinge forțele și entitățile divin-spirituale creatoare care se află în spatele planului fizic. Tocmai pe aceste surse de cunoaștere independente de orice documente trebuie să se clădească știința spiritului. Când deci ai lucrat astfel cu toată independența și ai scrutat tainele divin-spirituale ale lumii independent de orice document, poți să mergi apoi către documentele religioase. Căci atunci ești într-un anume fel liber și independent de ele. Abia atunci poți aprecia întreaga lor valoare. Atunci poți recunoaște în ele ceea ce ai găsit deja prin tine însuți. Fiți sigur că, pentru cel ce le abordează pe asemenea cale, aceste documente religioase nu-și vor putea pierde niciodată din valoare; venerația pe care ele o pot inspira nu va putea dispărea vreodată. O comparație ne va face să înțelegem mai bine acest lucru.
Cineva ar putea spune: Euclid, geometrul din Antichitate, a pus bazele geometriei pe care o învață astăzi oricare elev. Dar studiul geometriei este el cu totul obligatoriu legat de cartea lui Euclid? Dintre cei care învață astăzi geometria elementară câți nu o fac fără să aibă cea mai mică idee despre cartea în care Euclid a expus cele mai elementare lucruri despre geometrie? Ei învață geometria fără să cunoască cartea lui Euclid pentru că geometria este produsul natural al unei facultăți a spiritului omenese. Când înveți geometria din sine însăși și iei apoi cartea lui Euclid, ajungi chiar să îl apreciezi corect; căci abia atunci găsești cunoștințele dobândite de tine și poți aprecia forma sub care au apărut pentru prima dată acestea. Astfel, marile fapte cosmice ale Evangheliei după Ioan pot fi regăsite prin forțele latente ale omului, fără ca el să știe ceva de această Evanghelie, așa cum elevul învață geometrie fără să aibă cea mai mică idee despre primele cărți ale lui Euclid.
Când abordezi Evanghelia după Ioan înarmat cu cunoștințele despre lumile superioare te poți întreba: Ce am în față din istoria spirituală a omenirii? Într-o singură carte sunt date omenirii misterele cele mai adânci ale lumilor spirituale. Și fiindcă noi știm ce înseamnă adevărurile despre lumile divin-spirituale, recunoaștem în sensul just caracterul divin-spiritual al Evangheliei după Ioan; și acesta este de fapt și modul corect de a te apropia de astfel de texte care vorbesc despre lumile spirituale. De altminteri, așa și trebuie, într-un mod mai general, să abordezi textele vechi care vorbesc despre lucruri spirtuale.
Când niște oameni se apropie de astfel de texte ce tratează despre lucruri spirituale, ei înțelegând foarte bine din punct de vedere lingvistic tot ce e scris acolo, ca de pildă în Evanghelia după Ioan, deci niște puri filologi – și chiar și cercetătorii teologi de azi de un anumit tip sunt de fapt doar filologi în raport cu conținutul unor astfel de cărți –, cum se situează reprezentantul științei spiritului față de astfel de cercetări?
Să reluăm comparația cu geometria lui Euclid. Cine va comenta cel mai bine? Cel care poate să traducă în felul său cuvintele, dar nu are nicio idee despre principiile geometrice? Va rezulta ceva foarte straniu când un astfel de om care nu știe mai dinainte nimic despre geometrie vrea să se ocupe de geometria lui Euclid! Luați însă un traducător care nu are nicio pregătire filologică, dar care înțelege bine geometria. El va putea aprecia în mod corect cartea. La fel se comportă și reprezentanții științei spiritului, comparativ cu alți cercetători, în ce privește Evanghelia după Ioan. Dar știința spiritului nu comentează, ci aduce din ea însăși cunoștințele despre lumile spirituale. Poziția cercetătorului spiritului față de Evanghelia după Ioan este aceeași cu a geometrului față de Euclid: el aduce deja cu sine ceea ce poate găsi în Evanghelia după Ioan.
Nu e nevoie să zăbovim asupra obiecției că în felul acesta multe se văd în document. Vom vedea în curând că cel care le înțelege conținutul nu are nevoie să introducă ceva în Evanghelie, ceva ce nu se află acolo. Cine înțelege natura explicațiilor științei spiritului nu zăbovește asupra acestei obiecții. După cum alte texte nu pierd nimic din valoarea și respectul pe care îl trezese atunci când se recunoaște conținutul lor adevărat, tot astfel stau lucrurile și cu Evanghelia după Ioan. Celui care a sondat misterele lumii ea îi apare ca fiind unul din textele esențiale ale vieții spirituale a omenirii.
Ne putem întreba: Cum se face că acest document care îi apare atât de important ocultistului este tot mai mult împins în planul secund față de celelalte Evanghelii de către teologii care ar trebui totuși să aibă toată competența în această materie? Trebuie răspuns la această întrebare înainte să abordăm însăși Evanghelia după Ioan.
Dumneavoastră știți cu toții câte păreri stranii au apărut cu privire la Evanghelia după Ioan. Această Evanghelie a fost odinioară venerată ca unul dintre documentele profunde pe care le-am putea avea privitor la natura și sensul acțiunii lui Christos Iisus pe Pământ.
Și nu i-ar fi venit nimănui ideea, în timpurile mai vechi ale creștinismului, să se îndoiască de faptul că această Evanghelie reprezintă un document istoric important pentru evenimentele din Palestina. Lucrurile s-au schimbat în timpurile moderne, iar cei care cred că se mențin cel mai solid pe terenul investigațiilor științifice au contribuit cel mai mult la subminarea vechiului mod de a vedea Evanghelia după Ioan. De un timp, care poate deja să fie evaluat în secole, s-a început să se dea atenție neconcordanțelor care se găsesc în Evanghelii și, după multe ezitări, teologii au ajuns la următoarea concluzie. S-a spus: În Evanghelii există multe contradicții; ele prezintă în patru moduri diferite evenimentele din Palestina, ceea ce nu poate fi de înțeles. S-a spus: Dacă luăm toate descrierile după Matei, Marcu, Luca și Ioan, avem atâtea date diferite despre un lucru sau altul încât este imposibil să crezi că ele toate concordă cu faptele istorice. Aceasta a devenit treptat concepția celor care au cercetat aceste lucruri.
Iată punctul de vedere care a fost adoptat treptat, iar mai recent a mai apărut opinia că ai putea să afli o anumită concordanță între primele trei Evanghelii în ce privește descrierea evenimentelor din Palestina; dar că cea a lui Ioan se îndepărtează foarte mult de descrierea pe care o dau celelalte. Deci că în ce privesc faptele istorice poți crede mai mult primele trei Evanghelii, iar Evanghelia după Ioan ar avea mai puțină credibilitate istorică. S-a afirmat chiar, treptat, că Evanghelia după Ioan nu a fost scrisă în același scop ca primele trei. Acestea nu voiseră decât să relateze ceea ce se petrecuse, în timp ce autorul Evangheliei după Ioan ar fi avut o intenție diferită și, din diverse motive, sprijinindu-se pe anumite raționamente, s-a emis părerea că Evanghelia după Ioan ar fi fost redactată relativ târziu. Vom reveni asupra acestor probleme. Mulți cercetători gândesc că redactarea Evangheliei după Ioan nu ar fi fost făcută decât între anii 130-140 după Christos – cel mult 120; și ei conchid de aici că această Evanghelie a fost redactată într-o epocă în care creștinismul luase o anumită formă, se răspândise deja și avea probabil și adversari. Ar fi apărut mai mulți sau mai puțini adversari ai creștinismului; iar cei ce au presupus asta și-au spus: În autorul Evangheliei după Ioan avem un om preocupat în special să scrie o operă didactică, un fel de apoteoză, un fel de apărare a creștinismului împotriva curentelor care i se opuneau. Intenția autorului nu ar fi fost deci să descrie fidel faptele istorice, ci să stabilească poziția sa personală față de Christosul său. Așa se face că mulți nu văd în această Evanghelie decât un fel de epopee lirică impregnată religios, în care autorul ar fi transpus starea sa sufletească cu scopul de a entuziasma pe alții și a-i transpune în aceeași dispoziție cu a sa. Probabil că nu peste tot se folosesc aceste cuvinte extreme, dar dacă studiați literatura de specialitate veți găsi că acest mod de a vedea este foarte răspândit și că mulți dintre contemporani îl acceptă bucuroși, venindu-i chiar în întâmpinare.
De câteva secole de când omenirea s-a dăruit tot mai mult materialismului ea a manifestat o anumită aversiune față de o astfel de concepție a devenirii istorice precum cea care ne întâmpină în primele cuvinte ale Evangheliei după Ioan. Gândiți-vă că aceste cuvinte nu pot avea decât un singur sens, și anume că în personalitatea lui Iisus din Nazaret care a trăit la începutul erei noastre a fost întrupată o entitate spirituală de cel mai înalt grad. Este propriu naturii evanghelistului Ioan să introducă de la început ceea ce el numește „Cuvântul” sau „Logosul”, pentru a vorbi despre Iisus. El spune: „La început era Cuvântul și toate prin El s-au făcut!” Sau prin „Logos”. Dacă luăm acest cuvânt în deplina lui semnificație, atunci vom spune: Autorul acestei Evanghelii se vede constrâns să numească Logos acest Principiu al lumii, punctul suprem la care se poate ridica spiritul uman, și să spună: „Toate lucrurile au fost făcute prin acest Logos, temelia lucrurilor!” Apoi el continuă și spune: „Și Cuvântul s-a făcut carne și a locuit printre noi.” Asta nu înseamnă decât: Voi L-ați văzut pe cel care a locuit printre noi, voi nu-L puteți înțelege decât dacă admiteți că în El rămâne același principiu prin care a fost făcut tot ceea ce ne înconjoară, plante, animale și oameni. Dacă nu interpretezi acest pasaj într-un mod forțat, trebuie să recunoști că, după acest document, există un principiu care este de esență supremă și care odată a luat trup de carne. Să comparăm efortul pe care o astfel de concepție îl cere inimii omului cu ceea ce spun mulți dintre teologii moderni. Puteți citi astăzi în operele teologice și în conferințe, în cel mai divers mod: Noi nu vom mai apela – spun ei – la un principiu suprasensibil; noi îl preferăm pe Iisus pe care ni-L descriu cele trei Evanghelii sinoptice, căci acesta este „omul simplu din Nazaret”, care este asemănător celorlalți oameni.
Iată ce a devenit un fel de ideal pentru mulți teologi; oamenii au tendința ca tot ce a devenit istorie să fie pe cât se poate adus la nivelul lucrurilor omenești obișnuite. Pe oameni îi deranjează când ceva măreț iese în evidență, precum Christosul Evangheliei după Ioan. De aceea ei vorbesc despre El ca despre apoteoza lui Iisus, a omului simplu din Nazaret, care place atât de mult epocii lor pentru că îngăduie să se spună: Există și un Socrate, și alte mari spirite. El se deosebește de acești alții, însă ei au totuși o anumită ierarhie de omenesc banal dacă pot vorbi de „omul simplu din Nazaret”. Această concepție de „om simplu din Nazaret” pe care o găsim azi în multe lucrări teologice și lucrări teologico-academice, așa-zisa „teologie luminată”, este în strânsă legătură cu simțul materialist al omenirii, care de secole n-a încetat să crească; pentru acest simț nu poate exista decât fizic-senzorialul, sau numai acesta ar putea avea importanță.
În epocile în care privirea omenirii se ridica încă până în sferele suprasenzoriale, omul putea spune: Exterior, ca apariție exterioară, o personalitate istorică sau alta poate, fără îndoială, să fie comparată cu omul simplu din Nazaret, dar sub aspectul naturii sale spirituale și invizibile acest Iisus din Nazaret este unic! Când s-a pierdut privirea și vederea în luminile suprasenzoriale și invizibile s-a pierdut și măsura a tot ce depășea nivelul mediu al omenirii; este tocmai ceea ce s-a văzut în concepția religioasă a vieții. N-ar trebui să te iluzionezi asupra acestui subiect! Materialismul a pătruns mai întâi în viața religioasă. Materialismul este infinit mai puțin periculos pentru evoluția spirituală a omenirii dacă îl întâlnești în fenomenele exterioare naturalist-științifice decât dacă îl afli în concepția misterelor religioase.
În cursul acestor conferințe vom avea de vorbit – ca un exemplu – despre adevărata interpretare spirituală a Cinei cea de taină, a transsubstanțierii pâinii și a vinului în carne și în sânge, și nu numai că nu vom pierde nimic prin aceasta din sensul profund al Cinei, dar ea va fi chiar o interpretare spirituală pe care o vom cunoaște. Ea era și în vechea concepție creștină, când omenirea mai avea un simț spiritual, în prima jumătate a Evului Mediu. Mulți erau cei pentru care cuvintele: „Acesta este trupul meu”, „Acesta este sângele meu” aveau încă sensul pe care îl vom cunoaște aici. Dar această concepție spirituală s-a pierdut fatalmente în cursul secolelor. Vom vedea de ce. A existat în Evul Mediu un curent foarte curios care a pătruns în suflete mai adânc decât ați crede, căci așa cum s-au dezvoltat și cum au viețuit ele pe parcurs dumneavoastră puteți afla prea puțin din istoria care se învață astăzi. Către mijlocul Evului Mediu în sufletele creștine ale Europei a existat un curent de profunzime, căci sensul spiritual de odinioară al Cinei cea de taină s-a transformat într-unul materialist datorită unei atitudini autoritare. Cuvintele: „Acesta este trupul meu”, „Acesta este sângele meu” nu mai evocau decât un fenomen material, o transformare materială a pâinii în carne și a vinului în sânge. Ceea ce înainte era gândit a fi spiritual a început să fie reprezentat în sens vulgar – material. Materialismul s-a furișat astfel în viața religioasă cu mult timp înainte ca el să fi cuprins științele naturii.
Și un alt exemplu, nu mai puțin semnificativ. Să nu credeți că în Evul Mediu în vreuna din explicațiile mai importante s-ar fi atribuit celor șase zile ale Creației valoarea a șase zile de 24 de ore; niciunui teolog mai important nu i-ar fi trecut prin minte așa ceva; el ar fi înțeles lucrurile așa cum erau în text și ar fi dat încă adevăratul sens cuvintelor Bibliei. Are oare vreun sens să vorbești, chiar în ce privește textul Creației, despre zile ale Creației de 24 de ore în sensul în care vorbim azi? Căci ce este o zi? Este ceea ce rezultă din rotația Pământului în jurul Soarelui. Nu putem vorbi deci despre zi în sensul de azi decât cu condiția să ne imaginăm raporturile dintre Soare și Pământ și mișcarea lor așa cum sunt ele astăzi. Or, în Geneză nu se face aluzie la un raport între Pământ și Soare în sensul de azi decât pornind din a patra perioadă sau a patra „zi” a Creației. Înaintea acestei perioade nu are niciun sens să ți le reprezinți așa cum le înțelegem astăzi. Abia în a patra zi se instalează condițiile prin care devin posibile ziua și noaptea; mai înainte nu putea fi vorba de zile în sensul de azi! Dar a venit timpul în care nu s-a mai știut că această trecere se referea la semnificația spirituală a zilei și a nopții, oamenii nu își puteau reprezenta altceva decât zilele fizice. Tocmai de aceea, pentru un om care gândea materialist, chiar pentru un teolog, „ziua” Creației a devenit identică cu ziua actuală, pentru că el nu o cunoștea decât pe aceasta.
Un teolog din vechile timpuri comenta altfel aceste lucruri. El își spunea înainte de toate că în punctele importante din vechile texte religioase nimic nu este de prisos în literatura sacră. Să urmărim pentru aceasta încă un paragraf. În capitolul doi din prima carte a lui Moise, versetul 21, se spune: „Domnul Dumnezeu a făcut să cadă peste Adam un somn profund, și el a adormit.” Vechii exegeți dădeau acestui pasaj o importanță cu totul deosebită. Cei care deja s-au ocupat puțin de evoluția forțelor și facultărilor spirituale ale omului vor ști că există diferite feluri de conștiență, că ce noi numim azi la omul obișnuit „somn” este numai o stare de conștiență trecătoare, care în viitor se va transforma – cum este deja cazul astăzi pentru inițiați – într-o altă stare de conștiență în care omul eliberat de corpul său va vedea lumea spirituală. De aceea comentatorul spunea: Dumnezeu a făcut ca Adam să cadă într-un somn adânc, și el a putut atunci să perceapă ceea ce nu putea percepe cu ajutorul instrumentelor senzoriale fizice. Este vorba de un somn clarvăzător, iar ceea ce se spune apoi este ceea ce afli într-o stare de conștiență superioară; iată de ce Adam cade „într-un somn”. Asta era vechea explicație; și se spunea că un documerit religios nici nu ar menționa faptul că „Dumnezeu a făcut să cadă un somn adânc peste om”, dacă omul ar fi cunoscut și înainte somnul. Deci ne este indicat că este primul somn și că înainte omul fusese în stări de conștiență în care mai putea percepe permanent lucruri spirituale. Asta li se spunea oamenilor.
Noi am vrea să se înțeleagă că odinioară au existat explicații cu totul spirituale ale documentelor biblice, și că spiritul materialist, atunci când a apărut, a introdus ceea ce astăzi combat oamenii luminați. Materialismul a creat el însuși ceea ce combate astăzi. Vedeți astfel cum, de fapt, în omenire s-a ridicat spiritul materialist și a distrus înțelegerea adevărată, veridică a textelor sacre. Și dacă știința spiritului își va împlini misiunea în omenire și îi va arăta omului care sunt tainele din spatele existenței fzice, atunci vom înțelege și cum sunt zugrăvite aceste taine în documentele religioase. Materialismul exterior vulgar pe care astăzi oamenii iluminați îl consideră atât de periculos este doar ultima fază a materialismului despre care tocmai v-am vorbit. Dacă n-ar fi existat niciodată un om care să interpreteze materialist Biblia, n-ar fi existat nici în știința exterioară un Haeckel care să explice natura în mod materialist; iar germenul depus în secolele al XIV lea și al XV-lea sub aspect religios și-a adus roadele în științele naturii în secolul al XIX-lea; iar aceasta a făcut imposibil să se înțeleagă Evanghelia după Ioan. Poți subaprecia valoarea Evangheliei după Ioan doar dacă nu o înțelegi. Și pentru că cei care nu au înțeles-o erau contaminați de materialism, ea le apărea chiar în lumina pe care v-am prezentat-o înainte.
O comparație foarte simplă va arăta prin ce diferă această Evanghelie de celelalte trei.
Să presupunem că aveam în față un munte pe versanții căruia stau, la înălțimi diferite, trei oameni și aceștia desenează ceea ce văd sub ei. Desenele diferă după locul ocupat de ei și, desigur, fiecare din aceste trei desene este fidel punctului de vedere din care a fost privit. Cel care stă în vârf și care descrie ceea ce este jos va avea o altă perspectivă pe care o va zugrăvi. Așa este și punctul de vedere al celor trei evangheliști sinoptici, Matei, Marcu, Luca, în raport cu Ioan, care descrie lucrurile dintr-un alt punct de vedere. Ce explicații nu au introdus exegeții la această Evanghelie după Ioan pentru a o face inteligibilă! Câteodată trebuie într-adevăr să te minunezi de toate cele spuse de cercetătorii riguroși, care ar f fost atât de ușor de înțeles dacă epoca noastră n-ar fi o epocă a credinței celei mai mari în autoritate pe care ți-o poți imagina. Credința în știința infailibilă și-a atins apogeul în zilele noastre!
Astfel, începutul Evangheliei după Ioan provoacă greutăți teologului atins de materialism. Doctrina Logosului, a Cuvântului, a adus oamenilor foarte mari dificultăți. Ei își spun: Ne-ar plăcea atât de mult ca totul să fie simplu, firesc și naiv, și vine acum Evanghelia după Ioan și vorbește de concepte sofisticate atât de înalte precum Logos, Viață, Lumină! Filologul este totdeauna obișnuit să întrebe de unde provine ceva; tot așa face și cu operele moderne. Citiți ce s-a publicat privitor la Faustul lui Goethe; peste tot sunt indicate izvoarele cutărui sau cutărui motiv; s-au răsfoit, de pildă, cărți vechi de mai multe secole pentru a găsi de unde a luat Goethe cuvântul „Wurm” (balaur, zmeu, vierme – n. t. ). Tot așa se întreabă de unde a luat Ioan ideea de „Logos”. Ceilalți evangheliști care au vorbit rațiunii omenești simple și firești nu s-au exprimat cu atâta personalitate. Și se spunea mai departe că autorul Evangheliei după Ioan ar fi fost de formație greacă, și se mai spune că grecii au în Filon din Alexandria un scriitor care vorbește și el despre Logos. S-a conchis că în mediile foarte cultivate din Grecia, când voiai să vorbești de un principiu elevat, înalt, se vorbea de Logos și că din acest motiv a adoptat Ioan această expresie. Se ia acest lucru drept o dovadă că autorul Evangheliei după Ioan nu se bazează pe aceleași tradiții pe care s-au bazat ceilalți evangheliști, ci – se spune – el a fost de formație greacă, ceea ce l-a făcut să interpreteze altfel faptele. Aceste cuvinte de început ale Evangheliei după Ioan: „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul” demonstrează exact faptul că noțiunea de Logos a lui Filon a pătruns în spiritul lui Ioan Și l-a influențat!!
Ai vrea să poți opune acestor oameni începutul Evangheliei după Luca:
„După ce mulți au încercat să alcătuiască o relatare a lucrurilor care s-au petrecut printre noi, după cum ni le-au transmis cei care le-au văzut de la început cu ochii lor, și care au ajuns slujitorii «Cuvântului», am găsit cu cale și eu, după ce m-am informat cu de-amănuntul asupra tuturor acestor lucruri de la obârșia lor, să ți le expun, preaalesule Teophilus.”
De la început se spune clar că ceea ce va povesti a fost transmis de către cei care au fost martori oculari și „slujitori ai «Cuvântului»“. Ar fi bizar ca Ioan să fi primit aceasta de la formația sa greacească iar Luca, cel care trecea drept un om simplu și naiv, să vorbească și el de Logos! Aceste lucruri ar trebui să atragă atenția celor care au o credință oarbă în autoritate și să le arate că nu sunt motive reale care să ducă la rezultatele obținute de ei ci prejudecăți; lentilele materialismului sunt cele care deformează Evanghelia după Ioan, în loc să îi asigure alături de celelalte Evanghelii acest loc mai înalt – de care am vorbit când m-am referit la diferitele niveluri de la care se contemplă lucrurile –, ceea ce putem ușor deduce prin faptul că și în Evanghelia după Luca este vorba despre asta. Ceea ce se spune despre cei care ar fi fost martori oculari și slujitori ai Logosului denotă că în timpurile vechi se vorbea despre Logos ca despre ceva cunoscut de oameni și cu care ei erau familiarizați. Și tocmai aceasta trebuie să studiem acum pentru a putea pătrunde mai adânc în primele propoziții paradigmatice ale Evangheliei după Ioan. Ce se desemna pe atunci, în sensul nostru, când se folosea termenul „Logos” sau termenul „Cuvânt”? Despre ce se vorbea?
Nu explicații tereotice, analize intelectuale abstracte vă vor face să ajungeți la o înțelegere a Logosului. Dumneavoastră trebuie să intrați prin inimă în întreaga viață de sentiment a tuturor celor ce au vorbit astfel despre Logos. Și ei au văzut ca și noi lucrurile din jur; dar nu este destul să vezi lucrurile din jurul tău; ceea ce contează sunt sentimentele inimii și sufletului pe care le legăm de ele, valoarea pe care o dăm lucrurilor în funcție de ceea ce vedem în ele. Ceea ce ne înconjoară astăzi sunt mineralele, plantele, animalele; numim omul creatura cea mai perfectă, iar mineralul cea mai puțin perfectă. Iar în sânul regnurilor naturii distingem iarăși ființe mai mult sau mai puțin dezvoltate. Dar aceste lucruri oamenii le simțeau cu totul diferit în diferite epoci. Cei care vorbeau în sensul Evangheliei după Ioan simțeau ca fiind foarte important un anume lucru: se privea în jos la regnul animal de dedesubt și se arunca apoi privirea în sus până la om și se urmărea ceva foarte precis în această direcție a evoluției. Și un adept al teoriei Logosului ar fi spus: Vedeți animalul inferior; el este mut; nu își exprimă nici durerea nici bucuria. Luați ființele inferioare: ele ciripesc sau produc alte sunete; acestea nu reprezintă decât o frecare exterioară a organelor fizice, cum ar face-o și un rac. Cu cât urcăm, cu atât viața interioară, ceea ce viețuiește sufletul, ajunge să se comunice prin sunet. Iată de ce, se spunea, omul se află deasupra celorlalte ființe; nu numai pentru că el este în stare să-și exprime în cuvinte bucuria și supărarea, ci și pentru că poate să exprime prin gândurile și cuvintele sale ceea ce depășește viața sa personală, ceea ce este de natură spirituală, nepersonală. Și printre acești adepți ai teoriei Logosului se spunea apoi: A fost un timp în care omul nu a avut forma pe care o are astăzi și care îi permite să facă să răsune în afară, în cuvintele sale, ceea ce trăiește în forul său interior. Epoca noastră a fost precedată de altele. A trebuit mult timp pentru ca Pământul nostru să se dezvolte până la forma actuală. Vom vedea mai târziu cum a evoluat acest Pământ. Dacă examinăm aceste faze anterioare, încă nu vedem în ele omul sub aspectul lui actual și nicio ființă care să poată exprima dinăuntru spre afară ceea ce resimțea. Lumea noastră începe cu ființe mute și numai treptat apar ființele în stare să exprime cele mai intime viețuiri, capabile să rostească cuvinte. Totodată, își spuneau adepții doctrinei Logosului, ceea ce iese la lumină cel mai târziu din om exista în lume înainte de orice. Noi ne închipuim că omul, în stările timpurii ale Pământului, încă nu exista în forma pe care o are azi; el a existat însă sub o formă imperfectă, mută, și s-a dezvoltat puțin câte puțin până la ființa dotată cu Logos sau Cuvânt. Dacă a putut să o facă este pentru că principiul creator apărut în ultimul rând la el a existat într-o realitate superioară de la început. Ceea ce exală din suflet era la început Principiul creator divin. Cuvântul care răsună din suflet, Logosul, a fost de la început acolo și el a condus evoluția în așa fel încât în final a luat naștere ființa în care și El a putut să apară. Ceea ce apare deci în ultimul rând în timp și în spațiu a existat mai întâi în spirit. Dacă vreți o comparație care să vă redea mai clar faptul, puteți spune oarecum astfel: Am în fața mea o floare; această corolă, acest clopoțel, ce era acum câtva timp? O mică sămânță. Această corolă albă era conținută ca posibilitate în sământă. Altfel ea nu s-ar fi putut naște. Și de unde vine, la rândul ei, sămânța? Vine de la alt clopoțel, asemănător. Floarea precede sămânța; și așa cum floarea precede fructului, tot așa sămânța din care a ieșit această floare se naște dintr-o plantă asemănătoare. Așa îl vedea adeptul doctrinei Logosului pe om, și spunea: Dacă ne întoarcem prin evoluție găsim în perioade trecute că omul, mut încă, nu era în stare să rostească Cuvântul; dar așa cum sămânța s-a născut din floare, tot astfel și sămânța mută de om provine din Dumnezeul cuvântător dotat cu Cuvânt de la începuturi. Lăcrămioara produce sămânța, care la rândul ei va da lăcrămioară; tot astfel Cuvântul divin și creator a produs germenele uman mut; dar când acest Cuvânt creator divin a pătruns în germenele uman mut a răsunat Cuvântul creator divin originar. La începutul evoluției omul este o ființă incompletă, dar sensul întregii evoluții este ca la sfârșit să apară floarea Logos, sau Cuvântul care dezvăluie interiorul sufletului. La început apare omul mut din obârșii, ca sămânță a omului dotat cu Logos, iar acesta provine din Dumnezeul dotat cu Logos. Omul provine din omul mut nedotat cu cuvânt, însă de fapt la început era Logosul sau Cuvântul. Astfel că atunci când cunoști doctrina Logosului în sensul vechi ajungi la Cuvântul divin creator care constituie obârșia existenței și despre care vorbește evanghelistul Ioan când spune: „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul.”
Dar un adept al teoriei Logosului, un credincios din aceste vechi timpuri, ar spune: Unde este azi Cuvântul? El este azi aici – Cuvântul este la om! Și un omenesc este Cuvântul. Autorul leagă astfel omul de Dumnezeu, și noi auzim cu adevărat răsunând la începutul acestei Evanghelii după Ioan o învățătură ușor accesibilă oricărei inimi omenești.
În această conferință de introducere n-am vrut decât să descriu, mai curând ca sentiment, cum resimțeau adepții doctrinei Logosului aceste cuvinte ale Evangheliei după Ioan. Și după ce ne-am pătruns de dispoziția care domnea când aceste cuvinte au fost auzite pentru prima dată ne va fi cu atât mai ușor să pătrundem sensul profund care stă la baza acestei Evanghelii.
Vom vedea în continuare cum ceea ce numim știință a spiritului este o redare veridică a Evangheliei după Ioan și că știința spiritului ne conduce la a înțelege cu atât mai temeinic Evanghelia după Ioan.
