Întreaga Evanghelie după Ioan merge către acest fapt central al istoriei umane pe care îl numim „Misteriul de pe Golgota”. A înțelege semnificația esoterică a acestui Misteriu înseamnă să descifrezi sensul profund al Evangheliei după Ioan. Dacă avem în vedere ce stă de fapt în centrul întregului Misteriu de pe Golgota și vrem să explicăm aceasta în sensul ocultismului, trebuie să ne gândim la momentul Răstignirii, în care sângele Mântuitorului curge din rănile Sale. Și prin aceasta ne aducem aminte ceva ce am avut adesea prilejul să spun în cursul acestor conferințe, și anume că, pentru cel care cunoaște lumile spirituale, tot ceea ce este material, substanțial, fizic este doar expresia exterioară, manifestarea exterioară a ceva spiritual.
Și acum să aducem în fața privirii sufletului nostru evenimentul fizic al lui Christos pe cruce, pierzându-și sângele prin rănile Sale. Ce semnificație spirituală are acest tablou al unui eveniment fizic pentru cel care înțelege corect Evanghelia după Ioan?
Acest proces fizic, evenimentul de pe Golgota, este expresia, revelația unui fenomen spiritual care formează punctul central al întregii evoluții pământești. Pentru spiritul materialist modern, aceste cuvinte nu au niciun sens, căci acestui spirit îi este imposibil să își imagineze că în acest eveniment de pe Golgota, unic în felul său, s-a întâmplat altceva decât într-un eveniment identic sau asemănător. Este totuși o diferență enormă, capitală, între tot ceea ce s-a petrecut pe Pământ înaintea evenimentului de pe Golgota și ceea ce se petrece după el.
Și, pentru a ni-l descrie lăuntric în toate detaliile sale, să ne aducem aminte că oamenii nu sunt singurii care au un corp fizie, un corp eteric, un corp astral, că niciun corp cosmic nu este doar această materie fizică pe care o contemplă astronomul sau alți cercetători. Un corp ceresc are și el un corp eteric și un corp astral. Pământul nostru are corpul său eteric și corpul său astral. Dacă nu ar avea corp eteric nu ar avea plante pe suprafața sa, iar dacă nu ar avea corp astral nu ar putea găzdui animalele. Pentru a-ți reprezenta corpul eteric al Pământului trebuie să îți dai seama că centrul său coincide exact cu centrul Pământului. Întregul corp fizic al Pământului este înglobat în corpul eteric al Pământului și, împreună, în corpul astral.
Dacă un clarvăzător le-ar fi privit, el ar f văzut că acest corp astral și acest corp eteric al Pământului nu au rămas aceleași ci s-au modificat.
Ca să ne imaginăm acest fapt să ne transpunem în spirit în afara Pământului, pe o stea oarecare. Să ne imaginăm că un clarvăzător privește de pe altă stea Pământul. El ar vedea Pământul nu numai plutind ca o planetă fizică, ci ar percepe o aură, ar vedea Pământul înconjurat de o aură luminoasă, fiindcă ar observa corpul eteric și corpul astral al Pământului. Dacă acest clarvăzător ar rămâne mult timp pe această stea, destul ca să poată vedea trecând epocile care au precedat venirea lui Christos, și ar asista la evenimentul de pe Golgota, iată ce ar constata: aura Pământului, corpul său eteric și corpul său astral prezentau anumite culori, anumite forme înainte de evenimentul de pe Golgota; apoi, de la un anumit moment, el ar vedea cum întreaga aură își schimbă culorile. Care este acest moment? Este cel în care pe Golgota curge sângele din rănile lui Christos Iisus. În acel moment tot aspectul spiritual al Pământului se schimbă.
Am văzut că Logosul este în realitate suma celor șase Elohimi care sunt uniți cu Soarele și conferă Pământului daruri spirituale, în timp ce, în exterior, lumina Soarelui se răspândește pe Pământ. Lumina solară este precum corpul fizic exterior pentru spiritul și sufletul Elohimilor sau al Logosului. În momentul în care s-a produs evenimentul de pe Golgota, forța, impulsul care înainte se revărsa din Soare în lumină asupra Pământului a început să se unească cu însuși Pământul; prin aceasta, aura Pământului a devenit cu totul alta.
Dar evenimentul de pe Golgota poate fi înfățișat și dintr-un alt punct de vedere. Am analizat deja evoluția omenirii și a Pământului din cele mai diferite puncte de vedere. Știm că, înainte de a deveni Pământ, planeta noastră a traversat trei încarnări – vechiul Saturn, vechiul Soare, vechea Lună; deci încorporarea precedentă a Pământului nostru a fost vechea Lună. Când o astfel de planetă a atins țelul evoluției sale, i se întâmplă același lucru ca și unui om care într-o încarnare și-a atins țelul evoluției: planeta trece într-o altă existență, invizibilă, numită existența Pralaya, după care se încorporează din nou. Tot astfel, între încorporarea precedentă a Pământului nostru, care a fost vechea Lună, și încorporarea prezentă a existat o stare intermediară. Dintr-o existență spirituală, însuflețită în sine, să zicem așa, dar invizibilă exterior, Pământul a strălucit bruse în prima stare, din care ulterior au apărut celelalte stări pe care le-am descris ieri. Atunci, în acea perioadă străveche, când Pământul a strălucit pentru prima dată, el era încă unit cu tot ceea ce ține de sistemul nostru solar. Pe atunci el se întindea până la orbita celor mai îndepărtate planete ale sistemului nostru solar. Totul încă era una. Planetele nu s-au desprins decât mai târziu. Până la un anumit timp, Pământul a rămas unit cu Soarele actual, cu Luna noastră actuală. A fost deci un timp în care Soarele, Luna și Pământul erau un singur corp, ca și cum ați lua Soarele și Luna și le-ați amesteca cu Pământul ca să faceți din acestea un singur corp ceresc mare. Iată ce a fost altădată Pământul în momentul în care corpul dumneavoastră astral și Eul pluteau încă în sânul unei mase de vapori de apă și chiar înainte de asta. Astfel, forțele care sunt astăzi în Soare, forțe spirituale și fizice, au fost unite cu Pământul.
A venit apoi un timp în care Soarele s-a separat de Pământ; s-a separat nu numai Soarele fizic pe care îl vede ochiul fzic, ci și entitățile spiritual-sufletești având în fruntea lor Elohimii, Spiritele propriu-zise ale Luminii, locuitorii Soarelui. Globul care a subzistat a fost asemănător cu ceea ce ar da amestecul Pământ și Lună actuale. Pentru un anumit timp, e adevărat, Pământul, despărțit de Soare, a rămas încă unit cu Luna. Abia în epoca lemuriană Luna s-a despărțit de Pământ și atunci raportul celor trei corpuri cerești s-a stabilit așa cum este astăzi. Era necesar ca Elohimii să acționeze întâi din afară. Unul din ei a trebuit să domnească pe Lună și să reflecte de acolo către Pământ forța puternică a celorlalți Elohimi. Actualmente noi trăim pe Pământ ca pe un fel de insulă în spațiul cosmic care s-a desprins de Soare și Lună. Dar va trebui să vină un timp în care Pământul nostru se va reuni cu aceste astre și va forma un singur corp cu ele. Oamenii vor fi atunci destul de spiritualizați pentru a putea suporta din nou forțele mai puternice ale Soarelui, a le putea asimila și a se uni cu ele. Nu va mai fi atunci, ca să spunem așa, decât un singur câmp de acțiune comun oamenilor și Elohimilor.
Care este forța care va realiza această unire?
Dacă evenimentul de pe Golgota nu ar fi avut loc, niciodată această reuniune a Pământului cu Soarele nu s-ar putea înfăptui. Fiindcă prin evenimentul de pe Golgota, prin care forța Elohimilor din Soare, sau forța Logosului, s-a unit cu Pământul, s-a dat impulsul care împinge forța Logosului spre forța Logosului, și în final va reuni iarăși cele două – Soarele și Pământul. De la evenimentul de pe Golgota, Pământul are iarăși în el, din punct de vedere spiritual, forța care îl va conduce la reunirea cu Soarele. De aceea noi spunem: Prin evenimentul de pe Golgota, forța Logosului, care înainte se revărsa din afară, a fost absorbită în existența spirituală a Pământului. Ce trăia înainte pe Pământ? Forțele care radiau din Soare pe Pământ. Ce trăiește de atunci pe el? Logosul însuși, devenit, datorită Golgotei, Spiritul Pământului.
Pe cât de adevărat este că trupul dumneavoastră este locuit de un spirit și un suflet, tot atât de adevărat este faptul că și corpul Pământului – acest corp făcut din pietre, din plante și animale, pe care mergeți – este locuit de un suflet și de un spirit care este Christos. Christos este Spiritul Pământului. Când Christos se adresează celor mai apropiați ucenici ai Săi, în momente cu totul aparte, ce le poate spune? El le poate spune: Dacă vă întoarceți privirea de la trupul vostru către lăuntrul vostru, găsiți acolo sufletul vostru. Ceea ce faceți astfel o puteți face și în ce privește globul pământesc. Ceea ce stă acum în carne în fața voastră este același spirit care nu numai că trăiește în acest corp efemer, dar care animă întreg Pământul și îl va anima mereu. El are dreptul să vorbească atunci despre Pământ ca despre adevăratul său corp: Vedeți grâul și această pâine pe care o mâncați, care vă hrănește; ce mâncați de fapt din spicele de pe câmp? Corpul meu este ceea ce mâncați! Și când beți sucul fructelor, ce este el? El este sângele Pământului – sângele meu! Iată literalmente ce le spunea Christos ucenicilor Săi celor mai apropiați, și trebuie să luăm literal cuvintele pe care Le-a spus. Când îi adună pe ucenici și le expune simbolic inițierea creștină – cum o vom numi noi –, El rostește un cuvânt straniu în momentul în care le spune că unul dintre ei Îl va trăda (capitolul 13:18):
„Cel care mănâncă pâinea mea mă calcă cu picioarele.”
Acest cuvânt trebuie luat ca atare. Omul mănâncă pâinea Pământului și îl calcă cu picioarele sale. Dacă Pământul este corpul al cărui spirit este Christos, atunci omul este cel care calcă cu picioarele lui acest corp, a cărui pâine o mănâncă.
Și imaginea Cinei sfinte capătă, în sensul Evangheliei după Ioan, o infinită profunzime când știm că Christos este Spiritul Pământului și că pâinea a ieșit din corpul Pământului. Christos indică acest lucru, spunând: „Aceasta este carnea mea!”
Așa cum musculatura ține de trupul omenesc, tot astfel pâinea ține de corpul Pământului, adică de corpul lui Christos. Și seva care circulă în plante, sucul care umple strugurii sunt asemănătoare sângelui care circulă în corpul uman. Iar Christos poate să spună: „Acesta este sângele meu!”
Cel care nu vrea să înțeleagă, sau care nu are niciun simț pentru aceasta, poate să creadă că Cina pierde prin această explicație adevărată ceva din sacralitatea ei. Dar cel care poate înțelege își va spune că în loc de a-i lua Cinei caracterul ei sacru această explicație sanctifică, sacralizează întreaga planetă a Pământului. Ce formidabil sentiment ne cuprinde când descoperim astfel în Cină cel mai mare Misteriu al Pământului: unirea evenimentului de pe Golgota cu întreaga evoluție a Pămăntului; Cina ne pregătește să înțelegem că sângele care curge din rănile Mântuitorului nu are o semnificație pur umană, ci una cosmică, mai precis că el dă Pământului forța de a-și continua evoluția sa!
Astfel, omul care înțelege mai profund Evanghelia după Ioan trebuie să simtă nu numai că trupul său fizic este unit cu trupul Pământului, ci și că ființa sa spiritual-sufletească este unită cu ființa spiritual-sufletească a Pământului care este Christos însuși; el simte că Christos, ca Spirit al Pământului, inundă Pământul, care este trupul Său.
Dacă simțim asta, putem să ne întrebăm: Ce inspirație i-a sclipit deodată autorului acestei Evanghelii când a fost cufundat în tainele adânci care se referă la Christos Iisus? Ceea ce a văzut el atunci a fost ansamblul de forțe și de impulsuri existente în Christos Iisus și felul în care va trebui să acționeze toate asupra omenirii, numai dacă aceasta le primește.
Pentru a ne pătrunde de această taină, să ne aducem aminte în ce sens evoluează omenirea. Sensul acestei evoluții este faptul că omul prelucrează, purifică și fortifică prin forța Eului său celelalte trei învelișuri ale sale: corpul fizic, corpul eteric, corpul astral. Eul lucrează mai întâi la purificarea corpului astral pentru a-l ridica pe o treaptă superioară. Când întregul corp astral va fi purificat și fortificat prin forța proprie a Eului, el va deveni Sine spirituală sau Manas. Când forța Eului va fi metamorfozat corpul eteric sau corpul vieții, acesta va fi Spirit al vieții sau Budhi. Când, la rândul său, corpul fzic va fi total stăpânit de către Eu, el va fi Atma sau Om-spirit. Omul va fi atins atunci țelul care îi stă acum în față. Dar acestea nu se pot împlini decât într-un foarte îndepărtat viitor; în afară de aceasta, transformarea corpului astral, a corpului eteric și a corpului fizic în Sine spirituală, Spirit al vieții și Om-spirit trebuie să fie înfăptuită de către Eu în deplină conștiență. Majoritatea oamenilor sunt astăzi încă foarte departe de acest lucru. În fond, abia azi începe omul să lucreze, deplin conștient la dezvoltare Manas-ului său din corpul astral. În această fază se află acum omul. Inconștient însă, datorită ajutorului entităților mai înalte, omul a prelucrat deja în cursul evoluției Pământului cele trei mădulare inferioare ale sale. În timpurite vechi el a prelucrat inconștient corpul său astral și a străbătut corpul său astral cu sufletul senzației. Tot inconștient, Eul a lucrat înăuntrul corpului eteric, iar acest corp eteric transformat inconștient este cel pe care îl găsiți descris într-o prezentare sistematică în Teosofia ca suflet al înțelegerii sau rațiunii; iar ce a prelucrat inconștient Eul în corpul fizic este ceea ce numim acolo suflet al conștienței. Sufletul conștienței a apărut deci către sfârșitul epocii atlanteene, când corpul eteric, a cărui parte corespunzătoare capului rămăsese până atunci exterioară corpului fizic, a pătruns, puțin câte puțin, complet, în corpul fizic. Atunci a învățat omul să spună „Eu”. Astfel, omul s-a adaptat treptat cu mădularele finței sale la epoca postatlanteeană.
Epoca noastră este chemată să introducă Sinea spirituală sau Manas-ul în ceea ce a dobândit anterior în mod inconștient. Prin toate forțele care vin astăzi din corpul fizic, din cel eteric și din cel astral, din sufletul senzației, sufletul rațiunii și sufletul conștienței, omul trebuie să formeze Manas-ul și să facă să răsară – chiar dacă firav – primul germene al Spiritului vieții sau Budhi. Epoca noastră postatlanteeană are astfel de împlinit o sarcină de o importanță imensă, aceea de a dezvolta conștient tripla natură superioară a omului: Manas, Budhi, Atrna, deși acest din urmă țel este rezervat unui viitor îndepărtat.
Încă de astăzi omul trebuie să dezvolte în sine aceste forțe, să dezvolte omul superior din omul inferior.
Să ne întrebăm acum: Ce s-a petrecut cu omul prin faptul că el nu și-a dezvoltat încă aceste mădulare superioare, și cum va fi în viitor? Prin ce se va deosebi omul viitorului de omul de astăzi?
Când, în viitor, omul superior va fi pe deplin dezvoltat, corpul astral va fi atins o astfel de treaptă de purificare încât va fi devenit în același timp Manas sau Sine spirituală; corpul eteric va fi astfel purificat încât el va fi totodată Spirit al vieții sau Budhi; iar corpul fizic va fi în așa măsură transformat încât va deveni Om-spirit sau Atma, tot atât de real precum corpul fizic. Pentru a birui corpul cel mai de jos trebuie forța cea mai înaltă; de aceea metamorfoza corpului fizic va fi cea mai mare victorie a omului. Când el va împlini toate acestea, acest om fizic va fi Omul-spirit sau Atma. Astăzi, toate acestea sunt doar latente în om; într-o zi ele vor trăi deplin în om. Când ne întoarcem privirile către Christos și la impulsurile pe care le primim de la El, facem să se nască în noi forțele de a împlini această transformare.
Care vor fi pentru om consecințele faptului că astăzi el încă nu a realizat această transformare? Știința spiritului o spune foarte simplu: deoarece corpul astral nu este încă purificat, nu s-a transformat în Sine spirituală, prin aceasta este posibil egoismul; prin faptul că Eul nu a fortificat încă corpul eteric sunt posibile minciuna și eroarea, iar prin faptul că forțele Eului n-au fortificat încă corpul fizie sunt posibile boala și moartea. Într-o Sine spirituală deplin evoluată nu va mai exista egoism, nici minciună și erori în Spiritul vieții fortificat și nici boală și moarte în Omul-spirit împlinit. Când omul primește în sine impulsurile lui Christos, el învață să înțeleagă ce forță sălășluiește în Christos, primește în sine forțele care îl fac să devină stăpân chiar asupra corpului său fizic.
Presupuneți că un om ar fi în stare să primească pe deplin în el impulsul lui Christos, presupuneți că tot acest impuls trece în el, că Christos însuși revarsă direct în el puterea Sa; ce s-ar întâmpla atunci? Dacă omul ar fi fost orb, atunci, sub acțiunea forței christice, el și-ar fi recăpătat vederea, căci ultimul țel al evoluției este învingerea bolii și morții. Când autorul Evangheliei după Ioan vorbește de vindecarea orbului din naștere, el exprima tocmai acest profund mister. El arată prin acest exemplu că forța lui Christos este o forță vindecătoare atunci când se manifestă cu întreaga sa tărie. Unde se află această forță? În corpul lui Christos, în pământ. Trebuie numai ca pământul să fie cu adevărat pătruns cu ființa Spiritului lui Christos sau al Logosului. Să vedem dacă autorul Evangheliei după Ioan relatează faptele în același sens. Cum o face el?
Orbul este acolo. Christos ia pământ, îl frământă cu saliva Sa și îl pune pe ochii orbului. Îi pune corp pătruns de spiritul Său. Prin această descriere, autorul Evangheliei după Ioan prezintă un mister pe care el îl cunoaște exact. Și trebuie ca, părăsind orice prejudecată, să aprofundăm măcar o dată unul din marile „semne” pe care le face Christos Iisus, pentru a înțeiege mai bine natura unui astfel de fapt fără să ne îngrijorăm că spiritele abile și prea inteligente ale secolului nostru consideră drept nebunie ceea ce avem acum de spus. Căci este un fapt cert că există taine adânci în lume, care nu sunt încă pe măsura oamenilor. Aceștia, oricât de evoluați ar fi, nu sunt destul de puternici pentru a și înfăptui marile mistere. Ei pot să le cunoască, să le înțeleagă dacă le viețuiesc spiritual; dar să le transpună în fizic, pentru asta omul zilelor noastre, atât de adânc coborât în materie, este incapabil.
În fapt, orice viață este țesută din opoziții, din extreme. Viața și moartea sunt astfel de extreme. Stranii lucruri apar în felul de a simți și gândi al ocultistului când el vede, de pildă, alături un cadavru și o ființă vie. În omul viu, treaz, există un suflet și un spirit. Dar, într-un fel, ele sunt, sub aspectul conștienței, decuplate de întreaga lume spirituală, ele nu pot percepe această lume. În fața unui cadavru, dimpotrivă, simțim că sufletul și spiritul care i-au aparținut sunt pe cale de a trece în lumile spirituale; pentru ele se aprinde lumina acestei lumi. Și astfel cadavrul devine simbolul a ceea ce este în curs de a se împlini în lumile spirituale. Lumea fizică exprimă și ea reflectarea a ceea ce se petrece în lumea spiritului, dar într-un mod cu totul aparte. Când o ființă umană trebuie să se nască, materia se condensează pentru a construi un corp; această concentrare a materiei apare clarvăzătorului ca o moarte a conștienței în lumea spirituală. Un mort acolo, sus, o naștere aici, jos. Prin concentrarea acestei materii vezi într-un fel murind o conștiență spirituală; cu adevărat, prin descompunerea sau arderea corpului fizic, când elementele se dizolvă și se disociază, apare în același timp – în spiritual – contrarul: asiști spiritual la nașterea unei conștiențe. Descompunerea fizică este naștere spirituală. De aceea toate fenomenele de descompunere, de disociere, sunt și altceva pentru ocultist. Un cimitir în care corpurile fizice se descompun poate fi sub aspect spiritual un fenomen curios – nu vorbim de ființa umană, ci de ceea ce se petrece spiritual în cimitir: este o țâșnire, o strălucire continuă de nașteri spirituale. – Să presupunem acum că un om se supune – subliniem clar că nu sfătuim pe nimeni să o facă, fiindcă trupurile de astăzi nu pot să o suporte –, deci să presupunem că s-ar supune disciplinei de a-și antrena corpul fizic să respire un anumit timp aer provenind din substanțe aflate în putrefacție, el având în același timp conștiența că primește în sine fenomenul spiritual pe care l-am descris. Dacă ar face-o într-un mod corespunzător, atunci în următoarele încarnări – ce-i drept, nu e posibil într-o singură încarnare – ar putea să se reîntrupeze cu forța de a da impulsuri vivifiante, vindecătoare. A respira aerul care emană din descompunerea unui trup mort, acest lucru face parte din antrenamentul care îi conferă treptat salivei forța ca împreună cu pământul obișnuit să dea ceea ce Christos a pus pe ochii orbului din naștere. Tocmai acest mister prin care se consumă moartea, se absoarbe, se respiră moartea, prin care se primește forța de a vindeca, este taina la care se referă autorul Evangheliei după Ioan când ne prezintă astfel de „semne” precum vindecarea orbului din naștere. Ar fi preferabil ca în loc de a declama asupra modului de a interpreta un pasaj sau altul din Evanghelii oamenii să învețe să înțeleagă că această vindecare a orbului din naștere corespunde literal cu ceea ce există în realitate și, prin aceasta, să ajungă să respecte o personalitate, cea a autorului Evangheliei după Ioan: a fost, se poate spune, fără îndoială o astfel de personalitate care a fost inițiată în aceste mistere, iar noi trebuie să încercăm să le înțelegem.
Era necesar ca mai înainte să vă atrag atenția că suntem într-o adunare antroposofică în care se trec cu vederea multe idei preconcepute când se povestește un astfel de mister real precum cel al amestecului vindecător făcut din pământ și salivă; și aici trebuie să spunem că un astfel de fapt trebuie luat în sens literal. Să încercăm să ne dăm seama cum cunoașterea unei astfel de taine ne leagă strâns de ideea centrală care ne-a preocupat astăzi, cea care vede în Christos Spiritul Pământului, iar în pământ corpul lui Christos. Am văzut, printr-un exemplu, cum Christos spiritualizează pământul și am văzut cum El dă ceva din Sine însuși pentru a înfăptui ceea ce ni se spune acolo.
Dar să ne referim și la altceva. Să ne aducem aminte că Christos spune despre Sine însuși: Taina cea mai profundă a naturii mele este „Eu sunt”-ul; adevărata și veșnica putere a „Eu sunt”-ului sau a Eului care are forța de a transforma celelalte corpuri trebuie să pătrundă în oameni. Ea este conținută în Spiritul Pământului. Să reținem cu toată seriozitatea că, prin faptul că Christos îl face pe fiecare om să intre în posesia adevărată a Eului, El vrea să-L trezească și să aprindă treptat în fiecare om pe Dumnezeu, pe Domnul și Regele. Ce vedem noi atunci? Ideea karmei, legea karmei este exprimată de Christos în sensul ei cel mai înalt. Pentru a înțelege pe deplin ideea karmei trebuie să o gândești în sens creștin. Ea spune, în fond, că niciun om nu se poate erija în judecător a ceea ce este fința intimă a unui alt om. Cel care nu a înțeles încă ideea karmei în acest sens nu a aprofundat-o în întreaga sa adâncime. Când un om îl judecă pe un altul, îi impune constrângerea Eului său. Dacă crezi cu adevărat, în sens creștin, în „Eu sunt”, nu judeci, ci spui: Știu, karma este marele compensator; eu nu judec! Dacă creștinismul este înțeles cu adevărat, cum te comporți față de cineva care a păcătuit? Să presupunem că toți cei care vor să fie creștini l-ar acuza pe acest om de un mare păcat. Un creștin adevărat ar spune: Oricare ar fi greșeala de care este acuzat acest om, și dacă el a comis-o sau nu, „Eu sunt”-ul din el trebuie respectat; adică el trebuie să fie lăsat în seama karmei, a marii legi eare este cea a Spiritului lui Christos. Trebuie deci încredințat lui Christos însuși. Karma se întinde peste toată evoluția; ca să spunem așa, pedeapsa pe care karma o impune omului o putem încredința însăși acestei evoluții. Ne-am adresa poate pământului și am spune celor care acuză: Îngrijiți-vă de voi înșivă! Pământului îi revine sarcina de a formula pedeapsa. Noi o vom înscrie deci în pământ, unde este oricum înscrisă drept karmă!
„Iisus s-a dus la Muntele Măslinilor.
Și la revărsatul zorilor se întoarse la templu și întreg poporul veni la El; și El, așezându-se, îi învăța.
Atunci scribii și fariseii i-au adus o femeie care fusese prinsă în adulter și, ținând-o în picioare în mijlocul poporului, I-au spus lui Iisus: Învățătorule, această femeie a fost prinsă în
adulter; or, Moise ne-a poruncit în Lege să omorâm cu pietre pe cei ce comit adulter; ce spui Tu?
Ei spuneau aceasta ca să-L poată învinui; dar Iisus s-a aplecat și scria cu degetul pe pământ. Fiindeă ei continuau să Îl întrebe, ridicându-se, El le-a spus: Cine dintre voi este fără de păcat
să arunce cel dintâi cu piatra în ea. Apoi, aplecându-se iar, scria pe pământ. Dar ei, mustrați în conștiența lor, auzindu-L vorbind astfel, au ieșit afară unul după altul, cei bătrâni ieșind
primii. Și astfel Iisus a rămas singur cu femeia care stătea acolo, în mijloc. Atunci El s-a ridicat și, întrucât n-a văzut pe nimeni în jurul ei, i-a zis: Femeie, unde sunt pârâșii tăi? Nimeni
nu te-a condamnat?”
El spune asta pentru a îndepărta orice judecată exterioară și pentru a face aluzie la karma interioară.
„Ea însă spuse: Nimeni, Doamne.”
Ea este încredințată karmei sale; nu-i rămâne de făcut decât un singur lucru: fără să se mai gândească la pedeapsă, care i se împlinește de la sine prin karmă, să se corecteze.
„Dar Iisus spune: Nici eu nu te voi condamna. Mergi, și de acum nu mai păcătui!”
Vedem astfel cum ideea de karmă se leagă de ideea cea mai profundă despre Christos și de importanța entității Sale pentru Pământ. – Dacă ați înțeles natura mea, spune El, atunci L-ați înțeles și pe Cel a cărui ființă eu o exprim și faptul că „Eu sunt”-ul aduce compensare oricărei greșeli. Christos dă oamenilor independență și coeziune interioară.
Astăzi oamenii sunt încă foarte departe de a înțelege creștinismul adevărat, lăuntric. Dar când ei vor învăța să înțeleagă ceea ce conține o operă precum Evanghelia după Ioan, impulsurile aflate în ea îi vor pătrunde încetul cu încetul; atunci, într-un viitor îndepărtat, se va realiza idealul creștin.
Vedem astfel cum în epoca postatlanteeană vine să acționeze pe Pământ primul impuls care are ca scop dezvoltarea omului superior.
Mâine vom vedea care a fost evoluția omului legată de principiul christic chiar în această epocă postatlanteeană; pornind de aici, vom arăta ce va fi Christos în viitor.
