Noi am considerat adesea, sub diverse aspecte, acea evoluție a omenirii care s-a desfășurat în așa-numita perioadă postatlanteană, adică în timpul nostru, de după catastrofa atlanteană. Am indicat diverse epoci, diverse perioade ale acestei evoluții postatlanteene. Am indicat perioada proto-hindusă, perioada proto-persană, perioada egipto-caldeeană, perioada greco-latină și apoi propria noastră epocă, ce constituie cea de-a cincea perioadă a evoluției postatlanteene. Am atras apoi atenția asupra faptului că până la intervenția unei alte mari catastrofe vor mai trece încă două perioade, astfel încât vor putea fi considerate șapte astfel de perioade ale omenirii Pământului.
Este de la sine-înțeles că noi descriem aceste epoci ale omenirii Pământului din diverse privințe. Pentru că noi putem – dacă vrem să ne orientăm oarecum ca oameni ai prezentului asupra propriilor noastre sarcini – să dobândim un sentiment al viitorului înspre care ne îndreptăm numai dacă știm cum suntem noi încadrați în aceste diverse epoci.
S-a accentuat mereu, în cele mai diferite moduri, că se poate face deosebirea între omul individual ca lume mică, ca microcosmos, și lumea mare, macrocosmosul. Și se subliniază pe bună dreptate că omul, micul cosmos, este în toate privințele o copie, o imagine a marii lumi, a macrocosmosului. Deși acesta este un adevăr, el reprezintă pentru început un adevăr de-a dreptul abstract, și la modul în care el este reprezentat de obicei nu poate folosi prea mult. El va deveni abia atunci important când ne vom putea referi în amănunt în ce măsură un aspect sau altul care ne întâmpină la om trebuie conceput realmente ca un microcosmos și pus în legătură cu macrocosmosul.
Omul prezentului aparține, în fond, tuturor celor șapte perioade ale epocii postatlanteene, căci el a fost și va fi încarnat în toate aceste perioade. Noi am trecut prin acestea în timpurile trecute în încarnările noastre anterioare, și vom trece în încarnările noastre următoare în perioadele care urmează. În fiecare încarnare noi preluăm ceea ce ne poate oferi intervalul temporar respectiv. Și prin aceea că le preluăm, noi purtăm într-o anumită privință în noi înșine rezultatele, roadele evoluțiilor anterioare, astfel încât, în fond, lucrul cel mai intim pe care-l purtăm în noi va fi constituit din ceea ce ne-am însușit noi în perioadele menționate. Căci trebuie să ne spunem că ceea ce și-a însușit fiecare om individual în aceste perioade se încadrează mai mult sau mai puțin în conștiența omenească actuală, în timp ce realmente ceea ce ne-am însușit noi ca oameni în general în răstimpul încarnării din perioada atlanteană avea cu totul alte stări de conștiență, astfel încât a fost împins mai mult sau mai puțin în subconștient și nu mai răsună de acolo la fel ca cele pe care ni le-am însușit mai târziu în perioada postatlanteană. De aceea, ceea ce purtăm în noi ca roade ale evoluției atlanteene este cu mult mai corect, cu mult mai adecvat ordinii cosmice decât ceea ce provine din timpurile în care noi înșine am putut aduce o anumită ne-ordine în noi. Desigur că și în perioada atlanteană entitățile ahrimanice și luciferice aveau o influență. Dar acestea acționau pe atunci într-un cu totul alt mod asupra omului. Omul nu era pe atunci capabil să se apere de ele.
Esențialul culturii postatlanteene este că toate aceste aspecte pătrund tot mai mult în conștiență. În această privință evoluția omenirii de la catastrofa atlanteană până la următoarea mare catastrofă este oarecum totodată ceva macrocosmic. Întreaga omenire evoluează de-a-lungul celor șapte perioade postatlanteene ca un singur om. Și cele mai importante aspecte care urmează să ia naștere în conștiența umană prin aceste șapte epoci de cultură, străbat, în fond, perioade asemănătoare celor pe care le străbate omul individual.
Noi am diferențiat în viața omului diverse perioade – am indicat acest fapt în «Știința ocultă» – și am considerat primii șapte ani de viață, de la naștere până la schimbarea dentiției, drept prima perioadă. Am spus că în această perioadă trupul fizic al omului își dobândește formele sale definitive și că aceste forme sunt, în esență, stabilite la schimbarea dentiției. Apoi omul mai crește înlăuntrul acestor forme, dar, în esență, formele își au direcțiile lor. În primii șapte ani are loc dezvoltarea formelor. Noi trebuie să înțelegem aceste ritmuri corect, sub toate aspectele. De aceea, trebuie să facem deosebirea legică dintre primii dinți pe care îi primește omul în primii ani de viață și care cad apoi, și a doua dantură. Aceste două tipuri de danturi constituie ceva cu totul deosebit în privința legității trupului: Primii dinți sunt moșteniți, ei provin, ca să spunem așa, ca roade din organismele anterioare ale strămoșilor, și abia a doua dantură provine din propria legitate fizică a omului. Acest lucru trebuie reținut. Numai dacă abordăm astfel de amănunte ne poate deveni clar că aici există realmente o deosebire. Primii dinți îi primim pentru că strămoșii noștri ni-i transmit prin ereditate, odată cu organizația noastră corporală; a doua dantură o obținem pentru că propriul nostru organism fizic este în așa fel dotat încât o putem primi prin el. Prima dată dinții sunt primiți direct prin ereditate; a doua oară organismul fizic primit prin ereditate, produce la rândul său a doua dentiție.
Avem apoi de diferențiat o a doua perioadă în viață, de la schimbarea dentiției până la maturizarea sexuală, așadar aproximativ până la paisprezece, cincisprezece ani. Această perioadă constituie formarea trupului eteric. Al treilea interval, care merge până la vârsta de douăzeci și unu, douăzeci și doi de ani, constituie formarea trupului astral. Apoi urmează formarea Eului, mergând progresiv de la formarea sufletului senzitiv la formarea sufletului rațiunii și al sufletului conștienței. Așa diferențiem noi vârstele omului. În cadrul acestor vârste ale omului, după cum știți, există o împărțire regulată numai referitor la primele etape ale vieții omului. Așa trebuie să stea lucrurile și așa este corect și pentru oamenii actuali.
O asemenea regularitate în diferențiere, cum are ea loc pentru primele trei etape de viață, nu mai are loc în cele ce urmează; acestea nu pot fi indicate deloc atât de exact în ceea ce privește durata lor. Și dacă întrebăm din ce motiv este așa, trebuie să ne fie clar că întotdeauna în evoluția lumii, după primele trei etape a câte șapte intervale temporale, se află oarecum un mijloc. Noi ne aflăm acum în epoca postatlanteană, avem deja în noi roadele primelor patru epoci, trăim în prezent în cea de-a cincea și ne îndreptăm înspre a șasea.
Acum, putem găsi într-un mod întrutotul justificat un fel de asemănare între dezvoltarea epocilor postatlanteene și dezvoltarea omului individual, astfel încât noi putem deosebi din nou aspectul macrocosmic de cel microcosmic. Să considerăm acum ceea ce caracterizează în mod deosebit prima epocă postatlanteană, pe care noi o desemnăm drept proto-hindusă, deoarece caracterul evoluției postatlanteene s-a imprimat în mod deosebit în poporul indian. În această cea dintâi epocă – dumneavoastră veți găsi dovezi în această privință prin diverse lucruri pe care eu le-am spus deja – exista, înainte de toate, o înaltă cunoaștere, o cunoaștere străveche, cuprinzătoare, mult ramificată, o înțelepciune străveche. Ceea ce îi învățau sfinții Rishis pe oameni în India era în principiu ceea ce vedeau realmente pe atunci în lumea spirituală clarvăzătorii nativi și chiar și o mare parte a poporului. Această veche cunoaștere era, în perioada hindusă, ca o moștenire anterioară. În perioada atlanteană, această cunoaștere putea fi dobândită prin clarvedere. În epoca proto-hindusă ea a devenit o înțelepciune străveche, moștenită, care fusese păstrată și care era vestită de aceia care se puteau înălța din nou prin inițiere în lumile spirituale, de sfinții Rishis. În esență, ceea ce pătrundea în conștiența omenească era întrutotul un bun moștenit. De aceea, nici nu a avut vreodată caracterul cunoașterii noastre actuale. Și ne facem o reprezentare cu totul greșită dacă încercăm să exprimăm cele mai importante lucruri care au fost vestite de sfinții Rishis în prima perioadă de cultură postatlanteană în acele forme în care ne exprimăm cunoașterea în știința actuală. Căci așa ceva abia dacă se poate imagina. Pentru că formele științifice pe care le avem în ziua de azi au luat naștere abia în prima epocă de cultură postatlanteană. Cunoașterea vechilor Rishis era de o cu totul altă natură. Aceasta era în așa fel încât cel care o împărtășea simțea necontenit că ea lucra în el, dospea în el, era ca și cum se năștea în fiecare clipă în el. Și noi trebuie să reținem, înainte de toate, o anumită caracteristică dacă vrem să înțelegem cum era pe atunci cunoașterea. Anume, această cunoaștere nu era deloc clădită pe memorie. Memoria nu juca niciun rol în această privință. Vă rog să rețineți acest lucru în mod deosebit. În ziua de azi memoria joacă rolul cel mai important în comunicarea de cunoștințe. Atunci când un profesor universitar urcă la catedră sau un vorbitor public urcă la tribuna vorbitorului, ei trebuie să se fi îngrijit să știe dinainte ce au de spus, și să le repete din memorie. E drept că există oameni care spun că ei nu procedează așa, că ei își urmează geniul, dar din aceștia sunt prea puțini. În ziua de azi comunicarea de cunoștințe este realmente clădită în cea mai mare parte pe memorie.
Ne putem face o reprezentare corectă asupra modului în care se împărtășea cunoașterea în epoca proto-hindusă, dacă ne spunem: Cunoașterea lua naștere abia în capul celui care o împărtășea, și anume, în timp ce o împărtășea. Mai înainte, cunoașterea nu era pregătită în modul în care o pregătim noi astăzi. Vechiul Rishi nu o pregătea în sensul că prelua în memoria sa ceea ce avea de spus. El se pregătea prin aceea că se transpunea pe sine însuși într-o dispoziție lăuntrică sfântă, prin aceea că se transpunea pe sine însuși într-o dispoziție lăuntrică evlavioasă, și în așa fel încât concepea cele pe care le avea de împărtășit în acest sens: Eu trebuie să aduc mai întâi evlavie în sufletul meu, trebuie să-mi las sufletul să fie străbătut de o dispoziție lăuntrică sfântă. El își pregătea dispoziția lăuntrică, sentimentele, și nu ceea ce avea de spus. Iar apoi, în momentul comunicării, era ca un fel de citire din ceva invizibil. Ascultători care să stenografieze cele spuse erau de neimaginat în vremea aceea. Acest aspect era cu totul exclus, pentru că lucrurile erau concepute în așa fel încât se considera că ceea ce se preia în felul acesta nu are nici cea mai mică valoare. Valoare avea în sensul de atunci doar ceea ce purta omul în suflet, ceea ce îl stimula să reproducă ulterior lucrurile într-un mod asemănător celui în care le expusese cel din fața sa. Iar faptul de a consemna ceva în scris era ca un fel de desacralizare a celor comunicate. De ce? Pentru că în sensul de atunci oamenii erau pe bună dreptate de părerea că ceea ce este înscris pe hârtie nu este același lucru cu cele comunicate, căci nu poate fi deloc așa!
Această tradiție s-a menținut o vreme îndelungată, căci astfel de lucruri se mențin în sentimente un timp cu mult mai îndelungat decât în rațiune. Și atunci când, în Evul Mediu, la arta scrisului s-a adăugat arta tiparului, aceasta a fost simțită pentru început de popor ca un fel de magie neagră, pentru că în sufletele oamenilor mai răsunau încă vechile sentimente; pentru că oamenii aveau sentimentul că ceea ce urmează să trăiască de la suflet la suflet, nu poate fi păstrat într-un mod atât de grotesc profan cum se întâmplă atunci când se imprimă prin tușul tiparului semne pe foile albe, astfel încât cele spuse sunt mai întâi transformate oarecum în ceva mort, pentru a fi apoi revivifiate, dar probabil într-un mod de-a-dreptul puțin înălțător. Așadar noi trebuie să concepem această revărsare de la suflet la suflet ca pe o caracteristică a timpului de atunci. Aceasta a fost întrutotul o tendință a primei perioade postatlanteene, și noi trebuie să o înțelegem în mod corect dacă vrem, de exemplu, să înțelegem cum procedau vechii rapsozi din perioada elenă, și chiar cei din perioada veche germană când mergeau încoace și încolo și recitau lungile lor poeme. Căci dacă și-ar fi folosit memoria, nu ar fi putut să le recite mereu la fel. Deoarece însușirea sufletească, forța sufletească ce stătea la baza acestora era una cu mult mai vie. Atunci când cineva recită o poezie în ziua de azi, el a învățat-o în prealabil. Dar acei oameni trăiau ceea ce recitau, și în acele momente în ei exista realmente un fel de re-creere a poemului. Acest lucru era sprijinit și prin faptul că pe atunci elementele sufletești treceau în prim-plan într-o măsură cu mult mai mare decât se întâmplă în ziua de azi. În ziua de azi, orice element sufletesc este suprimat – și aceasta pe bună dreptate pentru timpurile noastre. Căci atunci când se prezintă ceva în ziua de azi, important este sensul; ceea ce se elaborează este sensul cuvintelor. Așa ceva nu a existat nici măcar pe vremea în care trubadurii din Evul Mediu prezentau Cântecul nibelungilor. Pe atunci, trubadurul mai avea un anumit simț pentru ritmul interior; el marca tactul cu piciorul, subliniind accentuările și înălțările, pe când mergea în sus și în jos.
Toate acestea sunt doar ecouri a ceea ce a existat în vechile timpuri. Dar v-ați face o reprezentare greșită despre vechii Rishis hinduși și despre discipolii lor, dacă ați crede că ei nu au intermediat cu fidelitate vechea cunoaștere atlanteană. Studenții din universitățile noastre, chiar dacă-și umplu caietele de notițe, nu predau cele înscrise cu fidelitatea cu care au redat înțelepții Rishis vechea cunoaștere.
Următoarele perioade sunt caracterizate prin aceea că în esență vechea cunoaștere atlanteană a încetat să acționeze. Până la apusul epocii de cultură proto-hinduse lucrurile au stat realmente așa că întreaga cunoaștere pe care a primit-o omenirea ca moștenire a continuat să crească. Mai exista încă o creștere a cunoașterii. Dar aceasta s-a încheiat, în esență, odată cu prima perioadă postatlanteană, și după perioada proto-hindusă abia dacă se mai putea aduce ceva nou din natura omenească, ceva care să nu fi existat deja. Așadar o sporire a cunoașterii a fost posibilă doar în cea dintâi epocă; apoi, aceasta a încetat. Iar în epoca proto-persană a început, la cei influențați de zarathustrism, în legătură cu știința exterioară, ceea ce poate fi comparat acum cu cea de-a doua porțiune de viață a omului, și care se poate înțelege cel mai bine în felul acesta. Căci vechea perioadă proto-hindusă se poate realmente compara cu prima porțiune de viață a omului, cu răstimpul de la naștere până la vârsta de șapte ani, răstimp în care se constituie toate formele organismului, în timp ce ulterior mai are loc doar o creștere în cadrul formelor stabilite. Așa a fost cu spiritualul din prima epocă postatlanteană. Iar ceea ce a urmat apoi în epoca proto-persană poate fi comparat cu un fel de învățare. La fel cum omul practică învățatul la școală în cea de-a doua porțiune de viață a sa, și perioada proto-persană poate fi comparată cu un fel de învățare. Numai că trebuie să ne devină limpede cine erau dipolii și cine erau învățătorii. Aș dori să spun ceva în această privință.
Oare nu v-a frapat până acum cât de altfel stă Zarathustra [Nota 11], conducătorul propriu-zis al celei de-a doua epoci de cultură postatlanteană, în fața noastră, decât înțelepții Rishis? În timp ce sfinții Rishis ne apar ca personalități consacrate de străvechea antichitate sacră, în care se revarsă vechea cunoaștere atlanteană, Zarathustra ne apare ca fiind cea dintâi personalitate inițiată în cunoașterea postatlanteană. Apare așadar ceva nou. Zarathustra este realmente prima personalitate postatlanteană – ca personalitate istorică – inițiată în acea formă a cunoașterii misteriale care este propriu-zis postatlanteană, în care cunoașterea era pregătită în așa fel încât devenise, în fond, abia acum inteligibilă pentru rațiunea și înțelegerea omenirii postatlanteene. În școlile lui Zarathustra din prima epocă, se mai dobândea o cunoaștere eminamente suprasensibilă. Dar în aceste școli ale lui Zarathustra s-a început pentru prima oară alcătuirea de concepte omenești. În timp ce cunoașterea vechilor Rishis nu poate fi redată în forma științei noastre actuale, acest lucru este deja posibil în cazul cunoașterii lui Zarathustra. Aceasta e drept că era o cunoaștere suprasensibilă și că trata și cunoașterea lumii suprasensibile, dar ea se îmbrăca în concepte care sunt asemănătoare conceptelor și ideilor din perioada postatlanteană. Și la adepții săi ia naștere, în principal, ceea ce se poate denumi: configurarea sistematică a sistemului de concepte ale omenirii. Asta înseamnă că este preluată străvechea comoară de înțelepciune sfântă care s-a dezvoltat până la sfârșitul epocii protohinduse, și s-a transmis de la o generație la alta; nu se mai adaugă nimic nou la ea, dar acum, ceea ce este vechi, este prelucrat. Și putem să ne imaginăm sarcina misteriilor din cel de-al doilea spațiu de cultură postatlanteană, printr-o comparație; ca și cum ar apărea, de exemplu, în ziua de azi, o carte ocultă. Desigur că orice carte ocultă care se bazează realmente pe cercetări în lumile superioare, poate fi întrutotul îmbrăcată în explicații logice, poate fi adusă jos pe planul fizic în întregime în explicații logice. Acest lucru se poate realiza. Însă atunci, de exemplu, Știința ocultă a mea ar fi trebuit să fie o lucrare de cincizeci de volume, iar fiecare volum să fie la fel de gros pe cât este cel unic de acum. În felul acesta, s-ar putea separa cu exactitate fiecare domeniu și îmbrăca într-o formă logică. Acest lucru se poate face. Dar mai putem gândi și altfel: Anume ca cititorului să i se lase oarecum ceva asupra căruia el să încerce să reflecteze. Căci acest lucru trebuie încercat deja în ziua de azi, pentru că altfel nu s-ar putea progresa deloc în domeniul ocultismului. În ziua de azi, în cea de-a cincea epocă postatlanteană, omul are deja posibilitatea de a aborda prin conceptele raționale pe care le-a dezvoltat omenirea o asemenea cunoaștere ocultă și de a o prelucra. Dar în răstimpul epocii lui Zarathustra, trebuiau găsite mai întâi conceptele pentru aceste realități. Și ele au fost elaborate treptat în acea epocă. Științe cum există în ziua de azi nu existau pe atunci. Exista ca un fel de rămășiță din timpul Cunoașterii vechilor Rishis, la care a intervenit ceva ce putea fi îmbrăcat în concepte omenești. Dar conceptele omenești trebuiau să fie găsite ele însele mai întâi, căci în ele s-a revărsat la început suprasensibilul. Această nuanță, de a cuprinde suprasensibilul în concepte omenești, s-a adăugat mai târziu. De aceea, se poate spune: Sfinții Rishis au vorbit încă întrutotul în modul în care se poate exprima, în general, doar cunoașterea suprasensibilă. Ei vorbeau într-un limbaj variat de imagini, într-un limbaj imaginativ. Ei își revărsau oarecum cunoașterea de la suflet la suflet prin aceea că exprimau imagini pline de sevă, care luau din nou naștere acolo unde își împărtășeau ei cunoașterea. Nu era pe nicăieri vorba despre cauză și efect, despre celelalte concepte pe care le avem noi în ziua de azi sau despre vreo logică. Toate acestea au venit mai târziu. Și cea de-a doua perioadă de cultură postatlanteană a început în această legătură cu o cunoaștere suprasensibilă. Atunci s-a simțit pentru prima oară rezistența opusă de existența materială, atunci s-a simțit nevoia de a exprima suprasensibilul în așa fel încât să preia forme pe care le gândește omul pe planul fizic. Aceasta a fost, în esență, sarcina epocii de cultură proto-persană.
Apoi a venit cea de-a treia epocă de cultură postatlanteană, cultura egipto-caldeeană. Acum, oamenii aveau concepte suprasensibile. Pentru omul actual, situația este din nou greu de înțeles. Imaginați-vă: încă nu exista o știință fizică, dar existau concepte despre suprasensibil, care fuseseră dobândite în mod suprasensibil. Oamenii știau ceea ce se petrecea în lumile suprasensibile și o puteau exprima în formele de gândire ale planului fizic. În cel de-al treilea spațiu de cultură s-a început să se aplice în planul fizic ceea ce fusese dobândit din lumea suprasensibilă. Această situație poate fi din nou comparată cu cea de-a treia perioadă de viață a omului. În timp ce în cea de-a doua perioadă de viață omul învață fără să treacă la aplicarea celor învățate, în cea de-a treia perioadă de viață lucrurile stau așa că majoritatea oamenilor trebuie să învețe să aplice în planul fizic cele învățate. Discipolii lui Zarathustra din cea de-a doua epocă de cultură erau discipoli ai cunoașterii cerești. Acum oamenii au început să aplice în planul fizic ceea ce dobândiseră. Ca să actualizăm lucrurile, putem spune: Acum, oamenii au învățat din contemplarea suprasensibilului că tot ceea ce este suprasensibil poate fi cuprins, poate fi înțeles prin faptul că este exprimat într-un triunghi – triunghiul ca imagine a suprasensibilului – prin aceea că natura omenească suprasensibilă care s-a revărsat în fizic poate fi concepută ca o triadă. Și tot așa au fost învățate și alte concepte, astfel încât lucrurile fizice au fost aplicate asupra suprasensibilului. De exemplu, geometria a fost la început învățată în așa fel încât era înțeleasă ca o sumă de concepte simbolice. Acestea existau, și erau aplicate: egiptenii le aplicau la măsurarea terenurilor și la cultivarea câmpurilor, caldeenii la mersul stelelor, prin aceea că ei au întemeiat astrologia și astronomia. Ceea ce mai înainte era valabil doar pentru ceva suprasensibil, era aplicat acum asupra a ceea ce oamenii vedeau în mod fizic-sensibil. Oamenii au început să prelucreze pe planul fizic ceea ce se născuse din cunoașterea suprasensibilă, astfel încât în cea de-a treia epocă de cultură – putem spune așa – a început aplicarea cunoașterii dobândite în mod suprasensibil asupra lumii fizice senzoriale. Așa s-au întâmplat lucrurile în cea de-a treia epocă postatlanteană.
În cea de-a patra epocă de cultură, cea greco-latină, este deosebit de important faptul că omul și-a dat seama că lucrurile sunt așa. Mai înainte, el le înfăptuia dar nu-și dădea deloc seama că ele sunt așa. Vechii Rishis nu trebuiau să-și dea seama de asta, deoarece ei dobândeau cunoașterea din revărsarea directă a acesteia din lumea spirituală. În perioada lui Zarathustra s-a mai prelucrat doar cunoașterea spirituală, și se știa exact cum anume se formează cunoașterea suprasensibilă. În perioada egipto-caldeeană, conceptele dobândite din suprasensibil au fast îmbrăcate cu ceea ce era dobândit din planul fizic. Iar în cea de-a patra epocă de cultură oamenii s-au întrebat: Avem noi oare dreptul să aplicăm în lumea fizică ceea ce a fost constituit în lumea spirituală? Oare se potrivește într-adevăr la lucrurile fizice ceea ce a fost dobândit în spiritual? – Această întrebare și-a putut-o pune omul abia în cea de-a patra epocă de cultură, după ce aplicase cu nevinovăție o vreme cunoașterea suprasensibilă la experiențele fizice și la observațiile fizice. Și dintr-o dată, în el s-a trezit conștiința și el și-a pus întrebarea: Ce drept avem noi să aplicăm conceptele suprasensibile la procesele și realitățile fizice?
Acum, într-o anumită epocă, există întotdeauna o personalitate care îndeplinește o sarcină importantă în acea epocă și care realizează în mod deosebit cum stau lucrurile. Și de o astfel de personalitate care realizează că trebuie să-și pună întrebarea: Avem oare dreptul să aplicăm conceptele suprasensibile la realitățile fizice? – putem vedea cum se dezvoltă ceea ce am indicat eu acum. Puteți vedea, de exemplu, cum Platon mai avea încă o legătură foarte vie cu vechea lume, și mai aplica încă în vechea formă conceptele asupra lumii fizice. Apoi, discipolul său, Aristotel, a fost cel care și-a pus întrebarea: Dar oare este îngăduit să facem acest lucru? – și de aceea a ajuns el întemeietorul logicii.
Cei care nu se ocupă deloc de știința spirituală ar trebui să-și pună măcar o dată întrebarea: De ce a apărut logica abia în cea de-a patra epocă postatlanteană? Oare omenirea, de când s-a dezvoltat ea din vremuri nedeterminate, nu a avut niciun motiv să-și pună într-un anumit moment problema logicii? – Dacă vom considera lucrurile în mod real, se pot indica puncte cheie importante în evoluție, în anumite momente. Astfel, un punct important în evoluție este, de exemplu, cel situat între Platon și Aristotel. S-ar putea spune așadar: Desigur că în epoca descrisă avem dinaintea noastră ceva care se mai află, într-un fel, în relație cu vechea conexiune cu lumea spirituală, așa cum a existat ea în perioada atlanteană. E drept că în epoca proto-hindusă cunoașterea vie a murit. Dar cu aceasta a apărut ceva nou. Atunci oamenii au devenit, într-un anumit sens, critici, și și-au pus întrebarea: Cum este îngăduit să aplici suprasensibilul la lucrurile fizic-sensibile? Asta înseamnă că abia atunci omul a devenit conștient că el însuși înfăptuiește ceva atunci când observă lumea în exterior; că el coboară ceva în lume în felul acesta. Aceasta a fost o epocă importantă.
Despre concepte și idei se mai poate simți că sunt ceva suprasensibil dacă începem să vede în caracterul conceptelor și ideilor o garanție pentru lumea suprasensibilă. Dar foarte puțini oameni simt acest lucru. Ceea ce se află în concepte și idei este ceva de-a-dreptul rarefiat, subțire, ca un fir. Și deși în acestea trăiește ceva prin care poate fi adusă o dovadă deplină a nemuririi omului, acest ceva nu a putut fi adus la o convingere generală deoarece în comparație cu realitatea brută pe care o solicită omul, conceptele și ideile constituie ceva de-a-dreptul rarefiat, ca o pânză subțire de păianjen. Este firul cel mai subțire pe care l-a urzit omul, din lumea spirituală, după ce a pășit în lumea fizică. Ultimul fir, cel mai subțire, din lumea suprasensibilă, este constituit din concepte și idei. Și tocmai în această perioadă în care omul a coborât până la cea din urmă urzeală, care pentru el nici nu mai era credibilă, această perioadă în care el s-a desprins cu totul de lumea spirituală, trebuie să consemnăm cel mai covârșitor moment crucial venit din lumea suprasensibilă: Impulsul lui Christos. Astfel, în perioada noastră, postatlanteană, pătrunde realitatea spirituală cea mai puternică, și anume într-o epocă în care omul purta în sine cea mai redusă dotare spirituală, pentru că el nu mai avea decât o dotare spirituală față de concepte și idei.
Pentru cel care contemplă evoluția omenirii pe scară largă, există o alăturare de-a-dreptul interesantă, care, făcând abstracție de faptul că poate acționa ca o furtună asupra sufletului, poate fi realmente extraordinar de interesantă și din punct de vedere științific: Anume, dacă alăturăm spiritualității infinite a acelei ființe care intervine în omenire prin principiul lui Christos, întrebarea pe care și-a pus-o omul cu scurt timp înainte, cum anume se leagă ultima sa pânză de păianjen spirituală cu spiritualitatea, adică dacă alăturăm acestei Spiritualități infinite logica aristotelică, această țesătură alcătuită din cele mai abstracte concepte și idei la care a ajuns omul în cele din urmă. Nu se poate imagina o distanță mai mare decât între spiritualitatea care a coborât pe planul fizic în entitatea lui Christos și ceea ce a salvat omul însuși ca spiritualitate. De aceea, veți înțelege că în primele secole de creștinism nu a fost deloc posibil să se înțeleagă spiritualitatea lui Christos prin această pânză de păianjen de concepte care exista în aristotelism. Și treptat a luat naștere apoi strădania de a înțelege realitățile procesului lumii și procesului omenirii în așa fel încât logica aristotelică să se aplice și la procesele lumii. Aceasta a constituit apoi sarcina filosofiei din Evul Mediu.
Important este însă faptul că cea de-a patra perioadă de cultură postatlanteană poate fi comparată cu dezvoltarea Eului din cadrul perioadelor de viață ale omului; în sensul că Eul întregii omeniri intervine în evoluția omenirii, iar omul ca atare este de fapt cel mai îndepărtat de lumea spirituală. Acesta este și motivul pentru care la început omul nu a fost deloc capabil să-L primească pe Christos, decât prin credință. De aceea, creștinismul a trebuit să fie mai întâi o problemă de credință, și el a început abia treptat să devină o problemă de știință. Creștinismul va deveni o problemă de știință. Dar noi am început abia acum să pătrundem Evangheliile prin cunoaștere. Creștinismul a fost o problemă de credință vreme de secole și de milenii, și așa a trebuit să fie deoarece omul coborâse cel mai mult din lumile spirituale.
Și dacă aceasta a fost situația și în cea de-a patra epocă postatlanteană, acum este totuși necesar, ca după această cea mai adâncă coborâre, omul să reînceapă acum să se înalțe. Cea de-a patra epocă de cultură postatlanteană l-a adus pe om, într-o anumită privință, în situația de a coborî cel mai mult, dar i-a dat în schimb cel mai mare impuls spiritual – pe care el desigur nu l-a putut înțelege, ci îl va putea înțelege abia în perioadele următoare. Dar noi recunoaștem aici sarcina noastră: De a ne pătrunde din nou conceptele cu spiritualitate, pornind din interior.
Evoluția lumii nu este foarte simplă. Atunci când o bilă ajunge să se rostogolească într-o anumită direcție, inerția o poartă mai departe. Și dacă e ca ea să se rostogolească într-o alta direcție, trebuie să vină un alt impuls, care să o împingă în cealaltă direcție. Tot așa, cultura precreștină a avut tendința să mențină coborârea în lumea fizică și să o poarte în timpul nostru. Iar tendința ascendentă este abia la început, și în afară de aceasta ea necesită încontinuu impulsul de înălțare. Putem vedea în mod deosebit în gândirea omenească modul în care inerția continuă această coborâre în jos. Și o mare parte din ceea ce se numește în ziua de azi filosofie, nu este altceva decât o rostogolire a bilei în jos. Aristotel mai avea realmente o presimțire a faptului că prin pânza de păianjen a conceptelor omenești este cuprinsă o realitate spirituală. Dar la câteva secole după el oamenii nu mai erau deloc în stare să știe că ceea ce se observă în capul omenesc se află în legătură cu o realitate. Și cea mai aridă, cea mai uscată perioadă din vechea evoluție o constituie kantianismul, împreună cu tot ceea ce este legat de el. Căci kantianismul pune problema principală în așa fel încât decuplează orice legătură între ceea ce dezvoltă omul drept concept, între reprezentarea ca viață lăuntrică și ceea ce sunt Adevăratele concepte. Or această abordare, veche, nu este deloc predispusă la a oferi elementul vivifiant pentru viitor. Acum nu vă veți mai mira că încheierea conferințelor mele psihosofice a avut un fundal teosofic. Eu v-am atras atenția asupra faptului că în tot ceea ce practicăm noi, în special pentru cunoașterea sufletului, avem sarcina de a jertfi din nou această cunoaștere – care a fost dăruită anterior de zei oamenilor, și care a fost adusă jos pe Pământ în așa fel încât noi ne-am lăsat stimulați de ea – pe altarele zeilor. Numai că noi trebuie să ne reînsușim concepte care provin din spiritualitate.
Nu este o lipsă de modestie, ci provine din legitatea timpului faptul că eu afirm că este necesar de a practica această învățătură a sufletului și ca știință, încât să iasă din starea de încremenire de moarte în care a ajuns. Desigur că au existat mulți psihologi, și mai există și în ziua de azi, dar ei lucrează cu toții cu concepte ne-vivifiate de spiritualitate. De aceea este un semn caracteristic faptul că un om ca Franz Brentano [Nota 12] a făcut să apară în 1874 numai primul volum din «Psihologia» sa, al cărei conținut, în general, este corect, chiar dacă unele lucruri sunt incorecte în ea. El anunțase deja că va apărea și un al doilea volum în același an, dar acesta nu a mai apărut, căci el s-a blocat. El mai putea încă schematiza lucrurile, dar dacă vrei să înaintezi ai nevoie de influența spirituală.
Astfel de psihologii, cum sunt, de exemplu, în ziua de azi, cele ale lui Wundt [Nota 13] și Lipps [Nota 14], nu sunt de fapt psihologii, pentru că ele nu lucrează decât cu noțiuni preconcepute; ele nu au fost concepute din pornire în sensul de a se putea înfăptui ceva cu ele. Psihologia lui Franz Brentano, dimpotrivă, a fost în așa fel alcătuită încât putea deveni ceva bun din ea, dar a trebuit ca ea să rămână pe loc, să se blocheze. Și aceasta este soarta oricărei științe pe cale de a muri. Cu științele naturii lucrurile nu vor merge așa de repede. Acolo se mai poate lucra cu concepte de paie, rigide și uscate, fără viață, pentru că se adună faptele și acestea sunt lăsate să vorbească. Dar în cazul psihologiei aceasta se poate obține cu mult mai puțin. Căci acolo se pierde de îndată întregul substrat, dacă vrem să lucrăm cu conceptele rigide obișnuite, de paie. Mușchiul inimii nu se pierde, chiar dacă îl analizăm ca pe un produs mineral, fără să-i cunoaștem adevărata esență. Dar sufletul nu poate fi analizat în același mod.
Ca să spunem așa, în felul acesta mor științele, de sus în jos. Și treptat, oamenii își vor da seama că deși ei sunt în stare să valorifice legile naturii, acest fapt este totuși întrutotul independent de știință. Faptul de a construi mașini și instrumente, telefoane ș.a.m.d., este cu totul altceva decât faptul de a înțelege științele corect sau de a contribui la progresul lor. Cineva nu trebuie neapărat să înțeleagă electricitatea, și cu toate acestea el poate construi aparate electrice. Adevărata știință însă moare din ce în ce mai mult. Și așa ne aflăm acum pe punctul în care știința exterioară trebuie realmente vivifiată prin știința spirituală. Și tocmai cea de-a cincea epocă de cultură, a noastră, are, pe de o parte, această știință care se rostogolește în jos ca din cauza inerției. Atunci când o bilă nu poate merge mai departe, rămâne pe loc – ca la Brentano. Însă ascensiunea omenirii trebuie vivifiată tot mai mult. Iar aceasta se poate produce numai prin aceea că se continuă acele strădanii care constau în faptul că și cunoașterea dobândită în mod exterior este fructificată prin ceea ce oferă cercetarea spirituală ocultă.
Epoca noastră, cea de-a cincea epocă postatlanteană, va prelua tot mai mult un astfel de caracter încât, după cum am subliniat cândva, vechea perioadă egipto-caldeeană să apară în epoca noastră ca un fel de repetare. Aici doresc să vă atrag atenția asupra a ceva. În privința acestei repetări, noi nu ne aflăm astăzi prea departe, ci suntem abia la început. Cât de puțin am înaintat în această privință vă poate apărea și dacă ați reflectat prin gândire la ceea ce s-a petrecut în diferite domenii ta timpul Adunării noastre generale. Ați ascultat, de exemplu, conferința domnului Seiler [Nota 15] despre astrologie și v-ați putut forma sentimentul că dumneavoastră, ca cercetători spirituali, sunteți în măsură să uniți anumite reprezentări cu conceptele astrologice, în timp ce acest lucru este imposibil de făcut cu conceptele astronomiei fizice actuale fără ca cele afirmate de astrologie să trebuiască să fie văzute drept un nonsens. Aceasta este o consecință a științei astronomice ca atare. Știința astronomică este cea care are cea mai mare oportunitate de a fi readusă la spiritualitate. Acest aspect este cel mai posibil în cazul ei. Dar dispoziția lăuntrică a oamenilor este mult prea departe de a se reîntoarce la spiritual. Desigur că ar exista o metodă de reîntoarcere de la ceea ce ne oferă în ziua de azi astronomia la adevărurile fundamentale ale astrologiei, atât de disprețuite în ziua de azi. Va mai dura încă un timp până când se va face o punte între cele două. Între timp se vor născoci tot felul de teorii, care vor voi să explice, de exemplu, mișcările planetare ș.a.m.d., într-un mod pur materialist. Lucrurile sunt mai dificile în domeniul chimiei și în domeniile care se referă la viață. Acolo puntea va fi mai greu de construit.
Cel mai simplu va fi în domeniul cunoașterii sufletului. Pentru aceasta va fi necesar să se înțeleagă ceea ce a constituit încheierea Psihosofiei mele [Nota 16]: anume, că fluxul vieții sufletești nu curge numai din trecut în viitor, ci și din viitor în trecut, că noi avem doi curenți ai timpului: cel eteric, care merge în viitor, în timp ce cel astral curge din viitor în trecut. Pe toată suprafața Pământului probabil că nu va exista niciun om care să descopere acest lucru dacă nu are un impuls spiritual. Abia când se va înțelege că din viitor ne vine în permanență ceva în întâmpinare, omul se va putea înălța la o adevărată înțelegere a vieții sufletești. Altfel, nu este deloc posibil. Această înțelegere va fi necesară. În acest scop, trebuie să ne dezvățăm în orice caz de acel mod de gândire care ia în considerare doar trecutul atunci când vorbește pe undeva despre cauză și efect. Nu ne este îngăduit să ne raportăm doar la trecut, ci trebuie să vorbim și despre viitor ca despre ceva real, care ne vine la fel de real în întâmpinare pe cât de real târâm trecutul în urma noastră.
Va dura multă vreme până când oamenii își vor însuși aceste concepte. Dar până atunci nu va exista nici o psihologie. Secolul nouăsprezece a inventat chiar un concept drăguț: Psihologia fără suflet. Oamenii sunt de-a-dreptul mândri de acest concept, și vor să spună cu aceasta, cam următoarele: Studiați pur și simplu manifestările sufletești exterioare, dar să nu vorbiți de vreun suflet, care stă la baza lor – știința sufletului, psihologia fără suflet! Din punct de vedere metodic, lucrurile ar mai merge încă. Dar ceea ce a rezultat de aici, dacă e să folosim o comparație grosieră, nu este altceva decât o masă fără mâncare; aceasta este psihologia. E drept că oamenii nu sunt prea mulțumiți dacă li se servesc la masă farfurii goale, dar știința secolului nouăsprezece este extraordinar de mulțumită dacă i se servește o psihologie în care nu se tratează despre suflet. Acest lucru a început relativ de mult. Și pretutindeni în astfel de locuri va trebui să pătrundă viața spirituală.
Trebuie să consemnăm așadar începuturile unei vieți cu totul noi. Vechiul a secat oarecum, s-a epuizat, și o nouă viață trebuie să se dezvolte. Trebuie să simțim acest lucru. Noi trebuie să simțim că ne-a fost dată o înțelepciune străveche din vechea perioadă atlanteană, că aceasta s-a epuizat treptat și că noi suntem puși în fața sarcinii de a începe în această încarnare actuală a noastră să strângem tot mai mult o nouă înțelepciune, care să existe pentru omenirea timpurilor viitoare. Impulsul lui Christos este aici pentru ca acest lucru să fie posibil. El va dezvolta continuu o eficacitate vie. Și probabil că se va lucra cel mai mult din impulsul lui Christos atunci când întreaga tradiție și tot ceea ce a fost legat de ea din punct de vedere istoric exterior vor fi dispărut, dacă se va ajunge la însuși adevăratul Christos istoric.
Putem vedea astfel că evoluția postatlanteană poate fi realmente comparată cu viața omenească individuală; că aceasta este un fel de macrocosmos care se raportează la microcosmosul-om. Dar omul individual se află într-o situație foarte aparte. La urma-urmelor, ce îi rămâne de prelucrat în cea de-a doua jumătate a vieții, decât ceea ce și-a însușit el însuși în prima jumătate? Și când aceasta este consumată, urmează moartea. Învingător asupra morții poate fi doar spiritul care dezvoltă într-o nouă încarnare ceea ce începe treptat să moară după ce am depășit jumătatea vieții noastre. Noi avem o evoluție ascendentă până la vârsta de treizeci și cinci de ani, după care urmează o evoluție descendentă. Însă spiritul urmează o evoluție de-a-dreptul ascendentă. Și ceea ce nu poate el dezvolta continuare în corporalitatea noastră în cea de-a doua jumătate a vieții, poate aduce la înflorire într-o încarnare următoare. Vedem astfel cum corpul moare treptat, iar spiritul ajunge treptat la înflorire.
Macrocosmosul omenirii prezintă o imagine cu totul asemănătoare. Până în cea de-a patra perioadă de cultură postatlanteană avem o dezvoltare culturală care tinde în mod tineresc în sus, după care avem o adevărată murire. Apare moartea pretutindeni în legătură cu evoluția conștienței omenești, dar în același timp și intervenția unei noi vieți spirituale. Aceasta se va încarna din nou ca viață spirituală a omenirii în epoca următoare actualei perioade de cultură. Și aici omul trebuie să lucreze întrutotul conștient la ceea ce trebuie să se reîncarneze. Iar viața descendentă este într-adevăr pe cale de a muri. Și putem vedea profetic în viitor: S-au născut și se nasc multe științe, desigur spre binecuvântarea perioadei de cultură postatlanteene, dar acestea sunt destinate muririi. Acea viață nemijlocită, care se revarsă în viața omenească sub influența directă a impulsului lui Christos, va reînvia în viitor așa cum a reînviat cunoașterea atlanteană în sfinții Rishis.
Din copernicanism se cunoaște în ziua de azi în știința exterioară doar partea destinată muririi. Partea care urmează să trăiască mai departe, cea care urmează să devină rodnică din copernicanism – nu numai prin ceea ce a acționat deja de-a lungul celor patru secole, ci ceea ce urmează să trăiască mai departe – trebuie mai întâi cucerită de omenire. Căci învățătura lui Copernic nu este atât de adevărată pe cât se afirmă în ziua de azi. Abia cercetarea spirituală va scoate adevărul învățăturii la iveală. În astronomie stau deja așa stau lucrurile cu ceea ce consideră omenirea în ziua de azi drept adevărat. Și așa va fi cu toate celelalte care sunt considerate de oameni drept cunoaștere în ziua de azi. Și este adevărat că ceea ce găsiți dumneavoastră în ziua de azi ca știință poate fi util, și în asta constă utilitatea. În măsura în care știința actuală devine tehnologie, ea este justificată. În măsura în care ea vrea să dea ceva pentru cunoașterea omenească, ea este un produs mort. Ea este utilă pentru aplicarea manuală imediată de către omenire. Pentru aceasta este bună, pentru aceasta nu are nevoie de un conținut spiritual. În măsura în care vrea să constituie ceva în privința tainelor Universului, ea face parte din cultura pe cale de a muri. Iar pentru a îmbogăți cunoașterea despre tainele Universului, tot ceea ce ne este oferit în ziua de azi drept știință spirituală ar trebui vivifiat cu ceea ce vine de la știința spirituală.
Aceasta urma să fie o pregătire în vederea considerațiilor asupra Evangheliei după Marcu, pe care le vom aborda acum. Dar mai înainte a fost nevoie de o indicație asupra necesității celui mai mare eveniment spiritual din timpul în care omenirea mai avea de fapt din spiritualitate doar un ultim fir, pe cel mai subțire.
