Ieri am atras atenția asupra faptului că ocultistul în devenire care a parcurs acele pregătiri despre care a fost vorba, ajunge la trăiri care trebuie desemnate din motivele indicate prin cuvinte care conțin în sine o contradicție. Pentru început, am menționat trei astfel de trăiri: În primul rând, lumina nerevelată, în al doilea rând, cuvântul inexprimabil și în al treilea rând conștiența fără cunoașterea vreunui obiect.
Nu va fi ușor ca omul să-și găsească drumul în ceea ce este necesar pentru început, pentru a uni anumite idei și concepte cu cele trei trăiri menționate. Așa cum gândește omul în viața obișnuită, așa cum gândește și cercetează el în științele obișnuite, așa cum se desfășoară cercetările în științele naturii, această cercetare, această cunoaștere este legată de trupul fizic omenesc. Căci deși acest trup fizic omenesc nu este actorul propriu-zis, cel cu adevărat activ atunci când omul cercetează, el este totuși instrumentul de care omul trebuie să se servească pentru a cerceta în modul caracterizat, pentru a-și însuși în modul caracterizat o cunoaștere asupra obiectelor exterioare din lume care-l înconjoară pe om. Tot ceea ce poate fi știut în acest mod, ceea ce constituie așadar obiectul cunoașterii cotidiene și obiect al științelor naturii – vom trata cu o altă ocazie faptul că aceste afirmații nu se potrivesc întrutotul cu anumite științe, cum sunt, de exemplu, etica, științele sociale și jurisprudența; ceea ce se va spune astăzi este valabil pentru toate ramurile științelor naturii – nu poate fi dobândit într-un alt mod decât prin instrumentul trupului, anume prin instrumentul creierului omenesc.
Acum, când aspirantul ocult trece prin lucrurile despre care s-a vorbit ieri, el ajunge mai întâi să poată gândi fără să-și folosească și creierul. Acest fapt este ceva care apare, desigur, întrutotul absurd materialiștilor actuali. Dar așa stau lucrurile. Trăirea lăuntrică îi arată cu claritate ocultistului care a parcurs exercițiile esoterice oculte că așa stau lucrurile. Căci tot ceea ce poate fi dobândit despre obiectele exterioare prin știința obișnuită, ceea ce este cercetat și gândit acolo, are un caracter de umbră, oarecum lipsit de viață față de formațiunile care sunt prelucrate de sufletul nostru atunci când ne desprindem de creierul fizic.
Pentru teosofi se poate spune, pentru scurtarea considerațiilor, că un astfel de om care a reușit să se elibereze de instrumentul trupului său fizic se mai folosește atunci, pentru prelucrarea impresiilor în suflet, doar de acele instrumente care îi sunt date în organizația sa eterică, astrală, și în organismul Eului său. Așadar el se servește de ceea ce am învățat noi din teosofie despre om, cu excepția trupului fizic.
Ceea ce apare atunci în suflet are o forță lăuntrică cu mult mai puternică, o viață lăuntrică cu mult mai intensă decât gândurile obișnuite dobândite asupra obiectelor exterioare, și în afară de aceasta se manifestă realmente ca un fel de substanțialitate fină care ne înconjoară peste tot. Nu se poate spune altfel decât că se manifestă ca o lumină ce inundă; numai că nu trebuie să ne gândim la lumina care este intermediată de ochiul omenesc , așadar de un instrument exterior al trupului, ci trebuie să ne gândim că această substanțialitate care se extinde, în care ne găsim pentru început ca într-o mare unduitoare, este resimțită mai mult lăuntric decât ar apărea într-un mod oarecare de strălucire a luminii, sau ceva asemănător. Ea este resimțită lăuntric și este resimțită în așa fel încât pentru omul ce o resimte cu adevărat dispare ideea că s-ar afla într-un nimic.
Cel care se află realmente în acest element nu va mai afirma că se află într-un nimic, pentru că acest element are, înainte de toate, un efect de-a-dreptul surprinzător în comparație cu toate experiențele de până atunci. Are efectul că ne simțim ca și cum ne-ar sfâșia și ne-ar risipi prin tot spațiul, ca și cum ne-am topi în noi înșine, ca și cum ne-am dizolva, am pierde pământul de sub picioare și am pierde orice punct de sprijin pe care îl avem în lumea materială exterioară. Asta apare mai întâi. Și în această simțire de sine într-un element care se pulverizează cumva în întregul spațiu, avem ceea ce s-ar putea numi lumină curgătoare, lumină care ne inundă, lumină spirituală, care nu se revelează în afară în niciun sens. Aceasta este trăirea lăuntrică pe care o cunoaște orice aspirant la ocultism.
Acum, dacă aspirantul la ocultism are această trăire și el nu este o natură puternică și nu s-a obișnuit să gândească mult în viață, atunci se izbește oarecum de o dificultate, căci el nu poate înainta cu ușurință dacă nu a învățat în viață să gândească mult. Pentru aceasta se face acea pregătire despre care am vorbit ieri: îndelunga exersare a unei rațiuni sublimate, a unei forțe de judecată sublimate. Atunci când intrăm, în calitate de aspiranți la ocultism, în acest element curgător al luminii, nu ne avantajează ceea ce ne-am însușit în mod exterior prin această forță de judecată sublimată, prin această rațiune sublimată, însușită datorită faptului că am învățat să gândim într-un mod mai intens. Căci atunci nu acționează gândurile, ci forțele de educare a Sinei noastre, care ne-au fost date prin gânduri. Căci acestea continuă să acționeze și atunci nu mai avem în jurul nostru doar o lumină care dispare, o lumină tainică, ci avem posibilitatea ca în acest element curgător să apară configurații lăuntrice despre care știm că nu ne-au fost date de nicio percepție a obiectelor exterioare, ci că ele apar în elementul în care suntem noi înșine cufundați acum.
Dacă am ajuns într-astfel de situație de viață, atunci nu ne pierdem în această lumină curgătoare, ci viețuim în ea formațiuni care au un grad cu mult mai mare de viață decât toate formațiunile de vis și toate viziunile. Dar noi viețuim totodată aceste imagini în sensul că lor le lipsește tot ceea ce caracterizează percepțiile exterioare. Noi nu putem găsi aici însușirile pe care le percepem doar prin simțuri, dar putem găsi într-o măsură intensificată ceea ce trăim de obicei atunci când ne facem gânduri. Dar aceste gânduri nu sunt simple gânduri care ajung la noi, ci ele sunt, într-un anumit sens, formațiuni consolidate în sine, formațiuni care apar ființiale în sine.
Acesta este primul lucru pe care îl viețuiește aspirantul ocult și care apare din ce în ce mai puternic pe parcursul vieții oculte. La început el este firav, la început trebuie să ne mulțumim cu cele puține pe care le putem viețui acolo. Dar apoi ni se dă tot mai mult, apoi aflăm tot mai mult și învățăm să cunoaștem o lume care ni se prezintă ca lume aflată dincolo de lumea simțurilor. Prin faptul că avem o astfel de trăire, noi aflăm ceva absolut deosebit. Anume, aflăm că toate forțele care ne fac capabili să viețuim așa ceva nu pot fi deloc găsite în perimetrul vieții noastre pământești și în cel al legității noastre pământești. Când avem această trăire observăm cu exactitate că ceea ce ne face capabili să gândim asupra vieții exterioare ca oameni pământeni și asupra problemelor științelor naturii, a fost format în noi prin forțe care aparțin Pământului.
După cum știți ca teosofi, omul a suferit multe transformări și perfecționări înainte de a-și dobândi actuala sa înfățișare de pe Pământ. În acest răstimp au acționat asupra lui forțele Pământului. Creierul său, instrumentele sale senzoriale au preluat treptat înfățișarea pe care o au în ziua de azi. Și dacă vrem să explicăm ochiul, urechea, însuși creierul, așa cum sunt ele în ziua de azi, trebuie să spunem: La începutul dezvoltării Pământului toate aceste organe erau cu totul altfel. În decursul dezvoltării Pământului forțele Pământului au acționat asupra acestor organe și le-au dat forma actuală. Noi folosim tot ceea ce a dobândit creierul și ceea ce au dobândit aceste organe de la forțele Pământului atunci când gândim și cercetăm în viața cotidiană sau în științele naturii. În activitatea pe care o dezvoltăm atunci când cercetăm lucrurile în felul acesta, nu există nimic care să nu fi ajuns la om prin forțele Pământului. Atât omul obișnuit, care vede și percepe lumea și lucrurile din jurul său, și reflectează asupra lor, cât și omul de știință, care lucrează într-un laborator sau în observatorul astronomic, nu folosesc altceva în organizația creierului și organelor lor de simț, decât ceea ce provine din forțele Pământului.
Ceea ce avem noi ca formare a creierului nostru și care ne permite să folosim creierul în așa fel încât acesta să elimine elementele superioare ale naturii omenești pentru ca noi să vedem, după cum a fost descris acum, această lumină spirituală care curge și inundă, nu provine de la stările pământești, ci este o moștenire a acelor forțe care au acționat asupra omului înainte ca Pământul să devină Pământ. Trebuie să spunem așadar, dacă ne amintim că înainte de a deveni Pământ, planeta noastră a parcurs stadiile de Lună, Soare și Saturn: De la aceste stări de Saturn, Soare și Lună, nu provin forțele care permit oamenilor să perceapă cu simțurile lor și să pătrundă percepțiile senzoriale cu gândul. Dar tot ceea ce ne eliberează de această lucrare a simțurilor și a gândirii, de munca științifică și așa mai departe, tot ceea ce ne face capabili să eliminăm componentele superioare din noi, astfel încât din creier să fie alungate trupul eteric, trupul astral și Eul, în așa fel încât acestea să devină capabile să trăiască în lumina ce inundă, pe acestea le avem ca moștenire din perioadele Saturn, Soare și Lună. Acestea provin din perioada de evoluție pre-pământeană și nu pot fi găsite în sfera existenței pământești.
Dacă știința va ajunge cumva atât de departe – și ea va ajunge cândva, chiar dacă va mai dura încă mult timp – încât să înțelegem, ca să spunem așa, mecanismul simțurilor și al creierului, atunci știința va fi extrem de mândră de această cucerire. Dar ea va putea înțelege numai gândirea și cercetarea ce pot fi explicate din raporturile pământești, și care de aceea se aplică numai în condițiile pământești. Niciodată nu se va putea explica întregul creier și întreaga organizate a organelor de simț prin forțele Pământului, căci pentru a putea explica tot ceea ce este activ în simțurile noastre și în creierul nostru, ceea ce a dat simțurilor și creierului înfățișarea lor, forma lor actuală, trebuie să apelăm la ceea ce cunosc teosofii drept stare de Saturn, de Soare și de Lună ale Pământului.
Aceste stări anterioare ale formării Pământului nostru, așadar aceste forțe care sunt active atâta timp cât omul nu se folosește de creierul său și de simțurile sale exterioare – aceste forțe pe care le-am moștenit de la Saturn, Soare și Lună sunt ca paralizate, suspendate prin ceea ce a făcut Pământul cu forțele sale din creierul și simțurile noastre. De aceea, tot ce putem găsi prin faptul că intrăm în lumina inundătoare nu îl resimțim ca și cum am gândi. Căci despre ceea ce gândim avem sentimentul că îl gândim acum, dar despre ceea ce viețuim acolo nu avem sentimentul că l-am gândi acum.
Este extraordinar de important să aveți în vedere acest aspect. Pentru clarvăzătorul care intră în această stare, formațiunile despre care am vorbit acum nu apar ca gândurile pe care le gândește în prezent, ci ca niște gânduri păstrate în memorie, în amintire, ca niște gânduri de care ne putem aminti.
Acum puteți înțelege și de ce trebuie să ne ignorăm rațiunea și de ce suntem constrânși să ne intensificăm memoria.
Lucrurile stau așa pentru că noi trebuie să ne însușim sentimentul că ceea ce se află în marea luminii spirituale care se extinde, configurează formațiuni ce nu pot fi percepute decât ca formațiuni amintite. Și dacă omul nu a parcurs o intensificare a capacității sale de amintire, acestea i s-ar sustrage, și pentru clarvăzător nu ar fi nimic perceptibil. Atunci el nu ar vedea decât o mare de lumină fluctuantă lăuntrică ce se extinde.
Așadar faptul că în marea de lumină lăuntrică pot fi percepute formațiuni de gânduri care plutesc, se petrece prin aceea că noi ne-am intensificat capacitatea de amintire în așa fel încât ceea ce apare să nu poată fi perceput prin rațiune, ci prin capacitatea de amintire, de memorie; pentru că trebuie percepută prin memorie.
Dar cu aceasta nu am spus încă totul. Ceea ce este perceput în felul acesta prin memorie ne permite, pentru început, să vedem ceva în stările de mult trecute ale evoluției noastre, în stările de Lună, Soare și Saturn. Dar formațiunile care sunt percepute acolo, care apar acolo ca niște reprezentări din amintire, nu sunt singurele, și ele sunt chiar cele mai firave. Căci se percepe ceva care acționează cu o forță puternică asupra noastră și despre care s-ar putea spune – în ciuda faptului că știm că asupra noastră acționează doar o lumină de gânduri plutitoare – că ne provoacă durere și plăcere, că începe, aș spune, să înțepe și să ardă și să producă în noi stări de fericire.
Și acum se pune întrebarea: Ce observă ocultistul care percepe asemenea formațiuni particulare pe care le poate cuprinde acum cu înțelegerea sa, și față de care el nu are nevoie doar de memorie deoarece ele au devenit atât de intense încât rațiunea le poate cuprinde? Așadar ce observă ocultistul la aceste lucruri?
Vedeți dumneavoastră, ocultistul observă ceva din aceste lucruri numai dacă el a învățat ceva în prealabil, anume dacă el s-a familiarizat în prealabil cu diversele gânduri ale filosofilor, dacă el s-a preocupat puțin de filosofie. Atunci, în fața privirii sale spirituale apare cunoașterea faptului că gândurile filosofilor sunt imagini de umbră, că ele sunt cópii a ceea ce poate fi perceput ca fiind viu în lumina ce le inundă.
Acum a venit timpul în care puteți înțelege ce este de fapt toată filosofia din lume. Toată filosofia din lume nu este altceva decât o sumă de formări de gânduri, de idei, care sunt aruncate ca imagini în viața noastră fizică și care-și au de fapt originea în viața supra-fizică, în ceea ce poate percepe clarvăzătorul în modul descris. Filosoful nu percepe ceea ce se află în spatele imaginilor sale și ce aruncă el prin aceste imagini în conștiența fizică; dar el primește imaginile. Ocultistul poate indica întotdeauna originea tuturor gândurilor mari și importante ale filosofilor, care au jucat vreodată un rol în lume. Filosoful nu vede decât imaginea de umbră a gândurilor, ocultistul vede elementul real viu al luminii care se află în spatele acesteia. De unde provine asta?
Vedeți dumneavoastră, asta provine de acolo că noi mai păstrăm totuși în creierul nostru, din vremurile vechi, un anumit rest, deși – vorbind în general – ne-am înăbușit, ne-am blocat forțele care provin pentru creier din evoluția pe Saturn, Soare și Lună, rest prin care mai putem percepe cel puțin imaginile de umbră, copiile celor de care este capabil creierul datorită forțelor pre-pământene. Așadar forțele care acționează în creierul unui filosof nu sunt forțe pământene; ele sunt un reflex slab al forțelor pre-pământene. Numai că filosoful nu este conștient că în creierul său trăiește o moștenire din timpurile pre-pământene, și că el se folosește de creierul său ca de un instrument, în măsura în care acționează această moștenire.
Această moștenire nu ar acționa însă dacă nu ar fi intervenit ceva anume în timpul evoluției Pământului, ceva despre care, desigur că filosofii din ziua de azi nu vor să știe nimic. Dacă totul ar fi rămas doar așa ca Pământul să fie pur și simplu reîncorporarea a ceea ce a existat pe vechiul Saturn, pe vechiul Soare și pe vechea Lună; așadar dacă Pământul nu i-ar oferi nimic altceva omului, dacă nu i-ar aduce nimic altceva omului decât forțele pe care le are prin faptul că în el trăiesc în continuare forțele lui Saturn, ale Soarelui și ale Lunii, așadar forțele pre-pământene, atunci pe Pământ nu ar fi putut lua niciodată naștere o asemenea reflectare gânditoare cum apare ea, aș spune, în măsura cea mai mare, în filosofie. Și filosofia există în orice om, căci orice om filosofează într-o anumită măsură. Așadar aceasta se întâmplă numai datorită faptului că a intervenit o neregularitate la reîncorporarea Pământului, că dintre forțele creatoare care au înfăptuit Pământul s-a separat o forță principală care nu mai acționează ca celelalte, ci în așa fel încât putem spune: Această forță acționează în privință spirituală în om la fel cum acționează lumina Lunii în privință fizică, pe Pământ.
Vedeți dumneavoastră, lumina Lunii acționează pe Pământ în mod fizic în sensul că Luna reflectă lumina Soarelui. Pentru că ceea ce avem noi drept lumină lunară nu este decât lumină solară reflectată. Ceea ce îl face pe om capabil să treacă de la simpla capacitate de amintire la clarvedere, ceea ce îi permite să aducă în conștiența fizică drept filosofie, provine de acolo că în creierul omenesc acționează formator o nouă forță, care este exact aceeași forță spirituală ce este denumită în documentele mozaice originare Iahve sau Iehova, și care este tot o lumină spirituală reflectată, așa cum este lumina Lunii din punct de vedere fizic, lumină reflectată a Soarelui. Așadar omul nu poate fi explicat realmente în privința creierului său numai prin ceea ce și-a adus ca moștenire din stările pre-pământene. Îl înțelegem pe om și înțelegem creierul omenesc numai atunci când știm că la fel cum lumina fizică a Soarelui este reflectată de Lună pe Pământ – chiar și atunci când lumina Soarelui nu apare pentru o anumită porțiune a Pământului –, tot așa, în măsura în care omul se manifestă prin creierul său, în el este reflectată o lumină spirituală din afara Pământului.
Orice inspirație, și există o inspirație care nu îi este oferită omului prin propriile sale forțe, ci din afară, îl face pe om capabil să se înalțe la o cunoaștere a lumii care poate fi desemnată drept filosofică. Această cunoaștere a lumii se caracterizează prin faptul că ea îl determină pe om să caute temeiul unitar din diversele obiecte ale lumii. Aceasta este caracteristica ei principală. Nu contează dacă omul numește acest temei unitar „Dumnezeu” sau „Spirit al lumii”; asta chiar că nu contează. Dar faptul că omul dorește să cuprindă totul laolaltă și să-l refere la o temelie unitară, provine de acolo că în orice clipă în care ne eliberăm trupul eteric în calitatea de clarvăzători, noi știm că acum nu am eliminat numai ceea ce avem din stările anterioare ale Pământului, ci avem un creier și influențe active din lumea spirituală care se pot compara – în modul în care noi am procedat deja – cu influențele luminii lunare.
Vă atrag aici atenția asupra a ceva care poate fi semnificativ pentru dumneavoastră dacă aveți în vedere cele expuse acum. Omul ca filosof nu are ceea ce percepe clarvăzătorul drept forță a lui Iahve, forță ce se amestecă cu forțele moștenite din stările anterioare ale Pământului. El are însă imaginile gândurilor și nu știe că în spatele acestora se află forțele care au fost active în stările pre-terestre și care sunt cele ce pot fi desemnate forțe ale lui Iahve. El nu știe că acestea se află în spatele procesului său de gândire. El vede numai imaginile-umbre alee gândurilor, care sunt create datorită faptului că el își elaborează din trupul său eteric această lumină ce inundă despre care am vorbit și că, prin faptul că aceasta acționează în creierul său, sunt produse înlăuntrul acestuia imaginile-umbre ale gândurilor pe care noi le denumim filosofie. Filosoful nu știe asta, el știe numai că el trăiește în aceste imagini-umbre ale gândurilor.
Vă atrag atenția asupra unei particularități ale acestei imagini ale gândurilor, care vă va fi utilă mai târziu, anume asupra particularității că filosoful este clarvăzător la modul inconștient, adică el trăiește în imaginile de umbră ale stărilor clarvăzătoare fără să știe ceva despre clarvedere; adică el trăiește în imaginile de umbră și realizează tot ceea ce se poate realiza ca filosof, ajungând în final în măsură să unească și să conecteze tot ceea ce poate el elabora ca idei filosofice și concepte, raportându-le la o ființă, la o entitate unitară. Aceasta este particularitatea filosofiei.
Această particularitate a existat întotdeauna în filosofie. Dar nu există nicio posibilitate, atunci când se lucrează cu acest material filosofic și se procedează în mod onest și sincer, să se găsească înlăuntrul acestor imagini ale gândurilor – așadar în mod filosofic – ceva despre ființa lui Christos. Poate fi găsită o temelie unitară a lumii, dar nu poate fi găsit niciodată în felul acesta, Christos. Dacă într-o filosofie găsiți ideea de Christos, puteți fi siguri că ea a fost preluată din lumea exterioară; acolo unde ea poate fi găsită prin tradiție, a fost introdusă în mod incorect, probabil inconștient, în filosofie. Atunci când filosoful rămâne la filosofia sa, este cu totul imposibil să găsească altceva decât o divinitate neutră a lumii, dar niciodată pe Christos. Pe Acesta nu-L poate găsi. Nu există nicio filosofie care se înțelege pe sine, care să poată conține ideea de Christos. Acest lucru este imposibil. Așadar să reținem pentru început acest lucru. Dar cei care au dorința și ocazia să arunce o privire asupra filosofilor, în măsura în care aceștia sunt doar filosofi, pot să vadă dacă îl pot găsi pe Christos la aceștia. Urmăriți un sistem de filosofie atât de extins și de elaborat cum este cel al lui Hegel; veți vedea că Hegel nu poate ajunge la Christos în cadrul sistemului său filosofic. El îl aduce din lumea exterioară. Filosofia sa nu îl conduce la Christos.
Deocamdată poate fi suficient ceea ce s-a spus acum pentru caracterizarea celei dintâi trăiri care apare la aspirantul la clarvedere, trăire care poate fi desemnată drept lumină nerevelată.
Cea de-a doua trăire apare într-un mod foarte subtil, pentru început abia perceptibil. Se întâmplă să existe realmente mulți clarvăzători care au de o vreme îndelungată prima trăire pe care tocmai am caracterizat-o, și abia dacă înțeleg ce este cu cea de a doua. Aceasta apare într-un mod pe care-l putem caracteriza în felul următor: În timp ce lumina inundătoare pe care tocmai am caracterizat-o este ceva care ne apare ca și cum ne-am risipi în ea, ca și cum ne-am răspândi în spațiul cosmic, ceea ce poate fi denumit cuvânt inexprimabil ne apare la început ca și cum ceva ar veni spre noi din toate părțile. În măsura în care noi ne răspândim în întregul Univers la prima trăire, acum este ca și cum ceva vine în întâmpinarea noastră, se apropie de noi din toate părțile, în timp ce noi ne risipim pe de altă parte. Și realmente, această risipire, dizolvare, este pentru omul care o viețuiește și nu se poate acomoda prea bine cu ea, însoțită de puternice stări de teamă. Este ca și cum ne vine în întâmpinare, este ca o piele cosmică ce se apropie de noi și noi nu putem spune altceva, decât: Această apropiere a unei piei cosmice este ca și cum ni s-ar vorbi pentru început într-o limbă pe care o putem înțelege cu greu, care nu se vorbește nicăieri pe Pământ; într-un astfel de mod încât niciun cuvânt nu poate fi comparat cu ceea ce a trecut vreodată printr-un laringe. Dar dacă îndepărtăm din cuvânt tot ceea ce este legat de el ca sunet exterior, atunci dobândim treptat o reprezentare despre ceea ce ne întâmpină din toate părțile ca răsunet cosmic plin de sens. La început el este slab, și această percepție a lumii spirituale devine mai puternică doar o dată cu fortificarea învățării oculte și a autoeducării oculte.
În calitate de clarvăzători avem apoi un sentiment foarte ciudat când vedem venind din toate părțile ceva ca o piele cosmică; nu ca o piele cosmică exterioară, ci ceva care se apropie și pătrunde la fel ca sunetele. Atunci avem o senzație particulară; și dacă o avem pe aceasta, atunci este un semn că ne aflăm pe calea cea bună. Avem sentimentul: Da, de fapt abia acum este sinea noastră proprie, abia acum ne vine în întâmpinare omul adevărat care suntem noi. Atunci când trăim în trupul fizic suntem doar aparent delimitați de pielea noastră, închiși înlăuntrul ei. În realitate, ființa noastră umple Universul și ne întâmpină atunci când trecem în modul descris în această stare ocultă. Atunci ceva ne întâmpină din toate părțile. – Aceasta ne apare ca senzație anume: extinderea vieții spirituale și apoi contragerea acesteia.
Asta viețuim, și noi legăm de această viețuire un anumit concept, pentru că estre ca și cum ne vin în întâmpinare cuvinte pline de sens ce răsună pentru noi doar spiritual; anume conceptul de „cuvânt inexprimabil”, „limbaj inexprimabil”.
Acum, vedeți dumneavoastră, așa cum omul are o anumită moștenire despre care tocmai am vorbit, care nu provine din forțele pământene și din ființa sa pământeană, ci din stările pre-pământene și care co-acționează la formarea creierului său așa cum am caracterizat, tot așa el are ca moștenire în sine forțe care provin din stările pre-pământene, și care nu lucrează în creierul său ci în inima sa. Inima este un organ foarte complicat, și așa cum în creier nu sunt active numai forțe pământene ci și forțe pre-pământene, deși pentru cercetarea exterioară noi ne folosim numai de ceea ce vine de la Pământ, tot așa sunt active în inimă și forțe pre-pământene. Cele de care are omul nevoie pentru a prelua aerul terestru, hrana terestră, pentru a furniza organismului vieții elementele Pământului, provine din forțe pământene. Pentru ca omul să poată percepe ceea ce a fost calificat acum prin cuvântul „cuvânt inexprimabil” trebuie ca elementele sufletești componente superioare să fie eliminate nu numai din creier, ci și din inima sa.
În calitate de clarvăzător, omul poate percepe lumina spirituală o vreme îndelungată, dacă și-a eliminat elementele ființiale superioare din creierul său. Dar dacă aceste elemente ființiale superioare rămân încă strâns unite cu inima, ca în viața obișnuită, atunci avem de a face cu clarvăzători care văd lumina ce inundă prin forțele lor sufletești eliberate de creier, dar nu pot percepe cuvântul inexprimabil care vine din toate părțile. Ei încep să-l audă pe acesta abia atunci când forțele suprasensibile superioare ale omului au fost eliminate și din inimă. Ceea ce face inima capabilă să elimine aceste elemente suprasensibile superioare, în așa fel încât omul să învețe să dezvolte o viață sufletească ce nu este legată de instrumentul inimii sale, se află în legătură cu un organism superior al inimii. Ceea ce există ca viață sufletească obișnuită pe planul fizic, se află în legătură cu organul inimii. Dacă oamenii își pot elibera elementele ființiale superioare din inima fizică, vor învăța să resimtă o viață sufletească ce este legată de un organism al inimii care este superior mușchiului fizic al inimii și sângelui. Când omul învață să-și trăiască forțele inimii cu sufletul său, acele forțe ale inimii care sunt superioare celor legate de inima fizică, atunci el învață cu adevărat să cunoască ceea ce se afirmă în jurul său drept cuvânt inexprimabil care vine din toate părțile.
Deci aceasta depinde de emanciparea de inimă a elementelor noastre ființiale suprasensibile. În timp ce perceperea luminii suprasensibile depinde de emanciparea de creierul fizic a ființei noastre omenești superioare, perceperea cuvântului inexprimabil depinde de emanciparea elementelor noastre ființiale superioare de inima fizică.
Așa cum există oameni care au – numai, ca să spunem așa, la modul inconștient – ceva în ei din forțele pre-pământene ale formării creierului, există și oameni care au ceva în ei din forțele pre-pământene ale organizației inimii, ale formării inimii. Și acești oameni sunt cu mult mai numeroși decât se crede de obicei. Dacă nu ar exista în ziua de azi astfel de oameni care să aibă în ei aceste vechi moșteniri, la care ei să lucreze în mod deosebit în ziua de azi din motive pe care le vom mai menționa, atunci nu ar exista teosofi și dumneavoastră nu ați fi niciunul aici. Căci motivul pentru care vă aflați aici nu este altul decât că atunci când v-a căzut în mâini o carte teosofică sau a ajuns la dumneavoastră în decursul unei conferințe o comunicare din teosofie, dumneavoastră ați simțit ceva din această străveche moștenire, care constă în forțele ce au lucrat la inimile dumneavoastră înainte ca Pământul să se fi format. Prin faptul că ați fost impresionați de ceva care a ajuns la dumneavoastră prin teosofie, ați viețuit ceva în dumneavoastră – așa cum viețuiesc filosofii acele imagini de umbră despre care am vorbit –, ați viețuit imaginile de umbră a ceea ce putea percepe clarvăzătorul din dumneavoastră, în mod inconștient, dar nu prin cuvintele care sunt rostite într-o limbă oarecare. Dumneavoastră ați auzit atunci ceva absolut deosebit, căci altfel nu ați fi devenit teosofi. Dumneavoastră ați auzit că acest cuvânt exterior nu este decât un ecou exterior a ceea ce se cercetează cu inima clarvăzătoare, un ecou a ceea ce provine din domeniul ocultismului, care a fost cercetat cu forțele pre-pământene ale inimii și care v-a vorbit în imagini de umbră, pe care dumneavoastră le-ați putut viețui. Dumneavoastră ați auzit prin cuvântul exterior cuvântul lăuntric. Prin cuvântul rostit dumneavoastră ați perceput ecoul cuvântului inexprimabil; prin limbajul omenesc, prin cuvântul omenesc, dumneavoastră ați auzit ceea ce a fost auzit în limbajul zeilor din lumile zeilor.
Și chiar dacă oamenii care se simt atrași în ziua de azi în mod onest și sincer către strădania teosofică nu știu întotdeauna că în ei lucrează deja ceva, ca să spunem așa, clarvăzător, în mod inconștient, la acești oameni lucrurile stau la fel ca la filosofii care văd imaginile de umbră ale creierului clarvăzător la modul inconștient și care nu știu în ce element particular al gândirii trăiesc ei de fapt. Deoarece creierul este mai ușor accesibil forțelor pământene, este mai ușor afectat de către forțele pământene, și prin urmare poate fi făcut mai ușor organ pământesc decât inima, care este greu accesibilă forțelor pământene, de aici rezultă și că, în special în prezentul nostru, prin faptul că oamenii cercetează legile pământene și își preocupă creierul cu știința exterioară, ei și-au făcut atât de puternice părțile pământene ale creierului încât ceea ce constituie creierul supra-pământean este complet paralizat în interior. Prin ceea ce este adus prin teosofie – deoarece inima este cu mult mai puțin accesibilă pentru prelucrarea forțelor pământene – se poate obține cu mult mai ușor, atunci când se vorbește de teosofie, accesul la sufletele omenești, decât prin simpla filosofie. Căci dacă oamenii nu s-au închis prin interesele pur materiale referitoare la viața exterioară față de ceea ce poate vorbi inimilor lor în modul descris, ei vor fi întotdeauna receptivi, și în special în timpul nostru, față de adevărurile teosofice. Aceste adevăruri teosofice pot fi înțelese de orice om, dar nu și de aceia care s-au implicat prea mult, într-o formă sau alta, fie prin interese materiale exterioare, fie prin interese materiale teoretice, fie prin interese de viață, care trec pur și simplu în sfera materială. Numai astfel de oameni nu le pot înțelege, oameni care au devenit captivi în aceste interese, care nu au un simț decât pentru interesele materiale exterioare. Pentru ei, se răspândește ca un fel de ceață peste ceea ce ar trebui să desfășoare inima atunci când e cuprinsă de teosofie.
De aceea, pentru a înțelege filosofia trebuie să avem ceva care să vină în întâmpinarea formațiunilor particulare despre care am vorbit mai înainte, și care schițează imagini de umbră ale acestora; omul trebuie să-și fi antrenat oarecum creierul pentru gânduri mai subtile, în care să se poată contura forțele mai înalte, supra-fizice. Noi știm însă că oamenii își antrenează creierul în felul acesta în foarte puține cazuri. Dar pentru a înțelege teosofia nu este nevoie de nicio pregătire anterioară. Pentru a găsi că ceva este adevărat, pentru a înțelege ceea ce este extras din cercetările oculte – atunci când cercetătorii oculți își emancipează forțele superioare, elementele ființiale spirituale ale trupurilor lor din inimă și creier – oamenii au pur și simplu nevoie să nu fie deviați de viața exterioară, să nu se contopească cu această viață exterioară. Omul cel mai simplu și mai modest are forțe care sunt suficiente pentru a înțelege teosofia. El nu trebuie să aibă o formație științifică. Oricine poate înțelege anumite adevăruri teosofice dacă nu întâmpină lucrurile cu păreri preconcepute, cu prejudecăți. Căci aceste adevăruri teosofice sunt realități ale cercetării oculte redate în trăirile obișnuite ca în imagini de umbră; acestea provin din cuvântul inexprimabil, care auzit – dacă ne este îngăduit să facem această comparație – atunci când omul și-a eliberat, și-a emancipat elementele ființiale superioare ale trupului său de inima fizică; așadar atunci când el nu numai că poate trăi într-un creier supra-fizic, ci și într-un organ supra-fizic al inimii.
Pentru a găsi expresii logice corecte pentru conceptele științifice, pentru a exprima ceea ce este cercetat prin inima supra-fizică, este necesar ca omul să se familiarizeze cu astfel de termeni științifici. Dar nici asta nu este necesar în teosofie. Cele mai importante adevăruri teosofice pot fi îmbrăcate realmente în concepte simple, și dumneavoastră știți de cât de puțin este nevoie pentru a avea o înțelegere suficientă a adevărurilor fundamentale din teosofie. O foarte mare parte din ceea ce spunem deseori în conferințele de aici nu este spus cu scopul de a convinge firile simple; acestea pot să ne urmeze și să fie foarte curând alături de noi. Acolo unde inima și sufletul sunt sănătoase, așa va fi întotdeauna; toate sufletele care nu au fost îmbolnăvite de interese materiale vor fi alături de noi. Ceea ce este necesar însă în epoca noastră este ca teosofia să găsească protecție împotriva atacurilor nedrepte ale unei științe care se consideră justificată. Noi trebuie să prezentăm în lume adevărurile teosofice simple, ușor de justificat, în așa fel încât să se vadă că ele se pot susține dacă omul Ie urmărește cu o gândire subtilă și întrutotul limpede și corectă. Căci aceasta se cere de la oameni. Se cere o gândire neobosită, obișnuită, astfel încât să se poată vedea că nu există niciun adevăr care să se afle în contradicție cu teosofia. Dar aș spune că o astfel de gândire nu este numai extraordinar de rară, ci și extraordinar de greu de atins. Modul în care apar prejudecățile științifice exterioare, e drept că nu cu o autoritate personală, dar cu o autoritate exterioară inatacabilă, cu o autoritate care se fixează pe lucruri imprecise, este în orice caz foarte răspândit; și este de-a-dreptul copleșitor câte prejudecăți se produc în felul acesta.
Vedem așadar că aceia care consideră că au o cunoaștere cuprinzătoare în domeniul unei anumite științe sau s-au familiarizat prin popularizarea științei cu anumite rezultate ale științei, cred că au ajuns cu gândirea lor atât de departe încât să poată înțelege relațiile dintre teosofie și știință. Dar în mod obișnuit oamenii nu pot face asta, pentru că gândirea clară și ordonată nu este în niciun caz atât de răspândită în vremea noastră, pe cât se crede. Anumite științe pot fi practicate în ziua de azi cu o gândire de-a-dreptul neordonată, educată în cadrul restrâns al unei anumite științe, și care nu depășește cadrul restrâns al acelei științe. Și un om care este activ din punct de vedere literar poate publica una sau alta în zilele noastre, chiar dacă gândirea sa nu este prea avansată. Căci oamenii nu cercetează în mod obișnuit dacă în spatele produselor aparent spirituale se află o gândire corectă și ordonată, pentru că ei nu au capacitatea de a simți acest lucru. Nu este nevoie de prea multe pentru a avea această capacitate; ea poate exista ca un fel de instinct, dar poate fi intensificată dacă omul se familiarizează puțin cu cercetarea ocultă și forțele oculte.
Îngăduiți-mi să fac o observație în legătură cu ceea ce am spus acum, care urmează să ilustreze cum se pot întâlni lucruri ciudate atunci când ai un pic de simțire în privința lor. Este drept că trăirea pe care vreau să v-o relatez este de-a-dreptul nesemnificativă, dar ea este totuși grăitoare. Ieri dimineață mergeam pe o stradă. Privirea mi-a căzut, să spunem, involuntar, într-un anumit loc din vitrina unei librării. Și iată, am simțit ca și cum mă înțepa ceva, ca și cum m-ar fi înțepat un tăun sau o albină. Eu am în vedere procesul spiritual. Eram curios ce anume m-a înțepat de acolo. La început nu mi-a fost clar ce ar fi putut înțepa din acea vitrină, dar am căutat cu privirea și am descoperit o broșură. Din această broșură m-a frapat un Motto, și acest Motto mi s-a părut că era destinat să apere spiritul acelei broșuri, ca și cum autorul îl predestinase pentru desemnarea atitudinii sale. Dar de ce m-a împuns Motto-ul? Vom lămuri de îndată lucrurile. Anume, acolo erau scrise următoarele:
Un tip care face speculații [Nota
4] este ca un animal pe un șes uscat
Condus în cercuri de un spirit rău
Iar împrejur e o pășune verde și frumoasă.
Dedesubt scria: Goethe, «Faust». Dar cine spune asta în «Faust»? Mefisto! – Aceasta nu este o expresie pe care îți este îngăduit să o folosești atunci când vrei să te referi la Goethe. Este o expresie pe care Goethe a pus-o în gura lui Mefisto. Și dacă cineva îi atribuie această părere lui Goethe, el nu gândește corect. Autorul voia să-l citeze pe Goethe; dar motive lăuntrice îl constrâng să nu-l citeze pe Goethe, ci pe Mefisto, pe diavol. Asta mi-a arătat că e ceva în neregulă cu gândirea lui. Înțepătura a provenit de la o gândire nedisciplinată, foarte dezordonată [Nota 5].
