În aceste două conferințe de seară aș vrea să vă vorbesc, din punctul de vedere al cercetării oculte, despre o problemă pusă adesea și în mod insistent de către oameni privitor la sensul vieții. Dacă vrem să ne apropiem de cele ce pot fi spuse în aceste două seri în conferințele noastre referitor la sensul vieții, va trebui mai întâi să punem o bază pe care să înălțăm apoi un edificiu din cunoștințe care, chiar prezentate sumar, ne pot da un răspuns la întrebarea pusă.
Dacă omul lasă să treacă pe lângă el, mai întâi pentru cunoașterea sa senzorială și pentru viața sa obișnuită, ceea ce îl înconjoară, ceea ce poate observa, și dacă apoi aruncă o privire asupra propriei sale vieți, el nu reușește decât, cel mult, să-și pună o întrebare, să formuleze o enigmă grea, neliniștitoare. Omul vede apoi născându-se și pierind ființe din natura exterioară. În fiecare an vede cum, primăvara, pământul, fecundat de forțele Soarelui și Cosmosului, face să apară lumea vegetală, care înverzește și înmugurește și care, în timpul verii, își poartă fructele. Când vine toamna, omul vede apoi cum aceste ființialități pier din nou. Unele supraviețuiesc de-a lungul anilor, uneori chiar mulți, mulți ani, ca de pildă arborii noștri cu viață lungă. Dar și despre ei omul știe că uneori ne supraviețuiesc, apoi pier și ei, dispar, se cufundă în ceea ce constituie, în natura vastă, domeniul neînsuflețit. El știe mai ales că nașterea și moartea domnesc până în cele mai mari fenomene ale creației naturii; chiar și continentele care formeză astăzi uscatul pe care se dezvoltă culturile agricole nu au fost aici, știm asta, într-un anumit moment. Ele s-au ridicat abia în decursul timpului și știm precis că se vor prăbuși din nou.
Vedem astfel în jurul nostru nașterea și moartea. Puteți urmări această naștere și această moarte atât pentru regnul vegetal și mineral cât și pentru cel animal. Care este sensul întregului? Întotdeauna ceva se naște, întotdeauna ceva piere în jurul nostru. Care este sensul acestei nașteri și al acestei pieiri? Dacă ne aplecăm asupra propriei noastre vieți și vedem cum am trăit ani și decenii, vedem și aici nașterea și moartea. Ne gândim la tinerețea noastră; a dispărut, în noi a rămas doar amintirea ei. Ceea ce a rămas este, în fond, doar un imbold spre o întrebare tulburătoare de viață. Ne întrebăm, privitor la un lucru sau altul pe care l-am făcut, ce a devenit el, ce a luat naștere prin faptul că am realizat un lucru sau altul. Cel mai important aici este că noi înșine am avansat un pic, că am devenit mai deștepți. În general, abia după ce lucrurile au fost săvârșite știm cum ar fi trebuit să fie făcute. Când nu mai suntem în acea situație știm că am fi putut acționa mult mai bine, astfel încât inserăm în viața noastră toate greșelile pe care le facem. Prin greșelile noastre, prin erorile noastre adunăm însă chiar experiențele noastre cele mai vaste.
Se ridică o întrebare și se pare că tot ce putem cuprinde cu simțurile și înțelege cu rațiunea nu ne poate da un răspuns. În momentul de față ceea ce există în jurul nostru ridică în noi întrebarea chinuitoare, întrebarea vitală: Care este sensul întregii existențe? Adică: De ce am fost noi, oamenii, situați astfel în această existență? Deci pentru noi se ridică în primul rând această întrebare.
Există o legendă extraordinar de interesantă din Antichitatea ebraică, care ne spune că în acele vremuri îndepărtate exista o conștiență a faptului că această întrebare chinuitoare privitoare la sensul vieții și, mai precis, la sensul omului, această întrebare nu se pune de fapt doar pentru om ci și pentru alte ființe. Această legendă este foarte instructivă și se tălmăcește astfel: Când Elohimii s-au pus pe treabă ca să îl creeze pe om după chipul și asemănarea lor, așa-numiții Îngeri slujitori ai Elohimilor, adică anumite spirite dintr-un ordin inferior Elohimilor, au pus lui Iahve sau Iehova întrebarea: De ce este nevoie ca omul să fie creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu? Atunci, așa cum ne spune legenda, Iehova a adunat atât animalele cât și plantele răsărite înainte ca omul să fi apărut sub forma sa pământească, i-a adunat și pe îngeri, așa-numiții îngeri-slujitori, adică pe cei ce Îl slujeau în mod direct. Le-a arătat acestora animalele și plantele și i-a întrebat ce nume au aceste plante și animale. Dar îngerii nu cunoșteau numele lor. Atunci a fost creat omul, așa cum era el înainte de căderea în păcat. Și din nou i-a adunat Iehova pe îngeri, animalele și plantele și, în prezenia îngerilor, l-a întrebat pe om cum se numeau animalele care treceau prin fața lui; și iată, omul a putut spune numele fiecăruia: acest animal are acest nume, celălalt acest nume, această plantă are acest nume, cealaltă acest nume. În cele din urmă; Iehova l-a întrebat pe om: Care este numele tău? Omul a răspuns: Pe mine trebuie să mă cheme de fapt Adam. – Cuvântul Adam se trage din „Adama” și înseamnă: din tină pământească, ființă pământească; așa se traduce Adam. – Și cum trebuie să mă numesc eu însumi? a întrebat Iehova pe om? Tu trebuie să te numești Adonai, deoarece tu ești stăpânul tuturor ființelor create pe Pământ, a răspuns omul; și atunci îngerii au presimțit ce sens se leagă de existența omului pe Pământ.
Adesea, tradițiile religioase și expresiile religioase prezintă enigmele cele mai importante ale vieții în forme foarte simple, însă problema rămâne dificilă fiindcă trebuie să ajungem în adâncul acestor simplități, să pătrundem în sensul ascuns al acestora. Dacă ne reușește acest lucru, ni se dezvăluie mari înțelepciuni, o știință profundă. Așa stau lucrurile și cu o legendă pe care mai întâi o vom prezenta pe scurt, căci cele două conferințe vor răspunde la problemele pe care ea le ridică.
Știți că există un anumit curent religios într-o formă cu totul grandioasă care a pus problema valorii și a sensului existenței, a pus-o într-o formă covârșitor de impresionantă în gura întemeietorului acestei religii. Cunoașteți cu toții întreaga istorie a lui Buddha, care spune că atunci când el a ieșit din palatul în care s-a născut și i s-au arătat realitățile vieții, despre care nu știa nimic cât a stat în palat în încarnarea despre care vorbim, a fost profund tulburat și a spus: „Viața este suferință” – rostire care, după cum știm, îmbracă patru aspecte: Nașterea este suferință; boala este suferință; bătrânețea este suferință; moartea este suferință, la care se mai adaugă: a fi împreună cu cei pe care nu-i iubești este suferință, să fii despărțit de cei pe care îi iubești este suferință, să nu poți atinge ce dorești este suferință.
Știm atunci că sensul vieții în cadrul acestei comunități religioase rezultă din faptul că spune: Viața, suferința capătă un sens doar când te învingi pe tine, când te ridici deasupra ta.
În general, toate confesiunile religioase, chiar și toate filosofiile și concepțiile despre lume reprezintă o încercare de a răspunde la întrebarea privind sensul vieții. Nu vom aborda acum această întrebare într-un sens filosofic-abstract; deocamdată, sub o formă ocultă, avem în vedere manifestările vieții, realitățile vieții. Vom încerca să pătrundem mai adânc în aceste realități pentru a vedea dacă o analiză ocultă mai profundă a vieții nu ne poate furniza ceva în legătură cu această întrebare despre sensul vieții.
Vom aborda iar problema din acea direcție la care ne-am mai referit, și anume ne vom raporta la nașterea și moartea din sânul naturii în cursul unui an, la nașterea și moartea în sânul regnului vegetal. Primăvara omul vede plantele încolțind din pământ. Ceea ce răsare și încolțește trezește în noi bucurie și plăcere. Omul își dă seama că întreaga sa existență este legată de regnul vegetal, căci fără el n-ar putea fi aici. El simte astfel cum tot ce s-a dezvoltat din pământ în timpul verii este legat de propria sa viață. Și apoi simte cum ceea ce într-un anume fel îi aparține lui piere din nou toamna.
Este clar că omul compară cu propria sa viață ceea ce se naște și piere. Pentru o observație exterioară, pur senzorială și intelectuală, este la fel de normal să compari ieșirea din pământ a plantelor primăvara cu trezirea noastră de dimineață, iar ofilirea de toamnă cu momentul adormirii, seara. Dar o asemenea comparație ar fi pur exterioară. Ea n-ar ține seama de evenimentele propriu-zise în care putem pătrunde chiar cu ajutorul unor adevăruri elementare ale ocultismului. Ce se întâmplă când adormim seara? Știm că atunci ne lăsăm în pat corpul fizic și corpul eteric. În acest timp noi, cu corpul astral și eul, ne aflăm, tot timpul nopții, de la adormire până la trezire, într-o lume spirituală. Din această lume spirituală ne luăm forțele de care avem nevoie. Dar nu numai corpul astral și eul nostru cunosc un fel de regenerare în timpul somnului de noapte, ci și corpul nostru fizic și cel eteric, care, în mod obișnuit, separate de corpul astral și de eu, sunt întinse în pat.
Dacă privim clarvăzător dinspre eu și corpul astral asupra corpului eteric și a celui fizic, observăm ce s-a degradat prin viața noastră diurnă, vedem cum ceea ce aici se exprimă prin oboseală este de fapt o deteriorare, iar în timpul nopții are loc o regenerare. În realitate întreaga viată conștientă din timpul zilei, dacă o privim în legătură cu conștiența omenească și în legătură cu corpul fizic și cu cel eteric, este pentru corpul fizic și cel eteric un fel de proces distructiv. Prin aceasta noi distrugem totdeauna ceva, fapt ce se exprimă în oboseală. Ceea ce a fost distrus este apoi, în timpul nopții, regenerat.
Dacă observăm ce se întâmplă atunci când ieșim cu corpul astral și cu eul din corpul eteric și cel fizic, vedem că este ca și cum am fi părăsit un câmp pustiit. În clipa în care am ieșit din corpul fizic și eteric începe refacerea. Este ca și cum forțele corpului fizic și ale corpului eteric ar fi început să încolțească și să înflorească, ca și cum o întreagă vegetație s-ar fi ridicat pe solul distrugerii. Cu cât intrăm mai mult în noapte, cu cât somnul durează mai mult, cu atât fenomenul răsăririi și încolțirii din corpul eteric este mai puternic. Cu cât ne apropiem de dimineață, cu cât pătrundem mai mult, din nou, cu corpul nostru astral în corpul fizic și eteric, cu atât mai repede începe o nouă ofilire, uscare, a corpului fizic și eteric.
Pe scurt, când eul și corpul astral, seara, la adormirea omului, privesc din lumea spirituală în jos, la corpul fizic și eteric, ele percep același fenomen pe care îl observăm afară în lume când încolțesc și răsar plantele primăvara. De aceea, momentul adormirii în timpul nopții trebuie să îl comparăm de fapt, lăuntric, cu ce se întâmplă primăvara în natură, iar momentul trezirii, al reintegrării eului și corpului astral alături de corpul fizic și eteric îl comparăm cu ce se întâmplă toamna în natură. Este corect dacă facem o astfel de comparație. N-ar fi corect dacă am compara sub aspect exterior. În noi, primăvara corespunde momentului adormirii iar toamna momentului trezirii.
Cum apare problema dacă observatorul ocult, cel care poate într-adevăr să vadă în lumea spirituală, își îndreaptă privirea spre natura exterioară, spre modul cum se schimbă ea în timpul anului? Rezultatele unei astfel de observări oculte ne arată că nu trebuie să comparăm sub aspectul exterior, ci interior. Ceea ce ne arată privirea ocultă este faptul că așa cum corpul astral și eul sunt legate de corpul fizic și de cel eteric al omului, tot așa ceea ce numim spiritualul Pământului este unit cu Pământul. Pământul este și el un corp, un trup foarte extins. Dacă îl privim sub raport fizic, este ca și când am percepe omul doar sub aspectul său fizic. Percepem Pământul în mod integral dacă îl privim drept trupul unor entități spirituale, așa cum în cazul omului am vedea spiritul ca apaținând trupului său. Există totuși o diferență. Omul are o ființă unitară, care stăpânește trupurile sale fizic și eteric. Trupurilor fizic și eteric omenești le corespunde un sufletesc-spiritual unitar. Trupului Pământului însă îi corespund la început multe spirite. Ceea ce in cazul omului reprezintă o unitate sub raport spiritual-sufletesc, în cazul Pământului este o multitudine. Asta este o altă deosebire.
Dacă facem abstracție de această deosebire, restul este, sub un anumit raport, asemănător. Privirea ocultă observă primăvara că în aceeași măsură în care plantele răsar din pământ, în care verdele iese la lumină, acele spirite pe care le desemnăm drept spirite ale Pământului părăsesc Pământul. Dar trebuie spus că nu îl părăsesc complet, ca în cazul omului, ci își schimbă într-un fel locul; ele trec pe cealaltă parte a Pământului. Când într-o emisferă a Pământului este vară pe cealaltă este iarnă. În cazul Pământului, spiritual-sufletescul lui se deplasează din emisfera nordică în cea sudică atunci când în emisfera nordică vine vara. Asta nu schimbă cu nimic faptul că ocultistul care viețuiește primăvara într-o parte a Pământului vede că spiritele Pământului pleacă. El le observă cum se ridică și ies în spațiul cosmic. Așa cum vede plecând eul și corpul astral când omul adoarme, tot așa clarvăzătorul vede spiritele Pământului părăsind ceea ce fusese unit cu ele până atunci. În timpul iernii, când Pământul este acoperit cu gheață și zăpadă, forțele erau unite cu el. Toamna se întâmplă invers. Ocultistul vede apropiindu-se spiritele Pământului, vede cum ele se unesc din nou cu Pământul. Pentru Pământ intervine atunci ceva asemănător cu ce se întâmplă în corpul omului: un fel de conștiență de sine. În timpul verii, partea spirituală a Pământului nu știe nimic din ce se petrece în jurul ei în Cosmos. Însă iarna spiritul Pământului știe ce se petrece în Cosmos, așa cum omul care s-a trezit știe și vede ce se întâmplă în jurul lui. Astfel analogia este perfectă, numai că realizată invers față de cum este făcută această analogie de către conștiența exterioară.
Dacă vrem să privim problema în întregul ei nu trebuie să spunem doar: Primăvara, când plantele răsar și încolțesc din pământ, spiritele Pământului pleacă, fiindcă de fapt o dată cu plantele care încolțesc și răsar ies parcă din străfundurile Pământului, din adâncimile lui, din interiorul lui alte spirite puternice. De aceea mitologiile vechi aveau dreptate când distingeau între zeii de sus și zeii de jos. Omul vorbea de acei zei care pleacă primăvara și revin toamna. Existau zei mai puternici, zei mai bătrâni. Pe aceștia grecii îi considerau zei chtonici. Ei se ridică primăvara, când totul răsare și încolțește, și coboară iar iarna, când spiritele propriu-zise ale Pământului se unesc cu trupul Pământului.
Acestea sunt faptele. Aș vrea să remarc aici un gând de o importantă enormă pentru viața omenească, un gând care este luat din cercetarea ocultă și din cea a naturii. Această cercetare ne arată că, de fapt, când privim omul individual, avem în fața noastră ceva ca o imagine a marii ființe a Pământului însuși. Dar ce vedem când ne îndreptăm atenția asupra plantelor care încep să răsară, să încolțească? Vedem exact același lucru pe care îl face omul când este în somn. Am arătat cum acest lucru corespunde unui proces exact opus. Felul cum se situează diferitele plante față de trupul omenesc, ce înseamnă ele pentru viața omenească poate fi recunoscut doar dacă înțelegem o astfel de legătură. Căci dacă privim cu atenție vedem în adevăr cum, la adormire, în trupul fizic și eteric al omului totul răsare și încolțește, cum începe să crească o întreagă vegetație, cum omul este, de fapt, un copac sau o grădină în care cresc plante.
Cine urmărește acest lucru cu privirea ocultă vede înlăuntrul omului cum încolțirea și răsărirea corespund proceselor asemănătoare care au loc în natură. Vă puteți face astfel o idee despre ce se poate petrece atunci când odată, în viitor, știința spiritului – care astăzi este privită în mare parte ca o sminteală – va fi aplicată în viață, când va deveni rodnică, fecundă. Avem, de pildă, un om căruia, în faptele sale exterioare, îi lipsește cutare sau cutare lucru. Observăm apoi, când el adoarme, ce specii de plante îi lipsesc atunci când corpul său fizic și eteric încep să dezvolte vegetația lor. Vedem că într-un anume loc de pe Pământ nu răsar specii întregi de plante. Știm atunci că acolo ceva nu se potrivește deloc cu ființa Pământului. Tot așa se întâmplă și cu lipsa anumitor plante în trupul fizic și eteric al omului. Pentru a repara această lipsă în cazul omului nu trebuie decât să căutăm pe Pământ acele plante care lipsesc în corpul omului respectiv și să folosim sucurile lor în mod corespunzător, fie sub formă dietetică, fie ca medicament. Atunci, în forțele lor interioare vom găsi relația dintre doctorie și boală. Putem vedea astfel cum poate interveni știința spiritului în viața nemijlocită. Suntem însă abia la început.
Prin această comparație v-am prezentat un fel de gând vizând natura, privind legătura omului și relația întregii sale ființe cu mediul înconjurător în care este implantat cu întreaga sa ființă.
Să analizăm acum un domeniu spiritual al problemei. Aș vrea mai întâi să vă atrag atenția asupra unui lucru foarte important, și anume că, atunci când parcurgem cu privirea evoluția omenirii din punct de vedere ocult, pentru a descifra sensul existenței, concepția noastră spiritual-științifică despre lume nu dă prioritate exterioară unei anumite confesiuni sau concepții despre lume față. Am accentuat de multe ori în cadrul curentului nostru ocult că putem indica ce a dezvoltat și a trăit omenirea imediat după ce a avut loc pe Pământ marea catastrofă atlanteană. Am parcurs străvechea sacră cultură indiană ca prima mare cultură postatlanteană. Și am spus că ea era o cultură atât de înaltă încât ceea ce ne-a parvenit prin Vede sau prin tradițiile scrise este doar un slab ecou al ei. Străvechea învățătură care a răsărit din acea epocă poate fi întâlnită doar în Cronica Akasha. Acolo contemplăm o cultură înaltă, care nu a mai fost atinsă de atunci.
Epocile care au urmat au avut o cu totul altă misiune. Știm că de atunci a avut loc un declin, știm însă și că va urma un urcuș și că, așa cum am observat deja, știința spiritului este aici pentru a pregăti acest urcuș. Știm că în a șaptea epocă de cultură postatlanteană va avea loc un fel de reînnoire a străvechii sacre culturi hinduse. Așa se face, deci, că noi nu putem da prioritate unei anumite concepții religioase sau unei anumite confesiuni. Ele sunt măsurate, sunt caracterizate peste tot cu aceeași măsură, în toate este căutat sâmburele adevărului.
Dar important este să avem în vedere esențialul. Nu trebuie să ne lăsăm influentați în examinarea esenței fiecărei confesiuni religioase. Dacă ne apropiem astfel de concepțiile despre lume, vom vedea că între ele există o deosebire fundamentală. Găsim concepții despre lume de tip mai mult oriental și altele care au pătruns mai mult cultura occidentală. Dacă lămurim foarte bine acest lucru, avem ceva ce ne dă explicații importante privitor la sensul existenței. Aflăm că cei vechi aveau deja ceva ce noi acum putem redobândi doar cu mare greutate, și anume învățătura despre revenirea vieții. Direcțiile orientalizante dețineau acest lucru ca ceva ce se ridica din temeliile cele mai adânci ale vieții. Vă dați seama cum își plăsmuiesc aceste direcții orientalizante întreaga lor viață din acest punct de vedere, dacă observați raportul unui oriental față de un Bodhisattva și de un Buddha. Dacă vă gândiți că pentru oriental conta mai puțin să considere o individualitate cu numele acesta sau celălalt drept forță diriguitoare a evoluției omenirii, înțelegeți cu atât mai mult importanța pe care o acorda el urmăririi individualității prin diferite vieți pământești.
Orientaliștii spun că există mulți Bodhisattva, înalte individualități care au pornit de la om, dar care au ajuns treptat până la acea înălțime pe care o desemnăm spunând: O ființă a trecut prin multe încarnări și a devenit un Bodhisattva, precum Gautama, fiul regelui Sudhodana. El a fost un Bodhisattva și a devenit Buddha. Numele Buddha este însă dat multora, deoarece aceștia au trecut prin multe întrupări, au devenit Bodhisattva și s-au ridicat apoi la demnitatea superioară, la demnitatea de Buddha. Numele Buddha este un nume general, el indică un rang uman și nu este de conceput fără să privești la spiritual-sufletescul care trece prin multe încarnări. Sub acest aspect, prin faptul că își îndreaptă privirea în principal spre individualul care trece prin diferite personalități și mai puțin asupra personalităților individuale, brahmanismul și budismul coincid, deoarece atunci când budismul spune: Un Bodhisattva este menit să ajungă la demnitatea omenească cea mai înaltă, și pentru aceasta el trebuie să treacă prin multe încarnări, cea mai înaltă dintre ele însă eu o văd în Buddha, sau când adeptul brahmanismului spune: Bodhisattvii sunt în realitate ființe evoluate, care apoi se ridică la rangul de Buddha, însă ei au pornit de la individualități spirituale mai înalte, înseamnă același lucru. Vedeți că acestor două concepții orientale le este comună urmărirea spiritualului care trece prin multe încarnări.
Să privim acum Occidentul și să vedem ce a fost acolo măreț și puternic. Pentru aceasta trebuie să ne oprim la vechea concepție ebraică despre lume, trebuie să ne îndreptăm privirea asupra elementului personal. Când vorbim de Platon, Socrate, Michelangelo, Carol cel Mare sau de oricine altcineva vorbim întotdeauna de ceva personal, așezăm în fața oamenilor viața acestor personalități și ce au devenit ele pentru omenire. În cultura occidentală nu ne îndreptăm privirea spre viața care a trecut de la o persoană la altă persoană; căci sarcina culturii occidentale a fost tocmai să îndrepte pentru un anumit timp atenția asupra fiecărei vieți în parte. Când în Orient se vorbește de Buddha, se știe că numele de Buddha este un rang ce a fost atribuit multor personalități. Când însă rostim numele Platon, se știe că el a fost doar o unică personalitate. Aceasta a fost educația Occidentului. Mai întâi a trebuit să fie avut în vedere și prețuit principiul personal, persoana.
Să ne referim acum la epoca noastră. Cum trebuie să o situăm față de acest întreg șir de fapte? Omenirea a fost educată un timp, prin cultura Occidentului, să privească personalul, personalitatea. Acum, la acest personal trebuie adăugat individualul, individualitatea. Așadar ne aflăm acum în punctul în care trebuie să recucerim individualul, însă întărit, fortificat prin luarea în considerare a persoanei.
Să luăm un caz anume. În acest sens, să ne îndreptăm privirea asupra vechii concepții ebraice despre lume, care a precedat-o pe cea occidentală. Să ne îndreptăm privirea asupra unei personalități de talia profetului Ilie. Să-l caracterizăm mai întâi ca personalitate. În Occident nimeni nu s-a gândit să-l considere altfel. Dacă facem abstracție de toate detaliile și ne interesăm numai în mare de personalitatea lui, observăm că Ilie a jucat un rol important în mersul evoluției lumii. El a acționat ca un fel de precursor al impulsului creștin.
Dacă privim în urmă în timpurile lui Moise, vedem vestindu-se ceva poporului, vedem anunțându-i-se Dumnezeu în om: Eu, Dumnezeu, care a fost, este și va fi. El trebuie înțeles în eu, însă vechiul ebraism îl înțelegea ca pe sufletul poporului. Ilie merge și mai departe. El încă nu spune deslușit că eul trăiește în fiecare individualitate omenească aparte ca divinul suprem; însă poporului din epoca sa el nu i-a putut vorbi mai clar decât era acesta în stare să primească. Ca urmare, vedem cum în evoluție apare un salt. În timp ce cultura mozaică a vechilor evrei se exprima clar: În eu se află lucrul cel mai sublim – iar acest eu, în epoca lui Moise, se exprima în sufletul poporului –, la Ilie se pune accentul pe fiecare suflet în parte. Era nevoie însă și aici de un impuls și atunci a apărut un alt precursor pe care îl cunoaștem drept personalitatea lui Ioan Botezătorul. Și în acest caz avem un cuvânt important în care se exprimă misiunea de precursor a lui Ioan Botezătorul. Ce ne spune acest cuvânt? O realitate ocultă profundă. El se referă la faptul că odinioară oamenii preistorici erau dotați cu clarvederea lumii spirituale, a acțiunii planului divin. Ei însă s-au apropiat tot mai mult de lumea materială. Privirea pentru lumea spirituală s-a închis. Spre acest lucru îndeamnă Ioan Botezătorul când spune: Schimbați-vă concepția sufletească! Nu vă mai îndreptați spre ce puteți cuceri în lumea fizică, ci fiți atenți, acum vine un nou impuls! – el se referă la impulsul christic –, de aceea vă spun, voi trebuie să căutați lumea spirituală chiar printre voi. Odată cu impulsul lui Christos, în omenire intră spiritualul. Prin aceasta Ioan Botezătorul a devenit înaintemergătorul impulsului-Christos.
Acum putem examina o altă personalitate, remarcabila personalitate a pictorului Rafael. Această personalitate deosebită pare stranie celui care o examinează. Să-l comparăm înainte de toate pe Rafael, ca pictor al gintei latine, cu pictorii care i-au urmat, să zicem cu Tizian. Cine are un ochi pentru astfel de lucruri și privește chiar numai reproducerile tablourilor lor va găsi deosebirea. Aruncați o privire asupra tablourilor lui Rafael și asupra celor ale lui Tizian. Rafael a pictat transpunând în picturile sale idei creștine. El a pictat pentru europeni, pentru creștinii Occidentului. Tablourile lui pot fi înțelese de toți creștinii Occidentului și vor fi tot mai bine înțelese. Pictorii de mai târziu au pictat aproape exclusiv pentru rasa latină, astfel încât în tablourile lor ies la iveală chiar și disensiunile bisericești.
Care sunt cele mai bune tablouri ale lui Rafael? Acelea prin care el poate vesti impulsurile care sunt conținute în creștinism! Cel mai bine îi reușește acest lucru când înfățișează pe copilul Iisus împreună cu Madona, când poate prezenta legătura lui Christos cu Madona ca pe un impuls afectiv. În general, cel mai bine a pictat aceste lucruri. De pildă, de la el nu avem o Răstignire; în schimb avem o Schimbare la Față. El pictează cu bucurie și pictează cele mai mari și mai bune tablouri ale sale atunci când poate reda germinarea și creșterea.
În general, tot așa se întâmplă și cu acțiunea tablourilor sale. Dacă aveți prilejul să ajungeți în Germania, la Dresda, și să priviți Madona Sixtină, veți vedea că această operă de artă – se poate spune că nemții pot fi fericiți să o aibă, o pot considera drept floarea artei picturale – dezvăluie un secret al existenței.
Când Goethe, la vremea sa, a mers de la Leipzig la Dresda, el auzea altceva despre acest tablou. Funcționarii Galeriei de artă din Dresda spuneau cam așa: Avem aici un tablou de Rafael. Nu este însă ceva deosebit. Este prost pictat. Privirea copilului, copilul ca atare, tot ce e redat aici la copil este ceva comun; Madona la fel. Deci nu poți să crezi decât că a fost pictat de un începător. Chiar și chipurile de jos – nu știi dacă sunt capete de copii sau îngeri. – O astfel de judecată prostească auzea Goethe. De aceea la început nici n-a apreciat just tabloul. Tot ce auzim astăzi în legătură cu acest tablou s-a născut abia mai târziu, iar faptul că tablourile lui Rafael au avut un marș triumfal în lume prin reproduceri este urmarea acestei bune aprecieri. Să amintim numai ce a făcut Anglia pentru reproducerea și răspândirea tablourilor lui Rafael. Rezultatul a ceea ce s-a făcut în Anglia pentru reproducerea și răspândirea tablourilor lui Rafael va putea fi recunoscut doar dacă vom învăța să privim problema din punct de vedere spiritual-științific.
Așadar Rafael ne apare prin tablourile sale ca un prevestitor al creștinismului ce va deveni internațional. Protestantismul speculativ a considerat mult timp Madona ca fiind catolică. Astăzi Madona a pătruns și în țările evanghelice și ne îndreaptă mai mult spre o concepție ocultă, spre un creștinism superior, interconfesional. Și lucrul acesta va continua.
Dacă putem spera să avem aceste efecte, în sensul unui creștinism interconfesional, atunci ceea ce a făcut Rafael ne va ajuta și în știința spiritului.
Este curios – ne întâmpină trei personalități, toate trei fiind precursori ai creștinismului. Să ne îndreptăm privirea ocultă asupra acestor trei personalități. Ce ne arată ea? Privirea ocultă ne arată că în Ilie, în Ioan Botezătorul și în Rafael a trăit aceeași individualitate. Oricât ar părea de neverosimil, sufletul care a trăit în Ilie, în Ioan Botezătorul și în Rafael este totuși același. Acum însă, când privirea ocultă care cercetează – cercetează, nu doar compară în mod exterior-intelectualist – ne spune că același suflet a fost în Ilie, în Ioan Botezătorul și în Rafael, ne întrebăm: Cum se face că Rafael, pictorul, devine purtătorul individualității care a trăit în Ioan Botezătorul? Ne putem închipui că acest suflet deosebit al lui Ioan Botezătorul a trăit în forțele ce existau în Rafel? Aici intervine iar cercetarea ocultă, dar nu emițând teorii, ci spunând cum stau lucrurile, cum sunt ele sădite cu adevărat în viață! Cum se scriu încă și azi biografiile lui Rafael? Puteți vedea peste tot că până și cele mai bune indică faptul că Rafael s-a născut în Vinerea Mare a anului 1483. Nu este lipsit de importanță că s-a născut într-o Vinere Mare! Prin aceasta se prevestește deja locul său special în creștinism, se arată că el are de-a face cu tainele creștine în modul cel mai profund și mai semnificativ. Așadar Rafael s-a născut într-o Vinere Mare. Tatăl său se numea Giovanni Santi. Giovanni Santi a murit când Rafael avea 11 ani. Când Rafael a împlinit 8 ani, el l-a dat la învățătură la un pictor, dar nu dintre cei renumiți. Dacă însă ne oprim la ce era în Giovanni Santi, tatăl lui Rafael, căpătăm o impresie ciudată, care se accentuează când privim în Cronica Akasha. Acolo se vede că ceea ce trăia în sufletul lui Giovanni Santi era mult mai mult decât ceea ce ieșea la iveală din el, și trebuie să îi dăm dreptate ducesei care, la moartea lui, a spus: A murit un om plin de lumină și dreptate și de cea mai bună-credință! Ca ocultist, ai putea spune că în el a trăit un pictor mult mai mare decât s-a afirmat în exterior, însă calitățile exterioare care depind de organele fizice și eterice nu erau dezvoltate la Giovanni Santi. Acesta este motivul pentru care calitățile sufletului său n-au putut răzbate. Dar în acest suflet trăia într-adevăr un mare pictor.
El a murit când Rafael avea 11 ani. Dacă urmărim cum stau lucrurile, se dovedește că omul în clipa morții își pierde trupul, însă năzuințele cele mai arzătoare, aspirațiile sale, impulsurile sufletului său continuă de fapt să trăiască și să acționeze în ființa de care este cel mai legat.
Vor veni timpuri în care știința spiritului va fi fecundă pentru viață, cum deja o pot face cei care o stăpânesc în mod viu, nu doar teoretic. Trebuie să mai adaug ceva, înainte să continui a vorbi despre Rafael. Exemplele pe care le dau nu sunt speculații, ci sunt luate din viață. Să presupunem că ne ocupăm de educația copiilor. Cine observă aptitudinile acestora remarcă în fiecare copil individualul. Astfel de experiențe poți face doar dacă educi copiii. Când însă unui copil îi moare de timpuriu mama sau tatăl, deci doar unul dintre părinți mai trăiește, poți observa cele ce urmează. În copil se vădesc anumite înclinații care nu erau înainte și care deci nu pot fi explicate. Ca educator trebuie însă să te preocupi de ele. Educatorul ar face bine dacă și-ar spune: Oamenii privesc drept o nebunie ceea ce este scris în cărțile de știință a spiritului. Eu însă mă voi feri să consider o nebunie. Vreau să verific justețea celor scrise. În curând el va putea spune: Găsesc la copil niște forțe ce existau și înainte, dar și altele, ce acționează în cele ce existau deja înainte. Să presupunem că tatăl copilului a trecut prin poarta morții iar în copil ies la iveală cu o anumită intensitate aptitudini care au trăit în tatăl său. Când facem această presupunere și privim problema în acest mod aplicăm în mod judicios la viață cunoștințele parvenite prin știința spiritului. Atunci vom obține – cum vom descoperi curând – ceea ce n-am reușit înainte. Cel care a trecut prin poarta morții rămâne deci unit prin fortele sale cu cel cu care era legat în viață.
Oamenii nu observă însă destul de atent, altfel ar vedea cum adesea copiii, până la moartea părinților lor, sunt cu totul altfel decât după aceea. Nu ne aplecăm destul de atent privirea asupra acestor aspecte. Va veni însă o vreme când se va face și acest lucru.
Dacă ne întoarcem la Rafael vom observa că Giovanni Santi tatăl a murit când Rafael avea 11 ani, că el nu a putut atinge un grad deosebit de măiestrie ca pictor, însă fantezia sa puternică s-a păstrat și ea s-a dezvoltat înlăuntrul sufletului lui Rafael. Nu spunem nimic defăimător, nimic minimalizator în legătură cu Rafael când ne îndreptăm privirea asupra sufletului său și spunem: Giovanni Santi a trăit mai departe în Rafael și de aceea el ne apare ca o personalitate deplin închegată, armonioasă, ne apare ca și când n-ar mai avea de urcat în evoluție, fiindcă un mort dă viață lucrărilor sale.
Acum înțelegem, dat fiind că în omul Rafael, în propriul său suflet au renăscut forțele energice ale lui Ioan Botezătorul și, în plus, în el mai trăiau și fortele lui Giovanni Santi, înțelegem că acestea, împreună, au dus la rezultatul care ne stă în față drept Rafael.
Desigur, azi încă nu se poate vorbi public despre lucruri atât de extraordinare. În cincizeci de ani poate că va fi posibil, fiindcă evoluția înaintează repede, concepția actuală mergând cu pași repezi spre decăderea ei.
Cel care pătrunde mai adânc în astfel de lucruri observă că noi, în știința spiritului, avem sarcina să vedem viața dintr-o nouă perspectivă. Modalitățile în care se vor vindeca în viitor bolile, așa cum am arătat, vor fi privite ca adevărate minuni ale vieții, prin aceea că se vor lua drept ajutor fapte ce vin din lumea spiritelor, de la oameni ce au trecut prin poarta morții.
Două lucruri aș mai vrea să așez în fața sufletelor dumneavoastră în legătură cu enigmele vieții. E vorba despre ceva în care se poate arăta foarte evident sensul vieții. Este, dacă ne referim la Rafael, destinul hărăzit operelor lui Rafael. Cine se uită astăzi la reproducerile tablourilor lui Rafael, la Dresda sau la Roma, nu vede ce a pictat Rafael, fiindcă aceste tablouri sunt atât de degradate încât nu mai poți spune că privești tablourile lui Rafael. Ne putem ușor închipui cum vor ajunge ele dacă ne gândim la soarta tabloului Cina cea de taină a lui Leonardo da Vinci, care merge tot mai repede spre ruină. Cine analizează mai bine aceste lucruri știe că, în timp, aceste tablouri se degradează. Va ajunge la trista convingere că tot ce au creat odinioară marii oameni va dispărea. Și întrucât toate acestea vor dispărea, am putea să ne întrebăm: Ce sens este cuprins în nașterea și pieirea lor? Vom vedea că de fapt nu rămâne nimic din cele create de marile personalități.
Aș mai vrea să aduc în fața sufletelor dumneavoastră încă un fapt. Dacă am vrea și am reuși să înțelegem astăzi creștinismul cu ajutorul științei spiritului – am arătat mai devreme că înțelegem creștinismul ca pe un impuls ce acționează pentru viitor – avem nevoie de unele noțiuni fundamentale, cu ajutorul cărora să știm cum va acționa impulsul lui Christos în continuare. Avem nevoie de acest lucru. Este curios că ne aflăm în situația de a trebui să indicăm o devenire a creștinismului; însă pentru asta avem nevoie de știința spiritului. Mai există încă o personalitate la care găsim într-o formă aparte adevărurile științei spiritului, și anume redat în fraze concise. Această personalitate este poetul german Novalis. Dacă analizăm scrierile sale găsim că el a zugrăvit viitorul creștinismului pornind din adevărurile oculte ale acestuia. Știința spiritului ne învață că aici avem de-a face cu aceeași individualitate care a trăit în Rafael, cu aceeași individualitate din Ioan Botezătorul și Ilie.
Avem aici din nou previziunea evoluției viitoare a creștinismului. E vorba de o realitate de tip ocult, căci nimeni nu ajunge la acest rezultat prin raționamente.
Să reunim încă o dată aspectele menționate. Avem aspectul tragic al degradării ce cuprinde creațiile și operele diverselor personalități. Apare Rafael și face să pătrundă în sufletele oamenilor creștinismul său interconfesional. În noi se naște însă un presentiment că operele sale vor dispărea, creațiile sale vor fi curând pulbere. Dar acum reapare Novalis pentru a aborda din nou rezolvarea problemei, pentru a continua ceea ce el a început și a creat.
Acum gândul nu ne mai apare atât de tragic, acum vedem că personalitatea dispare în învelișurile sale, chiar și operele dispar, dar sâmburele ființial continuă să trăiască și el duce mai departe ceea ce a început. Așadar ni se atrage iar atenția asupra individualității. Dar importanța individualității ne este atât de clară fiindcă mai întâi am avut în vedere concepția occidentală despre lume și, prin aceasta, personalitatea. Vedem astfel ce important este că Orientul și-a concentrat atenția asupra Bodhisattvilor care au parcurs multe încarnări, și ce important este că Occidentul și-a fixat mai întâi atenția pe fiecare personalitate în parte, pentru ca abia apoi să conceapă ce este individualitatea.
Cred că sunt mulți teosofi care vor spune: Nu putem decât să credem când ni se spun aceste lucruri despre Ilie, Ioan Botezătorul, Rafael și Novalis. Pentru mulți, în mare, este ceva asemănător cu situația în care se află mulți oameni care cred când știința afirmă că apare un spectru sau altul, un metal sau altul, sau când, de pildă, nebuloasa Orion este cercetată prin analiza spectrală. Desigur, mulți au cercetat, dar majoritatea, cei mai mulți, cred. În fond nu asta este important. Important este că știința spiritului este la începutul evoluției sale și va obliga tot mai mult sufletele să înțeleagă singure lucruri ca cele ce au fost spuse azi. Sub acest raport, știința spiritului va împinge foarte repede înainte evoluția omenirii.
Am prezentat câteva aspecte ce se conturează ca puncte de vedere oculte asupra vieții. Pornind de la cele trei puncte de vedere înfățișate, veți vedea că, dacă privim raportul vieții cu spiritul Pământului, arta vindecării poate căpăta o nouă direcție, ea poate primi impulsuri noi; de asemenea trebuie să vedem că în personalitatea lui Rafael pătrundeau și forțe care proveneau de la tatăl său; doar în acest fel putem înțelege deplin personalitatea sa. Al treilea lucru pe care trebuie să-l avem în vedere este că vom putea educa copii doar atunci când vom ști cum stau lucrurile cu forțele ce acționează în ei. Exterior, oamenii sunt întru totul de acord că sunt înconjurați de o mulțime de forțe ce acționează asupra lor, că omul suportă continuu influența aerului, a temperaturii, a mediului înconjurător și a altor raporturi climatice în care trăiește. Orice om știe că libertatea sa nu este prejudiciată prin aceste lucruri. Sunt factori de care azi ținem seama. Dar faptul că omul este înconjurat permanent de forțe spirituale și că aceste forțe spirituale trebuie cercetate, aceste lucruri omenirea le va învăța abia prin știința spiritului. Ea îi va învăța să țină seama de aceste lucruri și le va lua în calcul în cazuri importante care țin de sănătate și boală, de educație și viață. Ea va trebui să-și aducă aminte de astfel de influențe din lumea supersensibilă ca de cele din mediul înconjurător, când, de pildă, cuiva i-a murit un prieten și el poartă apoi în sine simpatiile și ideile proprii celui care a murit. Ce am spus aici nu se referă numai la copii, ci la toate vârstele. Oamenii nu au absolut deloc nevoie să știe cu conștiența lor superioară cum acționează forțele lumii suprasensibile. Dar întreaga lor configurație sufletească, chiar stările lor de sănătate sau boală ne-o pot arăta.
Lucrurile care demonstrează legătura omului, privitor la viața pe plan fizic, cu faptele lumii suprasensibile merg și mai departe. Aș vrea să menționez un caz simplu care vă va arăta cum se realizează această legătură; cazul nu este inventat ci poate fi observat adesea. Un om observă că la un moment dat are unele sentimente pe care înainte nu le avea, că în el apar simpatii și antipatii pe care până atunci nu le-a cunoscut, că acum realizează lucruri care înainte îi reușeau doar cu greu. El nu-și poate explica aceste lucruri. Mediul înconjurător nu-i poate da nici o explicație. Nici faptele vieții nu-i pot da vreo explicație. În cazul celui la care am observat așa ceva vom putea afla, dacă procedăm cu atenție – trebuie desigur să avem și ochi pentru astfel de lucruri –, că el știe și poate face lucruri pe care înainte nu le-a știut, pe care nu le-a cunoscut. Dacă urmărești problema mai departe, dacă ai cunoscut învățăturile ocultismului și ale știintei spiritului, poți auzi de la acest om următoarea observație: Mi se pare cu totul curios. Visez acum ceva despre o personalitate pe care nu am văzut-o niciodată în viață. Ea intervine în visele mele, cu toate că niciodată nu m-a preocupat. – Urmărind problema mai departe, vom vedea că acest om n-a avut până acum prilejul să aibă de-a face cu acea personalitate. Însă când acea personalitate moare, când a ajuns în lumea spirituală, ea se apropie de el. Când a ajuns îndeajuns de aproape de el i-a apărut și în vis, ca o făptură care era mai mult decât un vis. De la acea persoană pe care n-a cunoscut-o în viață, dar care după ce a murit a exercitat o influență asupra vieții sale, de la ea veneau impulsurile pe care mai înainte nu le avusese.
Nu este important să spui: Ce avem aici este un simplu vis. Mult mai important este ce conține el. Poate fi ceva ce apare sub forma visului, dar de fapt este mult mai aproape de realitate decât conștiența exterioară. Este oare important dacă Edison a făcut o descoperire în vis sau într-o conștiență clară de zi? Important este că descoperirea este utilă. Nu este important nici dacă o viețuire a avut loc în conștiența de vis sau în conștiența fizică exterioară, ci dacă viețuirea este sau nu adevărată.
Dacă rezumăm cele ce ni s-au lămurit până aici, putem spune: Este clar că dacă ne bazăm pe cunoștințe oculte viața ni se înfățișează într-o cu totul altă corelație decât dacă nu am avea cunoștințe oculte. În acest sens, oamenii crescuți în modul de gândire materialist sunt niște copii de-a dreptul curioși. Ne putem convinge de asta în fiecare ceas. Când veneam astăzi cu trenul spre dumneavoastră mi-a picat în mână o broșură scrisă de un fiziolog neamț, broșură care a apărut acum în a doua ediție; el spune că nu putem vorbi de o atenție activă în suflet, de o orientare a sufletului spre ceva, că totul ar depinde de funcțiile diverșilor ganglioni cerebrali și, întrucât aici legăturile trebuie făcute de către gânduri, totul ar depinde de felul cum funcționează celulele cerebrale individuale. Aici n-ar putea interveni nici o intensitate a sufletului; pur și simplu totul ar depinde de faptul dacă în creierul nostru s-au tras sau nu acele fire de legătură. Acești savanți materialiști sunt într-adevăr niște copii. Când îți cade în mână o asemenea broșură, trebuie să te gândești în felul următor: Acești domni sunt naivi; fiindcă în aceeași broșură se găsește și fraza care spune că recent s-ar fi sărbătorit 100 de ani de la nașterea lui Darwin și că, cu acest prilej, ar fi vorbit atât oameni de specialitate cât și oameni care nu sunt de specialitate. Firește, autorul broșurii se consideră un profesionist cu totul deosebit. Și apoi urmează întreaga teorie despre celulele cerebrale și folosirea ei. Dar ce ne arată logica? Când te-ai obișnuit să privești lucrurile în realitate și apoi cercetezi ce le oferă oamenilor acești copii mari despre sensul vieții, îți vine în gând că este de fapt același lucru ca atunci când cineva ar spune că este absurd ca vreodată o voință omenească să poată interveni în felul în care este dispusă calea ferată pe suprafața Europei, căci este același lucru dacă într-un anumit moment am cuprinde cu privirea toate locomotivele în părțile lor componente și în funcționarea lor și am spune: Locomotivele sunt concepute așa și așa și merg în atâtea direcții, însă diferitele direcții se întâlnesc în anumite noduri, deci toate locomotivele se pot abate în toate direcțiile. Dacă lucrurile s-ar petrece așa s-ar produce o încâlceală a locomotivelor și a trenurilor pe căile ferate europene. Tot atât de puțin putem explica însă că ceea ce se desfășoară în celulele creierului ca viață de gândire omenească depinde pur și simplu de constituția celulelor. Când astfel de savanți ajung apoi, nepregătiți, să asculte o conferință despre ocultism sau despre știința spiritului, ei consideră cele spuse aici drept o absurditate nemaiauzită. Ei sunt ferm convinși că nimeni nu poate interveni în felul în care merg locomotivele europene și că acest lucru depinde de felul în care ele sunt alimentate cu combustibil și cum sunt alcătuite.
Vedem deci cum stăm în prezent în ceea ce privește sensul vieții. Pe de o parte problema ne este foarte neclară, pe de altă parte simțim nevoia unor explicații oculte. Dacă rezumăm cele comunicate astăzi, pe această bază ne putem pune în fața sufletului întrebarea, așa cum se poate pune ea în ocultism, și anume: Care este sensul vieții și existenței, în special al vieții omenești și al existentei omenești?
