Rudolf Steiner
DESTINE ALE OAMENILOR ȘI DESTINE ALE POPOARELOR

GA 157

A DOUĂSPREZECEA CONFERINȚĂ

Berlin, 10 iunie 1915 [Nota 82]

Să ne gândim din nou mai întâi la aceia care se află afară, pe marile câmpuri ale evenimentelor prezentului:

Spirite ale sufletelor voastre, păzitori activi,
Fie ca aripile voastre să poată aduce
Iubirea imploratoare a sufletelor noastre
Oamenilor pământeni încredințați pazei voastre,
Pentru ca, unită cu puterea voastră,
Rugăciunea noastră să radieze ajutând
Sufletele pe care cu iubire le caută.

Iar pentru aceia care în urma acestor evenimente au trecut deja prin poarta morții:

Spirite ale sufletelor voastre, păzitori activi,
Fie ca aripile voastre să poată aduce
Iubirea imploratoare a sufletelor noastre
Oamenilor sferelor încredințați pazei voastre,
Pentru ca, unită cu puterea voastră,
Rugăciunea noastră să radieze ajutând
Sufletele pe care cu iubire le caută.

Și fie ca spiritul, pe care noi îl căutăm prin strădania cunoașterii noastre spirituale, spiritul care a trecut prin Misteriul de pe Golgota spre mântuirea Pământului, spre libertatea și progresul omenirii, să fie cu voi și cu grelele voastre sarcini!

Iubiții mei prieteni, în cazul în care karma timpului, karma Mișcării noastre, va permite ca acea clădire ce urmează să fie înălțată la Dornach pentru cultivarea Mișcării noastre să fie terminată, atunci, într-un loc plin de importanță, în locul îndreptat spre est va sta un grup sculptural.

Căci există strădania ca prin expresia artistică, și anume expresia artistică în sens spiritual-științific, să se pună realmente în interiorul clădirii noastre în fața ochilor, în fața ochilor fizici, ceea ce urmează să fie conținutul și substanța Mișcării noastre spirituale, și în primul rând ceea ce urmează ea să însemne în timp, pentru continuarea evoluției omenirii, mai ales în domeniul spiritual și în cel cultural. Aș dori să spun că fiecare amănunt în parte urmează să fie organizat în așa fel încât să nu apară numai ca parte a unui întreg spiritual-științific, ci să apară și ca parte a formelor artistice, și chiar a creațiilor artistice. Astfel, noi încercăm să rezolvăm problema acusticii în această clădire. Desigur că astfel de probleme nu vor putea fi rezolvate la prima încercare, dar măcar direcția va fi dată prin aceea că se va arăta că prin calculele geometrice sau prin regulile arhitectonice obișnuite problema acusticii nu poate fi rezolvată, ci numai pe calea gândirii spiritual-științifice.

Suprastructura în formă de cupolă va consta într-o cupolă dublă, și ea va acționa după principiul de rezonanță al cutiei viorii, exprimând în felul acesta o parte a ideii acustice a spațiului. Multe altele vor intra în considerare dacă vrem să explicăm creația tocmai în privința faptului ca sunetul sau cuvântul să se afirme într-un alt mod decât pot ele să o facă în mod curent în zilele noastre, când în majoritatea cazurilor nu se creează clădiri rotunde, care sunt gândite pentru a evidenția aspectul acustic, ci clădiri în care nu se poate afirma valoarea individuală a unui sunet, prin detașarea sa de sunetul precedent și de cel următor, pentru că în anumite puncte ale încăperii ele ajung să se contopească unele cu celelalte. Vom face încercarea ca un sunet să se poată afirma cu claritate din toate punctele încăperii, dar să se poată afirma cu claritate și cuvântul rostit limpede. Însă eu vreau doar să indic toate acestea. În principal, aș dori să vorbesc despre grupul sculptural care urmează să fie situat înspre răsărit, într-un loc important al clădirii. El urmează să reprezinte pentru început un grup de trei entități. Ceea ce se va adăuga la acestea, va putea fi probabil menționat cu o ocazie ulterioară, pentru că aceste lucruri nu pot fi elaborate în conformitate cu niște gânduri abstracte concepute din capul locului, ci în conformitate cu intuițiile lumii spirituale, așa cum se revelează ele în decursul muncii la acest grup.

Pentru început, intră în considerare trei entități. Una dintre ele este verticală. Ea exprimă, dacă îmi este îngăduit să formulez așa – dar nu în mod simbolic, așa cum s-a încercat să se interpreteze adesea și în cercurile noastre –, ea exprimă într-un mod cu adevărat artistic ceea ce este omul ca atare.

Desigur că în această statură va putea fi văzut omenesc-pământescul cel mai concentrat, exprimat în acea înfățișare în care a locuit timp de trei ani Christos – desigur că în această statură se va putea vedea că ea este expresia lui Christos. Dar lucrurile nu trebuie constrânse, și nu trebuie pășit în fața grupului cu ideea: Acum Îl voi vedea pe Christos. Dacă cineva ajunge la această idee din propria sa simțire și din intuiția artistică, este bine; dar nu este corect să te apropii de grup cu ideea că acolo este reprezentat Christos. Căci nu despre aceasta este vorba, să te apropii de lucruri în ideea că ele îl simbolizează pe Christos.

Această statură stă pe o mică pantă a unei stânci; în spatele ei se înalță stânca. Ea stă cu picioarele pe o margine a stâncii. Această margine are dedesubt o grotă care pătrunde mult înăuntrul stâncii. În această grotă se află o altă entitate; aș putea spune că ea este ghemuită acolo; este o entitate care urmează să exprime ceva, aflată în legătură cu entitatea ce stă deasupra. Entitatea care stă deasupra este văzută în așa fel încât din mâinile ei iradiază ceva ca niște forțe, este ca și cum ea ar lăsa aceste forțe să iradieze din mâinile sale. Vedem apoi, în golul din stână, modul în care radiază aceste forțe înăuntru. Mâna se află în golul din stâncă; forțele iradiază din ea și se detașează de stâncă în forma unei mâini. Se mai vede mâna, dar de fapt nu este mâna, ci sunt forțele care se detașează sub forma unei mâini.

Aici este o entitate care, de fapt, mai amintește de un om doar prin cap, care este o statură asemănătoare prin aceasta omului. În rest, ea are aripi mari, puternice, ca de liliac, și un trup ca de balaur, sau viermiform. Se vede ceva care se înfășoară în jurul staturii și sub care statura însăși se răsucește. Și se vede cum ceea ce se înfășoară în jurul staturii are legătură cu statura verticală, că se află în legătură cu mâna întinsă a acestei staturi. De la aceasta pornesc forțe, și acestea aduc ceva în această înfășurare. Dacă lăsăm puțin impresia să zăbovească asupra sufletului nostru, vom ajunge la senzația că ceea ce curge înlăuntrul crăpăturilor Pământului este aur, și că statura de acolo dinlăuntru este înlănțuită prin aur în crăpăturile Pământului.

Cealaltă mână a staturii centrale este îndreptată în sus. Și acolo sus, pe stâncă, este din nou o statură asemănătoare celei omenești prin capul său, dar de data aceasta nu cu aripi de liliac, ci cu aripi care atârnă spre Pământ; iar corpul este configurat în așa fel încât atunci când te întrebi: Ce este cu acest corp?, poți avea presimțirea că acest corp este ceva ca și cum întregul om ar fi devenit față, chip; ca și cum fața lui ar fi extinsă în lungime, extinsă elastic, și în felul acesta ar fi luat naștere formele corpului. Această statură se află sus, pe cea mai înaltă culme a stâncii, și ea se prăbușește în jos. Iar în prăbușire i se frâng aripile. Și se vede că mâna întinsă în sus a staturii principale se imprimă în aripi.

Avem așadar trei staturi: Omul stă în picioare, în entitatea sa; sub el – dumneavoastră presimțiți bine – este Ahriman, care este înlănțuit în crăpăturile Pământului prin acea acțiune care este exercitată de mâna întinsă a staturii principale asupra aurului existent în crăpăturile Pământului, prin care Ahriman se încătușează pe sine însuși. Cealaltă mână este întinsă în sus, și ea aduce aripile lui Lucifer la frângere, fapt datorită căruia acesta se prăbușește în adânc.

Acum se pune problema că nimeni nu realizează această sculptură în prezent – așa cum s-a încercat puțin când a fost exprimată această idee într-o conferință – doar din legile artei sculpturii. Nu se pune problema simplei exprimări printr-un simbol, ci aceea ca fiecare trăsătură din cele trei entități să fie creată în cele mai minuțioase amănunte din contemplarea spiritual-științifică. Aici trebuie văzut din alcătuirea celor două chipuri – care amintesc de cel al omului – ale lui Ahriman și Lucifer, cum trebuie gândită această opoziție. La Lucifer avem de a face cu o configurare particulară a părții de sus a capului, care amintește doar de capul omenesc. Acolo totul este mișcare a spiritului, nu există nimic care să ne constrângă să menținem în limite consolidate diferitele părți ale frunții, așa cum este cazul la om, ci acolo totul este atât de mobil în partea de sus a capului pe cât de mobile sunt degetele și mâinile existente în prelungirea brațului. Desigur că acest lucru poate fi prezentat în felul acesta numai dacă mișcările sunt adevăratele mișcări care se găsesc la Lucifer. Și atunci se poate remarca înainte de toate că în această statură există ceea ce a rămas în ființa lui Lucifer din vechea existență lunară. Acest ceva se răsfrânge peste chipul său propriu-zis, care se retrage foarte adânc înauntru.

Din această descriere dumneavoastră puteți ajunge deja la ideea că aici avem de a face cu cu totul altceva decât în cazul chipului omenesc obișnuit. Este ca și cum cutia craniană a capului ar exista în sine, iar în partea de jos este introdus ceea ce este chipul la om. Și apoi se mai adaugă ceva: Anume, că tocmai la Lucifer intervine o legătură între ureche și laringe. Urechea și laringele sunt diferențiate la om abia din timpul existenței sale de pe Pământ; în timpul existenței lunare, ele formau un singur organ. Ceea ce constituie micile aripi ale laringelui au fost extensii mărețe, care au constituit apoi partea de jos a pavilionului urechii. Pavilioane puternice ale urechii s-au configurat acolo, în timp ce partea de sus a urechii, care este orientată acum în afară, era configurată pornind de la frunte. Iar ceea ce este separat în ziua de azi, astfel încât atunci când vorbim și cântăm, acestea merg în afară și noi le ascultăm doar cu urechile, în perioada lunară acestea mergeau spre interior, și de acolo în muzica sferelor. Întregul om era ureche. Aceasta vine de acolo că urechea constituia aripile; astfel încât aveți urechea, laringele și formațiunile aripilor, care se mișcau melodios-armonic în conformitate cu oscilațiile melodios-armonice ale eterului cosmic, și care produc apariția ciudată a lui Lucifer; care aduc ceea ce este macrocosmic, pentru că Lucifer nu a putut decât să localizeze ceea ce este de fapt doar cosmic.

Vedeți de aici că trebuie făcute concesii pentru ca oamenii să nu se sperie când văd un chip care nu ne arată o înfățișare omenească. Atunci veți vedea cum chipul său trebuie să fie întins. Lucifer trebuie să arate ca un chip întins în lungime, pentru că el este în întregime ureche; aripile lui sunt în întregime ureche, un pavilion al urechii întins în lungime. Dimpotrivă, Ahriman este tocmai contrariul, și este firesc ca în modelare, pretutindeni acolo unde la Lucifer ceva este extins cu măreție și pe deplin configurat, la Ahriman să fie doar indicii. În timp ce la Lucifer aripile frontale sunt puternic configurate, la Ahriman este puternic configurat maxilarul inferior. Întregul materialism al lumii se exprimă în alcătuirea sistemului masticator și al celui dentar.

Desigur că toate acestea nu se pot face după descriere, ci descrierea trebuie dată ulterior. Ceea ce însă este deosebit de important aici, iubiții mei prieteni, este că a rezultat necesitatea ca la statura principală să se renunțe la ceea ce pare fiecăruia atât de firesc, anume de a reda un chip omenesc în mod simetric. De regulă, un chip apare ca fiind simetric. În mic, la orice chip există asimetrii, numai că ele nu sunt atât de puternic vizibile încât să fie observate. Însă la această statură principală trebuie luat în considerare faptul că întreaga sa parte stângă tinde spre Lucifer, că întreaga configurare stângă a frunții este o alta decât configurarea dreaptă a frunții, care tinde spre Ahriman. Partea stângă a feței staturii principale urmează mâna îndreptată în sus, iar partea dreaptă a feței, mâna îndreptată în jos. Și acum se exprimă faptul că în statura principală trebuie depusă o mobilitate lăuntrică mai mare decât poate exista într-un om.

Deasupra acestui grup sculptural va fi expus pictural întregul motiv, astfel încât ele să poată fi văzute unul lângă celălalt și să se poată înțelege cum, în funcție de diferențierea artelor, pictura nu poate reda lucrurile în același mod, ci totul, totul, trebuie configurat altfel.

Ceea ce vreau eu să accentuez sunt următoarele: va fi ceva foarte important faptul că noi reușim să urmărim în sculptură mișcarea mâinii staturii principale, această mișcare în sus a mâinii stângi, și cealaltă mișcare în jos, a mâinii drepte. Căci trebuie evitat ceea ce ar putea fi resimțit ca de la sine-înțeles la o primă privire, anume că statura principală își întinde brațul stâng înspre Lucifer, și că prin iradierea acestuia lui Lucifer i se frâng aripile, iar cu brațul drept înfășoară în jurul lui Ahriman filoanele de aur, și anume evitat din motivul că în special în vremea noastră noi putem ajunge prin știința spirituală să-L înțelegem într-adevăr pe Christos. Christos nu este nici o ființă care urăște, și nici o ființă care iubește pe nedrept. El nu își întinde mâna pentru a-i frânge lui Lucifer aripile, ci Christos este Cel care-și întinde mâna deoarece El trebuie să o facă în conformitate cu entitatea sa lăuntrică. El nu îi frânge lui Lucifer aripile, dar Lucifer cel de sus nu suportă ceea ce iradiază din această mână, și-și frânge singur aripile. De aceea trebuie exprimat în înfățișarea lui Lucifer că nu Christos este cel care-i frânge aripile, ci că el însuși își frânge aripile. În viață se întâlnește frecvent situația în care anumiți oameni aflați în preajma unor oameni buni nu pot suporta aceasta, pentru că prin ceea ce iradiază de la oamenii buni ei se simt într-un mod neplăcut. Lucifer simte înlăuntrul său ceva care face ca el însuși să-și frângă aripile. Este autocunoașterea în Lucifer; acest ceva este autocunoașterea. La fel stau lucrurile și cu Ahriman. Christos nu le face nimic celor doi, astfel încât nici mâna stângă și nici cea dreaptă nu sunt întinse, ca și cum El le-ar face ceva lui Lucifer și lui Ahriman. El nu le face acestora nimic, ci ei înșiși își fac ceea ce se petrece cu ei.

Și cu aceasta ne situăm pe terenul pe care intervine știința spirituală în timpul nostru, pentru a da o concepție corect structurată despre Christos. Și dacă se înțelege acest fapt, atunci trebuie să spunem următoarele. Aceste lucruri se spun cu toată modestia, căci această clădire este doar un început, un prim început, un început firav, supus greșelii, care urmează doar să arate încotro duce calea care nu va fi în nicio privință desăvârșită. De aceea, cele care vor fi spuse nu trebuie înțelese ca fiind izvorâte din vreo aroganță, ci ca fiind ceva pur obiectiv.

Istoria lumii a văzut multe expuneri ale lui Christos; printre altele, una dintre cele mai mărețe este cea care se află în Capela Sixtină: «Judecata de Apoi» a lui Michelangelo. Dacă Îl studiați pe Christos în această «Judecată de Apoi» cum plutește El acolo sus, în măreția Sa napoleoniană, dar totodată cu o forță imensă, îndreptându-i într-o parte pe cei buni și în cealaltă parte pe cei răi, atunci aveți acolo un Christos cum nu poate fi Christos în viitor, pentru că Acela îi răsplătește pe de o parte pe cei buni, și îi condamnă pe de altă parte pe cei răi; pe când pentru Christos, viitorul trebuie să fie așa încât fiecare să se răsplătească pe sine însuși și să se condamne pe sine însuși prin ceea ce este aici datorită lui Christos. Michelangelo trăia într-o vreme în care încă nu putea fi deloc exprimat ceva mai profund în legătură cu Christos. Statura pictată de Michelangelo are mai degrabă, pe de o parte, ceva luciferic, și pe de altă parte ceva ahrimanic. Eu rostesc aceste cuvinte acum, cu durere. Dar numai în felul acesta înaintează evoluția omenirii în cultura ei, prin aceea că se arată cum idealurile timpurilor trecute nu mai pot fi idealuri ale viitorului. Iar în privința idealurilor viitorului va veni timpul ca entitatea lui Christos să fie înțeleasă prin ceea ce este Ea, și nu prin ceea ce face sau va face la sfârșitul evoluției Pământului: O entitate care determină prin ființarea ei ceea ce trebuie să se petreacă în suflete. Prin urmare, grupul sculptural care se va afla într-un loc important al clădirii noastre, este o expresie a faptului că actuala concepție despre Christos, concepția de până acum, nu va mai putea fi valabilă în viitor deoarece raportul corect dintre Christos, Lucifer și Ahriman nu a fost deloc întrevăzut. Christos nu poate fi înțeles dacă nu ne raportăm corect la puterile pe care le cuprindem cu privirea pe de o parte  ca luciferice și pe de altă parte ca ahrimanice, și care sunt adevărat puteri cosmice.

Acest aspect poate fi clarificat printr-un exemplu, prin aceea că indicăm iarăși un pendul. Pendulul oscilează la stânga și la dreapta. Prin faptul că oscilează într-o parte, el nu se află în poziția de echilibru, iar prin faptul că oscilează în cealaltă parte, iarăși nu se află în poziția de echilibru. Dar dacă el ar dori să fie mereu în poziția de echilibru și dacă nu ar vrea să oscileze într-o parte sau alta, el s-ar afla într-o stare de lene, de inerție, de a nu face nimic. El are poziția corectă atunci când se află la mijloc; dar el nu poate sta doar la mijloc, el trebuie să oscileze la dreapta și la stânga.

Așa este și viața omenească. Ea nu este așa încât să se poată spune: Eu fug de Lucifer, fug de Ahriman. – Dacă am vrea să spunem că fugim de Lucifer și fugim de Ahriman, aceea nu ar fi viață. Ar fi ca un pendul care nu oscilează. Viața omenească oscilează într-adevăr pe de o parte spre Lucifer, și pe de altă parte spre Ahriman. Iar important este să nu ne fie teamă de aceasta. Dacă am fugi de Lucifer nu ar exista artă; dacă am fugi de Ahriman, nu ar exista nicio știință exterioară. Căci întreaga artă care nu este pătrunsă de știința spirituală este luciferică, și întreaga știință exterioară, în măsura în care nu este știință spirituală, este ahrimanică. Așa pendulează omul încoace și încolo. Și ceea ce este important e ca el să înțeleagă că el vrea să fie în echilibru, și nu în repaus. A existat un timp în care oamenii au spus: Trebuie să fugim de elementul luciferic și să ne eliberăm de el prin asceză. Dar nu este vorba să fugim de luciferic, ci să ne confruntăm realmente cu lucifericul, să oscilăm într-adevăr într-o parte spre Lucifer, și în cealaltă parte spre Ahriman. Pentru că acestea sunt realmente forțe opuse între ele, la fel ca alte forțe ale naturii, ca de exemplu cele două tipuri de electricitate sau cei doi poli magnetici, ș.a.m.d. Așadar despre aceasta va fi vorba, ca omul să recunoască această triadă, lucifericul, ahrimanicul și ceea ce este entitatea lui Christos, și ca el să recunoască lăuntric măreția reală, clădită pe sine însăși, a lui Christos, cea pe care Christos al lui Michelangelo încă nu o are. Aceasta, iubiții mei prieteni, este sarcina muncii spiritual-științifice. Dar noi ne aflăm în această privință abia la începutul unei cunoașteri, care trebuie să devină realmente, cea obișnuită.

Vedeți dumneavoastră, eu am menționat în ultimele săptămâni în acest loc [Nota 83] faptul că din anumite puncte de vedere nu se poate vorbi despre un poem mai remarcabil decât este poemul Faust al lui Goethe. «Faust»-ul lui Goethe exprimă realmente – pentru că el aduce la lumină omenescul dintr-o asemenea profunzime – ceva măreț, fiind ceea ce a produs vreodată omenirea mai măreț în această privință. Goethe a încercat să expună în Faust un adevărat reprezentant al omenirii.

Eu am expus adesea [Nota 84] că, în fond, Mefisto nu este altceva decât un amestec de Lucifer și de Ahriman. Dar cum stăteau lucrurile la Goethe? La Goethe, lucrurile stăteau așa că el încă nu știa nimic despre această dualitate a răului din Lucifer și Ahriman, și că el i-a contopit pe Ahriman și Lucifer în Mefistofel. Amândoi sunt conținuți în al său Mefisto și datorită acestui fapt, întregul «Faus» al lui Goethe nu a devenit ceea ce ar fi putut el să devină dacă Goethe ar fi fost în măsură să situeze alături de Faust într-o parte pe Lucifer iar în cealaltă parte pe Ahriman, astfel încât să se poată vedea această triadă care străbate întreaga omenire. Aici a stat întreaga dificultate pe care a avut-o Goethe în privința «Faust»-ului său [Nota 85]. Vedeți dumneavoastră, atunci când Goethe l-a început pe «Faust» al său, el l-a putut aduce pe acest «Faust» numai atât de departe pe cât era posibil în deceniul șapte al secolului optsprezece. El simțea: Cu această știință exterioară care se exprimă în tetrada filosofie, științe juridice, medicină și – după cum spune el – din păcate și teologie, nu merge. Această știință ahrimanică nu îl satisface pe Faust; el ajunge datorită ei doar la o legătură ahrimanic-rațională cu întregul context al lumii, iar el vrea să aibă realmente această legătură cu lumea, să trăiască viu prin izvoarele vieții, aspect care nu este dezvoltat de știință. Viu, Spiritul Pământului, sosește. Numai că Faust nu poate îndura prezența lui. Iar după aceea, prin ușă intră – în cea dintâi schiță a poemului așa stau lucrurile –, prin ușă intră Wagner. Da, atunci când mulți oameni vorbesc adesea în ziua de azi despre Faust, și vorbesc și despre Wagner, atunci ai sentimentul că Wagner vorbește despre Wagner, căci despre Faust-ul de pe scenă în prezentul nostru se vorbește, în majoritatea cazurilor, „wagnerian”. Ce este de fapt acest Wagner? Și ce vine înauntru prin Spiritul Pământului?

Noi știm că orice cunoaștere a Universului este cunoaștere de sine. În Spiritul Pământului vine înauntru o parte din însuși Faust, în orice caz din sufletul său extins, care s-a identificat cu Cosmosul. Dar Faust încă nu îl poate înțelege. El nu se înalță încă până la ceea ce este tot o parte a Sinei sale. Apoi ni se arată până unde a ajuns el. Și dacă am vrea să-l prezentăm corect pe Faust, poate chiar mai corect decât a făcut-o însuși Goethe, ar trebui să-l punem pe Wagner să intre pe ușă ca un portret întru câtva caricaturizat, cu masca și costumul lui Faust, căci pe ușă intră, prin Wagner, o altă parte din Faust. Faust însuși spune ulterior că a fost „un vierme ghemuit, plin de teamă” [Nota 86]. Acum se înțelege pe sine însuși. „Tu te asemeni spiritului pe care-l înțelegi, nu mie!” [Nota 87] – îi strigase Spiritul Pământului. Și acum vine spiritul pe care el îl înțelege, vine Wagner. Și tot așa merg lucrurile mai departe, aș spune. Și după ce Spiritul Pământului nu a fost înțeles, vine de fapt o altă înfățișare a Spiritului Pământului: Mefisto, care acum apare ca Lucifer – când îl conduce pe Faust în tot ceea ce poate viețui un om când își urmează doar pasiunile, pasiunile inferioare în peștera Auerbach, sau pasiunile superioare, care sunt duse însă până la știința vrăjitoriei și la magia neagră – până în Partea a doua, când în locul lui Lucifer trebuie să apară Ahriman. Toate acestea pot fi văzute dacă citești «Faust» cu o adevărată înțelegere. Dar există și suficiente dovezi exterioare în acest sens. Eu am spus deja că printre pasajele pe care le-a înlăturat ulterior Goethe a existat un loc unde Mefisto a fost cândva numit Lucifer [Nota 88].

Goethe a avut întotdeauna un sentiment de disconfort atunci când a prezentat această statură, care constă de fapt din două entități. Aspectul luciferic se poate vedea în special acolo unde apar și sentimentele religioase ale lui Faust, cărora li se dă o importanță deosebită în convorbirile cu Wagner, ca fiind deosebit de ciudate. Atunci când Faust, „catehizat” de Margareta spune în convorbirile despre Dumnezeu:

Sentiment este totul, [Nota 89]
Numele este sunet și fum,
Înconjurând în ceață jarul ceresc!

acestea sunt văzute drept cea mai înaltă reprezentare a Divinității, sunt celebrate drept cea mai înaltă expunere a religiozității. Nu e nevoie să ne gândim prea mult: „Sentiment este totul”; cu aceasta se spune că singurul aspect al religiozității pe care vrem să-l avem este acela pe care îl pricepe Margareta, și se uită întotdeauna că Faust a dat această învățătură Margaretei în vârstă de șaisprezece ani și că el a pus în această învățătură numai ceea ce putea pricepe Margareta. Ceea ce a spus Faust despre „Înconjurând în ceață jarul ceresc” nu este pentru filosofi, și lucrurile pot fi înțelese numai greșit dacă se consideră știința Margaretei îmbrăcată în veșmânt profesoral.

Toate acestea ne arată cum a exprimat pentru început Goethe entitatea luciferică prin dubla ei mască. În cea de-a doua parte a poemului, aspectul lui Mefisto este mai mult ahrimanic, atunci când Mefisto duce la procrearea lui Homunculus, la invocarea Elenei și la tot ceea ce îl aduce acum realmente pe Faust la cunoașterea lumii și care este cu totul altceva decât ceea ce „a studiat până la capăt cu o strădanie arzătoare” [Nota 90] Faust în prima parte a vieții sale.

Acum trebuie să spunem că unele lucruri sunt mereu greșit înțelese chiar în amănuntele lor, și în vremea noastră. Astfel, atunci când se indică faptul că Homunculus vrea ceva înlăuntrul omului care trebuie să se dezvolte până la deplina omenie: „Și până la (a fi) om, ai timp destul” [Nota 91], pentru că mai întâi se trece prin cele inferioare, se spune: „Dar nu te strădui înspre ordine mai înalte.” [Nota 92] (în limba germană, „Orden” înseamnă ordin, decorație – n.tr.) Explicațiile care au fost date aici sunt de-a dreptul curioase. În realitate, se spune, desigur – căci Goethe a vorbit acolo din nou germana vorbită la Frankfurt (și, în general, el și-a dictat operele – n.tr.) – „Dar nu te strădui după locuri mai înalte” (Aici apare „Orten”, care se pronunță foarte apropiat de „Orden”, dar înseamnă „locuri” – n.tr.) și nu este o indicație că o asemenea ființă cum este Homunculus va fi împodobită cu însemne de onoare omenească.

Apoi există un pasaj, unde este creat Homunculus, pasaj în care Wagner descrie cum ceva se stârnește în retortă:

Devine! Substanța se limpezește,
Die Überzeugung  devine tot mai adevărată, mai reală! [Nota 93]

Überzeugung^* este format pornind de la „Zeugung” (procreare, zămislire), la fel cum a fost format cuvântul Übermensch (supraom) de la Mensch (om). Abia de când a vorbit Nietzsche despre supraom [Nota 94], spun și oamenii că există un supraom, dar Goethe a vorbit despre supraom deja cu mult timp înainte. Și așa citesc aici oamenii Überzeugung (convingere), dar de fapt pornind de la Zeugung este Überzeugung („procreare” – „supra-procreare”), la fel cum se spune om și supraom.

*Etimologic, la baza substantivelor „Überzeugung” și „Zeugung” stă verbul „zeugen”, care are două înțelesuri: 1. „a procrea, a zămisli” și 2. „a depune mărturie, a dovedi”. Și „über” = „în privința a ceva, asupra, supra, etc.” Din cel de-al doilea înțeles al verbului „zeugen”, compus cu „über”, derivă verbul „überzeugen” = „a (se) convinge” și substantivul corespunzător „Überzeugung” = „convingere”. – Acesta fiind înțelesul uzual al cuvântului.
Iar din primul înțeles al verbului „zeugen” derivă substantivul „Zeugung” = „procreare, zămislire” . Deci dacă „Überzeugung” este considerat ca fiind nu o substantivizare a lui „überzeugen”, ci „über”+ „Zeugung” dă înțelesul de „supra-procreare” – n.tr.

Acestea sunt lucruri care trebuie înțelese în amănunt, pentru ca să se afle ce anume voia să spună Goethe. Dar oamenii trebuie să dobândească un mare punct de vedere, un punct de vedere liber, ei trebuie să înțeleagă cu adevărat misiunea timpului nostru în privința științei spirituale și să înțeleagă că un spirit ca Goethe a căutat să pregătească timpul actual în privința acestei misiuni.

Atunci când în anul 1797 Schiller i-a atras atenția că ar trebui să-l definitiveze pe «Faust», Goethe a spus că el l-a reluat pe vechiul Tragelaf [Nota 95] – aceasta este o ființă care este jumătate animal, jumătate om. Goethe l-a numit Tragelaf, și la sfârșitul secolului optsprezece l-a denumit „o compunere barbară”. Acest fapt trebuie luat foarte în serios, căci Goethe înțelesese deja cât de bun, dar și cât de imperfect era «Faust» al său. Toate acestea fac parte din cele asupra cărora știința spirituală  trebuie să atragă interesul, pentru ca noi să ne înălțăm la un punct liber de vedere asupra acestor lucruri. Faptul că Goethe a vrut să expună munca Sinei spirituale, înălțarea nemuritorului din om, este arătată prin aceea că el a făcut o schiță la răspântia dintre secolele XVIII și XIX în privința a ceea ce urma să devină Faust [Nota 96], unde el a spus pentru început: „Savurarea vieții de către persoană, văzută din afară”; apoi și-a notat: „Savurarea creației dinlăuntru”, și la sfârșit, după ce Faust a parcurs întregul său drum, Goethe și-a notat: „Epilog în haos pe calea către iad”.

Câte discuții în această privință a trebuit să aud, constituie realmente ceva care aduce cea mai mare surprindere lăuntrică; căci oamenii au reflectat în această privință în felul următor: Oare a mai crezut Goethe, la răspântia dintre secolele XVIII și XIX că Faust-ul său trebuie să meargă în iad? Soluția este pur și simplu aceea că nu Faust este cel care vorbește aici, ci Mefisto, care se retrage, este cel care rostește Epilogul, după ce Faust a abordat calea către Sinea sa nemuritoare.

Vedem așadar și în «Faust»-ul lui Goethe ceva care se află pe cale, dar abia pe calea înspre ceea ce urmează să dobândească expresie prin grupul sculptural al clădirii noastre: o concepere realmente concretă a staturii omenești prin aceea că ni se arată cele două părți între care sufletul trebuie să penduleze mereu. Atâta timp cât lucrurile sunt ținute laolaltă sau se caută doar o dualitate, nu se poate ajunge la o adevărată cunoaștere a omului. Acesta este esențialul care trebuie reținut. Trebuie reținut faptul că tocmai din cultura germană se pot încorpora aceste idei. Pe Pământ există doi contra-poli ai culturii, care-și au justificarea lor și care, atunci când ne oprim asupra lor, nu trebuie expuși în lipsa lor de justificare, ci în aspectele prin care ei se justifică. Avem, pe de o parte, cultura pur orientală. În ce constă această cultură orientală? Cultura orientală constă în aceea că se caută o adâncire pur lăuntrică, cu eliminarea a tot ceea ce este proces exterior al existenței. Vedem astfel cum în apogeul acestei culturi orientale, în cultura hindusă, toate indicațiile și întreaga cunoaștere există în sensul de a configura sufletul în așa fel încât el să se elibereze de ceea ce este trupul fizic. Este o cultură pur luciferică. Și cu cât mergem mai departe în Orient, cu atât ajungem mai mult la acest aspect luciferic.

Și dacă mergem înspre Vest, unde ajungem? Să abordăm pentru început Vestul cel mai îndepărtat. Pentru noi este firesc, dacă am preluat ceva din știința spirituală – și aș vrea să vă arăt aceasta pe un exemplu –, pentru noi este clar ca atunci când vedem că un om trece de la o concepție mai mult materialistă asupra lumii la o concepție mai spirituală asupra lumii, să ne întrebăm: Ce se petrece în sufletul unui astfel de om? Tocmai atunci când percepem o asemenea schimbare în sufletul unui astfel de om, noi trebuie să ne cufundăm înlăuntrul acelui om, pentru a viețui împreună cu el ceea ce a parcurs el în sufletul său. Și nouă nu ni se pare nimic mai important decât această împreună-viețuire a trăirilor sufletești ale acelui om.

Vedeți dumneavoastră, și în America s-a văzut faptul că oamenii parcurg ceva care se numește acolo convertire, adică o schimbare de la o concepție materialistă la una spirituală. Și ce face omul acolo? El se așează la masă – chiar dacă eu expun lucrurile întru câtva radical, totuși așa stau ele –, el se așează la masă și le scrie oamenilor care au parcurs o asemenea schimbare pentru a-i întreba din ce motiv au parcurs-o. Și apoi el face o schemă, pe care stabilește niște categorii, ca de exemplu:

Și așa se ajunge la o convertire.

Deci acest aspect este contrar celui din Est. Indianul nu ține cont de ceea ce se petrece în afară. Unui indian i s-ar părea nepotrivit modul acesta de a proceda; el ar folosi chiar cuvântul „nebunie”, dacă lui ar vrea să i se indice procentele exterioare ale celor care s-au convertit și faptul că ei s-au convertit dintr-un motiv sau altul. În Vest, oamenii nu se preocupă de lăuntrul lor, pentru că în Vest acest lăuntru este complet gol. În Vest, aspectele cele mai exterioare sunt aduse în mod exterior laolaltă, în mod pur ahrimanic. Dacă mergem spre Est, avem lăuntricitatea cea mai intimă, renunțarea pur luciferică la lumea exterioară. Și așa ne prezintă, aș spune, Pământul însuși, opoziția dintre ahrimanic și luciferic. Iar între ahrimanic și luciferic omul nu trebuie să se afle în repaus, ci în echilibru. Și nu este vorba ca o extremă sau cealaltă să fie pur și simplu respinsă, ci ca oamenii să devină conștienți că o cultură realmente valabilă în viitor constă în faptul de a aduce cele două aspecte la o măsură corectă și la a ști în ce măsură trebuie folosit unul sau altul.

Și așa vedeți exprimat în grupul nostru sculptural, aș spune, întregul destin al Pământului nostru. Și este sarcina Europei de a aduce echilibrul între Orient și Occident. În Orient, pendulul oscilează într-o parte, în Occident, în cealaltă parte. Nouă, celor din Europa, nu ne revine sarcina de a fi doar maimuțele celor din Orient sau maimuțele celor din Occident, ci ne revine sarcina să ne situăm într-un mod întru totul de sine stătător pe terenul propriu nouă și să recunoaștem pe deplin justificarea unei atitudini sau a alteia. Iar acest lucru este exprimat în grupul nostru sculptural. Iar ceea ce va fi expus într-un loc special al clădirii noastre, este legat și în mod geografic de sarcina noastră. Pentru că el va fi expus către răsărit, dar cu spatele la răsărit, și privind spre vest; dar el se află în echilibru, purtând în sine ceea ce a aflat dintr-o îndelungată călătorie în Orient, și nu se lasă mulțumit de ceea ce poate aduce omenirii Occidentul în calitate de cultură pur ahrimanică.

Dacă timpul nostru, iubiții mei prieteni, va înțelege cândva aceste lucruri, dar pătrunzându-le cu gândirea și cu simțirea – nu trebuie să existe nicio aroganță în această privință –, atunci pentru acest timp al nostru va fi clar că și cele mai dureroase și mai deprimante evenimente ale prezentului există doar pentru a aduce omenirii sentimentul sarcinii pe care va trebui să o îndeplinească această omenire în viitorul apropiat. Ne rămâne doar să sperăm că evenimentele importante, dureroase pe care le trăiește omenirea pot aduce și o reală și adevărată aprofundare a sufletelor. Este adevărat că din păcate, în cele care sunt exprimate, anume în cele exprimate în mod oral sau literar, nu se recunoaște în niciun caz marea seriozitate pe care o cere timpul de la noi, și că în sufletele omenești trebuie să mai pătrundă încă multe, foarte multe, pentru ca această mare seriozitate, aș spune această seriozitate pe deplin consolatoare, să umple realmente sufletele în așa fel încât omul să poată fi susținut de sarcinile care îi vor fi puse. Pe de o parte avem sarcina de a ne interioriza o mare seriozitate, dar este o seriozitate plină de consolare și de speranță, iar pe de altă parte această seriozitate ne insuflă încredere. Este suficient să înțelegem că trăim într-un timp în care de la noi se cer lucruri importante, dar și că importanța lucrurilor ne poate împlini. Și atunci, nici măcar în această vreme a noastră nu vom putea ajunge la o concepție pesimistă despre lume.

Pentru a explica toate aceste lucruri în mod intim și amănunțit, și pentru a expune următoarea sarcină de viitor a omenirii, și cum va ajuta știința spirituală la soluționarea acestei sarcini, voi continua marți, pe 22 iunie, cele discutate astăzi [Nota 97].

AcasăLucrări OnlineIndex GA157PrecedentaUrmătoarea