Iubiții mei prieteni, să ne gândim mai întâi din nou la aceia care se află afară, pe marile câmpuri ale evenimentelor prezentului:
Spirite ale sufletelor voastre, păzitori activi,
Fie ca aripile voastre să poată aduce
Iubirea imploratoare a sufletelor noastre
Oamenilor pământeni încredințați pazei voastre,
Pentru ca, unită cu puterea voastră,
Rugăciunea noastră să radieze ajutând
Sufletele pe care cu iubire le caută.
Iar pentru aceia care în urma acestor evenimente au trecut deja prin poarta morții:
Spirite ale sufletelor voastre, păzitori activi,
Fie ca aripile voastre să poată aduce
Iubirea imploratoare a sufletelor noastre
Oamenilor sferelor încredințați pazei voastre,
Pentru ca, unită cu puterea voastră,
Rugăciunea noastră să radieze ajutând
Sufletele pe care cu iubire le caută.
Și fie ca spiritul, pe care noi îl căutăm prin strădania cunoașterii noastre spirituale, spiritul care a trecut prin Misteriul de pe Golgota spre mântuirea Pământului, spre libertatea și progresul omenirii, să fie cu voi și cu grelele voastre sarcini!
Astăzi va fi sarcina mea să rezum laolaltă câte ceva din cele pe care noi le știm deja parțial, dar care pot fi mereu rezumate, astfel încât să ne dea anumite direcții conducătoare pentru strădania noastră spiritual-științifică. Noi trebuie să ne familiarizăm înainte de toate cu ideea că viața noastră pământească, așa cum o avem noi între naștere și moarte, este, în fond, o viață intermediară, între cele ce au precedat-o – nenumărate vieți pământești și nenumărate vieți care se desfășoară între moarte și o nouă naștere – și ceea ce se află în viitor ca nenumărate vieți pământești și nenumărate vieți între moarte și o nouă naștere. Spuneam că această viață a noastră este o viață intermediară. De aceea ne putem aștepta ca în această viață a noastră să se arate ceva pe care îl putem privi oarecum ca efect al celor precedente, dar și ca în această viață a noastră să se afle ceva pe care îl putem privi ca fiind ceva ce ne indică asupra viitorului. Și eu vreau să expun câte ceva în special în privința acestui al doilea aspect.
Omul ar putea crede cu ușurință, când își consideră viața, că de fapt nimic din această viață nu îi indică faptul că în noi există deja germenii pentru o viață viitoare, ca niște semințe. Însă, totuși, lucrurile nu stau așa. Căci, realmente, în noi se pregătește ceea ce se va întâmpla cu noi în viitor. Numai că trebuie să ne interpretăm viața în mod corect, și atunci vom putea ajunge să descoperim ceea ce se află în noi oarecum tăinuit pentru viitor, așa cum există în planta actuală sămânța pentru planta viitoare, pentru planta care va lua naștere ulterior. Ceva neînțeles în viața noastră o constituie în mare măsură viața de vis, cunoscută îndeajuns nouă tuturor. Desigur că această viață de vis are în sine o parte despre care putem spune, realmente, că o putem înțelege într-o anumită măsură. Noi visăm despre lucruri care ne amintesc una sau alta, lucruri pe care noi le-am parcurs în viață. Desigur că se întâmplă frecvent ca lucrurile pe care le-am parcurs de curând sau cu un timp în urmă, și despre care visăm, să fie modificate, să aibă altă înfățișare în vis, să se fi transformat cumva. Dar noi putem realiza într-un asemenea caz, cu o anumită ușurință, că în ceea ce visăm, chiar dacă sunt aspecte transformate, se află părți ale vieții noastre, părți pe care le-am lăsat în urma noastră. Dar eu cred că niciun om care-și îndreaptă cât de cât atenția asupra sa și asupra lumii sale de vis, nu va putea tăgădui că există vise care ne prezintă lucruri atât de ciudate și de remarcabile încât realmente nu putem spune că ele se pot reduce la ceea ce am parcurs cândva în viață. Căci este realmente așa, că omul trebuie să reflecteze doar puțin asupra viselor sale, și el va putea remarca deja cu claritate că el visează lucruri pe care într-adevăr nu ar fi putut să le născocească el însuși din toate cele pe care și le poate aminti, lucruri la care el nu ar fi putut ajunge niciodată.
Vom înțelege tot acest context dacă ne vom actualiza în amănunt natura celor ce se petrec de fapt în vise. După cum știm, în stare de somn noi suntem cu trupul nostru astral și Eul nostru în afara trupurilor noastre fizic și eteric. Trupul fizic și cel eteric se află în pat; cu trupul astral și cu Eul, noi ne aflăm afară. Acum, pentru om, așa cum este el în prezent pe Pământ – dacă nu dobândește cumva capacități deosebite – nu este posibil să viețuiască în mod conștient ceea ce parcurg trupul astral și Eul atunci când omul doarme. Acestea se desfășoară în subconștient. Însă cunoașterea clarvăzătoare ne arată că cele trăite acolo sunt la fel de variate, la fel de conturate ca cele care se află în afara trupului fizic, ca cele trăite de către trupul fizic; că ele sunt la fel de variate, la fel de multiplu configurate ca unele lucruri trăite aici pe planul fizic, numai că noi nu le putem pătrunde cu conștiența – însă ele există, și noi le trăim. Visarea ia naștere prin aceea că trupul astral și Eul – care, în general, se află atât de departe în afara trupurilor fizic și eteric încât acestea nu remarcă nimic din procesele care se desfășoară cu trupul astral și cu Eul – ajung atât de aproape de trupurile fizic și eteric, încât trupul eteric devine capabil să primească impresii de la procesele din trupul astral și din Eu. Atunci când vă treziți și știți: Eu am visat, lucrurile stau de fapt, dacă e să ne exprimăm întru totul exact, în așa fel încât ceea ce este conținut al visului dumneavoastră ajunge în conștiența dumneavoastră prin aceea că trupul astral și Eul se cufundă în trupurile fizic și eteric; și înainte ca trupul fizic să fie capabil să ajungă la conștiența că el are din nou în sine trupul astral și Eul, devine conștient de aceasta trupul eteric; și prin aceea că trupul eteric preia rapid ceea ce au viețuit trupul astral și Eul, ia naștere visul. Așadar visul ia naștere printr-o interacțiune între trupurile astral și eteric.
Dar în felul acesta, visul primește o anumită coloratură. Aș spune că el dobândește un fel de înveliș. Dumneavoastră știți că atunci când omul iese prin moarte cu trupul său astral, cu Eul și cu trupul eteric din trupul fizic, el are o trăire retrospectivă nemijlocită în trupul eteric, în privința vieții sale pământești. Această privire retrospectivă ține de fapt de trupul eteric; iar atunci când acesta se dizolvă, încetează și privirea retrospectivă. Așadar în acest trup eteric al nostru, există posibilitatea de a ne imprima evenimentele vieții noastre. Așadar în trupul eteric este realmente imprimat ceea ce am parcurs noi în viață.
Acest trup eteric este o formațiune foarte complicată. Dacă noi l-am putea extrage în așa fel încât să-i menținem înfățișarea, el ar fi pentru noi o oglindă a vieții noastre actuale, o imagine a vieții până în momentul de care ne putem aminti. Prin aceea că noi ne cufundăm cu trupul astral și Eul în trupul eteric, iar trupul eteric vine în întâmpinarea trupului astral cufundat, el aduce lucruri, amintiri despre lucrurile pe care le-a trăit, celor care vin înauntru prin trupul astral, și el îmbracă ceea ce este cu adevărat în trupul astral în propriile sale imagini.
Vreau să mă exprim mai exact. Să presupunem că cineva trăiește afară, în starea de somn, în trupul său astral și în Eu, să spunem de exemplu, o întâlnire cu o personalitate. Omul nu știe nimic apoi despre aceasta. El trăiește o asemenea întâlnire; el viețuiește faptul că va avea față de această personalitate un anumit sentiment de prietenie, că el va întreprinde ceva comun împreună cu această personalitate. Să acceptăm că el viețuiește aceasta în afara trupului său eteric. Aceasta se poate întâmpla, dar el nu știe nimic în această privință. Apoi vine momentul trezirii. Atunci trupul astral și Eul se întorc în trupul eteric și-și aduc trăirile trupului eteric. Trupul eteric aduce în întâmpinarea trupului astral ceea ce este în el, lumea sa de imagini, și atunci omul visează. El visează un eveniment la care a participat probabil cu zece sau douăzeci de ani în urmă. Și apoi omul își spune: Da, eu am visat ceea ce am viețuit cu zece, douăzeci de ani în urmă. Dar se poate ca, dacă el reflectează cu exactitate, să realizeze că evenimentul este cu totul schimbat. Dar el îi amintește totuși ceva, pe care l-a trăit cu ani în urmă. Ce s-a întâmplat de fapt aici? Dacă urmărim procesul cu exactitate, cu ajutorul cunoașterii clarvăzătoare, vedem că Eul și trupul astral au viețuit ceva care se va desfășura de fapt abia în următoarea încarnare: întâlnirea cu o personalitate și înfăptuirea a ceva anume împreună cu această personalitate. Dar omul nu poate cuprinde încă aceasta în trupul său eteric, deoarece trupul eteric conține doar, poate cuprinde doar imaginile vieții actuale. Și când trupul astral se cufundă în trupul eteric, trupul eteric îmbracă ceea ce aparține de fapt vieții viitoare în imagini ale vieții prezente. Acest proces complicat, specific, se petrece de fapt încontinuu cu omul, atunci când visează.
Dacă dumneavoastră reuniți laolaltă ceea ce ați auzit deja până acum în cadrul științei spirituale, atunci lucrurile nu vi se vor părea ciudate. Noi trebuie să fim conștienți de faptul că în ceea ce iese din trupul nostru fizic și din cel eteric, deci în trupul nostru astral și în Eu, noi avem ceea ce tinde spre încarnarea următoare, ceea ce se pregătește în noi pentru încarnarea următoare. Și dacă învățăm să separăm treptat visele de ceea ce constituie imaginile din viața actuală, atunci învățăm să cunoaștem natura profetică a viselor. Natura profetică a viselor se poate dezvălui într-adevăr pentru om, numai că el trebuie să învețe să dezbrace visele de imaginile actuale în care sunt ele îmbrăcate. În cazul viselor, trebuie să privim mai mult la modul în care viețuim cele dinăuntrul lor, decât la ceea ce viețuim, în așa fel încât să ne putem spune, de exemplu: Faptul că eu visez o anumită personalitate vine de la specificul trupului meu eteric, de la modul în care vine trupul meu eteric împreună cu imaginile sale actuale în întâmpinarea trăirilor trupului astral. La ceea ce trăim, pentru a recunoaște ce anume este pregătire pentru viața următoare, trebuie să cuprindem mai mult cu privirea modul în care le trăim, pentru a le separa de imaginile din trupul nostru eteric. Căci realmente în vise noi avem niște profeții existente în noi în privința trăirilor noastre viitoare. Și este extraordinar de important ca noi să cuprindem cu privirea aceste lucruri așa cum se cuvine. În viața omenească se dezvăluie de fapt tot mai mult, pe măsură ce o considerăm ca fiind ceva complicat. E drept că omul ar dori ca ea să fie mai simplă, căci ar fi mai comod așa, numai că realitatea este că ea e complicată.
Vedeți dumneavoastră, omul încadrat în lumea fizică exterioară nu devine conștient de faptul că în el se află tot felul de lucruri. Acum am aflat că în noi există un fel de profet al vieții viitoare. Dar și altele se află în noi, și cunoașterea de sine constă în aceea ca noi să recunoaștem tot mai mult ceea ce există în noi, ceea ce lucrează în noi, ceea ce ne face fericiți și nefericiți, pentru că toate lucrurile care există în noi ne fac fericiți sau nefericiți. Astfel, de obicei oamenilor nu le este clar faptul că înaintea acestei vieți pământești ei au parcurs – nu ei înșiși, ci ceea ce i-a făcut oameni pământeni – o existență lunară, o viață lunară. Noi știm câte ceva despre viața lunară, ca și despre viața solară precedentă, și despre viața de pe vechiul Saturn. Să privim pentru început la viața lunară! În prezent, noi ducem o viață pământească, dar viața lunară a fost necesară pentru ca să se poată înfăptui această viață pământească. În viața lunară s-a pregătit cauza vieții noastre pământești, și într-un anumit mod această viață lunară mai există încă în noi. Pe Lună omul era clarvăzător, ca în vis. El prelua în sine realitatea în imagini de vis. Dar noi purtăm încă în noi în ziua de azi ceea ce am fost noi pe Lună; ceea ce am fost noi pe Lună se află în noi. Desigur că omul lunar a devenit om pământean. Dar cauza se mai află încă înlăuntrul acestui efect, noi mai purtăm încă în noi omul lunar. Și dacă privim la acest om lunar, putem spune că el este în noi ceea ce noi numim: visătorul. În realitate, noi purtăm cu toții în noi câte un visător, un visător care de fapt, aș spune, este mai puțin dens, care gândește, simte și vrea într-un mod mai subtil, dar care este de fapt mai înțelept decât suntem noi ca oameni pământeni. Noi purtăm în noi un visător. Noi purtăm cu toții în noi un om mai subtil. Faptul că noi activăm ca oameni pământeni cu gândurile, simțirea și voința noastră, ne este dat de evoluția Pământului. Din evoluția lunară a rămas în noi ceva, ceva ce este un om visător. Dar în visătorul din noi ne este dat mai mult decât în ceea ce putem avea în gândurile, sentimentele și impulsurile noastre de voință, iar acest visător nu este întru totul inactiv. Noi nu luăm în considerare acest visător din noi, dar noi facem multe lucruri,chiar foarte multe, pe care de fapt le cunoaștem doar pe jumătate, și pe care le dirijează și le îndrumă visătorul din noi. Noi înfăptuim lucrurile, dar și visătorul din noi face ceva; el ne îndrumă gândirea încoace și încolo; de exemplu, noi ne gândim la o frază; visătorul face ca noi să rostim acea frază într-un mod foarte aparte, ca să-i dăm un accent, ca să o îmbrăcăm într-o anumită nuanță de sentiment. Acest visător este ceea ce a rămas în noi din existența noastră lunară. Doresc să indic o personalitate proeminentă și să vă atrag atenția asupra modului în care putem observa visătorul din ea. Atunci când oamenii se cunosc unul cu altul în această viață, sau atunci când ei cunosc oameni remarcabili prin diverse scrieri, oamenii se interesează, în majoritatea cazurilor, de ceea ce este celălalt ca om pământean, și nu de ceea ce este el ca visător, ca poet. Însă în acesta din urmă omul se exprimă mai profund.
Există un mare scriitor: Emerson [Nota 98]. Emerson avea într-adevăr particularitatea că el se cufunda întotdeauna în obiectul pe care tocmai îl trata, astfel încât ulterior puteau fi descoperite cu ușurință contradicții în cele spuse de el, pentru că el se afla întotdeauna întru totul înlăuntrul obiectului pe care îl trata, și se contopea cu el și nu lua deloc în considerare faptul că cele caracterizate de el atunci conțineau contradicții în privința a ceea ce caracterizase el când se afla înlăuntrul unui alt obiect. Dar tocmai la Emerson se poate remarca întotdeauna că atunci când el se cufundă întru totul într-un om sau într-un obiect, se activează ușoare ecouri ale omului lunar Emerson, și că în ceea ce vorbește el atunci răsună și visătorul. Emerson a scris două frumoase tratate: unul despre Shakespeare drept reprezentant caracteristic al poeților; și unul despre Goethe ca reprezentant al scriitorilor. Acum, lucrurile stau așa că oamenii citesc considerațiile lui Emerson despre Shakespeare, citesc considerațiile lui despre Goethe și sunt mulțumiți, se declară mulțumiți cu acestea. Dar se poate merge mai departe, și te poți întreba: Oare nu simți cum oscilează ceva deosebit în considerațiile lui Emerson? Și atunci descoperi ceva deosebit de remarcabil: Emerson nu vrea să-l caracterizeze pe Shakespeare doar ca Shakespeare, ci vrea să-l prezinte ca pe un exemplu de poet, și acum este ceva foarte ciudat – dacă percepi răsunetul ușor care oscilează în cele descrise –, ce anume iese la iveală prin aceea că Emerson se cufundă întru totul în Shakespeare.
Dumneavoastră nu-mi veți imputa că aș vrea să spun ceva defavorabil despre Shakespeare din șovinism, din motive naționale. Desigur că pentru mine Shakespeare este un mare poet, și e de la sine-înțeles că eu văd în el unul dintre cei mai mari poeți ai tuturor timpurilor. Dar eu vreau să scot la suprafață răsunetul ușor ce se afirmă prin Emerson atunci când îl caracterizează pe Shakespeare. El spune că de fapt nu originalitatea este ceea ce face dintr-un om, un om mare. Și că atunci când vrei să caracterizezi un mare poet, nu trebuie să pretinzi ca această mare personalitate să fie întru totul originală.
Și apoi vedem cum, pentru a-l caracteriza pe Shakespeare, Emerson subliniază faptul că poetul merge pretutindeni pentru a prelua ceea ce îi place, pentru a le prelua în poeziile sale. Emerson se străduiește totodată să scuze faptul că Shakespeare nu este original, că el a preluat de pretutindeni, din surse italiene, spaniole, franceze și germane și, desigur, și din cele engleze, toate cele pe care le-a prelucrat în poeziile sale. Și este foarte ciudat că Emerson, care se cufundă cu atâta iubire în Shakespeare, folosește următoarele cuvinte pentru a-l caracteriza pe Shakespeare: „Oamenii mari se caracterizează mai mult prin spiritul lor cuprinzător și prin înălțimea punctului lor de vedere, de la care privesc în jos, decât prin originalitate. Dacă noi pretindem acea originalitate care, ca un păianjen, își formează țesătura din propriile intestine, care, ca să spunem așa, găsește el însuși lutul, formează din el cărămizi și înalță casa, atunci oamenii mari nu sunt în niciun caz originali. Esența adevăratei originalități valoroase nu stă în neasemănarea cu ceilalți.”
Așadar el îl scuză pe Shakespeare că e atât de puțin original, și că și-a adunat ideile de pretutindeni. Ba, el merge chiar mai departe, și spune: Pentru a-l înțelege pe Shakespeare , trebuie să privești la întregul public englez din vremea aceea, în întâmpinarea gustului căruia se străduia să vină Shakespeare. Emerson rostește cuvinte ciudate despre Shakespeare: „Este ușor de recunoscut faptul că cele mai bune lucruri care au fost scrise și făcute vreodată în lume nu au fost opera unui singur om, ci au luat naștere printr-o activitate comună, mult ramificată, în cadrul căreia mii de oameni au pus mâna laolaltă ca unul singur, mânați de un același impuls.” Și cel mai ciudat lucru pe care îl spune Emerson despre Shakespeare este următorul, pe care vă rog să-l ascultați cu atenție: „La scriitori a devenit un fel de regulă practică aceea că, dacă cineva s-a dovedit o dată capabil să creeze ceva original, lui îi este îngăduit de atunci înainte să fure și din operele altora într-un mod discret.”
Așadar Emerson încearcă să indice poziția lui Shakespeare în lume prin aceea că el arată că oamenii mari fură de la ceilalți. Că de fapt motivele multor sale lucrări sunt furate de la alții. Este ceea ce poate fi găsit pentru început ca răsunet ușor în caracterizarea lui Shakespeare de către Emerson.
Și acum să ne îndreptăm înspre caracterizarea plină de iubire a lui Goethe. Emerson îl caracterizează pe Goethe ca fiind reprezentantul scriitorilor. Dar despre Goethe, Emerson spune: Natura depinde pretutindeni de faptul ca minunile ei să fie exprimate. Orice piatră, orice plantă, orice ființă din natură așteaptă să fie exprimate cândva prin sufletul unui om. Scriitorul va sta întotdeauna într-o corelație nemijlocită cu natura. Este ca și cum Creatorul însuși ar fi pregătit gândul că scriitorii vor apărea cândva. Și este remarcabil ceea ce spune acum Emerson în privința lui Goethe, anume că acest om nu datorează nimic în privința talentului său nici poporului său, nici țării sale, nici mediului său înconjurător, căci este ca și cum totul izvorăște din el însuși. Și în privința adevărului și greșelii Goethe decide singur, căci criteriul său de judecată provine din el însuși.
Atunci când Emerson îl caracterizează pe Goethe, el caută să aducă laolaltă conceptele din diferite părți; în timp ce pe Shakespeare îl caracterizează ca fiind un hoț măreț, pe Goethe îl prezintă ca pe o persoană aflată în centrul lumii, ca pe însăși natura. Să ascultăm câteva pasaje în care Emerson vorbește despre Goethe: „Taina geniului este să nu îngăduie ca pentru noi să fie menținută o minciună. Să facă din toate cele de care suntem noi conștienți un adevăr și să trezească astfel credința, certitudinea și încrederea în rafinamentul vieții moderne, în artă și în știință, în cărți și în oameni, ca noi să onorăm adevărul la început ca și la sfârșit, la mijlocul drumului ca și în timpuri nesfârșite, nu numai prin aceea că îl recunoaștem, ci și prin aceea că facem din el firul conducător al acțiunilor noastre.” Sau, el mai spune despre Goethe: „În ochii mei, scriitorul este un om a cărui constituire a fost prevăzută de la crearea lumii.”
El îl caracterizează pe Shakespeare ca fiind așa cum vrea publicul; pe Goethe ca pe un om care a fost prevăzut de la începuturile lumii; „el nu datorează nimic poziției și ocupației pe care a avut-o, căci el a pășit în lume, de la nașterea sa, ca geniu liber, într-o stare de supra-veghe...”, sau: „El este numai ochi și se îndreaptă instinctiv într-acolo unde se află adevărul. Dacă spui ceva, el va ști imediat dacă e adevărat sau fals. El nu suportă să repete papagalicește vechi istorii, chiar dacă ele au beneficiat de credința maselor, căci el caută adevărul .”
Această afirmație este conținută în caracterizarea lui Goethe. În caracterizarea lui Shakespeare stă scris că el nu a putut proceda în suficientă măsură decât să adune de la alții ceea ce a scris. Aș spune că Emerson a reușit să elaboreze într-un mod remarcabil, în caracterizările lui Shakespeare și Goethe diferența dintre aceștia. Dar se poate găsi prin simțire ce anume a configurat visătorul din Emerson în cele două caracterizări, adică modul în care a ajuns acesta să-l caracterizeze pe Shakespeare drept un mare hoț, și pe Goethe ca pe un mare om, unit cu adevărul. Și acest aspect este extrem de interesant, pentru că el nu a fost vrut din conștiență; însă această adiere este răspândită asupra celor două considerații.
Dumneavoastră vedeți că există și o altfel de lectură decât aceea de a-ți propune pur și simplu să citești o carte, și de a o parcurge ca atare. Ceea ce este important despre lucruri nu se află atunci când le preluăm pur și simplu în noi, ci atunci când le comparăm, când le lăsăm să acționeze asupra noastră atunci când le punem unul lângă altul.
Mi-a fost îngăduit să dau acest exemplu pentru că la Emerson vorbește într-adevăr foarte frecvent visătorul din el. În felul acesta, se poate descoperi de-a dreptul palpabil cum în el vorbesc două personalități, căci, la urma-urmelor, și Emerson știa ceea ce cititorul obișnuit descoperă drept contradicții. La urma-urmelor, la Emerson se găsesc contradicții atât de evidente încât toată lumea trebuie să le observe. Pe de o parte, el îi numește pe englezi ca fiind cel dintâi popor din lume, pe de altă parte el îi situează pe germani deasupra acestora. El vorbește când din conștiența de veghe, când din visătorul din el. Și deosebit de interesant este dacă citiți succesiv cele două concluzii ale considerațiilor asupra lui Shakespeare și Goethe. La Shakespeare, Emerson ajunge să spună: Toți cei care au acționat până acum, încă nu au atins înălțimea a ceea ce este un poet în lume: „Lumea mai așteaptă încă preotul-poet”. Acest sentiment din încheierea considerațiilor asupra lui Shakespeare este ca o renunțare care străbate întregul tratat. La încheierea considerațiilor despre Goethe se află exact contrariul: anume, că datorită lui noi suntem stimulați să venerăm adevărul nu numai prin aceea că îl cunoaștem, ci și prin aceea că facem din el firul conducător al acțiunilor noastre. În timp ce în încheierea considerațiilor despre Shakespeare se află o frază de renunțare, în încheierea considerațiilor despre Goethe se află o afirmație plină de încredere.
Trăim acum într-un timp în care se cuvine să luăm în considerare măcar întru câtva aceste lucruri, să le recunoaștem cât de puțin. Noi vom găsi atunci că în fiecare om trăiește acest visător, că el se vestește în acțiunile oamenilor și, în timp ce poate fi văzut cu conștiența clarvăzătoare, noi îl putem recunoaște în viața obișnuită dacă îi studiem pe oameni. Și putem face aceasta la Emerson. Este interesant să îl studiezi pe Emerson.
Acest visător în noi este cel asupra căruia acționează tot ceea ce trebuie să acționeze din lumea spirituală asupra noastră – fără ca noi să o știm. Prin ceea ce trăim noi ca oameni pământești, noi ne facem gânduri și ne formăm impulsuri de voință. Ceea ce știm noi în felul acesta sunt lucruri pe care le găsim în viața noastră. Dar în visele noastre intervin inspirațiile Îngerilor, ființele Arhanghelilor, iar aceștia, la rândul lor, sunt inspirați de entitățile Ierarhiilor superioare. În visele noastre pătrunde – la un om mai puțin, la altul mai mult – ceea ce este mai înțelept decât tot ceea ce avem noi din viața cotidiană, decât tot ceea ce cuprindem cu privirea în viața cotidiană în gândire, simțire și voință. Cele prin care suntem îndrumați și care constituie mai mult decât este sau decât a fost omul pământean, acestea se află în visătorii noștri.
Vedeți dumneavoastră, acești visători constituie ceea ce pot trezi multe la viață, dar de data aceasta în inconștientul nostru. Desigur că tot ceea ce acționează asupra noastră din lumea superioară pe calea ocolită a entităților care fac parte din Ierarhia Arhanghelilor, acționează asupra visătorului; dar și tot ceea ce este ahrimanic, tot ceea ce este luciferic, acționează mai întâi asupra visătorului, acționează realmente înlăuntrul visătorului, și o mare parte din ceea ce afirmă oamenii, aș spune, nu întru totul din conștiența lor, ci din instinctele lor, constituie o intervenție a lumii spirituale asupra visătorului.
Și în această privință aș dori să vă dau un exemplu. Aș dori să dau acest exemplu dintr-un context mai amplu al istoriei timpului. Eu am spus adesea că popoarele europene se pot recunoaște prin aceea că înțelegem cum vorbește sufletul poporului italienilor prin sufletul senzației, francezilor prin sufletul rațiunii, englezilor prin sufletul conștienței, germanilor prin Eu, rușilor prin Sinea spirituală. Dar această vorbire prin Sinea spirituală determină ca la ruși să existe în ziua de azi instincte care se vor dezvolta abia în viitor. Abia într-un viitor îndepărtat va ieși la lumina zilei ceea ce are de spus sufletul poporului rus, anume atunci când sufletele oamenilor vor fi evoluat până la sinea spirituală. De aceea, tot ceea ce iese la iveală în Est are încă ceva germinativ. Însă aceste popoare din Est simt instinctiv că ele aparțin unui alt curent cultural. Ele simt că trebuie să aștepte. Dar niciun om nu așteaptă cu drag dacă reflectează asupra conștienței sale prezente. Iar ceea ce trebuie ei să aștepte și să preia în mod conștient, este cultura europeană. Dimpotrivă, în ei trăiește instinctul că ei au de condus și de îndrumat, și că nu pot ucide suficient de repede Europa, în timp ce mersul firesc al lucrurilor ar fi ca în Europa Centrală să se dezvolte ceea ce se poate dezvolta dintr-un dialog al sufletului poporului cu Eul.
În cazul sufletului poporului rus, lucrurile stau așa că el ar trebui să se școlească în Europa Centrală, și după ce va fi prelucrat ceea ce este prelucrat în Europa Centrală, atunci va putea contribui cu ceea ce are el de contribuit la cultura europeană. În loc de aceasta, prin impulsuri dezordonate, haotice, iese la iveală ceva întru totul ciudat, din care noi putem vedea că aceste instincte din visători sunt stimulate prin tot felul de impulsuri ahrimanice și luciferice. Aceste impulsuri ahrimanice și luciferice sunt de fapt cauza că Estul s-a îndreptat acum, într-un mod atât de îngrozitor împotriva Germaniei.
Vedeți dumneavoastră, acolo se află un stil care vorbește din visătorul său: Jushakov [Nota 99]. Aș dori să atrag atenția asupra ideilor acestui spirit, care s-a exprimat în 1885 în privința relațiilor dintre cultura rusă și cultura engleză, și astăzi ți-ai dori cu drag ca multor oameni din prezent să le vină astfel de idei ca acelea care au izvorât din capul unui rus, și au fost redactate de el. Noi nu trebuie să considerăm aceste idei din punctul de vedere al conținutului lor, ci ca simptome a ceea ce trăiește în întregul popor rus.
Jushakov spune: Avem aici Occidentul putred, care este gata de pieire. Tot ceea ce se află în Occident și-a depășit timpul și trebuie să se dizolve. Aici trebuie să intervină Rusia. Dar Rusia nu trebuie să cultive doar Occidentul, să elibereze Occidentul din barbaria lui, ci Rusia trebuie de fapt să elibereze lumea întreagă, și în special Asia. Iar această eliberare a Asiei în privința sufletului este expusă de Jushakov în felul următor.
Să privim înspre Asia. Cultura asiatică propriu-zisă a pornit din Iran. Această cultură iraniană a pornit de la Ormuzd; iranienii au recunoscut lupta dintre Ormuzd și Ahriman și acolo s-a putut vedea mereu cum iranienii au făcut tot ce trebuia pentru a răspândi în Iran binecuvântările lui Ormuzd. Apoi au venit însă popoarele turaniene, care erau dependente de Ahriman, și acestea au asuprit, combătut și învins necontenit cultura lui Ormuzd. La început, în Iran au luptat Ormuzd și Ahriman. Dar când vedem cum s-au raportat popoarele Europei la această cultură a lui Ormuzd, vedem cum s-a răspândit frumoasa cultură a lui Ormuzd în ținuturile asupra cărora s-au împuternicit în special englezii. Englezii s-au raportat la cultura lui Ormuzd ca cei mai răi barbari. Iar Rusia trebuie să remedieze în Asia ceea ce au distrus acești englezi nelegiuiți. Englezii s-au dus într-acolo, s-au împuternicit peste ținuturi întregi ale Asiei, au exploatat cultura lui Ormuzd și au absorbit-o. Căci ce și-au reprezentat englezii? Fiecare englez și-a reprezentat faptul că această cultură este acolo pentru el, că întreaga Asie nu ar exista pentru nimic altceva decât ca să se îmbrace în haine englezești, pentru ca oamenii să se lupte între ei cu arme englezești, să lucreze cu instrumente englezești, să mănânce din vase englezești și să se joace cu zorzoane englezești. Că de fapt cultura Asiei nu există pentru altceva, și că întreaga Asie este o pradă a Angliei. El se exprimă foarte exact: „Anglia exploatează milioane de hinduși, dar întreaga ei existență depinde de supunerea diverselor popoare care locuiesc în bogata peninsulă; eu nu doresc ceva asemănător patriei mele, și pot doar să mă bucur că ea este suficient de departe de această situație, pe cât de strălucitoare pe atât de tristă.” Scrisă în 1885, în limba rusă de Jushakov. Ce au făcut rușii? – Jushakov afirmă: Rușii nu au putut face până acum așa cum au făcut popoarele Europei Occidentale, așa cum au făcut englezii, care s-au năpustit pe nedrept și și-au însușit ceea ce a fost în Asia cultura lui Ormuzd. Ei s-au dus numai acolo unde exista cultura lui Ahriman, și au împiedicat popoarele în care acționase Ahriman să devină dăunătoare față de ceea ce înfăptuise Ormuzd în Asia. Și după ce rușii au eliberat popoarele Asiei de răul Ahriman, ei trebuie să le elibereze și de ceea ce au făcut englezii în acele ținuturi în care ei au păcătuit împotriva culturii lui Ormuzd. Pentru ca ei să poată pregăti sarcina lor ulterioară față de Asia, după ce au eliberat Asia de Ahriman, ei trebuie să îndrepte ceea ce au făcut popoarele europene, anume englezii, din cultura lui Ormuzd. Și dacă s-a pus întrebarea de ce aceste popoare nu pot continua cultura lui Ormuzd, el a răspuns prin aceea că aceste popoare au căzut pradă industrializării și individualismului, și că ele se gândesc în primul rând doar la ele însele, în timp ce rușii se gândesc la ei înșiși abia în ultimul rând. Astfel de oameni – spune el – nu pot fi folosiți, și în măsura în care industrializarea este întrețesută cu individualismul lor, ei absorb sângele Asiei. Rusia va aduce alte asocieri; asocierea dintre cazacii militari străluciți și agricultorii care cultivă natura. Și din această asociere vor lua naștere eliberatorii omenirii în Asia. În Asia va lua naștere eliberatorul evoluției omenirii. – Acesta este idealul lui Jushakov, anume că din asocierea cazacilor cu agricultorii ce cultivă pământul va lua naștere eliberarea lumii.
Dumneavoastră vedeți, iubiții mei prieteni, un ideal care nu vă lasă niciun dubiu în privința faptului că din spiritul lui Ahriman a acționat ceva în spiritual lui Jushakov, și anume în visătorul din el. Și această acțiune în visător a trezit treptat întreaga dispoziție a poporului care poate fi întâlnită acum în acest Est al Europei; căci aici avem de a face cu o astfel de dispoziție lăuntrică a poporului cum este cea exprimată în cuvintele lui Jushakov.
Vedeți dumneavoastră, eu am vrut să indic și faptul că știința spirituală este ceva care ne permite să privim tot mai îndeaproape, tot mai înlăuntrul a ceea ce spun și visează oamenii; căci noi purtăm cu toții acești visători în noi, fiecare dintre noi are un visător. Iar asupra acestui visător au influență și forțele bune, și forțele rele.
Și la fel cum avem în noi acest visător, care poartă în noi natura lunară, noi purtăm de asemenea în noi omul solar din evoluția solară. Însă acesta nu mai poate visa. El este clădit în conștiența sa în conformitate cu tipul vegetal. Noi purtăm în noi un om vegetal sau solar, care doarme. Și apoi mai purtăm în noi și un om saturnian, care este pe deplin mort, ca o piatră moartă. La fel ca pe omul solar, care doarme, noi purtăm în noi omul saturnian, care se află și mai adânc în conștiență, anume sub conștiența de somn. Ceea ce în noi este visătorul, este omul lunar, ceea ce trăiește în noi având o conștiență continuă de somn, este omul solar, iar omul saturnian este, aș spune, cauza noastră cea mai străveche, el se află în noi ca miez al nostru cel mai lăuntric. Însă acest om saturnian are o importanță profundă în întreaga noastră viață. Toate cunoștințele pe care le dobândește omul în ziua de azi, fie în viața sa exterioară, fie în știință, iau naștere prin aceea că lumea exterioară acționează asupra omului în calitatea sa de om saturnian. Acest efect nu ajunge în conștiența omului, dar el există. Ceea ce noi gândim, simțim și voim pătrunde până în omul saturnian. Și acest om saturnian este ceea ce revine Pământului nostru în cele din urmă din noi, indiferent că vom fi incinerați în ceea ce privește trupul fizic, sau că vom putrezi.
Ceea ce este visătorul, nu rămâne; nici ceea ce este omul solar. Omul saturnian trece în particule fine de praf în lumea elementară a Pământului, care se menține, și ea poartă mereu urmele a ceea ce a fost în noi. Dacă verificați lumea elementară, puteți găsi în ziua de azi – chiar dacă în particule foarte fine – rămășițe din Abraham, Platon, Socrate, Aristotel; puteți găsi ceea ce au fost oamenii lor saturnieni. Ceea ce a fost omul saturnian este predat Pământului, rămâne cu Pământul, rămâne în Pământ împreună cu caracterul nostru permanent.
În timpurile vechi nu a fost așa. Aceasta se întâmplă doar în timpul actual, începând din secolele cincisprezece și șaisprezece. Mai înainte, se descompunea întregul om; numai aceia care își devansaseră timpul, cum au fost Abraham, Platon, Socrate, numai aceia își încorporau resturile în Pământ. Acum, desigur că situația s-a generalizat treptat la toți oamenii. Și particularitatea este că tot ceea ce este cucerit în prezent pe calea științei exterioare se imprimă în acest om saturnian și intră în Pământ împreună cu acest om saturnian.
În rest, tot ceea ce are omul se pierde pentru Pământ, se dizolvă în Univers atunci când Pământul ajunge la țelul său. Ceea ce avem în jurul nostru ca minerale, plante, animale, va pieri, și numai ceea ce am fost noi ca oameni saturnieni se menține ca particule fine de praf și trece din existența Pământului în existența jupiteriană, formând structura solidă a lui Jupiter. Aceste particule fine de praf constituie adevărații atomi pentru Jupiter. Oamenii care studiază în ziua de azi știința exterioară, care gândesc astăzi în mod exterior, acționează asupra omului lor saturnian în așa fel încât formează în omul lor saturnian atomii pentru Jupiter. În felul acesta își primește Jupiter atomii. Dar dacă ar fi numai atât, întregul Jupiter ar lua naștere în așa fel încât el ar fi de fapt doar o sferă minerală, sau asemănătoare mineralelor, dar pe care nu ar crește nicio plantă. Ceea ce putem transfera prin omul nostru saturnian pe Jupiter determină doar ca Jupiter să devină o sferă minerală. Plantele nu ar putea crește pe el. Dacă e ca pe Jupiter să crească plante, trebuie ca și omul solar din noi să primească ceva. Însă acest om solar din noi primește cu adevărat ceva începând de acum și în viitor numai prin aceea că oamenii preiau în ei conceptele științei spirituale, căci conceptele pe care le preluăm din știința exterioară trec în omul saturnian. Ceea ce preluăm ca gânduri ale științei spirituale merge în omul solar. De aceea necesită știința spirituală mai multă activitate. Prin aceasta se diferențiază gândurile spirituale de gândurile științei exterioare; prin aceea că ele sunt active. Ele trebui cuprinse în mod viu, și omul nu se poate raporta pasiv la ele în gândire, așa cum se raportează pasiv la lumea din afară. În știința spirituală trebuie gândit totul activ, aici trebuie să fim activi lăuntric. Aceasta acționează asupra omului solar din noi. Și dacă în om nu ar exista și un om solar, atunci ar lua naștere un Jupiter pe care totul este mineral, dar nu există o lume vegetală. Oamenii care evoluează spiritual duc pe Jupiter ceva care dă naștere unei lumi vegetale. Prin ființa solară din noi, noi ducem acolo ceea ce ia naștere ca lume vegetală, și pentru ca Jupiter să rămână pustiu este suficient să se respingă știința spirituală. Noi putem întemeia acum această știință spirituală, pentru ca să existe vegetație pe Jupiter.
Noi, oamenii de știință spirituală, nu vorbim la fel ca alți oameni despre cât de „grozav am avansat”. Ascultați numai un medic actual, care se situează pe punctul de vedere al prezentului, sau ascultați un filosof actual, ș.a.m.d.; aceștia spun: Nu trebuie să ne întoarcem prea departe și vom întâlni oameni care de fapt nu au fost nimic; un om ca Paracelsus a fost de fapt un idiot, și orice profesor de gimnaziu din ziua de azi este mai deștept decât Platon. Aceasta este o filosofie care a fost deja abordată de Hebbel. Ca idee dramatică, găsim consemnat în Jurnalul său ideea că un profesor de gimnaziu l-ar avea pe Platon reîncorporat în clasa sa [Nota 100]. Hebbel voia să prezinte aceasta ca pe o figură dramatică și să arate cum îl muștruluiește învățătorul pe Platon cel reîncorporat, care nu poate să înțeleagă absolut nimic din ceea ce îi spune profesorul despre Platon. Hebbel voia să prezinte aceasta în una din dramele sale. Și este într-adevăr păcat că el nu a expus această idee într-o dramă, pentru că ea este realmente o idee frumoasă.
Dar noi nu ne situăm pe punctul de vedere că am fi „avansat atât de grozav”. Noi ne situăm pe un alt punct de vedere. Ceea ce se numește acum filosofie se situează pe un punct de vedere înălțător pentru sine, considerând că ceea ce se situează cu zece ani în urmă este deja un punct de vedere depășit. Este drept că noi știm că trebuie să exprimăm în ziua de azi știința spirituală așa cum o exprimăm; dar știm și că va veni un timp în care ceea ce exprimăm noi acum drept știință spirituală va fi un nonsens, un timp în care trebuie acționat cu totul altfel în lăuntrul omenirii. Ceea ce trebuie să exprimăm noi acum ca știință spirituală, are forma prezentului, și caută în veșnicie ceea ce este de folos prezentului, pentru mântuirea lui. Dar va veni un timp în care va fi necesar ca așa cum influențăm acum omul solar, să căutăm să acționăm și asupra visătorului, așa cum acționează întreaga noastră știință exterioară asupra omului saturnian. Ceea ce face știința exterioară din omul saturnian, îl întemeiază pe Jupiter ca masă minerală; ceea ce face știința spirituală din omul solar, întemeiază vegetația lui Jupiter. Ceea ce va fi viață animală pe Jupiter se va constitui prin ceva care va urma științei noastre spirituale actuale, va fi întemeiat prin ceea ce va fi viitorul științei spirituale. Apoi mai urmează încă ceva, care acționează asupra oamenilor de pe Jupiter; este ceva care trebuie încă să fie configurat, și care ne va da baza pentru cultura propriu-zisă de pe Jupiter.
Ne aflăm acum în acea perioadă în care noi pregătim miezul mineral pentru Jupiter prin știința exterioară, și în care știința spirituală are efect asupra existenței sale vegetale și întemeiază vegetația de pe Jupiter. Va veni ceva care are influență asupra visătorului, și care va determina apoi lumea animală a lui Jupiter. Și abia apoi ceea ce corespunde celor pe care le produce acum omul prin gândire, simțire și voință, și care va fi condus printr-o înțelepciune mai înaltă, atunci când se va fi încheiat evoluția Pământului, în așa fel încât omul însuși să se poată purta pe sine însuși ca om pe Jupiter.
Așa ne aflăm noi înlăuntrul evoluției Pământului, și vedem din specificul nostru omenesc cum suntem noi încadrați în lumea cea mare, în macrocosmos. Și așa știm că noi nu practicăm ceva lipsit de importanță. Așa știm că prin aceea că noi practicăm împreună știința spirituală, favorizăm vegetația de pe Jupiter și că prin ceea ce imprimăm noi în cuvinte creăm ceea ce va fi predat Universului viitor, în existența jupiteriană.
Gândiți-vă, iubiții mei prieteni, la faptul că eu am spus că tot ceea ce este lume minerală se volatilizează în Univers; că tot ceea ce este lume vegetală se volatilizează, și tot ceea ce este lume animală se volatilizează. De pe Pământ nu trece nimic pe Jupiter, decât atomii mineralizați ai omului din partea saturniană a omului. Din minerale, plante și animale nu trece nimic pe Jupiter. Trece acolo doar ceea ce este acum în noi om saturnian; acesta va deveni regnul mineral pe Jupiter.
Nu știu dacă unii prieteni ai noștri își mai amintesc de punctul nostru de pornire, când noi am început considerații asupra acestor lucruri cu mulți ani în urmă, la Berlin – la început în număr mic, dar câțiva din cei de atunci mai sunt prezenți și acum. Să ne transpunem acum pe următorul Jupiter. Ce anume sunt atomii lui Jupiter? Sunt părțile saturniene ale omului actual. Și este un nonsens să vorbești despre astfel de atomi așa cum o fac fizicienii. Ceea ce dobândește omul din întreaga evoluție a Pământului pătrunde în omul saturnian și devine atomi ai lui Jupiter. Faptul de a spune că în mineralele, animalele și plantele noastre există ceea ce caută fizicianul în ele este pur nonsens. Ceea ce constituie acum atomi ai Pământului s-a pregătit în existența lunară și constituie ceea ce ne va pregăti pe noi ca oameni solari, așa cum ne pregătim noi acum omul saturnian. Eu am mai vorbit cândva despre atom ca fiind pregătit din întregul Cosmos [Nota 101]. Dumneavoastră puteți regăsi aceste aspecte în acele conferințe pe care le-am ținut la începutul activității noastre din Berlin. Acum le pot aminti doar pe scurt, cu presupunerea celor însușite între timp.
Dar nici ceea ce sunt stelele noastre, stelele fizice exterioare, Soarele fizic, Luna fizică, așa cum le zărim noi afară, în Cosmos, nu sunt așa cum le vede fizicianul. Fizicienii s-ar mira foarte tare dacă ar putea ajunge cumva pe Soare și nu ar găsi deloc acolo ceea ce și-au imaginat ei că este. Ei s-ar mira foarte tare în privința celor pe care ar ajunge să le vadă acolo. Ceea ce ar găsi ei acolo, dacă ar putea ajunge cândva până acolo – în conformitate cu timpul actual, aceasta s-ar putea face într-un balon de aer al viitorului, într-un balon eteric –, este ceva aparte. Ei nu ar găsi câtuși de puțin acolo ceea ce și-au imaginat fizicienii; nu ar găsi niciun corp fizic. Lucrurile doar arată așa. Ceea ce ne înconjoară ca Soare, Lună și stele face parte din întregul care a luat cândva naștere după evoluția lunară. După evoluția lunară nu a pierit numai Luna, ci tot ceea ce era univers vizibil a intrat atunci în noapte. Și tot ceea ce există acum în Univers, ține de fapt de Pământ, astfel încât, atunci când Pământul va pieri, nu vor pieri împreună cu el numai regnurile vegetal și cel animal, ci va pieri împreună cu el tot ceea ce există afară în Cosmos; forma actuală a stelelor va pieri în noapte. Și apoi se va clădi ceea ce va fi Jupiter. Atomii săi vor fi părțile saturniene ale oamenilor. Iar ceea ce-l va înconjura pe Jupiter va arăta cu totul altfel decât ceea ce înconjoară Pământul nostru.
Dacă veți considera toate acestea, un om care le cuprinde în ziua de azi, ar putea spune următoarele: Ce rămâne așadar din lumea prezentă atunci când se va încheia evoluția Pământului? Regnurile mineral, vegetal și animal vor dispărea, vor pieri. Ceea ce dobândește în ziua de azi omul în calitatea sa de om, ceea ce își formează el astăzi ca forță exterioară de judecată, va trece în regnul mineral al lui Jupiter; ceea ce dobândește el ca știință spirituală trece dincolo ca om solar, și constituie temeiul vegetației; ceea ce noi rostim – cuvintele – trece dincolo; ceea ce se înfăptuiește ca moralitate, trece dincolo.
Și oare nu putea rosti Acela, care urma să dea sensul și direcția întregii evoluții a Pământului, niște cuvinte absolut deosebite, oare nu putea El spune: „Cerul și Pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu se vor trece” [Nota 102]? – Și oare nu începem noi acum să înțelegem sensul extrem de profund al cuvintelor lui Christos: „Cerul și Pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu se vor trece”? Nu sunt aceste cuvinte întru totul adevărate?
Cuvintele care izvorăsc din știința exterioară și acționează asupra omului saturnian, trec dincolo și formează atomii lui Jupiter. Cuvintele care izvorăsc din știința spirituală și acționează asupra omului solar, trec dincolo și formează vegetația lui Jupiter; ceea ce acționează atunci asupra visătorului trece dincolo și formează regnul animal al lui Jupiter; iar ceea ce dobândește omul ca moralitate și prin cuvintele științei spirituale din viitor, va deveni om pe Jupiter. Vor fi cuvinte, va fi înțelepciune a gândurilor. Acestea vor dăinui. Ceea ce se află de jur-împrejur în Cosmos, va pieri. „Cerul și Pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.”
Remarcăm astfel treptat cum izvorăsc din acest eveniment central pe care noi îl numim Misteriul de pe Golgota, cuvinte profunde de înțelepciune. Ele se revarsă înspre noi. Eu am spus cândva că întreaga evoluție ulterioară a Pământului va exista pentru ca oamenii să înțeleagă treptat ce a spus Cel care a trecut prin Misteriul de pe Golgota. Astăzi am încercat să vă lămuresc din întreaga știință spirituală pe care am practicat-o noi până acum, ce înseamnă cuvintele lui Christos: „Cerul și Pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”. Vor veni mereu oameni care vor interpreta alte cuvinte ale lui Christos prin ceea ce poate lămuri știința spirituală. Multe vor trebui să vină, pentru ca oamenii să înțeleagă întregul sens al cuvintelor lui Christos, pentru că ele sunt cuvinte-reper, cuvinte date din spirit, care pot fi însă înțelese abia în decursul timpului din toate cele revelate de știința spiritului.
Abia dacă transpunem toate acestea într-un sentiment vom dobândi o senzație a unicității infinite a Misteriului de pe Golgota, vom primi prin percepția care privește spre infinit acea minunată recunoaștere a ceea ce dă Pământului sens de la începutul lumii și până la sfârșitul lumii – Misteriul de pe Golgota.
Iubiții mei prieteni, eu am avut astăzi sarcina – pentru că vor veni din nou câteva săptămâni în care nu vom putea fi împreună – să vorbesc despre ceva pe care noi îl putem prelua în sufletele noastre și asupra căruia om putea medita mult, foarte mult, în săptămânile care urmează. Eu am vrut să pun câteva gânduri în sufletele dumneavoastră, pentru ca dumneavoastră să le puteți desăvârși în continuare. Aceasta a fost întotdeauna sarcina noastră spiritual-științifică de peste vară, ca noi să desăvârșim în sufletele noastre ceea ce am primit în ele, pentru ca în felul acesta sufletele noastre să devină mai vii și mai mature. Pentru că noi nu înaintăm în știința spirituală prin aceea că o preluăm ca pe ceva teoretic, că preluăm pur și simplu idei, ci prin aceea că noi transformăm aceste gânduri în întreaga noastră viață sufletească, în simțirea noastră vie. Da, dacă lăsăm să acționeze în sufletele noastre aceste gânduri despre situarea omului în macrocosmos, ne vom simți ca oameni înlăuntrul Întregului. Orice lipsă de curaj, orice descurajare, orice lipsă de speranță trebuie să dispară în fața măreției acestui gând. Noi trebuie să ne simțim pe noi ca oameni, în primul rând cu toată modestia. Și tot ceea ce putem prelua în noi ca știință spirituală și care poate și trebuie să acționeze în mod viu în noi din știința spirituală – ceea ce a constituit întotdeauna până acum principiul nostru – trebuie accentuat în mod deosebit în prezent, căci noi va trebui să amintim mereu, în cadrul considerațiilor noastre din prezent, ceea ce se manifestă avertizator în marile evenimente ale timpului; noi trebuie să ne gândim mereu la aceia care și-au lăsat în urmă trupurile eterice la vârsta tinereții, trupuri eterice care vor fi de un mare ajutor pentru spiritualizarea culturii viitoare. Dacă e ca această spiritualizare să intervină, atunci trebuie să existe suflete care să înțeleagă câte ceva din aceste corelații spirituale, suflete care să privească în sus la această lume și să știe că acolo sus nu este numai ceea ce se numește în sens abstract atracție gravitațională, ci acolo sus sunt morții vii, și ceea ce au dat ei din propriile lor trupuri omenirii Pământului, trupurile lor eterice neconsumate. Sufletele care înțeleg câte ceva din aceste lucruri, ale căror gânduri se îndreaptă înspre ceea ce iradiază în jos trupurile eterice ale celor răposați înainte de vreme, trebuie să colaboreze între ele.
Faptul că sufletele noastre trebuie să se pătrundă de această confluență dintre spiritual și terestru, în primul rând de toate gândurile noastre, de ceea ce este deja spiritual în noi și prin care noi privim înspre spiritual, eu reunesc în încheiere mereu acele cuvinte care vor forma și astăzi încheierea considerațiilor noastre:
Din curajul luptătorilor,
Din sângele bătăliilor,
Din suferința celor părăsiți,
Din faptele de jertfă ale poporului
Va crește rod spiritual –
Dacă sufletele își îndreaptă conștiente de spirit
Înțelegerea lor în Împărăția spiritului.
