Noi ne-am îndreptat adesea privirea asupra concepțiilor din vremurile mai vechi, și vrem să facem acest lucru și în ziua de azi, într-un anumit sens, și anume cu scopul de a dobândi unele puncte de vedere asupra perspectivei istorice a omenirii și a evoluției omenirii. Dacă ne întoarcem în evoluția omenirii cu mii de ani în urmă, de exemplu pe vremea pe care noi o desemnăm în terminologia noastră drept perioada de cultură proto-hindusă, găsim că tipul de concepție al oamenilor de atunci era cu totul altul decât – dacă e să abordăm acum un interval temporal foarte îndepărtat – de modul de a concepe lucrurile în vremea noastră. Dacă ne întoarcem în acele vremuri vechi, știm că oamenii nu vedeau natura pur și simplu, așa cum o vedem noi astăzi. Oamenii vedeau natura în așa fel încât ei percepeau entități spirituale în tot ceea ce era element component al suprafeței Pământului, în munte și râu, dar și în tot ceea ce înconjoară Pământul, în nori, în lumină ș.a.m.d. Pentru un om din acele timpuri vechi ar fi fost de neconceput să se vorbească despre natură așa cum o facem noi. Căci atunci lui i s-ar fi părut așa cum ne-ar părea nouă – imaginea este întrucâtva grotescă, dar ea corespunde întru totul realității – dacă ne-am așeza printre cadavre și am spune că suntem printre oameni. Ceea ce i se prezintă omului în ziua de azi drept natură ar fi fost resimțit cu mii de ani înainte de era noastră de către om doar drept cadavru al naturii. Căci el percepea în tot ceea ce îl înconjura, ceva spiritual-sufletesc.
Noi știm că atunci când oamenii de astăzi află din poeme sau din cele împărtășite în mituri și legende cum credeau oamenii de odinioară că în izvor, în râul care curge, în interiorul munților și așa mai departe, se află ceva spiritual-sufletesc, ei cred că oamenii din vechime și-au lăsat fantezia să lucreze și că ei și-au imaginat toate acestea. Or acesta este un punct de vedere naiv. Cei vechi nu și-au imaginat deloc aceste lucruri, ci ei au perceput nemijlocit spiritual-sufletescul, la fel cum se percep culorile, cum se percep mișcările frunzelor copacului ș.a.m.d. Ei au perceput nemijlocit spiritual-sufletescul, și ei ar fi considerat ceea ce numim noi în ziua de azi natură, doar drept cadavru al naturii. Dar într-un anumit sens, unii dintre acești oameni din vechime se străduiau să dobândească o altă concepție decât cea generală.
Dumneavoastră știți că în ziua de azi, atunci când oamenii se străduiesc să obțină un alt mod de a concepe lucrurile decât cel obișnuit, dacă ei sunt în măsură să facă acest lucru, atunci devin „oameni cu studii”, atunci ei primesc concepte despre ceea ce altfel văd doar în mod exterior. Atunci ei preiau în sine știința – sau ceea ce se numește așa. O astfel de știință nu exista în vremurile despre care vorbim acum. Dar existau anumiți oameni care se străduiau să depășească viziunea generală, concepția obișnuită, care tindeau să treacă dincolo de ceea ce se știa în viața de zi cu zi. Numai că ei nu se duceau la studii, așa cum se procedează în ziua de azi. Ei făceau anumite exerciții. Aceste exerciții nu erau ca exercițiile despre care vorbim noi în antroposofie în ziua de azi, ci erau exerciții care erau mai strâns legate de organismul uman, mai ales în acele vremuri vechi. Erau, de exemplu, exerciții care configurau procesul respirator întrucâtva altfel decât cel dat de la natură. Așadar oamenii nu se duceau în laboratoare și nu făceau experimente, dar făceau oarecum experimente pe ei înșiși. Ei își reglau respirația. De exemplu, ei inspirau aerul, își rețineau respirația și încercau să viețuiască ceea ce se petrecea înlăuntrul organismului datorită acestei respirații modificate. În ziua de azi nu trebuie imitate aceste exerciții de respirație. Dar cândva, ele au fost un mijloc prin care oamenii credeau că ajung la cunoștințe superioare celor la care puteau ajunge atunci când contemplau natura cu concepțiile lor obișnuite, așadar atunci când vedeau lucrurile exterioare din natură așa cum le vedem și noi, dar mai vedeau, în afară de acestea, și spiritual-sufletescul în toate lucrurile din natură.
Atunci când acei oameni se dăruiau unor astfel de exerciții a căror esență – deși atenuată – s-a menținut în ziua de azi în ceea ce este descris în Orient drept exerciții yoga, așadar atunci când ei își modificau respirația față de respirația obișnuită, din vederea lor asupra mediului înconjurător dispărea spiritual-sufletescul, și tocmai printr-o astfel de respirație natura devenea pentru acei oameni așa cum o vedem noi înșine în ziua de azi. Așadar, pentru a vedea natura așa cum o vedem noi în ziua de azi, în vremurile vechi oamenii trebuiau să facă mai întâi exerciții. Pentru că altfel, la contemplarea mediului lor înconjurător lor le veneau în întâmpinare entități spiritual-sufletești. Iar ei au alungat oarecum aceste entități spiritual-sufletești din percepția lor prin aceea că își modificau procesul de respirație.
Așadar ei, ca învățați, aveau strădania – dacă e să folosesc expresia uzuală în ziua de azi pentru cei care tind să depășească concepția generală – să nu mai vadă natura din jurul lor pătrunsă de suflet și spirit, ci așa încât să o resimtă ca pe un cadavru. S-ar putea spune că în măsura în care oamenii priveau în natură, ei se simțeau într-un univers spiritual-sufletesc vălurind, dar se simțeau înlăuntrul acestuia așa cum s-ar simți omul prezentului dacă ar visa în imagini pline de viață și abia dacă s-ar putea trezi din acest vis. Așa se simțeau ei. Dar ce obțineau acești indivizi – pe care îi vom numi așadar învățații acelor timpuri vechi – atunci când, prin anumite exerciții ei se ridicau din această viață vălurindă și o ucideau în concepția lor, astfel încât ei aveau realmente sentimentul că în jurul lor nu mai au decât ceva mort, ca un fel de cadavru? Înspre ce se străduiau ei în felul acesta?
Ei se străduiau pentru a obține un sentiment de sine mai puternic. Ei se străduiau înspre ceva prin care se viețuiau pe ei înșiși, prin care se simțeau pe ei înșiși. Omul de astăzi spune în fiecare moment: „eu sunt”. „Eu” este un cuvânt pe care el îl rostește foarte frecvent de dimineața până seara, pentru că este ceva firesc pentru el, ceva de la sine-înțeles. Pentru acești oameni din vechime nu era însă de la sine-înțeles să rostească „eu” sau chiar „eu sunt” în viețuirile lor cotidiene obișnuite. Ei trebuiau să cucerească acest mod de a simți. De aceea, trebuiau să facă mai întâi acele exerciții. Și prin aceea că făceau exercițiile, ei ajungeau la o astfel de trăire lăuntrică încât puteau spune, cu un anumit grad de adevăr: „eu sunt”. Numai așa au ajuns ei la început la conștiența Sinei proprii.
Așadar ceea ce pentru noi este de la sine-înțeles, devenea o trăire pentru oamenii din vechime numai dacă se încordau într-un proces de respirație lăuntrică. Ei trebuiau să ucidă oarecum pentru concepția și percepția lor ceea ce exista în mediul lor înconjurător, pentru a se trezi pe ei înșiși. Căci în felul acesta ei au ajuns la convingerea că și ei există și că își pot spune lor înșiși „eu sunt”. Dar cu acest „eu sunt” lor le era dat ceva care în ziua de azi este din nou, pentru noi, de la sine-înțeles. Lor le era dată dezvoltarea lăuntrică a intelectului. Ei au dezvoltat în felul acesta posibilitatea de a avea o gândire lăuntrică, separată.
Dacă ne întoarcem așadar în timpurile în care civilizația era determinată de vechile concepții orientale, lucrurile stăteau așa că oamenii resimțeau în viața cotidiană o natură însuflețită, dar aveau un sentiment de sine foarte slab, aproape inexistent, căci ei nu puteau reuni acest sentiment de sine în convingerea „eu sunt”, dar existau anumiți oameni care au fost școliți în lăcașurile de misterii, care au fost aduși în situația de a viețui acest „eu sunt”. Atunci însă ei nu viețuiau acest „eu sunt” ca pe ceva de la sine-înțeles, așa cum îl considerăm noi astăzi, ci în momentele în care prin procesul respirator ei erau aduși în situația de a putea spune „eu sunt” dintr-o convingere lăuntrică, dintr-o viețuire lăuntrică, ei trăiau ceva pe care omul de astăzi de fapt nu îl trăiește realmente.
Gândiți-vă la copilăria dumneavoastră: dumneavoastră v-o puteți aminti până la un anumit punct, după care amintirea se oprește. Ați fost cândva un bebeluș, și dumneavoastră nu știți ce ați viețuit lăuntric în calitate de bebeluș. Capacitatea de amintire se oprește undeva. Ați fost cu siguranță undeva, v-ați târât pe Pământ, ați fost mângâiat de mama sau de tatăl dumneavoastră. Probabil că ați dat din mânuțe și din piciorușe, dar dumneavoastră nu știți în conștiența dumneavoastră obișnuită ceea ce ați trăit atunci lăuntric. Cu toate acestea, era o viață sufletească mai intensă decât cea ulterioară. Căci această viață sufletească mai intensă v-a modelat plastic creierul, v-a pătruns restul corpului și l-a configurat plastic. Exista în dumneavoastră o viață sufletească mai intensă, iar vechiul indian din cultura proto-hindusă se simțea transpus în această viață sufletească în momentul în care își spunea „eu sunt”.
Reprezentați-vă cât se poate de viu cum stăteau lucrurile. Atunci când își spunea sieși „eu sunt”, el nu se simțea în momentul în care rostea aceste cuvinte, în prezentul de atunci, ci se simțea transpus în prima sa copilărie, el se simțea așa cum s-a simțit în perioada când era bebeluș, și el spunea de acolo întregii sale vieți ulterioare, „eu sunt”. El nu avea deloc sentimentul că își poate spune „eu sunt” în prezentul de atunci, ci că pentru a rosti aceste cuvinte el trebuie să se întoarcă în prima sa copilărie. Și atunci se revărsa, din prima sa copilărie, în toți anii următori, acea putere care spune „eu sunt”. Această transpunere înapoi era ceva foarte firesc. Dar de aceasta se mai lega și altceva. Prin aceea că oamenii se transpuneau înapoi în timp, ei își spuneau oarecum – eu exprim acum lucrurile întrucâtva grotesc, dar este totuși un adevăr Eu mă întorc acum în căpșorul pe care îl aveam pe când eram un bebeluș, pentru că acolo se afla o viață sufletească în interior care devine acum transparentă pentru mine, și care afirmă „eu sunt”. – Și la omul actual mai stau lucrurile așa, numai că el nu știe nimic în această privință, pe când în vechile timpuri omul își elabora o cunoaștere în această privință. Dar în felul acesta el se afla înlăuntrul vieții sufletești a bebelușului, și el știa că această viață sufletească a bebelușului nu este din lumea aceasta. El știa: Eu am adus această viață din timpul când nu aveam încă un corp. Eu am avut această viață în lumea spiritual-sufletească. Acolo, înlăuntrul acestei lumi, am resimțit eu cel mai intens „eu sunt”-ul meu, l-am resimțit și l-am trăit, și l-am adus cu mine atunci când am primit un corp. El s-a revărsat oarecum în configurarea corpului. Și apoi, după ce s-a revărsat în configurarea corpului, propria mea viață sufletească a revenit la mine din interior. Dar ea a pătruns în acest interior abia după ce a trăit anterior în lumea divin-spirituală. Asta înseamnă că prin aceea că vechiul indian se transpunea prin respirație în perioada primei sale copilării, el devenea conștient de timpul de dinaintea existenței sale pământești. Acesta îi apărea ca o amintire. Și la fel cum un om își amintește în ziua de azi ceva trăit cu zece ani în urmă, tot așa apărea ca o amintire în momentul în care „Eu sunt”-ul străbătea sufletul, atunci când în acea veche perioadă hindusă omul se fortifica lăuntric cu exerciții respiratorii și ucidea lumea exterioară în percepțiile sale, vivifiind în schimb ceea ce nu era lume exterioară a sa în momentul respectiv, ci ceea ce fusese lume exterioară a sa înainte ca omul să fi coborât în lumea fizică pământeană.
Prin studiile sale de yoga – dacă e să folosesc din nou o expresie actuală, care sună însă extrem de filistin dacă o aplici la acele timpuri vechi –, omul era realmente înălțat din existența pământească prezentă de atunci și transpus în existența spiritual-sufletească. Așadar înălțarea și transpunerea în lumea spirituală se datorau practicilor de yoga de atunci. Omul avea întrucâtva o altă conștiență decât o avem noi astăzi. Dar tocmai când era un învățat yoga în sensul de atunci el putea gândi – ceilalți oameni nu puteau gândi, ceilalți oameni nu puteau decât visa, dar el putea gândi în lumea suprasensibilă din care coborâse în existența pământească.
Aceasta este totodată o caracteristică a acelei perioade din evoluția Pământului care, dacă e să o caracterizăm în mare, a precedat, de exemplu, concepțiile greco-romane din cea de-a patra epocă post-atlanteană. Pe atunci „Eu sunt”-ul pătrunsese mai mult în oameni în conștiență obișnuită de zi cu zi. E drept că pe atunci limbajul situa Eul mai mult în verb; acesta nu era așa de detașat ca la noi, dar exista totuși o trăire limpede a Eului. Această trăire clară a Eului devenise o realitate firească, de la sine-înțeleasă, a vieții lăuntrice. În schimb, natura exterioară devenise neînsuflețită într-o măsură mai mică sau mai mare. Grecul mai avea capacitatea de a viețui alăturat cele două puncte de vedere – și anume fără o școlire deosebită. Grecul viețuia încă limpede, deși mai atenuat decât oamenii din vremurile vechi, spiritual-sufletescul din izvor, din râu, din munte, din copac, etc. Dar el putea totodată face abstracție de spiritual-sufletesc, putea viețui și ceea ce este mort în natură, putând avea în felul acesta un sentiment de sine. Și tocmai asta conferă elenismului caracterul său special. Grecul nu avea încă o concepție despre lume, așa cum o avem noi. E drept că el putea elabora deja concepte și idei despre lume, așa cum facem noi, dar el putea lua în serios în același timp acele concepții care mai erau date în imagini. El trăia altfel decât trăim noi astăzi. De exemplu, noi mergem la teatru ca să ne distrăm. În vechea Grecie oamenii s-au dus la teatru ca să se distreze abia pe vremea lui Euripide, prea puțin pe vremea lui Sofocle, și în niciun caz pe vremea lui Eschil, sau în vremurile și mai vechi. Pe atunci, oamenii mergeau în alt scop la reprezentările dramatice. Ei aveau sentimentul limpede că în toate, în copac și în arbust, în izvor și în râu, trăiesc entități spiritual-sufletești. Atunci când viețuiau aceste entități spiritual-sufletești erau momente în care ei nu aveau un sentiment puternic de sine. Dar atunci când se dezvolta acest sentiment puternic de sine – pe care cei vechi trebuiau să-l caute printr-o disciplină yoga, dar pe care grecul nu mai trebuia să-l caute prin yoga – atunci totul devenea mort în jurul omului, atunci el mai vedea oarecum numai cadavrul naturii. Dar în felul acesta el se consuma. Omul își zicea: Viața îl consumă pe om. Grecul simțea faptul de a mai vedea numai natura moartă ca pe un fel de îmbolnăvire sufletească și trupească. Iar acest lucru era resimțit în mod viu în vechea perioadă elenă, era resimțit viu faptul că viața cotidiană îl îmbolnăvește pe om și că este nevoie de ceva prin care el să redevină din nou sănătos; iar acel ceva a fost tragedia. Oamenii mergeau la tragedii pentru a se însănătoși, deoarece ei simțeau că se consumă, că se îmbolnăvesc, într-un anumit sens, și că dacă vor să rămână oameni întregi, este nevoie de o însănătoșire. Iar tragedia era reprezentată pe vremea lui Eschil în așa fel încât cel care o alcătuia, cel care o configura, era resimțit drept medicul care re-însănătoșea într-un anumit sens omul consumat lăuntric. Sentimentele care erau stârnite prin teamă, prin compasiunea față de erou, și care apăreau în spectator, acționau ca un medicament. Ele pătrundeau în om, și în măsura în care omul le depășea, aceste sentimente de teamă și de compasiune formau în el o criză, așa cum, de exemplu, se constituie în om o criză în cazul pneumoniei. Iar prin faptul că omul învingea criza, se însănătoșea. Piesele de teatru erau reprezentate pentru a-i însănătoși pe oamenii care se simțeau epuizați. Acesta era sentimentul cu care se venea în întâmpinarea tragediei, a reprezentației teatrale în vechea perioadă elenă. Și aceasta din motivul că oamenii își spuneau: Atunci când îți simți Eul, lumea se golește de zei. Reprezentația teatrală readucea din nou zeul în fața oamenilor, pentru că ea era, în esență, o prezentare a lumii divine și a destinului, pe care și zeii trebuie să îl îndure, așadar o reprezentare a ceea ce se afirmă ca spiritual în spatele lumii. Asta era reprezentat în tragedie.
Deci pentru greci, arta era încă un proces de vindecare. Iar prin aceea că primii creștini au retrăit ceea ce fusese dat prin întruparea lui Christos în Iisus, și ceea ce poate fi regândit și re-viețuit în Evanghelii: îndreptarea lui Christos Iisus spre suferință și moartea pe cruce, spre înviere și înălțare – ei simțeau într-o anumită măsură o tragedie lăuntrică. De aceea L-au numit ei pe Christos, și El a fost mereu numit așa, Vindecătorul, Mântuitorul, Marele Tămăduitor al lumii. Grecul simțise această vindecare izvorând din tragediile scenice. Omenirea trebuia să ajungă treptat ca prin contemplarea, prin trăirea sufletească a Misteriului de pe Golgota, a marii tragedii de pe Golgota, să viețuiască și să simtă marea vindecare istorică.
În Grecia antică, anume în perioada de dinainte de Eschil, oamenii mergeau la tragedii, unde se reprezenta ceea ce mai înainte era celebrat doar în întunericul misteriilor, dar începea să răzbată în public. Ce vedeau oamenii la aceste vechi tragedii? Lor le apărea zeul Dionysos, zeul Dionysos le apărea, cel care și-a croit drum din forțele Pământului, din Pământul spiritual. Și deoarece zeul Dionysos și-a croit drum din forțele spirituale Și a pătruns la suprafața Pământului, el participa la suferința Pământului. El simțea ca zeu, oarecum la modul sufletesc – și nu așa cum a fost resimțit și corporal la Misteriul de pe Golgota ce înseamnă să trăiești printre ființe care trec prin moarte. El nu a viețuit moartea pe sine însuși, dar a învățat să o contemple. Iar oamenii simțeau că zeul Dionysos suferă profund printre oameni, pentru că el trebuie să vadă tot ceea ce suferă oamenii. La început, pe scenă era o singură entitate, zeul Dionysos, cel care suferea, iar în jurul lui un cor ce declama recitativ, pentru ca oamenii să poată auzi ce anume se întâmplă în zeul Dionysos. Căci aceasta a fost prima formă a tragediei, anume că singura persoană care acționa realmente, care apărea pe scenă, era zeul Dionysos, iar în jurul lui era corul care prezenta recitativ ce anume se petrecea în sufletul lui Dionysos. Treptat, în locul unei unice persoane care îl reprezenta pe zeul Dionysos în vremurile mai vechi, în reprezentația teatrală au apărut mai multe persoane, și așa s-a constituit din vechea tragedie drama ulterioară. Așa a fost viețuit în imagini zeul Dionysos. Iar mai târziu a fost viețuit în realitate ca fapt istoric al evoluției omenirii Christos, Dumnezeul care suferă și moare. Acest lucru trebuia să se desfășoare cândva ca fapt istoric în fața omenirii, pentru ca toți oamenii să poată simți ceea ce fusese viețuit cândva în tragedie, în Grecia antică. Dar prin aceea că omenirea a trăit această mare dramă istorică, drama care fusese atât de sacră în vechea perioadă elenă încât în ea era resimțit Mântuitorul, înfăptuitorul miraculoasei tămăduiri a omenirii, această dramă a fost treptat coborâtă tot mai mult de pe piedestalul său, devenind material de divertisment, așa cum este cazul deja la Euripide.
Omenirea a trăit în întâmpinarea timpului în care avea nevoie de altceva decât să i se reprezinte în imagine lumea sufletesc-spirituală, după ce contemplarea naturii a fost golită de suflet. Omenirea avea nevoie de Misteriul de pe Golgota, ca eveniment istoric. Vechiul discipol yoga din perioada proto-hindusă își reținuse oarecum respirația în propriul trup, pentru a simți în această respirație: În tine trăiește impulsul Eului divin. – Omul care era discipol yoga L-a trăit pe Dumnezeu în sine însuși prin procesul respirator. Au urmat alte timpuri. Omul nu a mai viețuit în sine însuși impulsul lui Dumnezeu în procesul respirator. Dar el învățase să gândească, și a spus: Prin respirație a pătruns sufletul în om. Vechiul discipol yoga viețuia acest fapt. Omul de mai târziu a spus: „Și Dumnezeu i-a insuflat omului suflare vie”[Nota 3], iar el a devenit un suflet. Vechiul discipol yoga a trăit ceea ce spunea omul de mai târziu. Iar prin faptul că acest lucru era afirmat în antichitatea ebraică, se viețuia deja abstract într-un anumit sens, ceea ce mai înainte fusese trăit concret. Dar omenirea nu a dat atenție antichității ebraice, ci antichității grecești. Una s-a petrecut într-o zonă a Pământului, cealaltă într-alta. Oamenii nu L-au mai viețuit pe Dumnezeu în sine la fel ca vechiul discipol yoga, dar au viețuit în imagine existența lui Dumnezeu în om. Iar această viețuire în imagine a existenței lui Dumnezeu în om era întru totul prezentă în vechile drame grecești. Dar aceste drame au devenit eveniment istoric. Drama s-a înfăptuit în Misteriul de pe Golgota. De aceea însă, imaginea a fost dată laoparte. Imaginea a devenit simplă imagine, așa cum procesul respirator a mai fost descris doar prin gânduri. Întreaga constituție sufletească umană a devenit alta.
Omul vedea o lume exterioară moartă, iar pentru el faptul că vedea lumea exterioară moartă a devenit ceva elementar, firesc. El vedea această lume exterioară golită de zei. El se vedea pe sine ca lume exterioară corporală, golit de zei. Dar el avea mângâierea că adevăratul Dumnezeu, Christos, care trăise într-un om, a coborât cândva în această lume golită de zei și a trecut prin înviere, ca impuls al lui Christos, în întreaga evoluție a Pământului. Și așa a putut omul să dezvolte o concepție, în felul următor. El putea să-și spună: Eu văd lumea, dar ea este un cadavru. – Desigur că el nu și-a spus acest lucru, care i-a rămas în inconștient, căci omul nu știe că el vede lumea ca pe un cadavru. Dar treptat, în concepția sa s-a constituit cadavrul de pe cruce, Iisus Christos Cel mort. Și dacă te uiți la crucifix, la Iisus Christos Cel mort, ai natura. Ai imaginea naturii, acea natură în care omul este răstignit. Și dacă te uiți la Cel care a înviat din mormânt, Cel care a fost viețuit apoi de ucenici și de Pavel drept Christos care trăiește în lume, atunci ai ceea ce a fost văzut în vechile timpuri în întreaga natură. Desigur că spiritual-divinul era văzut într-o multitudine de entități spirituale, în gnomi și nimfe, în silfide și salamandre, în tot felul de alte entități ale Ierarhiilor pământești; natura era văzută pătrunsă de spirit și de suflet. Însă acum a apărut impulsul de a rezuma prin intelectualismul în germene ceea ce este risipit în natură. Iar acest ceva a fost reunit în imaginea lui Christos Iisus mort pe cruce. Dar în Christos Iisus este văzut tot ceea ce a fost pierdut în natura exterioară. Este văzută întreaga spiritualitate dacă vezi realitatea faptului: Din acest trup s-a înălțat Christos, Spiritul lui Dumnezeu care a învins moartea și de a cărui entitate poate avea parte de acum înainte orice suflet omenesc. Oamenii au pierdut capacitatea să vadă spiritual-divinul în natura înconjurătoare. Dar ei au dobândit capacitatea ca privind la Misteriul de pe Golgota să regăsească acest spiritual-divin în Christos.
Așa este evoluția. Ceea ce a pierdut omenirea, i-a fost redat prin Christos. Prin ceea ce a pierdut omenirea, ea a dobândit egoismul, posibilitatea sentimentului de sine. Dacă natura nu ar fi murit pentru concepția omenească, omul nu ar fi ajuns niciodată la trăirea de „Eu sunt”. El a ajuns la trăirea lui „Eu sunt”, s-a putut simți pe sine, s-a putut viețui lăuntric, dar avea nevoie de o lume spirituală exterioară. Și Christos a devenit acea lume spirituală exterioară. Dar „Eu sunt”, egoitatea, este construită pe cadavrul naturii.
Pavel a simțit asta. Să reconstruim acest sentiment al lui Pavel. Peste tot, de jur-împrejur, se afla cadavrul a ceea ce văzuseră oamenii în timpurile vechi. Oamenii văzuseră natura ca fiind trupul divinului, al spiritual-sufletescului. Așa cum ne vedem noi astăzi degetele, vedeau acei oameni munții. Lor nu le-ar fi trecut deloc prin minte să vadă munții drept natură lipsită de viață, la fel de puțin cum am putea noi gândi că degetele sunt lipsite de viață; ci ei spuneau: Aici se află un spiritual-sufletesc, acesta este Pământul; acesta are elemente componente, părți ale sale, și o astfel de parte este muntele. – Dar natura a devenit moartă pentru om. Omul a viețuit „Eu sunt”-ul înlăuntrul său. Dar el ar sta doar ca un pustnic pe Pământul lipsit de spirit și de suflet, dacă nu ar putea privi spre Christos. Dar lui nu îi este îngăduit să-L privească pe Christos pur și simplu din afară, astfel încât Acesta să rămână în exterior, ci el trebuie să-L preia în Eul său. El trebuie să poată spune, prin aceea că se înalță din „Eu sunt”-ul cotidian: Nu eu, ci Christos în mine. – Dacă e să reprezentăm schematic lucrurile, putem spune: Omul resimțea cândva natura în jurul său (verde), dar această natură era pretutindeni străbătută de suflet și de spirit (roșu). Aceasta a fost o perioadă mai veche a omenirii.
În timpurile care au urmat omul simțea și natura, dar el simțea și posibilitatea de a percepe propriul „Eu sunt” (galben) în raport cu natura dez-însuflețită. Dar el avea nevoie pentru aceasta de imaginea zeului prezent în om, și el simțea aceasta în privința zeului Dionysos, care îi era prezentat în drama greacă.
Într-o perioadă și mai târzie, omul resimțea din nou natura dez-însuflețită (verde), iar în sine „Eu sunt”-ul (galben). Dar drama devine realitate. Crucea se înalță pe Golgota. Dar totodată, ceea ce pierduse omul inițial pătrunde înlăuntrul său și iradiază (roșu) din propriul său lăuntru: Nu eu, ci Christos în mine.
Cum spusese omul din timpurile vechi? El nu a putut să o spună, dar a viețuit-o: Nu eu, ci divin-spiritualul este în jurul meu, în mine, peste tot. – Omul a pierdut acest „divin-spiritual de pretutindeni, din jurul meu, din mine”; el l-a regăsit în sine, și poate spune acum, în sens conștient, ceea ce viețuise inițial inconștient: Nu eu, ci Christos în mine. – Fapta primordială, care a fost viețuită inconștient în perioada de dinainte ca omul să-și trăiască Eul, devine realitate conștientă, devine trăire a lui Christos înlăuntrul omenesc, în inima omenească, în sufletul omenesc.
Oare nu vedeți, atunci când desenez o astfel de schemă simplă, literalmente în ea, ceea ce trebuie expus apoi în idei? Oare nu vedeți lumea întreagă umplută cu spiritul lui Christos, ce răsare înlăuntrul omului, care pătrunde din Cosmos mai întâi în oameni? Și dacă vă devine clar ce importanță are lumina Soarelui pentru om, cum omul nu poate trăi fizic fără lumina Soarelui, cum ne înconjoară lumina peste tot, atunci veți putea înțelege și când vă spun că în acele vremuri vechi despre care v-am vorbit astăzi omul se simțea întru totul lumină în lumină. El simțea că aparține luminii. El nu spunea „eu sunt”, dar el percepea razele Soarelui care cădeau pe Pământ, și el nu se deosebea de aceste raze ale Soarelui. Acolo unde percepea lumina, el se percepea și pe sine însuși, căci se simțea înlăuntrul ei. Atunci când venea lumina el se simțea pe valurile luminii, pe valurile solare ale Soarelui.
Acest lucru a devenit activ înlăuntrul său odată cu Christos. El este Soarele care pătrunde în propriul lăuntric și devine activ în interior. Desigur că în multe locuri din Biblie se află această comparare a lui Christos cu lumina, dar atunci când antroposofia vrea din nou să atragă atenția asupra faptului că aici avem de a face cu o realitate, atunci cel mai mult resping acest adevăr acei oameni înregistrați în cataloagele universităților la rubrica de „facultate” cu: „teologie”. Acești oameni resping de fapt cunoașterea acestor lucruri. Și este un fapt profund semnificativ că tocmai la Basel a existat cândva un asemenea teolog, care era și un prieten al lui Nietzsche: Overbeck [Nota 4], care a scris cartea despre caracterul creștin al teologiei actuale. Cu această carte el, ca teolog, a vrut de fapt să constate că mai existau elemente creștine pe atunci, în anii șaptezeci ai secolului trecut, dar că multe au devenit necreștine și că în orice caz teologia nu mai este creștină. Acest lucru a dorit să-l sublinieze profesorul în teologie activ la Facultatea de teologie din Basel, Overbeck, prin cartea sa despre caracterul creștin al teologiei actuale. Și el a reușit să facă acest lucru într-o măsură înaltă. Iar cel care ia în serios cartea, va ajunge tocmai la convingerea că deși ar mai putea exista unele aspecte creștine în ziua de azi, în orice caz teologia modernă a devenit necreștină. Și se prea poate ca în ziua de azi să mai fie unele aspecte creștine, dar atunci când teologii încep să vorbească despre Christos, cuvintele lor nu sunt în niciun caz creștine. Dar aceste lucruri nu sunt luate, de obicei, suficient în serios. Dar ele ar trebui luate în serios, căci dacă ar fi luate în serios atunci nu s-ar vedea numai necesitatea acțiunii antroposofice actuale, ci s-ar vedea și întreaga importanță a antroposofiei. Și înainte de toate, oamenii ar deveni conștienți de responsabilitatea pe care o avem în ziua de azi față de omenirea actuală în privința a ceea ce este cunoașterea antroposofică. Căci această cunoaștere antroposofică ar trebui de fapt să fie la baza oricărei cunoașteri în ziua de azi. Și întreaga știință, și în special știința socială, ar trebui extrasă din această cunoaștere antroposofică. Căci prin aceea că oamenii învață că lumina lui Christos trăiește în ei – Christos în mine –, în măsura în care ei trăiesc pe deplin acest fapt ei învață să se vadă drept altceva decât ceea ce primești atunci când omul este văzut doar ca aparținând cadavrului naturii. Dar din această concepție conform căreia omul aparține de natura devenită cadavru, a luat naștere prezentul nostru antisocial, nesocial. Și la o adevărată concepție, care îi poate face din nou pe oameni frați, care poate readuce impulsuri morale reale în omenire, se poate ajunge numai dacă omul răzbate la înțelegerea cuvintelor: Nu eu, ci Christos în mine –, numai atunci când Christos este găsit ca forță activă tocmai în raportul de la om la om. Noi nu putem înainta fără această cunoaștere. Dacă înaintăm până la această cunoaștere, atunci vom putea avansa dincolo de ea, atunci ajungem la christificarea vieții noastre sociale.
