În timpul nostru se vorbește mult despre diferența dintre credință și cunoaștere, și se afirmă adesea că în conformitate cu cele pe care le are de spus antroposofia, aceasta nu trebuie desemnată drept știință, ci drept conținut al credinței, drept convingere de credință. În fond însă, toate diferențele care se fac în acest stil provin din faptul că oamenii au prea puțină înțelegere față de ceea ce s-a dezvoltat drept credință în decursul evoluției omenești, și că de fapt ei nu au nici prea multă înțelegere în privința a ceea ce este cunoașterea.
Întreaga credință, tot ceea ce are vreo legătură cu cuvântul credință, a luat de fapt naștere în timpurile foarte vechi ale evoluției omenirii. Este vorba de acele timpuri în care procesul respirator juca un rol cu mult mai mare în viața omului decât acum. Omul actual, cu constituția sa sufletească actuală, de fapt nu mai dă atenție procesului său respirator. El inspiră și expiră aerul, dar nu percepe cu acest prilej vreo trăire deosebită.
Conținuturile de credință ale timpurilor vechi au indicat întotdeauna importanța respirației. Este suficient să ne amintim – iar eu am atras atenția în răstimpul acestor zile asupra acestui fapt – că în Vechiul Testament crearea omului este adusă în legătură cu insuflarea respirației, și este suficient să vă mai amintiți ceea ce v-am expus în legătură cu acea strădanie care exista în străvechea Indie, de a dobândi o cunoaștere superioară prin reglarea procesului respirator într-un mod deosebit. Această strădanie avea un sens în acel timp în care omul acorda mai multă atenție respirației sale. Eu am spus că această strădanie a avut loc în acel timp în care omul nu percepea în jurul său numai acea natură moartă pe care o percepem noi în ziua de azi, ci în acel timp în care el vedea în toate obiectele și realitățile din natură, entități spiritual-sufletești, în care el vedea o activitate spiritual-sufletească în fiecare izvor, în fiecare nor, în râuri și în vânt,ș.a.m.d. În timpul acela oamenii se străduiau să își facă respirația tot mai conștientă; să își regleze inspirația, reținerea suflului, expirația. Iar prin această reglare a procesului respirator s-a ajuns la ceea ce poate fi denumit conștiență de sine, trăirea Eului, a „Eu sunt”-ului. Acesta a fost un timp în care perceperea respirației, trăirea respirației a jucat un anumit rol în viața omenească. Omul prezentului nu-și poate face o reprezentare prea clară în conștiență sa obișnuită, în privința modului cum erau aceste lucruri. Aș dori să vă ofer o astfel de reprezentare.
Nu-i așa, procesul respirator se descompune în inspirație, reținerea suflului și expirație. Acest proces respirator este reglat la început prin natura omului. Învățații yoga despre care am vorbit l-au reglat altfel. La fel cum în ziua de azi cel care merge la studii dezvoltă o gândire care nu este gândirea cotidiană, tot așa, în timpurile în care respirația juca un rol deosebit în viață, a fost dezvoltată o altă respirație decât cea din viața obișnuită. Dar noi nu vrem acum să considerăm acum respirația yoga, respirația elaborată, ci pe cea obișnuită. Eu vă pot expune cel mai bine acest lucru în mod schematic.
Să presupunem că aici ar fi organismul pieptului omenesc; noi putem spune: Diferențiem procesul de inspirație, procesul de reținere a suflului – pe care nu îl voi desena în mod deosebit – și procesul de expirație. Atunci când omul din timpurile vechi inspira, el trăia ca și cum prin inspirație, așadar odată cu aerul inspirat, din lumea exterioară ar fi pătruns înlăuntrul său ceea ce era spiritual în ființele și faptele lumii exterioare. Așadar în ceea ce am desenat eu aici roșiatic drept flux inspirator, omul viețuia gnomi, nimfe, tot ceea ce era spiritual-sufletesc în natura înconjurătoare. Iar prin faptul că el expira (albastru), așadar prin faptul că el trimitea aerul în afară, aceste entități deveneau din nou invizibile prin procesul expirator. Ele se pierdeau oarecum în natura înconjurătoare. Omul inspira și știa: Aici, în natura de afară, se află ceva spiritual-sufletesc, pentru că el simțea prin inspirație efectele acestui spiritual-sufletesc.
În felul acesta, omul se simțea unit cu spiritual-sufletescul din natura exterioară. Iar aceasta avea, într-un anumit sens, un efect îmbătător, amețitor, asupra omului din acele vechi timpuri – dar eu spun aceasta doar comparativ. El se amețea, se îmbăta cu spiritual-sufletescul lumii înconjurătoare. Iar când expira, el devenea din nou lucid. Astfel încât el trăia alternând între o îmbătare și o lucidizare. Iar în această îmbătare și lucidizare exista o interacțiune cu spiritual-sufletescul din lumea exterioară.
Dar mai era și altceva. Prin faptul că inspira, că se îmbăta oarecum cu spiritual-sufletescul inspirat, omul simțea trecând ușor din fluxul respirator în capul său, simțea modul în care îl umpleau lăuntric ființele spiritual-sufletești, modul în care acestea se uneau cu propria sa ființă corporală. Astfel încât ceea ce resimțea omul pe atunci poate fi exprimat oarecum așa: Eu inspir spiritual-sufletescul lumii înconjurătoare. Acesta îmi umple capul. îl simt, îl resimt. Apoi el își ținea respirația. Iar în expirație, ar fi spus cam așa: Eu dau înapoi sentimentul meu despre spiritual-sufletesc.
Însă aceasta avea o legătură intimă cu viața. Să considerăm un lucru foarte simplu: Aici se află o bucată de cretă. Atunci când în ziua de azi vrei să iei creta, te uiți la ea, o apuci, o ridici. Dar omul din vremurile vechi nu proceda așa. Noi avem gândul de a lua creta în timp ce o privim, și apoi o ridicăm. Dar omul din vechime nu proceda așa, ci el privea creta, inspira ceea ce radia spiritual din cretă, apoi el expira, și abia în expirație cuprindea creta, astfel încât pentru el inspirația însemna observare, iar expirația însemna faptul de a fi activ. Așa era pe vremea în care omul a trăit întotdeauna într-un fel de interacțiune ritmică cu lumea înconjurătoare. Această interacțiune ritmică s-a menținut în vremurile următoare, dar fără conștiența vie, contemplativă, din timpurile vechi. Gândiți-vă cum se mai treiera încă manual la țară în tinerețea noastră: Se privea, se bătea, se privea, se bătea, într-o activitate ritmică. Această activitate ritmică de fapt corespundea unui anumit proces respirator.
inspirație = observare
expirație = acțiune, înfăptuire
Pentru evoluția ulterioară a omenirii, putem spune că această trăire a inspirației s-a stins în percepția umană, iar omul a mai perceput sau mai percepe numai ceea ce pătrunde din respirație în capul său. Așadar, în vremurile străvechi omul percepea cum aerul inspirat, care era amețitor pentru el, se continua în cap și se unea acolo cu impresiile senzoriale. Aceasta nu s-a mai întâmplat mai târziu. Mai târziu, omul a pierdut din conștiența sa ceea ce se petrece în organismul său toracal. El nu a mai perceput această înălțare a respirației, pentru că impresiile senzoriale au devenit mai puternice. Acestea sting ceea ce apare în respirație. Atunci când dumneavoastră vedeți sau auziți în ziua de azi, înlăuntrul procesului vederii și chiar și în acela al auzirii se află un proces respirator. La omul din vechime respirația trăia intens în ascultare și în vedere, la omul actual vederea și ascultarea trăiesc atât de intens, încât respirația este cu totul atenuată. Astfel încât putem spune că acum nu mai trăiește ceea ce străbătea în mod amețitor capul, ceea ce era perceput de cei din vechime prin procesul respirator înlăuntrul lor în așa fel încât ei își puteau spune: Ah, nimfele! Ah, gnomii! Nimfele forfotesc în cap, gnomii ciocănesc cu ciocănașele lor în capul meu, ondinele îmi văluresc în cap! – În ziua de azi, acest ciocănit, vălurit, forfotit este acoperit ca răsunet de ceea ce umple în ziua de azi capul, venind de la văz, de la auz.
A existat așadar un timp în care omul percepea mai intens această revărsare a respirației în capul său. Apoi s-a ajuns la timpul în care omul mai percepea încă, într-un mod confuz, ca un ecou, ceva din ciocănitul gnomilor, din văluritul ondinelor și din forfota nimfelor, în sensul că el mai percepea încă ceva din conexiunea acestor ecouri cu percepțiile de sunet, lumină și culoare. Și oamenii aceia care mai aveau încă o urmă din conștiența că odinioară respirația aducea în om spiritual-sufletescul lumii au numit ceea ce a rămas, ceea ce s-a păstrat din percepția senzorială în legătură cu respirația, „Sophia”. Dar respirația nu mai era percepută. Așadar conținutul spiritual al respirației a fost ucis, sau mai bine spus, paralizat de percepția senzorială.
Acest lucru a fost resimțit în special de greci. Grecii nu aveau nicio idee despre o știință cum avem noi astăzi. Dacă grecilor li s-ar fi povestit despre o știință așa cum este ea predată în ziua de azi în universitățile noastre, lor li s-ar fi părut că cineva le înțeapă necontenit creierul cu niște ace mici. Ei nu ar fi înțeles deloc că aceasta ar putea aduce satisfacție cuiva. Dacă ei ar fi trebuit să preia știința pe care o avem noi astăzi, ei ar fi spus: Asta rănește creierul, îl înțeapă. – Căci ei voiau să mai perceapă încă ceva din acea răspândire binefăcătoare a respirației îmbătătoare, în care se revărsau cele văzute și cele auzite. Așadar la greci exista o percepere a unei vieți lăuntrice în cap, ca aceea pe care v-o descriu eu acum. Și ei numeau această viață lăuntrică „Sophia”. Iar cei care îndrăgeau să o dezvolte pe această Sophia în sine, care aveau o înclinație deosebită de a se dărui acestei Sophia, se numeau pe sine filosofi. Cuvântul philosophie indică întru totul o viață lăuntrică. Iar acea preluare pedantă oribilă a filosofiei, filosofie care mai degrabă „îl prostește pe om” – așa cum se spune în limbajul studențesc – acea familiarizare cu această nouă știință, nu era cunoscută în Grecia. Dar trăirea lăuntrică „eu o iubesc pe Sophia”, este ceea ce se exprimă în cuvântul philosophie.
Dar tot așa cum în cap este preluat de percepțiile senzoriale procesul respirator ce se desfășoară în trup, tot așa este preluat în restul trupului ceea ce se revarsă în afară ca aer respirat. În organismul metabolic și al membrelor, se revarsă de asemenea – așa cum se revarsă în cap percepțiile senzoriale prin cele auzite sau văzute, în elementul îmbătător al aerului inspirat – sentimentele corporale, trăirile în privința aerului inspirat. Efectul lucidizant al aerului expirat, acela de stingere a percepțiilor, conflua cu sentimentele corporale care erau stârnite prin mers, prin muncă, etc. Faptul de a fi activ, de a înfăptui ceva, era legat de expirație. Și prin aceea că omul se activa, făcea ceva, el simțea într-o oarecare măsură cum se îndepărta spiritual-sufletescul de la el. Astfel încât atunci când el făcea ceva, lucra ceva, el simțea ca și cum lăsa să se reverse spiritual-sufletescul în lucruri. El și-ar fiu putut spune: Eu preiau spiritual-sufletescul; el îmi îmbată capul, el se unește cu cele văzute, cu cele auzite. Când expir, eu fac ceva. Spiritual-sufletescul pleacă. El pătrunde în ceea ce lovesc eu cu ciocanul, el pătrunde în ceea ce cuprind eu cu mâna, el intră în tot ceea ce lucrez eu. Eu las spiritual-sufletescul să plece din mine. Prin aceea că eu înfăptuiesc ceva în mod exterior, de exemplu fierb laptele, eu transfer spiritual-sufletescul în lucruri, îl las să se reverse în el. – Acesta era sentimentul, aceasta era senzația în vremurile vechi.
Dar această percepere a procesului de respirație, această percepere a lucidizării a încetat, iar în epoca greacă oamenii mai simțeau doar o urmă a sa. În epoca greacă oamenii mai simțeau ceva în sensul că atunci când deveneau activi ei mai transmiteau ceva spiritual lucrurilor. Dar apoi tot ceea ce exista în procesul respirator a fost paralizat de sentimentul corporal, de sentimentul efortului și al obosirii datorită lucrului. Și la fel cum a fost paralizat efectul procesului inspirator în cap, tot așa a fost paralizat și efectul procesului expirator în restul organismului. Acest proces spiritual de expirație a fost paralizat de sentimentul corporal, așadar de sentimentul efortului, de senzația de încălzire ș.a.m.d., așadar de ceea ce trăia în om în așa fel încât el își simțea puterea pe care el folosea atunci când devenea activ, atunci când înfăptuia ceva. El nu simțea acum în sine procesul de respirație ca oboseală, ci el simțea în sine efectul unei forțe, el își simțea corpul străbătut cu energie, cu forță.
Această forță care trăia înlăuntrul omului era Pistis, credința, sentimentul divinului, forța divinului, care îi conferă omului puterea de a lucra: Pistis, credința.
Așa au confluat laolaltă în om înțelepciunea și credința, înțelepciunea s-a revărsat înspre cap, credința trăia în omul întreg. Înțelepciunea era doar conținutul ideilor. Iar credința era forța acestui conținut al ideilor. Cele două aparțineau una de alta. De aici a rezultat singura lucrare gnostică ce s-a menținut din antichitate, lucrarea Pistis-Sophia [Nota 5]. Astfel încât în Sophia era o diluare a inspirației, iar în credință o densificare a expirației. Apoi înțelepciunea s-a diluat în continuare. Și în diluarea ei ulterioară înțelepciunea a devenit știință. Și apoi forța lăuntrică a crescut și mai mult. Omul nu-și mai simțea decât trupul: conștiența a ceea ce este credința, Pistis, a dispărut. Și așa s-a ajuns că, datorită faptului că oamenii nu mai puteau simți conexiunea, ei au separat ceea ce trebuia să se ridice din interior, oarecum subiectiv, ca simplu conținut al credinței, de ceea ce se unește cu percepția senzorială exterioară. La început a fost Sophia, apoi Scientia, știința obișnuită, care este o Sophia diluată. S-ar putea spune și că la început Sophia era o adevărată ființă spirituală, pe care omul o resimțea ca locuind în capul său. În ziua de azi, pentru el, din această ființă spirituală a mai rămas doar un spectru. Pentru că știința este spectrul înțelepciunii. Și faptul că știința este spectrul înțelepciunii ar trebui propriu-zis să străbată sufletul omului actual ca un fel de meditație. Și la fel stau lucrurile, pe de altă parte, cu credința – care este denumită în ziua de azi, în mod obișnuit, tot așa; căci aici nu se face de fapt o diferență deosebită prin cuvinte –, credința care trăiește în ziua de azi nu este credința din vechime trăită lăuntric, Pistis, ci este ceva subiectiv, strâns legat de egoism. Ea este densificarea credinței din timpurile vechi. În credința care nu se densificase încă, în om mai era resimțită Divinitatea obiectivă. În ziua de azi credința se regăsește doar în mod subiectiv, ridicându-se oarecum ca un fum din corp. Astfel încât se poate spune că la fel cum este știința spectrul înțelepciunii, tot așa este credința actuală o îngreunare a credinței de odinioară, o îngreunare, o învârtoșare a acesteia.
Aceste lucruri trebuie reținute laolaltă, și atunci nu se va ajunge la judecăți superficiale, cum formulează mulți oameni în ziua de azi, care spun că antroposofia ar fi doar un conținut de credință. Astfel de oameni nu știu ce spun, deoarece întreaga conexiune dintre credință și înțelepciune, această trăire unitară a credinței și a înțelepciunii nu s-a înălțat niciodată în conștiență din adevărata istorie a omenirii. Unde se vorbește în ziua de azi despre istorie, așa cum trebuie să o prezentăm noi aici? Unde se vorbește în ziua de azi despre ce anume era procesul respirator cândva pentru om, și cum reprezenta el o cu totul altă viețuire decât cea actuală? Unde se conștientizează cât de abstract a devenit pe de o parte și cât de puternic material pe de altă parte, ceea ce era odinioară un adevărat spiritual-sufletesc pe de o parte și o adevărată corporalitate sufletească pe de altă parte?
Atunci când dezvoltarea credinței a ajuns la un anumit punct, pentru omenire a devenit necesar să preia ceva anume în acest conținut al credinței. În vremurile vechi, omul trăia Divinitatea în conținutul credinței sale. El trăia Divinitatea în procesul de expirație. Dar procesul de expirație s-a pierdut pentru conștiența sa. El nu a mai avut conștiența că Divinitatea trece în lucrurile din afară. Omul avea nevoie pentru conștiența sa de o re-vivifiere a Divinității, și el a primit această re-vivifiere prin aceea că a primit înlăuntrul său o reprezentare care nu are o realitate exterioară pe Pământ. Faptul că morții se ridică din morminte nu are nicio realitate exterioară pe Pământ. Iar Misteriul de pe Golgota nu are niciun conținut real pentru om dacă el descrie drumul vieții lui Iisus numai până la moartea acestuia. Căci acest fapt, la urma-urmelor, nu are nimic deosebit. De aceea, Iisus nu mai constituie nimic deosebit pentru teologia modernă actuală. Faptul că un om parcurge anumite trăiri și apoi moare, așa cum descrie teologia modernă viața lui Iisus, nu constituie nimic deosebit. Misteriul începe doar cu învierea, cu Viața vie a ființei lui Christos, după ce trupul fizic a trecut prin moarte. Și – corespunzător cuvintelor lui Pavel – cine nu preia această reprezentare în conștiența sa, nu a preluat nimic din creștinism, motiv pentru care și teologia modernă este de fapt doar o iisusologie, și de fapt nu este deloc creștinism. Creștinismul are nevoie de o astfel de reprezentare care să se refere la o realitate care să nu se desfășoare pe Pământ fiind direct accesibilă simțurilor, ci care, ca reprezentare, să-l înalțe deja pe om în suprasensibil.
Omul din vechime a fost înălțat în suprasensibil printr-o trăire lăuntrică. Eu v-am expus zilele acestea cum era condus discipolul yoga la trăirea lăuntrică a stării de a fi copil mic. El viețuia atunci primele impresii ale unui bebeluș, ceea ce configurează plastic în om. Cele despre care oamenii nu știu nimic deveneau conștiente prin exercițiile yoga despre care v-am vorbit, dar totodată devenea conștientă întreaga viață prenatală, respectiv viața de dinainte de concepere, în care sufletul omului se afla sus, în lumea spirituală, înainte de a coborî pe Pământ și de a prelua un trup fizic. În această privință, a mai rămas doar o reprezentare. Această reprezentare este conținută și în Evanghelii: Dacă nu deveniți ca niște copii, [Nota 6] nu puteți pătrunde în Împărăția Cerului. – Aceste cuvinte se referă la cele pe care tocmai le-am expus, numai că în perioada care a urmat ele nu au mai avut o viață nemijlocită. Aceste cuvinte constituiau oarecum amintirea faptului că odinioară omul se putea transpune în perioada copilăriei sale, și putea viețui acolo Împărățiile Cerului din care coborâse prin naștere în existența fizică. Cu greu își imaginează în ziua de azi omul ceva important, atunci când aude din Evanghelii sau dintr-o altă limbă antică, ceva despre împărățiile Cerului. El se gândește: Păi așa ceva am văzut aici pe Pământ – Franța, Anglia, ș.a.m.d. sunt împărțite în regate. Ceea ce se află pe Pământ ca împărății, ca regate, trebuie să se afle și sus; acolo sunt Împărățiile Cerului. – Căci altfel omul nu poate dobândi o reprezentare concretă a Împărățiilor Cerului dacă nu-și imaginează că ceea ce este jos pe Pământ se află și în Ceruri. Cred că în limba engleză, dacă nu greșesc, se spune chiar Regatele Cerului. Da, dar în felul acesta nu se dobândește nicio reprezentare a ceea ce se află în expresia modernizată din ziua de azi „Împărățiile Cerului’”. Evanghelia spune chiar, de obicei – astfel încât este și mai greu să se vadă ce înseamnă de fapt aceste cuvinte –: Împărăția lui Dumnezeu. La aceste cuvinte omul abia dacă-și mai imaginează ceva; el doar lasă să răsune cuvintele.
Dar în vremurile vechi, Cerurile erau cu o mare precizie ceea ce se răspândea de aici – dacă aici ar fi Pământul (în centru) – ca sferă a lumii (alb, albastru). Și „împărăția” ce era? Noi vrem să facem abstracție de întreaga filosofie și să luăm aici în ajutor observația care poate fi dată prin metoda antroposofică.
„Împărăție” = ceea ce se întinde, ceea ce cuprinde, ceea ce răsună, astfel încât trebuie să ne înălțăm la reprezentarea: Prin aceste Ceruri răsună pentru cel care învață să-l perceapă, spiritual-sufletescul. El nu percepe numai Cerurile, ci și Cuvântul cosmic ce răsună în Ceruri, care străbate Cerurile.
Cine nu poate deveni precum copiii, nu poate percepe Cuvântul Cerurilor, Cuvântul care răsună pretutindeni din Ceruri. Atunci când regatele pământești se numesc „împărății” iar conducătorii pământești ai acestora, „stăpânitori ai acestor împărății”, omul ar trebui să aibă o reprezentare tainică în sensul că acești stăpânitori ar putea să vorbească sau să cânte atât de tare încât vocea lor să răsune în întreaga lor împărăție, în vechile reprezentări legendare apare și ideea de răsunet al Împărăției. Iar acest lucru poate fi exprimat în mod simbolic prin aceea că erau date legi care erau vestite în toate direcțiile cardinale prin trâmbițe, fapt prin care împărăția ca întindere devenea o realitate. împărăția nu era suprafața pe care trăiau oamenii, ci Împărăția era întinderea pe care îngerii trâmbițau în depărtări conținutul legilor.
Dar aceasta a devenit o amintire. Trebuia să vină o altă reprezentare, care să se refere mai mult la voință – cea anterioară se referea la idee, la gânduri –, la ceea ce se petrece cu omul când trece prin poarta morții. Căci atunci voința rămâne ca dezvoltare a energiei sale. El trece cu aceasta prin Poarta morții împreună cu conținutul gândirii cosmice. Voința omenească, plină de gândurile cosmice, merge împreună cu omul în lumile spirituale atunci când acesta moare. Și spre această voință se îndrepta acum noua reprezentare a lui Christos Cel Înviat, cel care trăiește chiar dacă fizic a murit. Aceasta a fost o reprezentare puternică, intensă, care nu îl determina pe om să-și amintească doar de copilăria sa, ci indica spre moarte, și care făcea apel la ceea ce trece împreună cu omul prin Poarta morții. Găsim astfel pe deplin întemeiată în însăși evoluția omenirii pătrunderea în omenire a reprezentării lui Christos, al întregului impuls al lui Christos.
Dar se poate spune: Chiar și în ziua de astăzi există încă mulți oameni pe Pământ care nu știu nimic despre Christos. Acei oameni care știu ceva în ziua de azi despre Christos, știu în mare parte incorect, dar ei învață ceva despre Christos chiar dacă reprezentarea lor despre Christos, sentimentul despre Christos pe care îl au în sine în conformitate cu sensul materialist actual, nu este corect. Dar există pe Pământ mulți oameni care trăiesc în alte forme de religie, mai vechi. Și așa apare marea întrebare pe care am indicat-o ieri. Eu am spus că Misteriul de pe Golgota este o realitate, iar Christos a murit pentru toți oamenii. Impulsul lui Christos a devenit o forță a întregului Pământ. În acest sens obiectiv, independent de conștiența omului, Christos este aici pentru evrei, păgâni, creștini, hinduși, budiști ș.a.m.d. El este aici. El trăiește începând de la Misteriul de pe Golgota în forțele evoluției omenirii Pământului. Dar există totuși o diferență între omul care trăiește într-o sferă creștină și unul care trăiește într-o sferă non-creștină. În ce constă această diferență se poate studia numai dacă se urmărește legătura care există între viața pe care o desfășoară omul între moarte și o nouă naștere, și viața pământească. Atunci când omul a trecut prin Poarta morții și a fost în viață, să spunem, budist sau hindus, așadar dacă el nu a preluat în sine nicio reprezentare, niciun sentiment despre Christos, el aduce cu sine pentru Univers dincolo de moarte ceea ce poate omul afla aici pe Pământ despre natura înconjurătoare. În Ceruri nu s-ar ști nimic despre natură dacă omul nu ar aduce prin moarte în împărățiile Cerului cunoașterea Pământului. Omul poartă în împărăția suprasensibilă ceea ce preia el aici pe Pământ atunci când trece prin moarte, și abia în felul acesta au lumile suprasensibile o cunoaștere despre ceea ce este mineral, vegetal, animal pe Pământ. Însă cel care știe ceva despre Christos, anume cel care trăiește în sine cuvintele Apostolului Pavel „Nu eu, ci Christos în mine” [Nota 7], acela nu poartă numai vestea cunoașterii Pământului în lumile suprasensibile, ci și cunoașterea omului pământesc. Astfel că acestea sunt purtate amândouă acum în lumile suprasensibile de către oamenii actuali. Creștinii duc în lumea suprasensibilă cunoașterea despre omul pământesc, despre configurarea corporală a omului. Hindușii, budiștii ș.a.m.d. duc în Ceruri vestea despre ceea ce se află în jurul omului. Oamenii se completează în ziua de azi în privința contribuției pe care și-o aduc în lumile suprasensibile atunci când trec prin Poarta morții. Desigur că va fi tot mai necesar ca toate tainele pe care le poate trăi omul în sine însuși, prin sine însuși, să fie purtate în Ceruri, așadar ca omul să fie tot mai christificat. Dar înainte de toate este important ca prin moarte să fie dus, prin intermediul creștinismului, ceea ce poate trăi omul aici pe Pământ doar ca om între oameni.
Gândiți-vă că acesta este de fapt un adevăr extrem de important, un adevăr esențial. Considerați, de exemplu, un hindus, un budist. Ceea ce trăiește acesta în contemplarea lumii, în simțirea lumii, ceea ce trăiește el ca gânduri despre minerale, ca senzații despre plantă, ca sentimente despre animale, el le duce pe toate acestea prin Poarta morții și îmbogățește cunoașterea zeilor din lumea suprasensibilă cu ceea ce trăiește el. Ceea ce trăiește creștinul, prin aceea că intră într-un raport social cu semenii săi, prin aceea că el dezvoltă relații sociale, așadar ceea ce poate fi viețuit doar ca om între oameni, ceea ce este viețuit pe Pământ într-o fraternitate umană, este dus de creștin la rândul său prin Poarta morții. S-ar putea spune că budistul duce prin Poarta morții frumusețea lumii, pe când creștinul duce bunătatea prin Poarta morții. Acestea se completează deja reciproc. Dar progresul creștinismului constă în aceea că tocmai relațiile sociale pământești dobândesc importanță pentru lumile cerești.
Oricât de mulți oameni au fost decapitați de tiranii orientali, lumile de dincolo au fost prea puțin atinse. Ele au fost atinse doar în măsura în care omul a primit în felul acesta impresii exterioare: impresia exterioară a ororii ș.a.m.d., care au fost purtate prin Poarta morții. Ceea ce se dezvoltă în ziua de azi prin relații sociale lamentabile ca lipsă de iubire între oameni, ceea ce se extinde pe suprafața Pământului drept fals socialism datorită interpretării greșite a relațiilor sociale, are o mare importanță și pentru lumile suprasensibile în care intră omul prin Poarta morții. Și dacă în ziua de azi se dezvoltă, sub drapelul înfăptuirii socialismului în estul Europei o forță distructivă cumplită, și cele care sunt trăite acolo sunt purtate ca rezultat îngrozitor, în lumile de dincolo. Iar dacă în epoca materialismului se dezvoltă relații lipsite de iubire între oameni, acestea sunt purtate, spre oroarea lumilor divin-spirituale, prin Poarta morții, în lumile suprasensibile.
Omul trebuie să ajungă prin creștinism să poarte și în lumile suprasensibile rezultatele evoluției Pământului, care iau naștere datorită lui. Ceea ce formează omul însuși pe Pământ va fi capabil să fie purtat în lumile spirituale prin gândul pe care îl are omul față de Christos Cel Înviat, această Ființă care a trecut prin moarte și totuși trăiește.
De aceea sunt atât de îngroziți acei oameni – care nu doresc ca faptele lor sociale să fie purtate prin Poarta morții să-L recunoască pe Christos Cel Înviat. Lumea fizic-sensibilă este întru totul legată de lumea suprasensibilă, și nu poți înțelege niciuna dintre ele, dacă nu o înțelegi în legătura cu cealaltă. Noi trebuie să ajungem din nou să înțelegem ceea ce se petrece pe Pământ prin aceea că înțelegem evenimentele spirituale ale Universului. Noi trebuie să învățăm să nu vorbim în mod abstract despre spirit și materie, noi trebuie să învățăm să privim la om, la modul în care simțea el odinioară în procesul respirator o legătură cu divin-spiritualul-sufletescul lumii, și trebuie să ajungem în felul acesta să trăim la rândul nostru spiritual-sufletescul lumii în modul în care o putem face în vremea noastră. Într-un alt mod nu se poate realiza o însănătoșire a situațiilor sociale de pe Pământ. Oamenii pot să strige după îmbunătățirea socială, dar nu se va dobândi nimic, ci dimpotrivă: Totul se va îndrepta tot mai mult spre declin, spre pieire, dacă nu se va extinde această christificare printre oameni, dar care trebuie să fie ceva real, și nu o simplă rostire de cuvinte lipsite de conținut cu care oamenii să se îmbete.
Celor din vechime le era îngăduit să se îmbete din respirație. Oamenilor actuali nu le este îngăduit să se îmbete din cuvinte. Cuvintele nu trebuie să fie ceva amețitor, ci ceva susținut de Sophia, ceva care să-l pătrundă pe om într-un mod plin de înțelepciune.
Acestea sunt aspecte prin care antroposofia indică și spre ceea ce este important în privință socială în ziua de azi. Și această antroposofie ar dori să indice deja prin numele ei ceva din faptul că și ea este o înțelepciune. În Grecia antică, omul era ceva de la sine-înțeles. Sophia era deja o înțelepciune umană, deoarece omul mai era încă plin de lumină și înțelepciune. Dacă spui în ziua de azi Sophia, oamenii se gândesc doar la spectrul Sophiei, la știință. De aceea trebuie făcut apel la om, la anthropos și avem Anthroposophia. Trebuie să se atragă atenția asupra faptului că aici se află ceva care provine din om, care luminează din om, care înflorește din cele mai bune puteri ale omului. Acest lucru trebuie indicat. Dar în felul acesta antroposofia devine ceva care vivifiază existența umană pământeană. Căci ea este ceva care este trăit într-un mod mai spiritual, dar nu mai puțin concret decât a fost viețuită vechea Sophia, și care urmează să contribuie în același timp la ceea ce exista pe atunci în omul întreg, la conținutul credinței, Pistis. Antroposofia nu este deloc un conținut de credință, ci un adevărat conținut de cunoaștere, dar un astfel de conținut de cunoaștere care conferă oamenilor o putere așa cum exista în vremurile vechi doar în credință.
