Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

ANTROPOSOFIE

GA 234

CONFERINŢA a IV-a

GÂNDIREA FORTIFICATĂ ŞI OMUL AL DOILEA. URZIREA RESPIRAŢIEI ŞI OMUL DE AER

Dornach, 1 februarie 1924

Voi continua astăzi reflecţiile mai mult elementare pe care le-am început în ultimul timp. Am atras atenţia, în prima conferinţă a acestei serii, asupra faptului că omului îi creşte cerinţa interioară a inimii de a găsi sau cel puţin de a căuta căile sufletului către lumea spirituală din două direcţii. O direcţie este aceea care vine de la natură, cealaltă este aceea care vine de la experienţa interioară de viaţă, de la vieţuirile interioare.

Să ne îndreptăm acum atenţia, încă o dată, într-un mod foarte elementar, asupra acestor două părţi ale vieţii umane, pentru a vedea apoi cum acţionează efectiv în subconştient impulsurile care îl mână pe om, de aici, în tot ce, din cerinţele vieţii sale, el năzuieşte în cunoaştere, în domeniul artistic şi în cel religios etc. Puteţi foarte simplu să observaţi în propria dumneavoastră persoană, în fiecare moment, opoziţia la care mă refer aici.

Luaţi un fapt foarte simplu: Priviţi-vă o parte oarecare a corpului dumneavoastră. Priviţi-vă mâna. Dumneavoastră vă îndreptaţi atenţia, în ceea ce priveşte mai întâi aspectul, cunoaşterea, exact aşa cum contemplaţi un cristal oarecare, o plantă oarecare, orice din natură.

În timp ce priviţi această parte a omului fizic şi mergeţi prin viaţă cu contemplarea, aflaţi – aş dori să spun – în întreaga vieţuire umană intervenţia tragică despre care am vorbit. Dumneavoastră aflaţi că ceea ce vedeţi aici ajunge cadavru, ajunge la ceva despre care trebuie să se spună: Dacă natura exterioară o primeşte, atunci tocmai natura exterioară nu are capacitatea, nu are puterea de a face altceva cu ea, decât să o distrugă. În momentul în care omul a devenit cadavrul lumii fizice şi este predat elementelor într-o formă oarecare, atunci nu mai este vorba că forma umană este turnată în toată substanţialitatea pe care o puteţi privi, că ea ar putea menţine această structură umană.

Adunaţi toate forţele naturii, pe care le puteţi cuprinde într-o ştiinţă exterioară oarecare – toate aceste forţe ale naturii sunt în stare doar de a distruge omul, niciodată de a-l construi. Acea privire lipsită de prejudecăţi, care nu este luată din teorie, ci din experienţa vieţii, conduce la a spune: Noi privim de jur împrejurul nostru natura pe care o înţelegem (nu vrem să vorbim acum despre ceea ce nu este înţeles prin cunoaştere exterioară), noi privim natura în măsura în care ea este de înţeles. Da, noi ne simţim extraordinar de avansaţi ca omenire civilizată, pentru că am învăţat să cunoaştem aşa de multe legi ale naturii. Discuţia despre progres este pe deplin îndreptăţită. Dar realitatea este că toate aceste legi ale naturii, în felul lor de a acţiona, au numai posibilitatea de a distruge omul, niciodată de a-l plăsmui. Priceperea umană nu dă posibilitatea de a primi, prin privirea afară, în lume, altceva decât aceste legi ale naturii, distrugătoare pentru om.

Să privim acum în interiorul nostru. Noi vieţuim ceea ce numim viaţa noastră sufletească: gândirea noastră, care poate sta înaintea sufletului nostru, cu o claritate destul de mare; simţirea noastră, care stă înaintea sufletului nostru, deja mai puţin clar, şi voinţa noastră; aceasta se află înaintea sufletului, cu o deplină neclaritate. Căci, mai întâi, nici un om nu poate vorbi cu conştienţa obişnuită despre faptul că el are o înţelegere a felului cum o intenţie oarecare de a apuca un obiect acţionează în acest organism complicat, cu muşchi şi nervi, pentru a mişca în cele din urmă braţele şi picioarele. Ceea ce lucrează în organismul nostru, pornind de la gând şi până în momentul când vedem obiectul ridicat, este ascuns în întuneric deplin. Însă în noi se răsfrânge un impuls vag care ne spune: Eu vreau aceasta. Noi ne atribuim şi voinţa prin aceasta; şi spunem despre viaţa noastră sufletească, dacă privim în interiorul nostru: Aşadar, purtăm în noi o gândire, o simţire, o voinţă.

Însă acum apare celălalt aspect, care conduce, într-o anumită privinţă, iar la tragic. Noi vedem că viaţa sufletească a omului se scufundă în somn şi apare proaspătă de fiecare dată la trezire. Astfel încât, dacă vrem să folosim o comparaţie, putem spune foarte bine: Această viaţă sufletească este ca o flacără pe care o aprind şi apoi o sting. Însă noi vedem mai mult. Noi vedem că o dată cu anumite elemente din organismul nostru este distrusă şi această viaţă sufletească. În afară de aceasta, noi vedem viaţa sufletească dependentă de dezvoltarea corporală a organismului. În copilul mic, viaţa sufletească există ca în vis; ea devine treptat tot mai luminoasă. Dar această aprindere este în legătură cu dezvoltarea organismului corporal. Iar dacă omul ajunge bătrân, viaţa sufletească devine mai slabă. Viaţa sufletească este în legătură cu dezvoltarea şi cu decadenta organismului.

Noi vedem, aşadar, cum se aprinde şi cum se stinge aceasta.

Noi ştim, de asemenea, în mod sigur: Ceea ce deţinem noi drept viaţă sufletească are fără îndoială o viaţă proprie, o existenţă proprie, dar este dependentă în aspectele sale de organismul fizic...; aceasta nu este tot ceea ce putem spune despre viaţa sufletească. Viaţa sufletească are un caracter care, înainte de toate, trebuie să fie plin de însemnătate pentru viaţa omului, căci de acest caracter depinde, de fapt, întregul său omenesc, demnitatea sa umană. Acesta este caracterul moral.

Oricât am umbla prin natură, nu putem obţine de aici legi morale. Legile morale trebuie să fie vieţuite în întregime în interiorul sufletescului. Însă în interiorul sufletescului ele trebuie să poată fi şi urmărite. Trebuie să fie deci o dezbatere doar în interiorul sufletescului. Iar noi trebuie să considerăm ca un fel de ideal al moralei faptul că putem urma, ca oameni, şi principii morale care nu ne sunt impuse. Atâta timp cât trebuie să spunem: Ceea ce ne impun impulsurile, instinctele, pasiunile, emoţiile noastre determină acţiunile noastre nu ne aflăm încă în domeniul moral. Dar omul nu poate deveni o fiinţă abstractă, care ascultă numai de legi. Domeniul moral începe atunci când aceste emoţii, impulsuri, instincte, pasiuni, izbucniri temperamentale etc. încep să fie aduse sub autoritatea a ceea ce corespunde unei dezbateri a sufletescului pur cu legile morale înţelese într-un mod spiritual.

În momentul când ajungem cu adevărat conştienţi de demnitatea noastră umană, de faptul că nu putem fi o fiinţă care este mânată numai de necesitate, atunci ne înălţăm într-adevăr într-o lume care este cu totul alta decât lumea naturală.

Iar ceea ce este îngrijorător, ceea ce, de când există o evoluţie umană care întotdeauna l-a făcut pe om să năzuiască dincolo de viaţa vizibilă nemijlocită, îşi are cauza, oricât ar juca aici un anumit rol nişte momente subconştiente şi inconştiente, îşi are cauza în aceste legi, în faptul că noi ne privim pe de o parte ca fiinţă corporală, însă această fiinţă corporală o vedem ca aparţinând unei naturi care poate doar să o distrugă; pe de altă parte, ne aflăm înăuntru ca o fiinţă sufletească, însă această fiinţă sufletească se aprinde, se stinge şi este legată cu valoarea noastră cea mai de preţ, cu caracterul moral.

Faptul că oamenii ignoră, dăruindu-se unei teribile iluzii, ceea ce există în această opoziţie dintre privirea exteriorului şi experienţa interiorului poate fi atribuit numai unei profunde incorectitudini a civilizaţiei noastre. Dacă ne înţelegem, fără a fi stânjeniţi de acele fire pe care ni le impune educaţia noastră, prin faptul că această educaţie tinde către un ţel foarte precis, dacă ne înălţăm deasupra acestei constrângeri, atunci ajungem a ne spune: Tu, omule, porţi în tine viaţa ta sufletească, gândirea ta, simţirea ta, voinţa ta. Aceasta este în legătură cu lumea care trebuie să-ţi fie scumpă, înainte de toate, cu lumea morală, poate cu ceea ce este legată această lume morală, cu sursa religioasă a oricărei fiinţialităţi. Însă ceea ce tu deţii drept confruntare interioară unde este, în timp ce tu dormi?

Putem improviza în mod filosofic asupra acestor lucruri sau putem filosofa în mod fantastic. Căci putem spune: Omul are în eul său ceea ce se numeşte în conştienţa-eu obişnuită o bază sigură; aceasta începe a fi gândită astfel de la Sfântul Augustin, se continuă prin Cartesius şi câştigă o expresie întru câtva cochetă în bergsonianismul actual. Însă orice somn infirmă aceasta. Căci din momentul în care adormim şi până în momentul în care ne trezim pentru noi se scurge un timp. Dacă din starea de veghe privim înapoi spre acel timp, vedem că tocmai eul nu este acolo ca vieţuire interioară. Eul este stins. Iar ceea ce este stins acolo are legătură cu valoarea cea mai mare, cu caracterul moral din viaţa noastră.

Astfel încât trebuie să spunem: Cel despre care suntem convinşi într-un mod brutal că este aici, corpul nostru, el a rezultat, fără îndoială, din natură. Însă natura are numai puterea de a-l distruge, de a-l pulveriza. Ceea ce noi experimentăm, pe de altă parte, viaţa noastră sufletească proprie, aceasta ne scapă în timpul somnului; ea este dependentă de orice ascensiune sau declin al corporalităţii. De îndată ce ne înălţăm puţin deasupra situaţiei constrângătoare în care este transpus omul civilizaţiei actuale prin educaţia sa, recunoaştem că oricât de multe elemente subconştiente şi inconştiente ar juca în această privinţă un rol, orice năzuinţă religioasă, artistică, mai ales orice năzuinţă superioară a omului, depind de aceste legi prin întreaga evoluţie umană.

Desigur, multe milioane de oameni nu-şi lămuresc aceasta. Dar este necesar ca omul să-şi lămurească pe deplin ceea ce devine enigma vieţii pentru el? Dacă oamenii ar trebui să trăiască din ceea ce ei îşi lămuresc, ar muri curând. Partea cea mai mare a vieţii se scurge chiar în ceea ce urcă din adâncul neclar, subconştient, revărsându-se în dispoziţia generală a vieţii. Iar noi nu avem voie să spunem că percepe enigmele vieţii numai acela care le poate formula într-un mod intelectual clar, şi le prezintă cuiva pe tavă: prima enigmă a vieţii, a doua enigmă a vieţii etc. Pe aceşti oameni ne putem baza cel mai puţin. Să luăm un om oarecare. El are de spus una-alta, poate ceva foarte banal; însă el vorbeşte astfel încât, prin vorbirea sa, căutând să ajungă la ceva concret pentru viaţă, nu reuşeşte. El vrea ceva, dar în acelaşi timp nu vrea nimic. El nu ajunge la o decizie. Nu se simte bine cu ceea ce gândeşte el însuşi. Dar de unde vine aceasta? Din faptul că el nu are siguranţă, în adâncul subconştient al fiinţei sale, asupra temeliei fiinţei umane şi a demnităţii umane. El simte enigmele vieţii. Iar ceea ce simte el rezultă tocmai din opoziţia polară pe care am caracterizat-o.

Astfel încât, pe de o parte, nu ne putem opri la corporalitate, pe de altă parte, nu ne putem opri la spiritualitate, aşa cum le vieţuim; căci spiritualitatea ne devine mereu clară ca o aprindere şi o stingere, iar corporalitatea ne devine clară ca ceea ce provine din natură, ca ceea ce însă doar de natură poate fi distrusă.

Şi astfel se află omul aici. Pe de o parte, el vede în afară corpul său fizic. Corpul său fizic îi oferă mereu o enigmă. Pe de altă parte, priveşte la sufletesc-spiritualul său, şi acest sufletesc-spiritual constituie pentru el mereu o enigmă. Iar cea mai mare enigmă este următoarea: Dacă eu percep acum, într-adevăr, un impuls moral şi trebuie să-mi pun picioarele în mişcare pentru a face ceva în vederea realizării acestui impus moral, atunci eu ajung în situaţia de a-mi pune în mişcare corpul, din impulsul moral. Eu am un impuls moral, să zicem un impuls de bunăvoinţă. Mai întâi, el este vieţuit pur sufleteşte. Felul cum acest impuls de bunăvointă, care este vieţuit pur sufleteşte, năvăleşte în jos în corporalitate este de nepătruns pentru conştienţa obişnuită. Cum ajunge un impuls moral să pună în mişcare oasele prin intermediul muşchilor? Putem percepe o asemenea discuţie ca fiind teoretică. Se poate spune: Să lăsăm aceasta în seama filosofilor care vor cugeta şi asupra acestui lucru. În mod obişnuit, civilizaţia actuală lasă această întrebare pe seama gânditorilor şi apoi dispreţuieşte sau apreciază foarte puţin ceea ce spun aceştia. Aşadar, de aceasta devine bucuros numai capul uman, nu şi inima umană; inima umană resimte o nelinişte nervoasă şi nu ajunge la o oarecare bucurie a vieţii, siguranţă a vieţii, temelie a vieţii etc. Din modul de gândire pe care omenirea deja şi l-a însuşit în prima treime a secolului al XV-lea, care a obţinut rezultate aşa de grandioase asupra domeniilor din ştiinţele naturii exterioare, nu se ajunge nicidecum la faptul de a putea contribui cu ceva la pătrunderea în aceste două lucruri, în caracterul enigmatic al corpului omenesc, în caracterul enigmatic al experienţelor sufletului omenesc fizic. Şi tocmai din înţelegerea clară a acestor lucruri vine antroposofia şi spune: Desigur, gândirea, aşa cum a evoluat cândva în omenire, este lipsită de putere faţă de realitate; chiar dacă gândim oricât, noi nu putem interveni nemijlocit cu gândirea nici în cel mai mic eveniment al naturii exterioare. Însă numai cu gândirea noastră noi nu putem interveni nici în propriul nostru organism al voinţei. Trebuie să percepem temeinic doar o dată întreaga neputinţă a acestei gândiri, şi atunci vom primi impulsul de a depăşi această gândire.

Însă nu o putem depăşi prin idei fantastice, nici nu putem începe să reflectăm asupra lumii dintr-un oarecare alt loc decât din gândire. Această gândire este nepotrivită. Aici este vorba despre faptul că tocmai prin necesităţile vieţii ajungem de fapt să aflăm o cale de a ieşi din această gândire, prin care aceasta străpunge mai profund existenţa, realitatea. Iar o asemenea cale se oferă numai prin ceea ce dumneavoastră găsiţi descris, de exemplu, în cartea mea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare? ca meditaţie.

Noi vrem să aducem astăzi numai sub formă schematică aceasta înaintea sufletului, pentru a oferi schiţa unui edificiu antroposofic, într-un mod cu totul elementar. Vrem să începem iarăşi cu ceea ce am început acum douăzeci de ani. Putem spune că meditaţia constă în a vieţui gândirea în alt mod decât se vieţuieşte în mod obişnuit. Astăzi vieţuim gândirea astfel încât ne lăsăm stimulaţi din afară. Ne dăruim realităţii exterioare. Şi în timp ce vedem şi auzim şi apucăm etc. observăm cum, în vieţuire, preluarea impresiilor exterioare se continuă oarecum în gânduri. Ne comportăm în mod pasiv în gândurile noastre. Ne dăruim lumii şi gândurile ne vin. Prin această modalitate nu ajungem niciodată mai departe. Este vorba de faptul că începem să vieţuim gândirea. Noi facem aceasta prin aceea că luăm un gând simplu de controlat şi lăsăm acest gând să fie prezent în conştienţă, concentrăm întreaga conştienţă asupra sa.

Este complet indiferent ce înseamnă acest gând pentru lumea exterioară. Important este faptul de a ne concentra conştienţa numai asupra acestui gând, excluzând orice alte vieţuiri. Eu spun că trebuie să fie un gând uşor de controlat. Am fost întrebat o dată, de către un om foarte învăţat, cum se meditează. Eu i-am expus un gând extrem de simplu. I-am spus că nu are importanţă dacă gândul semnifică o realitate exterioară oarecare. El trebuia să gândească: Înţelepciune este în lumină. El trebuia să folosească întreaga sa putere sufletească pentru aceasta, pentru a gândi: Înţelepciune este în lumină. Dacă acest lucru este acum adevărat sau fals nu are nici o importanţă. Contează la fel de puţin dacă este un lucru de importanţă mondială sau un joc, când noi ne încordăm braţul pentru a-l pune mereu în mişcare. Noi ne fortificăm prin aceasta muşchii braţelor noastre. Noi ne fortificăm gândirea, în timp ce ne încordăm să exersăm mereu această activitate, indiferent ce semnificaţie are gândul. Noi ne încordăm sufleteşte mereu pentru a-l ţine prezent în conştienţă şi pentru a concentra toată viaţa sufletească asupra lui, după cum ne fortificăm forţa musculară a braţului nostru, dacă o concentrăm mereu asupra acelei activităţi. Însă noi trebuie să avem un gând uşor de controlat. Căci dacă nu-l avem suntem expuşi tuturor ranchiunelor posibile ale organizaţiei proprii. Nici nu se bănuieşte cât de mare este forţa sugestivă care provine din astfel de reminiscenţe ale vieţii. În momentul în care doar formulăm un gând mai complicat vin din toate părţile posibile forţe demonice care ne sugerează câte ceva în conştienţă. Putem fi siguri că trăim în meditaţie, cu luciditate deplină, cu aceeaşi luciditate cu care ne aflăm în viaţă în mod obişnuit, când suntem deplin conştienţi, dacă avem într-adevăr un gând uşor de controlat, în care nu se poate afla nimic altceva decât ceea ce vieţuim în gânduri.

Dacă pregătim astfel meditaţia, atunci toată lumea doreşte să spună: Tu eşti prizonierul unei autosugestii sau ceva asernănător – acesta este, fireşte, un lucru fără sens. Singurul lucru important este să reuşim să avem un gând uşor de controlat sau care să acţioneze cumva în noi printr-un impuls subconştient. Acum depinde, fireşte – eu am spus adesea aceasta –, ce fel de aptitudini are omul; la unul durează mai mult la altul mai puţin. Printr-o asemenea concentrare, omul ajunge să-şi întărească viaţa sufletească, în măsura în care este viaţă sufletească gânditoare, să şi-o fortifice în sine. Iar rezultatul devine după câtva timp acela că omul nu-şi vieţuieşte gândirea ca în conştienţa obişnuită. În conştienţa obişnuită, omul îşi vieţuieşte gândurile, astfel încât ele se află neputincioase. Ele nu sunt decât gânduri. Printr-o astfel de concentrare, omul ajunge să vieţuiască gândurile într-adevăr ca pe o fiinţă interioară, la fel cum el vieţuieşte încordarea muşchiului său, la fel cum vieţuieşte întinderea braţului pentru a apuca un obiect. Gândirea devine în el o realitate. El vieţuieşte, pe măsură ce se formează, tot mai mult un al doilea om în sine, despre care nu ştia nimic înainte.

Şi atunci începe pentru om momentul în care îşi spune: Da, eu sunt cel care se poate contempla mai întâi din afară, la fel cum se contemplă lucrurile naturii. Eu simt în interior, foarte întunecat, încordările muşchilor mei, însă nu ştiu, de fapt, cum ţâşnesc gândurile mele în aceste încordări ale muşchilor. Însă dacă omul îşi fortifică gândirea aşa cum am descris, atunci el simte oarecum că în fiinţa lui curge, se revarsă, pulsează gândirea fortificată. El simte în sine un al doilea om. Dar aceasta este mai întâi o desemnare abstractă. Esenţialul este că, în momentul în care omul simte în sine acest al doilea om, încep să-l intereseze lucrurile din afara pământescului, aşa cum l-au interesat înainte doar lucrurile pământeşti. În momentul în care simţiţi cum gândul devine viaţă interioară, când îl simţiţi curgând precum curenţii respiraţiei, dacă sunteţi atenţi la ei, în acel moment simţiţi ceva nou lângă întregul dumneavoastră omenesc. La început, de exemplu, dumneavoastră simţiţi: Eu stau pe picioarele mele. Acolo jos este solul. Solul mă ţine. Dacă el nu ar fi acolo şi Pământul nu mi-ar oferi solul, eu ar trebui să mă scufund în adânc. Eu stau pe ceva.

Apoi, după ce v-aţi fortificat gândirea în sine, după ce îl simţiţi pe cel de-al doilea om în sinea dumneavoastră, atunci vine momentul când vă interesaţi în mod deosebit de acest al doilea om, ceea ce vă înconjoară pământeşte nu vă mai interesează aşa mult ca înainte. Nu ca şi când omul ar deveni un visător, un fantast. Nu ajungi la aşa ceva, dacă avansezi într-un mod interior clar şi onest la astfel de trepte ale cunoaşterii. Poţi reveni foarte bine, cu toată experienţa de viaţă, în cadrul vieţii obişnuite. Nu devii un fantast care spune: Ah, eu am învăţat să cunosc lumea spirituală, cea pământească este de valoare inferioară, neesenţială, eu mă îndeletnicesc acum mai mult cu lumea spirituală. Urmând o adevărată cale spirituală nu devii aşa, ci înveţi să preţuieşti viaţa exterioară, când revii la ea. Iar momentele când omul iese din aceasta în modul descris, şi când interesul se fixează pe al doilea om pe care l-a descoperit în sine, acele momente nu pot fi păstrate oricum, timp îndelungat, căci ele sunt păstrate în onestitate interioară; pentru aceasta este necesară o forţă puternică, iar omul poate menţine această forţă, doar un anumit timp, care în general nu este foarte îndelungat.

Însă această îndreptare a interesului către cel de-al doilea om este legată de faptul că ambianţa spaţială a Pământului începe să devină pentru om tot atât de plină de însemnătate cât este în mod obişnuit ceea ce se află jos, pe Pământ. Se ştie că suprafaţa Pământului îl ţine pe om. Se ştie că Pământul dă omului, din diversele regnuri ale naturii, substanţele pe care trebuie să le mănânce, cu aceasta corpul menţinându-şi însufleţirea de care are nevoie, prin hrănire. Se ştie cum, pe această cale, omul are legătură cu natura pământească. Aşa cum omul trebuie să meargă în grădină pentru a-şi culege de acolo câteva căpăţâni de varză, pentru a le găti apoi, pentru a le mânca, aşa cum, aşadar, este de trebuinţă ceea ce se găseşte afară, în grădină, aşa cum aceasta are o legătură cu ceea ce există mai întâi, drept om fizic, tot astfel învaţă omul acum să cunoască ce este strălucirea Soarelui, ce este lumina Lunii, ce este sclipirea stelelor în jurul Pământului. Iar omul obţine, treptat, posibilitatea de a gândi asupra a ceea ce se află spaţial în jurul Pământului, aşa cum înainte a gândit referitor la corpul său fizic, cu privire la ambianţa sa fizică pământească.

Şi omul îşi spune: Ceea ce porţi tu aici în tine drept muşchi, drept oase, drept plămâni, drept ficat etc., aceasta are legătură cu căpăţâna de varză sau cu fazanul etc. care se găsesc acolo, afară, în lume. Ceea ce însă tu porţi acum în tine drept al doilea om, ceea ce ţi-ai conştientizat prin fortificarea gândirii tale, aceasta are legătură cu Soarele şi Luna, cu întreaga sclipire a stelelor, are legătură cu ambianţa spaţială a Pământului. Omul devine familiarizat, de fapt, mai familiarizat cu ambiaţa spaţială a Pământului decât era familiarizat ca om obişnuit cu ambianţa pământească, dacă el nu cumva este chiar igienist alimentar sau ceva asemănător. Omul obţine, într-adevăr, o a doua, înainte de toate, a doua lume spaţială. Omul învaţă să se evalueze ca locuitor al lumii stelare, tot aşa cum înainte s-a evaluat ca locuitor al Pământului. Mai înainte el nu s-a evaluat ca locuitor al lumii stelare, căci ştiinţa care nu merge până la fortificarea gândirii nu izbuteşte să aducă omului conştienţa că el, ca un al doilea om, are o asemenea legătură cu ambianţa spaţială a Pământului cum are ca om fizic cu Pământul fizic. Ştiinţa nu cunoaşte aceasta. Ea calculează, dar ceea ce dezvăluie calculul astrofizicii etc. oferă doar lucruri care pe om de fapt nu-l interesează, care satisfac cel mult setea sa de a cunoaşte. Căci, în definitiv, ce importanţă are pentru om ceea ce vieţuieşte el interior, dacă ştie cum îşi poate imagina – că de potrivit tot nu se potriveşte –, cum o poate face acum, că nebuloasa spirală din constelaţia „Câinele de vânăoare“ a luat naştere sau evoluează încă şi astăzi în formarea sa. Aceasta nu-l interesează pe om. Omul se raportează la lumea stelară, la fel cum s-ar raporta la lumea pământească o fiinţă oarecare fără corp, care ar veni de undeva şi ar zăbovi pe Pământ, care nu ar necesita asimilarea nici unui aliment etc., care nu ar avea nevoie nici de Pământ ca să locuiască pe el etc. Însă, în realitate, omul devine dintr-un simplu cetăţean al Pământului un cetăţean al Cosmosului, dacă îşi fortifică gândirea în acest fel.

Iar acum ia naştere un conţinut foarte precis al conştienţei. Ia fiinţă conţinutul de conştienţă; acesta poate fi caracterizat în următorul mod. Noi spunem: Faptul că cerealele, căpăţânile de varză există, aceasta este bine pentru noi, ele ne construiesc corpul fizic, dacă îmi este îngăduit să folosesc această expresie care nu este tocmai corectă, potrivit concepţiei generale triviale că ele ne construiesc corpul fizic. Şi eu constat o anumită legătură între ceea ce se află acolo afară în diversele regnuri ale naturii şi corpul meu fizic.

Dar, cu gândirea fortificată, eu încep să constat tot o astfel de relaţie între cel de-al doilea om care trăieşte în mine şi ceea ce ne înconjoară în spaţiul extrapământesc. În cele din urmă îmi spun: Dacă ies afară noaptea şi mă folosesc numai de ochii mei obişnuiţi, nu văd nimic. Dacă ies afară ziua, lumina Soarelui cea extrapământească îmi face vizibile toate lucrurile. La început eu nu ştiu nimic. Dacă mă limitez doar la Pământ, atunci ştiu: aici este o căpăţână de varză, acolo este un cristal de cuarţ. Eu le văd pe amândouă prin intermediul luminii solare, dar pe Pământ mă interesează numai deosebirea dintre căpăţâna de varză şi cristalul de cuarţ.

Acum încep să ştiu: eu însumi sunt făcut ca al doilea om, din ceea ce îmi face vizibile căpăţâna de varză şi cristalul de cuarţ. Acesta este un salt foarte important pe care îl face omul în conştienţa sa. Este o metamorfoză completă a conştienţei. Şi de aici înainte omul începe să-şi spună: Dacă stai pe Pământ, vezi fizicul care are legătură cu corpul tău fizic; dacă îţi fortifici gândirea, la fel cum înainte pentru tine fizicul Pământului era o lume care te interesa, tot aşa ajunge existenţa spaţială extapământească o lume care te interesează, şi anume pe tine şi pe omul pe care l-ai descoperit în tine, apoi, aşa cum îi atribui lumii fizice originea corpului tău fizic, vei atribui eterului cosmic prin ale cărui activităţi ajung vizibile lucrurile pământeşti o a doua existenţă. Iar tu vorbeşti acum din experienţa ta astfel, încât spui că ai corpul tău fizic şi că ai corpul tău eteric. Nu face, fireşte, conţinutul unei cunoaşteri dacă omul doar sistematizează şi gândeşte că el este constituit din diverse mădulare, ci reprezintă o adevărată înţelegere numai dacă cuprinzi întreaga metamorfoză a conştienţei, care ia naştere prin aceea că omul descoperă în sine într-adevăr un al doilea om.

Eu întind braţul meu fizic, iar mâna mea fizică cuprinde un obiect. Simt oarecum curentul care apucă aici. Prin această fortificare a gândului se simte cum acesta, mobil în sine, produce în om şi un fel de pipăire, un fel de pipăire care trăieşte acum, de asemenea; într-un organism, în organismul eteric, în organismul suprasenzorial delicat care se află şi el aici la fel ca organismul fizic, care nu are însă legătură cu pământescul, ci cu extrapământescul.

Acum vine momentul când eşti obligat să mai cobori o treaptă, întrucât mai întâi, printr-o astfel de gândire imaginativă, în modul cum am descris eu, se ajunge deja până la a simţi în sine această pipăire interioară a celui de-al doilea om, se ajunge, de asemenea, şi până la a vedea aceasta în legătură cu întinderile eterului cosmic, dar dumneavoastră nu trebuie să vă reprezentaţi sub aceste cuvinte decât cele despre care eu tocmai am vorbit, neluând de nicăieri un alt conţinut pentru aceasta. Însă pentru a trece mai departe eşti obligat acum să revii la conştienţa obişnuită.

Aşadar, vedeţi dumneavoastră, este necesar, dacă gândim la corpul fizic al omului în modul în care tocmai l-am descris acum, să ne întrebăm: Cum se situează de fapt acest corp fizic al omului faţă de ambianţă? El se situează, fără îndoială, într-o anumită relaţie cu ambianţa Pământului fizic, dar cum?

Dacă luăm în considerare cadavrul – el este şi o imagine exactă a omului fizic din timpul vieţii –, da, atunci vedem în contururi precise ficatul, splina, rinichiul, inima, plămânul, oasele, muşchii, fibrele nervilor. Acestea pot fi desenate, ele au contururi precise. Prin aceasta este asemănător solidelor, asemănător celor ce apar în forme fixe. Însă cu această conturare în organismul uman lucrurile se prezintă astfel. Nu există nimic mai amăgitor decât acele manuale care tratează astăzi despre anatomie sau fiziologie, căci oamenii ajung la convingerea: aici este un ficat, aceasta este inima etc., ei văd toate acestea în contururi precise şi îşi imaginează că aceste contururi sunt esenţiale. Omul îşi imaginează organismul său ca un conglomerat de lucruri solide. El nu este deloc aşa, cel mult 10% din organismul omului este constituit din lucruri solide, restul de 90% nu sunt solide, ci sunt lichide sau chiar gazoase. Omul este cel puţin 90% apă, când este viu, astfel încât se poate spune: Omul aparţine, potrivit corpului său fizic, Pământului solid, ceea ce în special gânditorii mai vechi au numit Pământ. Apoi începe ceea ce este lichid în om, iar în ştiinţa exterioară, de asemenea, nu se va ajunge la o concepţie justă despre om mai înainte de a se distinge omul solid în sine şi apoi omul lichid, această unduire şi mişcare interioară în care aceasta există într-adevăr ca într-o mică mare.

Însă Pământul are o influenţă propriu-zisă asupra omului numai cu privire la ceea ce este solid în el. Căci şi afară, în natură, dumneavoastră puteţi vedea cum acolo unde începe starea lichidă apare îndată o forţă de modelare care acţionează cu o foarte mare uniformitate.

Dacă luaţi în considerare tot lichidul Pământului nostru, apa lui, atunci aceasta este o picătură mare. Dacă apa se poate modela liber, atunci ea ajunge sub formă de picătură. Pretutindeni, starea lichidă ajunge sub formă de picătură.

Ceea ce este pământ, solid, noi zicem astăzi că apare în forme precise care se pot recunoaşte ca forme aparte. Starea lichidă are întotdeauna năzuinia de a ajunge sub formă de picătură, de a lua formă de sferă.

Cum vine asta? Dacă dumneavoastră studiaţi picătura, fie că e mică, fie că e mare ca Pământul, veţi putea spune că ea este imaginea întregului Univers. Această afirmaţie este desigur falsă conform concepţiilor actuale obişnuite, însă este corectă conform punctului de vedere (vom vedea în viitor cum este justificat acest punct de vedere) că Universul ne apare ca o sferă goală în care privim.

Orice picătură, fie că este mică sau mare, ne apare ca o reflectare a însuşi Universului. Dacă dumneavoastră luaţi în considerare picătura de ploaie sau dacă luaţi în considerare toate apele Pământului, atunci vedeţi la suprafaţă o imagine a Universului. De îndată ce se intră în starea lichidă nu se mai poate explica această stare prin intermediul forţelor pământeşti. Dacă veţi face eforturi nesfârşite sau veţi vrea să explicaţi cu conştienţa forma sferică a apelor Pământului, din forţele pământeşti însele, atunci veţi afla cât de zadarnice sunt aceste eforturi. Prin forţa de atracţie pământească etc. nu se explică forma sferică a apelor Pământului. Forma sferică a apelor Pământului nu se explică prin forţa de atracţie, ci prin apăsare din afară. Ajungem până la a înţelege, şi în natura exterioară, că pentru explicarea stării lichide trebuie să ieşim din sfera pământescului. Şi, prin aceasta, ajungem la înţelegerea felului cum se prezintă situaţia în cazul omului.

Atâta timp cât rămâneţi la ceea ce este solid în om, puteţi rămâne la pământesc dacă vreţi să înţelegeţi forma sa. În momentul când vă apropiaţi de ceea ce este lichid în el, aveţi nevoie de cel de-al doilea om activ, la care ajungeţi prin gândirea fortificată.

Acum revenim la pământesc. Noi aflăm solidul în om. Explicăm aceasta cu gândurile noastre obişnuite. Nu putem înţelege, potrivit formei sale, ceea ce este lichid în om dacă nu gândim activ în el pe acest al doilea om, pe care îl simţim, în gândirea fortificată din noi înşine, drept corpul eteric al omului.

Atunci putem spune: Omul fizic acţionează în solid, omul eteric acţionează în lichid. Omul eteric este prin aceasta încă ceva independent, fireşte; însă, pentru a acţiona, mediul său este lichidul.

Iar acum să mergem mai departe. Gândiţi-vă că am ajuns, într-adevăr, atât de departe încât vieţuim interior această gândire fortificată, deci vieţuim omul eteric, acest al doilea om; aceasta presupune că noi dezvoltăm o impulsivitate interioară puternică.

Dumneavoastră ştiţi, desigur, că dacă faci un mic efort poţi să-ţi permiţi nu numai să-ţi impulsionezi gândirea, ci chiar să-ţi interzici gândurile. Poţi înceta de a gândi. De aceasta se îngrijeşte organizarea fizică. Dacă omul este obosit şi adoarme, el încetează să gândească. Acum, este mai greu să stingă din nou în mod voit ceea ce a transpus omul în sine, cu tot efortul, această gândire fortificată, rezultatul meditaiiei. Un gând neputincios, obişnuit, este relativ uşor de stins. Omul rămâne ataşat şi mai mult, în mod interior-sufletesc, de ceea ce a dezvoltat acolo în sine printr-o gândire fortificată. El trebuie să poată dobândi o forţă mai mare, pentru a putea din nou elimina aceasta. Atunci însă, intervine ceva deosebit.

Dacă deţineţi gândirea obişnuită, da, aceasta este stimulată de ambianţă sau de amintirile despre ambianţă. Dacă parcurgeţi un drum oarecare de gândire, atunci mai există şi lumea. Dacă adormiţi, atunci ea este de asemenea încă aici. Însă dumneavoastră tocmai v-aţi înălţat din această lume a vizibilităţii în gândirea fortificată. V-aţi pus în legătură cu ambianţa spaţială extrapământească. Dumneavoastră vă priviţi acum în relaţie cu stelele, la fel cum mai înainte v-aţi privit în relaţie cu regnurile naturii din jur. V-aţi pus în relaţie cu toate acestea. Acum puteţi reprima toate acestea. Dar, în timp ce le reprimaţi nici lumea exterioară nu este aici, întrucât dumneavoastră tocmai v-aţi îndreptat interesul spre această conştienţă fortificată. Atunci, lumea exterioară nu este aici. Dumneavoastră ajungeţi la ceea ce se poate numi conştienţă vidă. Conştienţa obişnuită cunoaşte vidul conştienţei doar în somn; atunci, însă, este inconştienţă.

Aceasta este ce a atins omul acum: a rămâne pe deplin conştient, a nu avea nici o impresie senzorială exterioară, şi, cu toate acestea, a nu adormi, doar a veghea. Dar omul nu rămâne doar treaz. Acum, dacă el opune conştienţa goală indefinitului, nedefinitului în general, pătrunde înăuntru, în lumea spirituală propriu-zisă. El spune: Aceasta vine aici. În timp ce mai înainte a privit numai în afară, în ambianţa fizică extrapământească care este de fapt ambianţa eterică, în timp ce omul a privit spaţialul, acum pătrunde înăuntru, ca din depărtări nedefinite, prin Cosmos, din toate părţile, ceva nou, spiritualul popriu-zis. Spiritualul vine înăuntru de la capătul lumii, abia după ce omul a parcurs acest drum, pe care l-am descris.

desen
tabla 5
[măreşte imaginea]
 Tabla 5

Iar acum se adaugă la metamorfoza de mai înainte a conştienţei o a treia metamorfoză. Acum omul îşi spune: Tu porţi corpul tău fizic şi corpul tău eteric pe care l-ai cuprins în gândirea fortificată, şi porţi încă ceva – eu vorbesc despre lumea aparenţei, noi vom vedea în zilele următoare în ce măsură este îndreptățit. În timp ce se spune despre eteric: el vine din această lume a spaţialului (albastru), însă ceea ce este mai departe acolo afară vine înăuntru din nedefinit, omul pierde conştienta că aceasta vine din spaţial) ce te pătrunde ca un al treilea om. Acesta se apropie prin eterul Cosmosului, îl pătrunde pe om ca un al treilea om. Iar omul începe să vorbească din experienţă, pe drept cuvânt, despre aceasta: a existat primul om, omul fizic; al doilea om, omul eteric; al treilea om, omul astral (nu vă poticniţi de cuvinte, ştiţi că nu trebuie s-o faceţi). Omul poartă în sine omul astral, al treilea om. Acesta vine din spiritual, nu numai din eteric. Omul poate vorbi despre corpul astral, despre omul astral.

Şi acum să continuăm. Eu vreau numai să amintesc aceasta în încheiere, pentru a continua mâine. Acum omul îşi zice: Eu inspir, eu îmi folosesc respitaţia la organizarea mea internă, eu expir – este adevărat că ceea ce îşi reprezintă lumea ca un amestec, un amestec de oxigen şi azot, vine şi pleacă?

Vedeţi dumneavoastră, ceea ce aici vine şi pleacă este alcătuit, conform concepţiilor civilizaţiei actuale, din oxigen şi azot fizic şi alte câteva componente. Însă cel care, pe baza conştienţei vide, ajunge să vieţuiască această apropiere a spiritualului prin intermediul eterului, acela vieţuieşte, în inspiraţie, ceea ce nu este creat numai din eter, ci şi din ceva din afara eterului, din spiritual. Iar omul se deprinde să recunoască treptat, în procesul respiraţiei, o influenţă spirituală. El învaţă să recunoască, să spună: Tu ai un corp fizic. Acesta intervine în solid; acesta este mediul său. Tu ai corpul tău eteric. Acesta intervine în lichid. Prin faptul că tu eşti un om care nu este doar omul solid, omul lichid, ci porţi în tine şi omul din aer, ceea ce este gazos, poate interveni cel de-al treilea, omul astral. Prin această substanţialitate de pe Pământ, prin gazos, intervine omul astral.

Niciodată nu se înţelege cu gândirea obişnuită ceea ce este organizarea lichidă în om, care are în sine o viaţă regulată, însă o viaţă neîncetat variabilă, neîncetat fluctuantă; ceea ce este omul lichid este înţeles numai cu gândirea fortificată; cu gândirea obişnuită înţelegem omul conturat. Şi pentru că anatomia şi fiziologia noastră ţin seama doar de omul obişnuit, atunci ele înseamnă zece procente din om. Dar ceea ce este omul ca om lichid este într-o mişcare neîncetată, nu indică niciodată un contur stabil. Aici este aşa, acolo altfel, aici este lung, acolo scurt. Ceea ce este în mişcare neîncetată nu cuprindeţi cu noţiuni conturate, calculate, cuprindeţi cu noţiuni care sunt mobile în sine, sunt imagini. Omul eteric din omul lichid îl cuprindeţi în imagini. Iar pe cel de-al treilea om, omul astral, care acţionează în omul gazos, pe el îl înţelegeţi doar dacă îl cuprindeţi nu numai în imagini, ci dacă îl cuprindeţi şi într-un alt mod. Dacă avansaţi în meditaţia dumneavoastră, mereu mai departe – iar eu descriu prin aceasta procesul de meditaţie occidental –, atunci observaţi, dintr-un anumit punct al exerciţiului dumneavoastră, că respiraţia devine ceva perceptibil muzical. Vă trăiţi respiraţia ca muzică interioară. Dumneavoastră vă vieţuiţi ca întreţesuţi şi străbătuţi de muzică interioară. Pe cel de-al treilea om, care fizic este omul de aer, spiritual este omul astral, îl vieţuieţi drept muzicalitate interioară. Dumneavoastră cuprindeţi aici respiraţia.

Gânditorul oriental a făcut aceasta direct, în timp ce s-a concentrat asupra respiraţiei, şi-a făcut respiraţia neregulată pentru a observa modul în care aceasta trăieşte şi urzeşte în om. Astfel el s-a antrenat pentru a ajunge direct la cuprinderea celui de-al treilea om.

În acest fel ajungem la ceea ce este acest al treilea om şi putem spune: Printr-o aprofundare a înţelegerii, printr-o fortificare a înţelegerii, ajungem până la a distinge la om mai întâi corpul fizic care trăieşte în forme solide pe Pământ şi se află de asemenea în legătură cu regnurile pământeşti, apoi omul lichid, în care trăieşte însă întotdeauna un eteric mobil care poate fi priceput doar în imagini, însă în imagini care sunt mobile, plastică mobilă; de asemenea, pe cel de-al treilea om, cel astral, care-şi are imaginea sa fizică în tot ceea ce face curentul de inspirare. Acest curent intră, cuprinde organizarea internă, se răspândeşte, lucrează, se transformă, se revarsă din nou afară. Este o dezvoltare minunată care nu se poate desena. Cel mult simbolic, dar în realitate nu. La fel de puţin puteţi dumneavoastră schiţa aceasta cum puteţi desena sunetele unei viori. În mod simbolic puteţi, dar trebuie să îndreptaţi spre aceasta auzul muzical pentru ca să ascultaţi interior. Nu ascultarea sonoră exterioară, ci ascultarea muzicală interioară trebuie s-o dirijaţi. Trebuie să auziţi interior urzirea respiraţiei. Trebuie să auziţi interior corpul astral al omului. Acesta este cel de-al treilea om. Este acel om pe care noi îl înţelegem dacă avansăm la conştienţa vidă şi această conştienţă vidă o lăsăm să se umple cu ceea ce ne este inspirat.

Aşadar, limbajul este într-adevăr mai inteligent decât sunt oamenii, întrucât limbajul vine din lumi vechi. Faptul că omul a numit cândva respiraţia inspiraţie are temeiul său adânc, aşa cum, în general, cuvintele limbii noastre spun mult mai mult decât simţim astăzi când vorbim despre conştienţa noastră abstractă.

Acestea sunt lucrurile care ne-au putut conduce mai întâi la cele trei mădulare ale naturii umane, la corpul fizic, la corpul eteric, la corpul astral, care se manifestă prin omul de aer, omul lichid, omul solid, care îşi au contraimaginile lor fizice în formaţiunile omului solid, în configuraţiile schimbătoare ale omului lichid, în ceea ce străbate omul ca o muzică interioară ce poate fi vieţuită în simţire. Cea mai frumoasă imagine a acestei muzici interioare este sistemul nervos. Acesta este construit mai întâi din corpul astral. din muzica interioară. De unde sistemul nervos prezintă această formă deosebită: măduva spinării, la care se articulează diversele fibre. Toate acestea oferă împreună o structură muzicală minunată, care acţionează neîncetat în om, acţionează în sus, spre cap.

O înţelepciune străveche ce era încă vie în lumea elenă simţea în interiorul omului acest instrument minunat care există aici, căci prin măduva spinării pătrunde în sus aerul inspirat. Aerul pe care-l inspirăm intră în canalul măduvei spinării, se ridică spre creier. Această muzică este realizată efectiv, numai că rămâne necunoscută omului. El găseşte doar ceea ce se ridică sus, în conştienţă. Acolo este lira lui Apolo, acest instrument muzical interior pe care l-a recunoscut înţelepciunea instinctivă din om. Eu am atras atenţia mai înainte asupra acestor lucruri, însă am vrut să fac acum un rezumat despre ceea ce a fost dezvoltat în decursul a douăzeci şi unu de ani în interiorul Societăţii noastre.

Mâine voi trece mai departe, la cel de al patrulea mădular al naturii umane, al organizaţiei Eului propriu-zis, pentru a arăta apoi cum se leagă aceste diferite mădulare ale naturii umane cu viaţa omului pe Pământ şi cu aşa-numita viaţă veşnică supra sau extraterestră.