Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

ANTROPOSOFIE

GA 234

CONFERINŢA a IX-a

CAPACITATEA OMULUI DE A-ŞI AMINTI

Dornach, 10 februarie 1924

Dumneavoastră aţi văzut ieri, şi probabil şi din conferinţele precedente, ce privelişti semnificative se oferă asupra întregii existenţe umane şi a legăturii sale cu lumea, dacă se focalizează capacitatea de a-şi aminti a omului. Să privim acum capacitatea de a-şi aminti a omului, aşa cum ne poate apărea aceasta în diversele perioade din viaţa umană; mai întâi aşezăm capacitatea de a-şi aminti în faţa conştienţei obişnuite pe care o are omul între naştere şi moarte.

Omul transformă cele prin care trece el în viaţa sa, cele prin care trece el cu toată gândirea, simţirea, voinţa sa, de asemenea cu desfăşurarea forţelor sale fizice, le transformă în amintiri, şi revine din când în când, în viaţa sa sufletească, asupra imginilor-amintire ale situaţiilor prin care a trecut. Dacă însă comparaţi, în aspectul lor fantomatic, aceste imagini-amintire ivite brusc sau dorite în simpla lor existenţă-gând şi existenţă-reprezentare, cu vigoarea vieţuirilor la care ele se raportează, veţi spune: Amintirile sunt doar imagini. Dar ele sunt imagini a ceea ce noi reţinem în eul nostru din vieţuirile avute în lumea exterioară. Noi ne purtăm amintirile drept comoara prelucrată din vieţuirile noastre. Iar dacă, în cazuri morbide – eu am vorbit şi despre acestea –, ne pierdem aceste amintiri, aceasta înseamnă o formare defectuoasă a însuşi eului nostru. Noi simţim că fiinţa noastră cea mai interioară, eul nostru, s-a deteriorat, dacă în cazuri patologice eul trebuie să elimine câte ceva din comoara de amntiri care face din viaţa noastră un întreg. S-ar putea indica, de asemenea, stările îngrozitoare care intervin uneori în cazul congestiei cerebrale, când anumite părţi ale vieţii, ale vieţii scurse, sunt şterse din amintire.

Iar dacă privim în urmă, la existenţa scursă de la ultima noastră naştere, trebuie să simţim şi să percepem coerenţa amintirilor, pentru a ne putea contempla în mod corect drept om sufletesc.

Acestea sunt câteva trăsături care arată ce înseamnă capacitatea de a-şi aminti din timpul vieţii pământeşti fizice. Această capacitate este însă mult mai mult. Ce ar fi pentru noi lumea exterioară, cu impresiile ei care se împrospătează mereu, cu tot ceea ce ea oferă, ce ar fi ea pentru noi, dacă nu am fi în stare să legăm de amintiri ceea ce privim, ca noi impresii! Şi nu în cele din urmă, se poate spune: Da, orice învăţare constă, în final, în aceea că noul care se apropie de om se leagă de ceea ce el poartă deja în amintirile sale. O mare parte a metodicii şcolare se bazează pe faptul că noi găsim, în cel mai raţional mod, cum noul pe care îl avem de prezentat copiilor îl putem lega de ceea ce putem scoate din comoara amintirilor lor.

Pe scurt, pretutindeni unde esenţialul constă în a aduce lumea exterioară aproape de sufletesc, de a mobiliza sufletescul însuşi, pentru a resimţi şi a trăi interior existenţa proprie, se apelează în cele din urmă la amintire. Astfel încât trebuie să spunem că amintirea reprezintă cea mai importantă, de departe cea mai cuprinzătoare, parte a vieţii interioare a omului, în timpul existenţei sale pământeşti.

Acum însă să contemplăm această amintire şi dintr-un alt punct de vedere. Se ştie că această amintire, suma amintirilor pe care o purtăm în noi, este doar o parte a ceea ce primim în noi. În decursul vieţii uităm câte ceva, dar există momente în viaţă, uneori chiar momente bolnăvicioase ale vieţii, în care lucruri de mult uitate revin la suprafaţă. Iar acestea sunt în special momentele în care omul se apropie de moarte, când ies la suprafaţă tot felul de lucruri care erau foarte departe de amintirea sa conştientă. Oamenii bătrâni, muribunzi, îşi amintesc brusc de lucruri care erau dispărute demult din amintirea lor conştientă, şi dacă se studiază efectiv, în mod intim, visul care se referă de asemenea la amintire, se află negreşit că în vis apar lucruri pe care le-a vieţuit omul, în mod sigur, pe lângă care însă el a trecut neatent, pe care nu le-a luat în considerare, şi totuşi ele există în viaţa sufletească şi se ivesc tocmai atunci când nu acţionează obstacolele organismului fizic şi ale celui eteric, când corpul astral şi eul sunt singure în somn. Aceste lucruri intră în mod obişnuit în atenţie. Iar omul nu-şi dă seama că tocmai amintirea conştientă este doar o parte a ceea ce primim în noi, şi că noi, de fapt, primim multe în viaţă în aceeaşi formă, în subconştient, şi apoi le prelucrăm interior.

Aşadar, cât timp trăim în existenţa pământească considerăm că ceea ce se poate ivi din adâncul sufletului în forma gândurilor-amintire este partea esenţială a amintirii. Gândurile rezultă în marginea celor vieţuite, ele pleacă iarăşi; noi le căutăm. Considerăm aceasta ca fiind esenţa amintirii.

Dar când trecem prin poarta morţii existenţei pământeşti îi urmează zile în care apar ca într-o perspectivă largă imaginile vieţii pământeşti scurse. Ele se află aici în acelaşi timp. Ceea ce s-a petrecut cu mulţi ani în urmă se află aici în acelaşi timp cu ceea ce s-a petrecut în urmă cu câteva zile. Aşa cum spaţialul înseamnă existenţa lucrurilor unul lângă altul şi are doar perspectivă spaţială, tot aşa se prezintă acum temporalul vieţuirilor noastre una lângă alta şi are perspectivă temporală interioară; dar ele se află în acelaşi timp aici. În timpul scurt în care se află aici ele devin tot mai fantomatice, tot mai slabe. În timp ce privim în noi, în viaţa pământească fizică, simţim: Aici avem imaginile vieţuirii ca imagini-amintire înfăşurate în noi..., aceste imagini devin acum mai mari, mai întinse. Noi simţim cum imaginile amintirilor noastre sunt preluate de Cosmos. Ceea ce după moarte reprezintă o delimitare oarecum îngustă în acest tablou-amintire devine tot mai mare, dar cu aceasta tot mai fantomatic, până când îl aflăm extins ca un Univers, dar ajuns fără putere, astfel încât abia mai putem bănui ceea ce până atunci am văzut clar. Noi doar îl bănuim. Apoi el se pierde în depărtări. El nu mai este aici.

Aceasta este a doua formă pe care o îmbracă amintirea, oarecum a doua metamorfoză care are loc imediat în zilele de după moarte. Aceasta este acea perioadă despre care putem spune că amintirile noastre pleacă zburând în Univers. Tot ceea ce am legat atât de strâns cu existenţa noastră dintre naştere şi moarte, ca şi cu amintirea, acesta se îndepărtează, devine mai mare, devine tot mai fantomatic, se pierde în final în depărtările Universului.

Este ca şi când am vedea dispărând în depărtările Universului acel eu pe care l-am desemnat drept eul nostru din timpul vieţii pământeşti. Iar finalul celor câteva zile în care noi vieţuim acestea este acela că trebuie să spunem, faţă de amintirile care pleacă de la noi: Noi înşine suntem risipiţi, dilataţi în Univers, atât de departe dilataţi în Univers, încât vieţuim momentul în care de fapt ne-am aflat în fiinţa în care ne-am simţit între naştere şi moarte ca luaţi de depărtările Universului.

După ce am trecut prin această ameţeală suprasenzorială, prin acest leşin suprasenzorial care ne-a luat conştienţa interioară a existenţei pământeşti în totalul reprezentărilor-amintire, ne regăsim în a treia perioadă a amintirii. Iar această a treia perioadă a amintirii ne învaţă: Da, ceea ce noi am desemnat drept sinea noastră cu ajutorul amintirilor, în timpul existenţei pământeşti, s-a risipit în depărtările Universului, şi-a dovedit deşertăciunea în faţa noastră şi pentru noi. Iar dacă am fi doar ceea ce ar putea fi păstrat în amintirile noastre dintre naştere şi moarte, am fi un nimic după câteva zile de la moartea noastră.

Aici ne afundăm în cu totul altceva. Aici conştientizăm că nu ne putem păstra amintirile. Ceea ce există în noi ca amintiri nu putem păstra. Cosmosul ni le ia după moarte.

Dar dincolo de toate amintirile pe care le-am păstrat în timpul vieţii pământeşti se află ceva obiectiv. Contrapartea spirituală despre care v-am vorbit ieri este înscrisă în Cosmos. Iar noi ne adâncim acum în această contraparte spirituală a amintirilor noastre. În timp ce am parcurs vieţuirile de la naşterea noastră până la moarte am vieţuit cu acest om, cu acea plantă, cu acel izvor, cu toate cele de care ne-am apropiat în timpul vieţii. Nimic din ce am vieţuit noi nu rămâne neînscris în contrapartea spirituală din realitatea spirituală în care ne aflăm de asemenea mereu, în afara realităţii fizice. Fiecare strângere de mână pe care am avut-o cu un om oarecare are contrapartea sa spirituală. Aceasta este înscrisă în lumea spirituală. Aceasta este aici. Doar în timp ce privim asupra vieţii noastre, în primele zile de după moarte, avem în faţă imaginile acestei vieţi. Ele acoperă oarecum ceea ce este înscris în Cosmosul însuşi prin faptele noaste, prin gândurile noastre, prin sentimentele noastre.

tabla 11 Tabla 12
[mărește imaginea]

În momentul în care intrăm prin poarta morţii suntem în această cealaltă viaţă, suntem plini de ceea ce ni se înfăţişează în acel tablou de viaţă care conţine imagini ce ajung în perspectivă până în timpul naşterii şi chiar dincolo de acesta. (Tabla 12 : „Geb.” - naștere, „Tod” - moarte.)  Dar ce se plasează aici drept imagini dispare în afară, în depărtările Universului. Apoi devin vizibile contraimaginile spirituale ale tuturor faptelor prin care am trecut până în momentul naşterii. Tot ceea ce am parcurs devine vizibil drept contraimagini spirituale, dar astfel încât noi avem acum nemijlocit impulsul de a reface efectiv drumul, de a trece încă o dată prin toate aceste vieţuiri. Omul ştie, în mod normal, când merge de la Dornach la Basel, că poate merge, de asemenea, de la Basel la Dornach, pentru că el are aici, în lumea fizică, o reprezentare spaţială corespunzătoare. Omul nu ştie însă în conştienţa obişnuită că, dacă el merge de la naştere spre moarte, poate merge, de asemenea, de la moarte spre naştere. Exact în acelaşi fel în care, dacă se merge în lumea fizică de la Dornach spre Basel se poate merge înapoi de la Basel spre Dornach, tot aşa cum se merge în timpul vieţii pământeşti fizice de la naştere până la moarte, acum se poate merge de la moarte până la naştere.

Şi aceasta face omul în lumea spirituală, în timp ce parcurge contraimaginile spirituale ale tuturor vieţuirilor prin care a trecut în timpul vieţii pământeşti. Omul a avut o vieţuire în legătură cu ceva dintr-un regn al naturii exterioare omului, să spunem că a avut o vieţuire cu un copac. El a contemplat acest copac, sau, ca tăietor de copaci, l-a doborât. Aceasta are o contraimagine spirituală. Înainte de toate, există o semnificaţie pentru întregul Univers, pentru lumea spirituală, dacă omul doar a contemplat un copac, dacă el a tăiat un copac, dacă a făcut altceva cu acel copac; ceea ce poate vieţui omul în legătură cu copacul fizic s-a întâmplat în viaţa pământească fizică; ceea ce are această vieţuire drept contraimagine spirituală vieţuieşte omul acum, mergând înapoi de la moarte până la naştere.

Dacă am avut o vieţuire cu un alt om, să spunem că i-am provocat o durere, există deja o contraimagine spirituală în lumea fizică, numai că nu este vieţuirea noastră, este durerea pe care o vieţuieşte celălalt. Pentru noi motivul acestei dureri poate că ne-a dat chiar un sentiment plăcut, prin faptul că i-am provocat un rău. Răzbunare sau altceva, aceasta ne-a satisfăcut. În timp ce noi parcurgem acum drumul vieţii înapoi nu trăim vieţuirea noastră, ci vieţuirea lui, ceea ce a vieţuit el prin fapta noastră. Aceasta aparţine de asemenea contraimaginii spirituale şi este înscrisă în lumea spirituală. Pe scurt, omul vieţuieşte în mod spiritual încă o dată vieţuirile sale, parcurgând drumul înapoi de la moarte la naştere.

Această vieţuire este legată – aşa cum am spus ieri – de faptul că noi simţim că la ea participă fiinţe supranaturale. În timp ce noi răzbatem prin aceste contraimagini spirituale ale vieţuirilor noastre, lucrurile se prezintă ca şi când de sus în jos picură neîncetat simpatiile şi antipatiile fiinţelor spirituale, care au simpatii şi antipatii tocmai faţă de faptele noastre, faţă de gândurile noastre în cursul parcurgerii vieţii în sens invers. Iar noi simţim, în această viaţă parcursă invers, pentru fiecare detaliu pe care l-am înfăptuit în afară, fie în gânduri, fie în sentimente, fie în impulsuri de voinţă, fie în fapte, noi simţim pentru fiecare detaliu cât este de valoros acesta în principal pentru existenţa orientată din spiritual. Noi vieţuim în durere amară nocivitatea fiecărei fapte pe care am săvârşit-o. Vieţuim în sete arzătoare pasiunile pe care le-am avut în sufletul nostru. Noi vieţuim în sete arzătoare aceste pasiuni până când am vieţuit suficient tocmai lipsa de valoare a faptului de a avea pasiuni pentru lumea spirituală şi am depăşit această stare de a avea pasiuni, aşa cum depinde ea de personalitatea fizică a Pământului.

În timp ce este contemplată aceasta, se poate evidenţia foarte puternic care este de fapt limita dintre sufletesc şi fizic. Omul va considera cu uşurinţă că foamea sau setea sunt ceva fizic. Desigur, fiindcă setea sau foamea determină anumite transformări fizice în organism. Dar vă rog, dragii mei prieteni, imaginaţi-vă numai o dată că aceleaşi transformări fizice care există într-un organism fizic uman, când îi este sete, ar fi într-un corp oarecare, ce nu este însufleţit. Aceleaşi transformări pot exista, în acest caz, dar corpului neînsufleţit nu-i va fi sete. Dumneavoastră puteţi cerceta, în calitate de chimist, ce transformări se produc în dumneavoastră când vă este sete. Dacă au loc aceleaşi transformări, oarecum cu aceleaşi substanţe şi cu aceleaşi legături de forţe, într-un corp care nu este însufleţit cum este omul, lui nu-i este sete. Setea nu este ceva care prin transformările corpului fizic trăieşte în corpul fizic, setea este ceva ce trăieşte în sufletesc, în astral. Tot aşa şi foamea. Iar dacă cineva are în sufletul său o mare plăcere pentru ceva şi aceasta îi este satisfăcută în viaţa fizică prin angrenaje fizice, atunci este ca şi când lui îi este sete aici, în viaţa fizică. Sufletescul simte setea, o sete arzătoare după acele lucruri pe care omul s-a obişnuit să le satisfacă prin angrenaje fizice. Căci omul nu poate realiza angrenaje fizice dacă şi-a părăsit corpul fizic. O mare parte a vieţii de după moarte, în tipul acestui mers în sens invers, decurge în sensul că omul trebuie să se obişnuiască în primul rând să trăiască în spiritual-sufletescul său, nu în corpul său fizic. Lui îi este neîncetat sete arzătoare pentru ceea ce se poate satisface numai prin corpul fizic. Exact aşa cum copilul trebuie să se obişnuiască să-şi întrebuinţeze organele sale, cum trebuie să înveţe să vorbească, tot aşa trebuie să se obişnuiască acest om în viaţa dintre moarte şi o nouă naştere fără corpul său fizic drept temelia vieţuirilor sale sufleteşti. Omul trebuie să se dezvolte în lumea spirituală.

Există descrieri ale acestei vieţuiri – aşa cum eu am spus ieri, în a treia parte a timpului cât a durat viaţa fizică –, există descrieri care înfăţişează această vieţuire de-a dreptul ca pe un infern. Şi când citiţi descrieri despre această viaţă, aşa cum sunt date, de exemplu, în literatura Societăţii teosofice, care acolo, conform datinii orientale, este numită Kamaloka, dacă citiţi asemenea descrieri, atunci vi se va face în mod sigur pielea ca de găină. În realitate, nu aşa se prezintă lucrurile. Dacă le vom compara în mod nemijlocit cu viaţa pământească, ele pot să apară aşa, deoarece sunt ceva complet neobişnuit, pentru că omul trebuie să se găsească tocmai în contraimaginile spirituale şi în contravalorile a ceea ce el a parcurs pe Pământ, astfel încât faţă de tot ceea ce a parcurs omul pe Pământ drept viaţă de plăceri, acolo este sărăcie, este sărăcie amară, şi de fapt este satisfăcător doar ceea ce omul a trăit pe Pământ drept nesatisfăcător sau drept dureros, drept chinuitor. În multe privinţe, în raport cu viaţa pământească, ceea ce este parcurs aici are ceva înfiorător; dar aceasta nu se poate compara cu viaţa pământească, pentru că nu se vieţuieşte în viaţa pământească, ci după viaţa pământească, şi pentru că omul nu judecă după viaţa terestră, cu noţiuni pământeşti.

Dacă, prin faptul că aţi provocat dureri unui alt om, vieţuiţi durerile acestuia, dumneavoastră vă spuneţi – eu trebuie să mă exprim în felul acesta – în această vieţuire de după moarte: Dacă nu aş vieţui această durere, aş rămâne un suflet omenesc imperfect, căci aceasta ar îndepărta de mine ceva ce am făcut ca pe o pagubă în Univers. Eu devin un om complet doar dacă vieţuiesc compensarea.

Potrivit stării sufleteşti interioare, omul poate răzbate greu până la judecata post-mortem, la judecata de după moarte, de fapt, este un lucru bun să simtă o durere pentru provocarea unei dureri altcuiva. Poate fi greu să răzbată până la această judecată, dar există o anumită stare sufletească care usurează această evoluţie şi care aici, în viaţa pământească, învaţă să cunoască ceva despre această viaţă suprasenzorială. Există o stare sufletească ce percepe compensarea chinuitoare parcursă de către unii în viaţa pământească chiar ca pe o fericire, pentru că omul, prin această compensare chinuitoare, progresează în perfecţionarea calităţii sale de om. Altfel perfecţiunea acestei calităţi umane ar fi încetinită. Dacă aţi provocat o durere cuiva, sunteţi mai puţin valoros decât aţi fost înainte de aceasta. Iar dacă judecaţi raţional, veţi spune: Eu sunt, pentru Univers, un suflet uman mai rău după ce am provocat altuia durere, decât eram înainte de a i-o provoca. Eram mai valoros înainte de a-i provoca durerea. Şi veţi percepe ca pe un lucru bun că, după moarte, puteţi găsi compensarea prin aceea că suferiţi la rândul dumneavoastră această durere.

Vedeţi, dragii mei prieteni, aceasta este a treia fază a ceea ce trăieşte în noi drept amintire. Mai întâi, această amintire ne este densificată în imagini, timp de câteva zile după moarte, apoi se împrăştie în Univers tot ce am purtat în noi ca amintiri. Viaţa noastră interioară sub formă de gânduri merge înapoi, în Univers. Dar chiar în Cosmos este înscris în mod spiritual ce am trăit noi. Iar în timp ce am pierdut ceea ce, în timpul vieţii pământeşti, am păstrat închis în noi drept amintiri, în timp ce acestea au căutat depărtările, Cosmosul ni le redă din înscrierile sale, din obiectivitate.

Nu există nici o dovadă mai puternică pentru existenţa legăturii omului cu Cosmosul decât aceea care se iveşte după moarte prin faptul că noi suntem preluaţi, cu tot ceea ce ţine de viaţa noastră interioară, pentru a ne fi din nou redaţi nouă din Cosmos. Iar omul însuşi percepe aceasta, faţă de evenimentele chinuitoare de după moarte, ca pe ceva ce aparţine de fapt omenescului în totalitate. El poate spune deja: Ceea ce am avut ca interior în timpul vieţii pământeşti, aceasta preia Cosmosul în sine. Iar ceea ce am întipărit în Cosmos mi se dă din nou. Tocmai ce nu am luat în considerare, pe lângă care am trecut, însă ceea ce am introdus clar în existenţa spirituală, aceasta îmi redă sinea mea proprie. Apoi omul ajunge la biografia derulată în sens invers, trecând prin momentul naşterii, afară, în depărtările existenţei spirituale.

Faptul că am trecut prin aceasta ne dă pentru prima dată acea viaţă prin care putem exista în lumea spirituală. Abia prin tot ce am parcurs noi intrăm în lumea spirituală. Iar capacitatea de amintire realizează a patra metamorfoză. Noi simţim acum că de fapt în timpul existenţei pământeşti, dincolo de amintirea obişnuită, mereu a trăit în noi ceva; dar ce am trăit aici, aceasta nu a ajuns la conştienţa noastră. S-a înscris în Cosmos. Acum noi devenim aceasta. Noi am asimilat viaţa noastră pământească în semnificaţia ei spirituală. Noi devenim însăşi această semnificaţie spirituală. Noi ne aflăm acum, după ce am intrat în lumea spirituală mergând în sens invers din momentul naşterii, într-un mod foarte specific în faţa lumii spirituale. Noi înşine stăm înaintea lumii spirituale, în contravaloarea noastră spirituală. Faptul că am pătruns până aici şi am vieţuit durerea pe care am provocat-o altuia, faptul că am vieţuit contravaloarea spirituală a unei vieţuiri cu un copac a fost fireşte vieţuire, dar nu a fost încă vieţuire de sine. Aceasta se poate compara într-adevăr cu modul de existenţă embrionară a unui om, înainte de a fi născut. Tot ceea ce vieţuieste el în acest caz încă nu s-a trezit în conştienţa de sine, nici măcar în primii ani ai vieţii sale fizice pământeşti. Conştienţa de sine se trezeşte treptat.

Tot ceea ce vieţuim aici mergând în sens invers devine treptat, în timp ce intrăm în Cosmos, sinea noastră, conştienţa noastră spirituală de sine, iar noi suntem acum ceea ce am vieţuit. Suntem propria noastră contravaloare spirituală. Iar cu această existenţă care înfăţişează efectiv celălalt aspect al existenţei noastre pământeşti intrăm în acea lume în care nu există pur şi simplu nimic din regnurile obişnuite ale lumii exterioare (mineral, vegetal, animal) – acestea aparţin existenţei pământeşti –, în care însă apar imediat mai întâi acele suflete care s-au dus acolo înaintea noastră şi cu care ne-am aflat într-o relaţie oarecare şi individualităţile entităţilor spirituale superioare.

Ca spirit, noi trăim printre spirite umane şi printre alte spirite, iar această ambianţă a individualităţilor spirituale este acum lumea noastră, şi relaţia acestor individualităţi spirituale, fie ele alţi oameni, fie ele fiinţe care nu aparţin omenirii, relaţia acestor individualităţi cu noi înşine, în care noi intrăm în existenţa din lumea spirituală, această relaţie este acum experienţa noastră de viaţă, vieţuirea noastră. Aşa cum aici pe Pământ avem vieţuirea noastră cu fiinţe ale regnurilor naturii exterioare, tot aşa avem acum vieţuirea cu fiinţe spirituale, fiinţe spirituale de diverse niveluri. Iar ceea ce este important în mod special este faptul că în timpul trecerii noastre prin viaţa dintre moarte şi naştere, expusă schematic aici, în timpul acestei vieţi orientate spre înapoi, noi am perceput simpatiile şi antipatiile care – aşa cum am spus ieri în mod comparativ – ca pe o ploaie, ca pe o ploaie sufletească care pătrunde aceste vieţuiri. Acum noi zărim spiritual fiinţele de la care mai înainte am perceput doar simpatiile şi antipatiile, în timp ce am trecut prin contrapartea spirituală a vieţii noastre pământeşti, acum trăim printre ele, după ce am ajuns în lumea spirituală. Acum simţim treptat un fel de forţă interioară, simţim cum ne pătrund impulsurile care ies din aceste fiinţe spirituale ce există în jurul nostru. Tot ce am parcurs mai înainte devine mai real prin aceea că sinea noastră este în mod spiritual mai reală. Noi ne simţim treptat oarecum în lumina sau în umbra acestor fiinţe spirituale, în care ne acomodăm. Mai înainte, noi simţeam ceva prin faptul că treceam prin contravaloarea spirituală: aceasta este valoroasă sau nocivă pentru Univers. Acum simţim că aici există ceva ce noi am înfăptuit, în gând sau în faptă, care are contravaloarea sa spirituală, care este înscris în Universul spiritual. Fiinţele pe care le întâmpinăm pot întreprinde sau nu ceva cu aceasta. Aceasta se află sau nu în direcţia evoluţiei lor sau a evoluţiei pe care ele năzuiesc s-o realizeze. Ne simţim în întregime în faţa fiinţelor lumii spirituale prin faptul că spunem: Noi am acţionat în sensul lor sau am acţionat contrar sensului lor. Noi am adăugat ceva la ceea ce ele au vrut pentru evoluţia lumii, sau am îndepărtat ceva din ceea ce ele au vrut pentru evoluţia lumii.

Noi nu ne simţim, înainte de toate, judecaţi în mod ideal, ne simţim evaluaţi în mod real, iar această evaluare este însăşi realitatea existenţei noastre când ieşim în lumea spirituală, după moarte.

Când ne aflăm aici ca oameni în lumea fizică şi am făcut ceva rău, aşadar, dacă noi avem conştiinţa şi raţiunea corespunzătoare, ne condamnăm noi înşine, sau ne condamnă legea, ne condamnă judecătorul, ne condamnă ceilalţi oameni prin faptul că ne dispreţuiesc. Însă – cel puţin nu în mod considerabil... doar dacă suntem constituiţi, ca oameni, cu totul special – nu slăbim din cauza acestor judecăţi; ajungem să slăbim în primul rând din cauza urmărilor judecăţii. Totuşi, când intrăm în lumea fiinţelor spirituale, acolo nu este doar o judecată ideală: noi suntem puţin valoroşi, ci simţim zăbovind asupra noastră privirea fiinţelor spirituale cu referire la o lipsă de valoare, la o infamie a noastră, ca şi când această privire ne-ar nimici în existenţa noastră. Pentru tot ce am săvârşit valoros, privirea lor ne întâlneşte ca şi când prin aceasta am obţine în primul rând realitatea noastră ca fiinţă spiritual-sufletească reală. Realitatea noastră depinde de valoarea noastră. Este ca şi când existenţa ar extrage din noi întuneric, când am întârziat evoluţia care este intenţionată în lumea spirituală. Este ca şi când lumina ne-ar chema într-o existenţă spirituală pură, dacă am săvârşit ceva ce acţionează în direcţia evoluţiei lumii spirituale.

Noi trecem prin tot ceea ce v-am descris şi intrăm în lumea fiinţelor spirituale. Acesta ridică în lumea spirituală conştienta noastră. Ne menţine treji în lumea spirituală. Iar noi ne spunem, prin ceea ce vieţuim aici drept cerinţe: Am câştigat ceva în Univers, în legătură cu realitatea noastră proprie.

Să presupunem că am făcut ceva ce întârzie evoluţia lumii, ce poate trezi antipatia fiinţelor spirituale în al căror domeniu intrăm – noi simţim aceasta în timp ce postacţiunea continuă, în modul descris: Aici conştienta noastră se întunecă. Intervine o confuzie, uneori până la stingere completă. Noi trebuie, după aceea, să ne trezim iar din această stare. Iar când ne trezim, simţim faţă de fiinţa noastră spirituală, într-un mod încă mult mai real – şi aici, în lumea noastră fizică, acest lucru este deja suficient de real –, ca şi când ar tăia în carnea noastră din lumea fizică; aşa simţim noi faţă de fiinţa noastră spirituală. Pe scurt, ceea ce suntem noi în lumea spirituală este urmarea a ceea ce am provocat drept cauză. Iar dumneavoastră vedeţi de aici că este un motiv suficient pentru om de a reveni în lumea fizică.

A reveni, de ce? Aşadar, omul a vieţuit acum în sine ceea ce este înscris în lumea spirituală, ceea ce el a săvârşit în sens bun sau rău în existenţa pământească. Dar el poate compensa în mod real ce a învăţat să cunoască prin această vieţuire doar dacă revine în existenţa pământească. Şi, într-adevăr, când omul vede (este, fireşte, doar o expresie comparativă) pe chipurile fiinţelor spirituale ce valoare are el pentru lume, primeşte, prin această percepere, impulsul suficient pentru a reveni în lumea fizică, după ce va fi devenit capabil de aceasta, pentru a trece prin viaţă în alt mod decât cel prin care tocmai a trecut. Numai că îi rămân unele incapacităţi de a trece prin ea, şi numai după mai multe vieţi pământeşti poate căpăta realitate această compensare.

Dacă privim în timpul vieţii pământeşti în noi înşine, întâlnim amintirile, acele amintiri din care noi construim mai întâi fiinţa noastră sufletească, când ne izolăm de lumea exterioară, acele amintiri din care doar fantezia artistică, creatoare, mai creează. Aceasta este prima formă a amintirii. Dincolo de aceste amintiri se află acele imagini puternice care, după ce am păşit prin poarta morţii, ne devin vizibile. Ele pleacă spre depărtările Universului. Noi putem spune, dacă privim spre reprezentările-amintire ale noastre: Dincolo de ele se află ceea ce, după ce corpul fizic este îndepărtat de noi, ia repede calea către depărtările Cosmosului. Noi ţinem laolaltă, prin corpul nostru, ceea ce de fapt vrea să devină ideal în Univers. Dar, în timp ce noi am umblat prin viaţă, în timp ce ne rămân amintiri despre toate, am lăsat în urmă în lume ceva ce este acum departe, dincolo de amintiri, doar rânduite în ordine cronologică. Noi trebuie să o vieţuim din nou mergând înapoi. Aceasta constituie a treia plăsmuire dincolo de amintiri. Mai întâi avem de-a face cu covorul de amintiri; în spatele acestuia există ceea ce noi am înfăşurat laolaltă ca o imagine cosmică puternică, căci aceasta stă în spate, ceea ce s-a înscris în Cosmos. Și când am trecut prin aceasta, atunci abia stăm noi înșine în spatele acestui covor: dezbrăcați spiritual în faţa Universului spiritual și acesta îmbrăcându-ne cu veşmântul său, când intrăm acum în el.

Noi trebuie deja să privim amintirile, dacă vrem să ieşim treptat din viaţa umană trecătoare. Amintirile pe care le avem în timpul vieţii pământeşti sunt trecătoare; ele se împrăştie în Cosmos. Dar în spatele amintirilor se află sinea noastră, se află ceea ce ne este dat din lumea spirituală, pentru ca să putem găsi calea de la timp la eternitate.