Evoluția raporturilor în cadrul Societății Antroposofice pare să dea de dorit ca și astă seară să ating câteva probleme legate de dificultățile existente. De fapt nu a fost niciodată intenția mea să mă refer în conferințe la condițiile de evoluție, de organizare și altele asemănătoare ale Societății Antroposofice, deoarece eu trebuie să consider că sarcina mea este să acționez pentru însăși antroposofia, și las cu drag dezbaterile asupra condițiilor de viață și factorilor de evoluție ai Societății, altora, care au preluat pe ici și pe colo conducerea Societății asupra lor. Sper însă acum să vorbesc mai amănunțit pe tema pe care aș fi tratat-o probabil aici astăzi, la apropiata adunare a delegaților, și îmi îngădui de aceea să vă spun câte ceva în completarea celor pe care mi-am permis să vi le expun cu opt zile în urmă despre cele trei faze ale evoluției antroposofice, tocmai din necesitatea legată de evoluția problemelor curente ale Societății.
Aș dori să vorbesc astăzi mai multe despre ceea ce este comun acestor trei faze, a căror deosebire am încercat să o caracterizez ultima oară, chiar dacă numai întrutotul schițat. Aș dori să pornesc de la modul cum se înfăptuiește de fapt ceva cum este Societatea Antroposofică. Cred că ceea ce voi avea de spus va putea fi pentru unii dintre dumneavoastră, tocmai ca pregătire pentru anunțata adunare a delegaților, un fel de ajutor pentru cunoașterea de sine antroposofică. Desigur că pe de o parte, pentru cel care poate urmări dezvoltarea civilizației și a culturii în prezent, este clar că aprofundarea antroposofică a vieții noastre de cunoaștere, a vieții noastre etice practice și a vieții noastre religioase lăuntrice constituie o necesitate a timpului. Dar pe de altă parte, ceva cum este Societatea Antroposofică constituie un fel de avangardă pentru ceea ce trebuie să dobândească o răspândire tot mai largă, pur și simplu din necesitatea raporturilor temporale. Și cum se înfăptuiește de fapt această avangardă? Probabil că orice om care a venit în mod onest la Societatea Antroposofică va întrezări în ceea ce am de spus o porțiune din propriul său destin. În fond, dacă vom cuprinde cu privirea perioada de evoluție a Societății Antroposofice de douăzeci și unu până la douăzeci și doi de ani, vom găsi, într-un mod absolut sigur, că la Societatea Antroposofică au venit preponderent oameni care se simțeau, într-un fel sau altul, nemulțumiți de ceea ce îi înconjura în lumea exterioară drept condiții de viață spirituală, sufletească, și chiar și exterior-practică. Și anume, în prima perioadă, probabil chiar cea mai bună a Societății Antroposofice – eu nu am aceasta în vedere într-un sens rău, ci ca pură realitate – a fost ca un fel de refugiu din viața prezentului într-o altă viață a unei comunități omenești, o comunitate umană în care poate fi viețuit din plin ceea ce se resimte din propriul suflet ca fiind de fapt demn de om. Și această înstrăinare de condițiile de viață exterioare, spirituale, sufletești și practice, trebuie avută întrutotul în vedere la constituirea Societății Antroposofice. Căci aceia care au devenit antroposofi sunt oameni care au resimțit cei dintâi ceea ce vor resimți și trăi categoric și cu toată claritatea în decursul unui viitor deloc îndepărtat, milioane și milioane de oameni: Este trăirea faptului că formele, tiparele moștenite, care nu sunt deloc nejustificate ci s-au constituit cu o necesitate istorică din timpurile trecute în prezent, nu mai furnizează din ele însele ceea ce revendică omul în ziua de azi din viața sa lăuntrică, ceea ce revendică el de dragul demnității sale umane și îl revendică pentru că numai prin această revendicare poate fi el pe deplin om.
Cel care privește cu nepărtinire aceste lucruri, va afla, anume după o proprie examinare, dacă el a devenit în mod onest antroposof, că acest impuls de a-și satisface necesitățile sufletului într-o anumită comunitate umană și nu într-alta, este ceva care izvorăște din profunzimea lăuntrului omenesc, ceva despre care se poate simți faptul că el se înalță, tocmai în timpul nostru, la suprafața sufletului din izvoarele veșnice ale omenirii. Și de aceea resimt cei care au venit în mod onest la antroposofie această raliere la o Comunitate antroposofică drept un ideal cu adevărat lăuntric al inimii, drept ceva despre care își pot spune – cu cât sunt mai onești – că de fapt nu ar putea exista fără el. Acum trebuie însă să ne mărturisim și faptul că din claritatea – eu am acum în vedere claritatea în simțire, și nu pe cea în gândire – din care a rezultat această raliere la Comunitatea antroposofică, se poate vedea deja cât de multe elemente nesatisfăcătoare pentru omenescul deplin se află în lumea exterioară actuală. Căci impulsul onest al unui om nu l-ar îndrepta cu atâta vehemență spre antroposofie dacă înstrăinarea de raporturile exterioare actuale, anume înstrăinarea de natură sufletească, nu ar fi atât de puternică.
Dar să privim și la altceva. Ceea ce am expus eu până acum este ceva care s-ar putea denumi o redirecționare a impulsurilor de voință omenești. Atunci când omul este născut într-o anumită epocă, atunci când el este educat într-o anumită epocă, impulsurile sale de voință se desfășoară, pentru început, în conformitate cu impulsurile curente, obișnuite de voință din mediul său înconjurător. Omul crește fără ca înlăuntrul lui să intervină prea mult ceva în direcțiile de voință care sunt și direcțiile de voință din mediul său înconjurător. Trebuie să intervină ceva înlăuntrul său, în profunzimea inimii sale, ceva care să se ciocnească din punct de vedere sufletesc cu propriile sale direcții de voință, cărora el li s-a dăruit un anumit timp din viața sa în conformitate cu obișnuințele exterioare de viață din mediul său înconjurător, pentru ca el să-și îndrepte spre interior direcția voinței, care de fapt a fost doar îndreptată spre exterior până atunci. Dar dacă el îndreaptă această voință spre interior, atunci, prin această întoarcere a voinței sale, devine atent în privința a ceea ce se înalță, în special în epoca noastră actuală, ca dintr-un izvor veșnic al sufletului omenesc, ca o cerință după o altă încadrare în comunitatea umană, alta decât cea care se află în direcția obișnuită de voință. Iar tot ceea ce este legat de voință este ceva etic, ceva moral, și în felul acesta, cel puțin în conformitate cu impulsul de voire și simțire, ceea ce îl îndreaptă pe om înspre Societatea Antroposofică este pentru început un impuls moral, un impuls etic. Și în măsura în care omul își atinge miezul său lăuntric cel mai sfânt cu acest impuls etic, în măsura în care el ajunge, prin acest impuls etic la izvoarele veșnice ale vieții sale sufletești, impulsul etic, care l-a îndemnat înspre Comunitatea antroposofică va deveni, aș spune, ca într-o continuare a sa, un impuls religios. Și așa, ceea ce se activează altfel la oameni prin respectarea imperativelor morale exterioare și a regulilor juridice și prin urmarea obișnuințelor de viață, prin care ei cresc făcându-și, mai mult sau mai puțin, gânduri în mediul lor înconjurător obișnuit, ceea ce este în cadrul acestei creșteri, etic, moral, religios, este inversat, îndreptat spre interior, și devine o strădanie după moralitate și etică și interiorizare religioasă. Dar un om care aspiră spre omenia sa deplină nu poate dezvolta o viață sufletească pur volitivă și întru câtva pur simțitoare acceptând în acest proces orice fel de cunoaștere.
Acele cunoștințe pe care noi – n-aș vrea să spun că le primim chiar cu laptele matern – dar le recepționăm măcar de la vârsta de șase ani ca formare lăuntrică a sufletului, și care se continuă apoi mai departe, toate aceste lucruri pe care le preia rațiunea noastră și forța noastră de cunoaștere și care trebuie să constituie un alt pol față de aspectele etice, morale și religioase – dar un pol care să fie în armonie și acord cu aceste aspecte etice, morale și religioase –, toate aceste cunoștințe nu sunt indiferente pentru interiorizarea religioasă a strădaniei antroposofice. Căci tocmai această conducere a vieții și practică a vieții din care voiește antroposoful moral, etic și religios, sunt acea conducere și practică a vieții care s-au constituit în ultimele secole în cadrul omenirii civilizate. Și de fapt antroposoful, chiar și atunci când își încheie compromisurile, compromisurile pe care trebuie să le încheie cu ceea ce este viața exterioară, își manifestă voința, totuși, din ceea ce a adus civilizația omenească în ultimele secole și care a dus la cumplita catastrofă a prezentului. La mulți dintre aceia care vin la Mișcarea antroposofică, acestea sunt mai mult sau mai puțin instinctive; însă ele există întrutotul.
Și acum să ne fie limpede faptul că ceea ce s-a dezvoltat ca țeluri ale voinței, ca impulsuri religioase în decursul ultimelor secole, constituie totodată și ceea ce a produs întreaga direcție și întreaga nuanță a vieții de cunoaștere din ultima vreme. Numai cel care este cuprins de prejudecăți se situează în ziua de azi în viața de cunoaștere astfel încât își spune: Noi avem o fizică obiectivă, o matematică obiectivă, o chimie obiectivă, noi tindem înspre o biologie obiectivă ș.a.m.d. – Dar aceasta este o prejudecată. În realitate, lucrurile stau așa că ceea ce, după cum am spus, i se inoculează omului deja de la vârsta de șase ani, este totuși rezultatul acelor formațiuni volitive exterioare și impulsuri religioase care s-au constituit în ultimele secole. Dar atunci când acela care tinde la antroposofie vrea să părăsească această lume a impulsurilor de voință, ca și ceea ce se desfășoară în formele religioase drept încoronare a vieții morale, el nu poate proceda altfel pe de altă parte, decât să necesite și o cunoaștere care să nu corespundă lumii pe care vrea să o părăsească, ci lumii pe care vrea să o caute. Așadar, deoarece antroposoful și-a îndreptat impulsurile de voință spre interior, el trebuie să tindă și spre un tip de cunoaștere care să corespundă acestei voințe îndreptate înspre interior: așadar înspre un tip de cunoaștere care îl îndepărtează de acea știință exterioară care a apărut odată cu orientarea spre afară a vieții din ultimele secole, în cadrul domeniilor civilizate. Și antroposoful trebuie să simtă cum a trebuit el să-și reorienteze voința fără să gândească, dacă nu și-a transformat în același timp și cunoașterea. El ar trebui să o facă fără gânduri, dacă nu își spune: Ca om, eu mă simt străin în cadrul acelui mod de conducere a vieții și de practică de viață care s-au constituit, dar eu mă pot simți înrudit cu ceea ce s-a constituit drept cunoaștere. – Cunoașterea care a fost cucerită în privința lumii de care el vrea să fugă, nu poate fi elementul satisfăcător pentru omul care și-a inversat direcția impulsurilor de voință. Și în felul acesta probabil că cineva ajunge întrutotul instinctiv la constatarea că practica de viață de care vrea el să fugă și-a preluat forma, înfățișarea tocmai prin aceea că ea mai crede numai în ceea ce este vizibil exterior și poate fi combinat prin rațiune din ceea ce este vizibil în mod exterior. De aceea, căutătorul se îndreaptă înspre ceea ce este – suprasensibil-invizibil – bază a cunoașterii. Așa cum unei conduceri a vieții în exterior și unei practici a vieții pe plan exterior le corespunde o știință care are în vedere aspectul material, tot așa, pentru cel care nu consideră că această conducere a vieții și practică a vieții sunt pe deplin omenești, ci trebuie să le vadă ca fiind subumane, nu este potrivită nici acea știință care își îndreaptă credința, aș spune, doar înspre cealaltă parte a acestei conduceri a vieții și practici a vieții, doar asupra a ceea ce este material, exterior, și care poate fi înțeles la modul rațional. Și așa, după ce primul act din drama sufletească a antroposofului a fost unul religios-moral, ia naștere al doilea act, care este însă cuprins deja ca germene în cel dintâi: impulsul după cunoașterea suprasensibilă. Și se constituie întrutotul de la sine faptul că preluarea unui mesaj de cunoaștere suprasensibilă va deveni conținut al Societății Antroposofice. Toate acestea pe care voința le trăiește în acest mod ca destin al său și pe care strădania în cunoaștere trebuie să le recunoască drept ale sale, se împart în inima și sufletul antroposofului ca întreg, ca miez propriu-zis al vieții și al omului, și toate acestea constituie laolaltă totalitatea atitudinii sale. Și el se situează pentru început cu această atitudine în cadrul Societății Antroposofice.
Dar să considerăm acum situația în care este transpus omul format antroposofic. Firește că el nu poate părăsi conducerea exterioară a vieții și practica exterioară a vieții. Pentru început, el se refugiază în Societatea Antroposofică, dar necesitățile vieții exterioare continuă să existe, și ele nu pot fi părăsite dintr-o-dată. Și așa ia naștere o sciziune în sufletul antroposofului relativ la viața sa exterioară pe de o parte, și relativ la ceea ce devine pentru el, ca membru al Societății Antroposofice, un ideal de viață și un ideal de cunoaștere. Această sciziune poate fi, în funcție de faptul că omul are o natură mai profundă sau una mai superficială – mai mult sau mai puțin dureroasă, sau de-a-dreptul tragică. Dar în această durere, în acest tragism, sunt conținuți totodată cei mai valoroși germeni pentru ceea ce trebuie să fie viață ziditoare în actuala noastră civilizație aflată în declin. Căci, la urma-urmelor, tot ceea ce ajunge în viață la înflorire și rodire este totuși născut din durere și suferință. Și probabil că resimte cel mai profund misiunea Societății Antroposofice cel care trebuie să simtă familiarizarea sa cu această misiune drept suferință a sa, drept durere a sa, chiar dacă forța propriu-zisă din natura omenească poate consta doar în aceea că omul găsește lăuntric puterea de a se înălța deasupra durerii și a suferinței în așa fel încât în viețuirea, în trăirea durerii și a suferinței este atins punctul în care durerea și suferința devin forță de viață, devin chiar putere cuceritoare a vieții.
În felul acesta, calea înspre Societatea Antroposofică, aș spune, constă pentru început într-o inversare a direcției impulsului de voință, apoi într-o trăire a cunoașterii suprasensibile, apoi o împreună-viețuire a destinului timpului, care devine destin al propriului suflet. Și omul se simte apoi înlăuntrul evoluției omenirii tocmai prin această schimbare a voinței și prin această aflare a suprasensibilului oricărei ființe reale. Abia prin această co-viețuire a sensului propriu-zis al epocii, se simte omul om în sensul deplin al cuvântului. În fond, antroposofia nu trebuie să fie altceva decât acea Sophia, adică acel conținut al conștienței celor trăite lăuntric în constituția sufletului omenesc și care fac din om un om deplin. Interpretarea corectă al cuvântului antroposofie nu este «înțelepciunea despre om», ci «conștiență a propriei omenii»; ceea ce înseamnă că transformarea voinței, experiența cunoașterii și co-trăirea destinului timpului trebuie să tindă spre a da sufletului o direcție de conștiență, o Sophia.
Ceea ce tocmai am caracterizat eu acum a condus la nașterea inițială a Societății Antroposofice. Căci aceasta de fapt nu a fost întemeiată; ea s-a născut. Căci ceva care este întemeiat în felul acesta pe o interioritate onestă nu poate apărea printr-o agitație oarecare, cum își imaginează unii. Căci Societatea Antroposofică poate lua naștere numai prin aceea că există oameni care au o predispoziție înspre transformarea caracterizată a voinței, înspre o asemenea viață de cunoaștere și o asemenea co-trăire a destinului timpului, și în aceea că de undeva apare ceea ce vine într-un anumit mod în întâmpinarea a ceea ce trăiește în inimile omenești care se află acolo. Dar o asemenea reunire a oamenilor a fost de fapt posibilă abia în epoca noastră, în epoca dezvoltării sufletului conștienței, și nu va fi înțeleasă de cei care nu sunt în măsură să înțeleagă caracterul dezvoltării sufletului conștienței. Așa, de exemplu, a putut fi formulată o afirmație ciudată din partea unui docent universitar [Nota 43], afirmația că la un moment dat s-au găsit trei oameni care au constituit Comitetul Central al Societății Antroposofice. Și creierul acelui docent universitar – este mai bine dacă avem în vedere părțile corpului, căci la baza unor astfel de lucruri nu se află omenia deplină –, creierul acelui docent universitar a găsit că ar trebui pusă întrebarea: Dar cine i-a ales pe cei trei, de unde și-au primit ei mandatul? – Da, oare cum poate lua naștere ceva în mod liber decât că trei oameni se reunesc și spun: Noi vrem asta și asta; Cine vrea la fel, să ni se ralieze, cine nu, nu. – Acest mod de a proceda respectă întrutotul libertatea fiecăruia. Așadar nu există nimic altceva care să țină mai mult seama de libertatea oamenilor decât această naștere a Societății Antroposofice. Ea singură este adecvată epocii conștienței din evoluția omenirii. Dar cineva poate fi chiar docent universitar fără să fi înțeles epoca dezvoltării conștienței; atunci, nu-i așa, el nu va înțelege ceea ce tinde în sensul cel mai eminent înspre libertate.
Eu știu cât de neplăcut a fost întotdeauna pentru unii dintre dumneavoastră când uneori a devenit necesar să discutăm totuși astfel de lucruri, pentru că pur și simplu ele există. Însă aceste lucruri aruncă totuși lumină asupra a ceea ce este necesar ca să poată fi împlinite condițiile de viață ale Societății Antroposofice. Deoarece însă pentru început antroposoful trebuie totuși să rămână înlăuntrul lumii exterioare, de care el poate fugi de fapt pentru început doar cu sufletul său, ia naștere, după cum am indicat deja, o anumită nuanță a trăirilor sale sufletești, începând de la suferința lăuntrică până la tragism lăuntric. Această trăire sufletească a fost parcursă cu o intensitate deosebită la nașterea Societății Antroposofice. Dar aceia care au venit mai târziu la Societatea Antroposofică și cei care vin în ziua de azi parcurg din nou ceea ce au parcurs alții cu decenii sau ani în urmă. Iar Societatea Antroposofică trebuie să ia desigur în considerare aceste aspecte întemeiate în viața socială a Societății Antroposofice, ca fiind una dintre condițiile ei de viață. Este absolut firesc că dacă evoluția antroposofică a parcurs trei faze, cei care sosesc în ziua de azi la Mișcarea antroposofică să se afle cu inimile lor în prima fază. Și multe dificultăți constau tocmai în aceea că personalităților conducătoare din Societatea Antroposofică le revine de fapt sarcina de a aduce în armonie ceea ce este constituit prin alăturare de cele trei faze. Ele sunt succesive, dar sunt totodată simultane, alăturate una lângă cealaltă în același timp. Și încă: Ele sunt succesive, parțial ca amintire, ca trecut; iar simultane ele sunt alăturate în viața nemijlocită a prezentului. De aceea, pentru cel care vrea să contribuie cu ceva la cultivarea vieții antroposofice, nu sunt necesare condiții teoretice sau doctrinare, ci este necesară o inimă plină de iubire și un simț pentru întreaga viață antroposofică. Și așa cum omul poate îmbătrâni, devenind totodată morocănos și posomorât în sufletul său prin aceea că nu dobândește doar o chelie exterioară, ci și una lăuntrică, prin aceea că el nu se ridează și se zbârcește numai în exterior, ci și lăuntric în așa fel încât nu are niciun simț pentru a-și pune tinerețea în fața sufletului în mod viu, pentru a o mai parcurge încă o dată, și pentru a trăi mereu ceva din ea ca și cum ar ea fi ceva nemijlocit prezent, tot așa omul poate intra în 1919 în Societatea Antroposofică și să nu aibă niciun simț pentru ceea ce înmugurea și încolțea în prima fază a Mișcării antroposofice. Acesta trebuie însușit. Altfel, omului îi lipsește cordialitatea față de antroposofie, îi lipsește sensibilitatea față de ea. Și atunci, în cultivarea vieții antroposofice, chiar dacă omul privește cu aroganță la toate doctrinele și teoriile, el devine doctrinar. Or aceasta este ceva care dăunează într-un sens extrem aspectului plin de viață, care ar trebui să fie caracteristic Societății Antroposofice. Acum, în cea de-a treia fază a Mișcării antroposofice, începând din 1919, s-a ajuns la un conflict ciudat. Eu nu vreau să-l judec astăzi din punct de vedere etic, căci și lipsa de gândire constituie un impuls de voință și, în fond, un impuls etic, iar când ceva este neglijat și neînfăptuit din cauza lipsei de gândire, când din lipsă de gândire în locul voinței ferme s-a manifestat de multe ori o veșnică stare de preocupare, și aici trebuie căutat ceva etic-moral. Însă despre aceasta vreau mai puțin să vorbesc astăzi, și aș dori să vorbesc mai mult despre acel conflict în care a ajuns datorită acestui fapt Societatea Antroposofică, un conflict care a fost latent o vreme îndelungată, dar despre care trebuie să se vorbească astăzi într-un mod absolut deschis.
În primele faze ale dezvoltării antroposofice, un antroposof era scindat în majoritatea cazurilor, în două personalități. El era, să spunem, șef de birou, sau avea o altă funcție, și făcea ce trebuia să facă în această calitate, lăsându-și impulsurile de voință să parcurgă acele trasee care s-au dezvoltat din condițiile exterioare de viață, din practica exterioară de viață din ultimele secole, și de care, din lăuntrul cel mai profund al sufletului său, el tânjea de fapt să scape. Dar el era captiv în acestea, cu voința sa. Să nu confundăm lucrurile: Voința este unită cu toate aceste lucruri în sensul cel mai categoric. Voința este unită cu ceea ce îndeplinește șeful de birou de dimineața până seara. Omul nu trebuie să fie neapărat șef de birou, el poate fi învățător sau profesor, și atunci este implicat mai mult în gândire; dar în această gândire, în măsura în care ea se încadrează în viața exterioară, se revarsă și impulsul de voință. Dar voința a rămas de fapt acolo, în afară, și tocmai pentru că sufletul vrea să fugă de direcția în care o ia voința sa, el a intrat cu sentimentele și gândurile sale în Societatea Antroposofică. Deci pe de o parte exista omul volitiv, și pe de altă parte omul simțitor și omul gânditor. În această situație mulți oameni se simțeau chiar extraordinar de fericiți; căci cât de mult nu s-au lăudat unele mici cercuri sectare când se puteau reuni laolaltă, după ce-și activaseră partea de om volitiv în curenții cei mai obișnuiți a vieții, când se puteau reuni laolaltă și «trimite gânduri, când puteau trimite gânduri bune». Se formau astfel de cercuri, se trimiteau gânduri de acolo, gânduri bune, se fugea din viața exterioară într-o viață care n-aș spune că este ireală, dar era o viață trăită numai în sentimente și gânduri. Omul se scinda realmente în două personalități, una care se ducea la birou sau la catedră, și cealaltă care mergea în Ramura antroposofică și ducea acolo o cu totul altă viață. Dar atunci când într-un număr de oameni a luat naștere impulsul de a întemeia ceva din simțirea și gândirea antroposofică prin voință, ceva capabil de o viață puternică, voința a trebuit să fie inclusă în totalitatea omului. Atunci au luat naștere conflictele. Te poți antrena relativ ușor să trimiți gânduri bune pentru ca cineva, despre care știi că face o excursie pe munte, să nu-și rupă picioarele în această excursie pe munte. Dar este dificil să trimiți aceste gânduri și în voința care întreprinde ceva material, exterior, astfel încât materia însăși să fie pătrunsă de spirit prin forța omului. Și atunci au eșuat multe inițiative în cadrul dezvoltării celei de a treia faze a Societății Antroposofice. Căci nu au lipsit nici inteligența, nici geniile – eu afirm aceasta într-un mod cu totul onest – dar a lipsit revărsarea geniului și a inteligenței în încordarea voinței.
Considerați acum lucrurile, aș spune, numai din punctul de vedere al inimii; și veți constata ce deosebire este! Gândiți-vă că aveți o viață exterioară de care puteți fi total nemulțumiți în inima dumneavoastră. Total nemulțumit în inima sa poate fi omul nu numai din motivul că unii oameni îi chinuie pe alții și că lucrurile sunt nedesăvârșite, ci pentru că viața în general nu este ușoară. Nu-i așa, viața nu este întotdeauna o pernă moale. A trăi înseamnă totuși a munci. Și așa, avem pe de o parte această viață, și pe de altă parte Societatea Antroposofică; și omul aduce împreună cu el, nemulțumirea. Aici, înăuntru, omul simțitor și gânditor este mulțumit, pentru că el are realmente ceea ce viața exterioară, care pe bună dreptate îl face nemulțumit, nu îi oferă. Iar partea bună este că aici înăuntru – în timp ce altfel gândurile se izbesc în spațiu de neputința voinței – ele zboară cu ușurință atunci când din anumite cercuri se trimit gânduri bune, de exemplu pentru ca oamenii să nu-și rupă picioarele în excursiile pe munte. De aici gândurile merg în lume cu o foarte mare ușurință, și omul poate fi împăcat. Și asta creează o satisfacție în comparație cu viața exterioară, care pe bună dreptate aduce nemulțumire.
Acum, vine Societatea Antroposofică și întemeiază ea însăși lucruri în care trebuie să fie implicată voința. Nu se mai pune problema ca omul să fie pur și simplu șef de birou afară, în lume, și apoi să meargă în Societatea Antroposofică și să-și manifeste acolo nemulțumirea în privința funcției sale, – eu nu spun să o discrediteze, deși se poate întâmpla și asta – ci acum urmează să existe amândouă în Societate, și omul să nu mai trăiască acum cu acea nuanță de nemulțumire, ci cu nuanța de satisfacție în cadrul Societății. Asta era necesar dacă Societatea Antroposofică voia să treacă la fapte, și ea a vrut acest lucru începând din 1919. Și atunci s-a manifestat ceva foarte ciudat, care probabil că poate fi observat numai în Societatea Antroposofică: Atunci s-a manifestat ciudățenia că omul nu a mai știut ce să facă cu acea porțiune de nemulțumire pe care oamenii de fapt doresc cu drag să o aibă. Căci doar nu i se poate atribui tocmai Societății Antroposofice că îl face pe om nemulțumit! Dar lucrurile nu au rămas aici, și totuși i s-au atribuit ulterior motivele nemulțumirii. Însă ceea ce trebuia să ia naștere a fost tocmai acea treaptă lăuntrică a dezvoltării omenești care duce de la gând și simțire, la voință. Și dacă se merge în mod corect pe calea antroposofică, atunci se atinge această treaptă, atunci se ajunge de la gândire și simțire, la voire. În ceea ce este spus în Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare?, veți vedea pretutindeni că acolo nu se tinde la nicio dezvoltare de gânduri la baza căreia să nu se afle în același timp o manifestare de voință.
Dar omenirea modernă suferă de fapt de două rele, de acele două rele care trebuie învinse în Societatea Antroposofică. Unul dintre ele este teama de suprasensibil, căci această spaimă, această teamă de suprasensibil este ceea ce stă – nemărturisit – la baza întregii adversități față de Mișcarea antroposofică. Există realmente la adversari un fel de hidrofobie. Dumneavoastră știți că hidrofobia se manifestă impulsiv și sub o altă formă, și de aceea nu trebuie să ne mirăm că acea hidrofobie pe care o am eu acum în vedere se exprimă uneori sub formă de furie. Uneori lucrurile sunt inofensive. Pentru unii, antroposofia constituie un mijloc bun de a scrie cărți, care pot fi și retribuite sau datorită cărora omul este înscris într-un catalog literar, căci oamenii au nevoie de teme pentru cărțile lor, și nu toți au teme, și trebuie să le preia din lumea din afară. Așadar uneori lucrurile sunt mai inofensive în motivele lor decât se crede. Numai că în efectele lor, ele nu sunt suficient de inofensive.
Deci ceea ce are omenirea pe de o parte, în ziua de azi, este teama de cunoașterea suprasensibilă; ea o modelează pe aceasta punându-i o mască, anume logica cercetării. Dar această logică a cercetării, cu granițele ei de cunoaștere [Nota 44], nu este în realitate nimic altceva decât moștenirea directă a străvechii căderi în păcat; numai că oamenii din vechime au conceput această cădere în păcat în sensul că omul trebuie să se ridice deasupra păcatului. În perioada post-scolastică, cunoașterea era cu totul impregnată încă de credința în căderea în păcat. În timp ce mai înainte, în domeniul moral căderea în păcat era privită în sensul că omul este rău de la natură, dar că el trebuie să-și depășească această natură, acest fapt se exprimă în domeniul intelectualist în sensul că omul nu atinge suprasensibilul în sfera care îi este dată, că el nu poate depăși o limită. Faptul că el vrea să recunoască această limită a cunoașterii nu este altceva decât o moștenire a căderii în păcat, numai că în timpurile mai bune oamenii s-au străduit să treacă dincolo de căderea în păcat, pe când omul arogant modern vrea să rămână în căderea în păcat a cunoașterii, formulând de-a dreptul: Eu nu vreau să trec dincolo de păcat, eu îl iubesc pe diavol, sau cel puțin aș dori să-l iubesc.
Asta pe de o parte. Pe de altă parte, în ciuda unor manifestări ale voinței, care constituie de fapt în multe cazuri mascări ale acesteia, avem slăbiciunea de voință și paralizia lăuntrică a voinței omului modern. Și aș vrea să spun că aceste două însușiri fatale ale civilizației și culturii moderne ar trebui învinse tocmai în viața antroposofică. Și dacă e ca viața antroposofică să devină practică, atunci este necesar ca practica de viață să se nască dintr-o cunoaștere lipsită de teamă și o voință puternică. Însă asta presupune ca oamenii să învețe să trăiască cu lumea în mod antroposofic. Mai înainte, ei au învățat să trăiască antroposofic prin aceea că au fugit din lume. Dar ei trebuie să învețe să trăiască împreună cu lumea în mod antroposofic, să poarte impulsul antroposofic afară în lume, în viața cotidiană, în practica obișnuită a vieții. Așadar omul care fusese scindat în antroposof și practician, trebuie din nou reunit într-o entitate umană unitară. Și aceasta nu se va obține niciodată dacă pe undeva se va contura o viață drept viață antroposofică, dar o viață în care omul este practic delimitat, înconjurat de ziduri înalte de fortăreață, dincolo de care nu privește în afară. Un astfel de aspect trebuie învins în Societatea Antroposofică. Trebuie să avem ochii deschiși pentru ceea ce se petrece în preajma noastră, în restul lumii, și atunci vom ajunge la impulsurile corecte de voință. Dar tocmai în perioada în care antroposofia ca atare a atins această a treia fază a ei – eu v-am caracterizat dumneavoastră acest aspect și ultima dată când v-am vorbit –, Societatea Antroposofică a rămas în multe privințe în urma vieții antroposofice, a rămas în urmă tocmai din cauza elementului volitiv. Și pentru că a fost necesar să se convoace laolaltă personalitățile conducătoare pe ici sau pe colo pentru diversele întemeieri, s-a ajuns în multe cazuri ca acela care putea fi un învățător Waldorf excelent, care și-a însușit orizontul învățătorului Waldorf – să devină un antroposof deficitar. Împotriva instituției nu există nici cea mai mică obiecție, Școala Waldorf este respectată de lume în ziua de azi, și nu numai în imediata ei apropiere; se poate spune cu toată modestia: Pe bună dreptate nu se obiectează nimic instituției, sau măcar critica se referă la altceva. Cineva poate fi un excelent învățător Waldorf și un antroposof deficitar, sau poate fi un muncitor excelent într-o altă inițiativă și un antroposof deficitar. Dar despre asta este vorba: De faptul că toate inițiativele au crescut din solul matern al antroposofiei, și asta trebuie să-și amintească fiecare, că el trebuie să rămână, înainte de toate, cu adevărat antroposof, că nu este îngăduit ca acest centru să fie renegat, nici de către un învățător Waldorf, nici de un colaborator de la «Der Kommende Tag», nici de către cercetător, nici de către medic, și că niciodată nimeni nu ar trebui să ajungă nici pe departe să-și spună: Eu nu am timp pentru problemele de antroposofie generală. Căci altfel, e drept că în aceste inițiative ar mai putea fi viață o vreme, pentru că antroposofia ca atare conține într-adevăr viață și poate da viață, dar această viață nu poate fi menținută pe o durată nelimitată. Ea ar secătui pentru inițiativele individuale dacă ele nu ar fi reconectate la antroposofie.
Adversitatea neobiectivă, pentru care este caracterizant faptul că de fapt ea nu caută să se apropie de cauza și principiile antroposofiei, și pune întrebări de genul: Cum a fost dobândită antroposofia, cum stau de fapt lucrurile cu clarvederea, cum e asta, cum e cealaltă, bea omul cafea sau bea lapte ca să ajungă la clarvedere, sau lucruri asemănătoare – făcând abstracție de aceste lucruri care nu au nimic de a face cu realitatea propriu-zisă a antroposofiei dar constituie în multe privințe, nu-i așa, subiectul discuțiilor –, dacă acești adversari au intenția să dea lovitura de grație antroposofiei, vor recurge la calomnii, și atunci apar în lume astfel de fenomene cum apar ele acum frecvent, și care de fapt cu scurt timp în urmă, înainte ca civilizația să-și fi atins punctul maxim de coborâre, ar fi fost imposibile, dar în ziua de azi acestea au devenit posibile! Eu nu voi caracteriza mai îndeaproape toate acestea, ci aș vrea să le las în seama altora, care sunt preocupați din inimă de destinul Societății Antroposofice. Dar eu am vrut să vă mai spun astăzi aceste lucruri de vreme ce am avut încă o dată ocazia favorabilă – s-ar putea spune și ocazia nefavorabilă – să fiu aici. Din punctul de vedere al activității de la Dornach este o ocazie nefavorabilă, din punctul de vedere al activității de aici, este o ocazie fericită și îmbucurătoare. Lucrurile au întotdeauna două aspecte, iar prezența mea la Dornach este foarte necesară; dar pentru că eu am putut să mai vorbesc astăzi cu dumneavoastră încă o dată, spre marea mea mulțumire, aș dori să spun: Ceea ce este necesar acum este ca oamenii să învețe să simtă antroposofic, să învețe să simtă antroposofia pulsând în inimile lor. Acest lucru nu se poate petrece într-o nebulozitate mistică, acest lucru se poate petrece numai într-o deplină claritate. Căci antroposofia suportă lumina. Alte lucruri, care se caracterizează în mod asemănător în lume, nu suportă lumina; ele suportă doar întunericul specificului sectar. Antroposofia suportă lumina deplină, și poate păși în lumină cu inima sa, cu cea mai lăuntrică ardoare a inimii, și ea nu trebuie să se sfiască de această lumină deplină. Calomniile personale neesențiale – și lucrurile merg atât de departe încât uneori nici nu se poate recunoaște aspectul personal din ele –, calomniile personale neesențiale pot fi precis calificate ca atare. Dar unei adversități oneste, antroposofia îi poate veni pretutindeni în întâmpinare cu ceea ce este posibil pe terenul unei confruntări obiective. Dar o confruntare obiectivă necesită abordarea metodelor de cunoaștere ale antroposofiei. Și dacă cineva vrea să se confrunte în mod obiectiv, nu o poate face înainte de a aborda metodele de cunoaștere. Prin fire, din inimă, prin rațiunea omenească sănătoasă, orice om poate prelua antroposofia. Dar cel care nu vrea din capul locului să abordeze din principiu metodele de cunoaștere, cel care nici nu știe care sunt metodele de cunoaștere ale antroposofiei, nu poate discuta despre antroposofie. Faptul de a face experimente și de a le combina nu necesită o evoluție lăuntrică, ci doar un antrenament exterior, pe care îl poate face oricine. Dar celui care poate parcurge doar acest antrenament exterior, nu îi este îngăduit să vrea să discute despre antroposofie dacă el nu vrea să abordeze metodele de cunoaștere ale acesteia. Însă această abordare este respinsă de oamenii comozi din ziua de azi, care îl încadrează pe om în mod dogmatic în așa-zisa sa desăvârșire și nu vor să știe nimic despre o evoluție. Dar nici adevărul și nici bunătatea nu se dezvăluie omului fără ca el să facă ceva în această privință, din libertatea sa lăuntrică. Dacă omul știe ce impulsuri sunt necesare în cadrul Societății Antroposofice pentru a se situa cu inima curată înlăuntrul ei și pentru a se ocupa cu inima curată de problemele ei, dacă știe să evalueze în mod corect motivele adversarilor, atunci, dacă are o bună voință, va aduna puterea care este necesară în ziua de azi dacă e să treacă într-un mod sănătos prin ceea ce v-a fost anunțat înainte de a vorbi eu [Nota 45] și care se află depus și în însăși voința Societății Antroposofice.
