Adunarea de la Stuttgart s-a încheiat alaltăieri seara, și probabil că sunteți de părere că vă voi relata câte ceva dintre cele care s-au petrecut la această adunare. Situația este de așa natură încât s-a configurat deja un anumit rezultat, un rezultat care nu poate fi altfel având în vedere raporturile reale existente. Pentru a înțelege pe deplin ceea ce s-a format acolo este necesar să vă relatez în mare evoluția lucrurilor. Dumneavoastră știți, din indicațiile pe care le-am dat în decursul ultimelor săptămâni, că adunarea de la Stuttgart a fost precedată de săptămâni întregi de pregătiri. Aceste pregătiri, care au fost de-a-dreptul extenuante pentru toți participanții, au avut ca rezultat faptul ca prin înfăptuirea condițiilor necesare să se ofere Societății Antroposofice un viitor pentru perioada următoare.
În această situație trebuie luat în considerare faptul că tot ceea ce s-a petrecut la Stuttgart a fost cu totul neinfluențat – sau măcar în punctele sale de pornire, în obârșia sa – de tristul eveniment al arderii Goetheanumului. Căci faptul că trebuie realizat ceva pentru consolidarea Societății a fost discutat deja de mine la începutul lunii decembrie cu unul dintre membrii comitetului de conducere [Nota 70], cu însărcinarea ca întreg comitetul central împreună cu alte personalități să se preocupe de aceste lucruri. Astfel încât ceea ce s-a desfășurat la Stuttgart este o continuare directă a ceea ce a fost discutat de mine cu domnul Uehli pe data de 10 decembrie, ca rezultat al observațiilor mele asupra situației actuale din Societatea Antroposofică.
În acest răstimp a avut loc evenimentul dureros al incendierii Goetheanumului. Dar chiar dacă am mai avea și astăzi, aici, Goetheanumul, așa cum a fost el, toate aceste lucruri ar fi trebuit să se desfășoare într-un mod cu totul similar. Căci ce s-a întâmplat de fapt? S-a întâmplat că Societatea Antroposofică, așa cum s-a dezvoltat ea treptat în ultimele două decenii, a preluat o anumită formă și configurație care s-au modificat în special începând din anul 1919 datorită diverselor inițiative care au fost incluse în ea.
S-ar putea părea cu ușurință că atunci când formulez lucrurile așa: «datorită diverselor inițiative care au fost incluse în ea» – s-ar exprima o apreciere defavorabilă asupra acestor inițiative. Dar nu este câtuși de puțin așa. Este suficient să menționez doar Școala Waldorf, care face parte dintre aceste inițiative, și vă va deveni limpede că este vorba de cu totul altceva decât de a exprima o judecată superficială. Căci împotriva valorii și importanței acestor inițiative nu trebuie făcută absolut nicio obiecție, nici în privința aspectelor lor principale, și nici în privința conducerii acestor inițiative.
Ceea ce a fost dezbătut acolo – și trebuia dezbătut – a fost exclusiv legat de Societatea Antroposofică, de întreaga ei configurare ca atare. Acum, este dificil să descrii, în conformitate cu realitatea, această configurare a Societății Antroposofice, care este mult ramificată, dar eu cred că fiecare dintre dumneavoastră știe, dintr-un anumit punct de vedere, ce a devenit Societatea Antroposofică până în ziua de azi, și el poate completa descrierea mea prin câteva aspecte pe care le-am expus aici în decursul ultimelor săptămâni.
Unul dintre evenimentele deosebit de importante care s-au petrecut în viața Societății Antroposofice este acela că anumitor personalități conducătoare, sau măcar unui număr mai mare de personalități conducătoare le-au revenit sarcini absolut precise, sarcini antroposofice, față de Societatea Antroposofică, din ceea ce s-a constituit înlăuntrul ei. Aceste sarcini antroposofice își așteaptă rezolvarea începând din 1919. Ele nu au fost rezolvate, și de aceea au trebuit discutate în ziua de 10 decembrie a anului trecut, când lucrurile s-au arătat cu toată claritatea lor, cu Comitetul central de la Stuttgart, în modul în care am procedat eu.
Una dintre ultimele inițiative întemeiate, care a crescut din Mișcarea antroposofică, este Mișcarea de înnoire religioasă, care a contribuit deosebit de mult la criza Societății Antroposofice din ultima vreme. Acesta este un aspect al realităților care au intervenit în viața Societății Antroposofice.
Pe de altă parte este faptul că au venit mulți tineri, tineri având un entuziasm lăuntric față de antroposofie, față de tot ceea ce conține antroposofia, inclusiv tineret academic, cu așteptări absolut deosebite, cu reprezentări absolut deosebite în privința a ceea ce poate fi găsit în Societatea Antroposofică, cu sentimente deosebite, care ar putea fi caracterizate întru câtva spunând următoarele: Tineretul s-a apropiat de Societatea Antroposofică dintr-un impuls lăuntric al inimii și a fost deosebit de sensibil față de ceea ce l-a întâmpinat din rândurile antroposofilor, preluând totul, chiar dacă nu printr-o judecată rațională, dar printr-o judecată de sentiment clar conturată. Ce a stat la baza acestui fapt?
Iubiții mei prieteni, tineretul de azi are trăiri sufletești lăuntrice care apar, într-un anumit sens, pentru prima oară în evoluția omenirii. Nu este suficient să vorbim în mod abstract și superficial despre opoziția dintre generațiile mai în vârstă și cele mai tinere. Acest conflict a existat, într-un anumit sens, întotdeauna, și el a fost prezent în special la aceia care, în calitatea lor de individualități puternice, voiau să se formeze pentru viață la vârsta tinereții în diferite instituții de învățământ. Este suficient să amintim câteva exemple caracteristice. Citiți în cartea «Adevăr și poezie» a lui Goethe [Nota 71], cum în loc să meargă la colegiu la Leipzig, mergea la simigeria de vizavi – deoarece cursurile îi apăreau cumplit de plictisitoare – unde se întreținea cu colegii săi, în timp ce profesorul Ludwig și alții își transmiteau învățăturile lor savante în amfiteatrele de peste drum. Dar în ciuda acestei opoziții care a existat întotdeauna, și acești membri ceva mai radicali ai tineretului ajungeau la ceea ce exista ca moștenire de la vechile generații. Și oamenii geniali ajungeau tot acolo. Este absolut sigur că Goethe a rămas un geniu incomensurabil până la moartea sa, dar în privința încadrării sale în viața înconjurătoare el nu a fost numai geniul Goethe, ci și grasul consilier secret cu bărbie dublă. Și aceasta este o realitate.
Aceste lucruri trebuie considerate într-un mod absolut nepărtinitor. Așa au stat lucrurile până în ultima treime a secolului XIX, în sensul că această contradicție, despre care astăzi se vorbește într-un mod superficial, această contradicție între bătrâni și tineri exista deja, dar ea era compensată în sens filistin prin aceea că tineretul se filistiniza tot mai mult față moștenirea rămasă de la cei vechi, se încadra în această moștenire. Dar acest lucru nu mai este posibil în ziua de azi.
Dacă am vrea să vorbim în terminologia preluată din vechea înțelepciune orientală, ar trebui să spunem: După încheierea epocii Kali Yuga, acest lucru nu mai este posibil, deoarece principiul autorității nu mai străbate viața socială la fel ca înainte. – Tot mai mult se afirmă faptul că omenirea a intrat în epoca dezvoltării sufletului conștienței. Și acest lucru trăiește – în orice caz, nu într-un mod precis conturat, dar într-un mod instinctiv extrem de puternic – în acei oameni care s-au născut în ultimul deceniu al secolului trecut, sau la începutul secolului XX, sau mai târziu, și care au o viață interioară care ar trebui privită realmente cu multă iubire de cei mai în vârstă, dacă e ca aceștia să o înțeleagă. Și acest lucru nu se poate face așa, pur și simplu, deoarece cultura și civilizația noastră au preluat asemenea forme, și în special în instituțiile de învățământ, încât acea compensare, acea echilibrare între bătrâni și tineri, care a existat întotdeauna înainte, nu mai există acum. Iar tinerii din prezent simt acest lucru; acesta este destinul lor lăuntric. Este ceva care, aș spune, le modelează întreaga viață, configurând un anumit tip de așteptări de la viață. Asta determină ca oamenii care sunt acum tineri, să ajungă căutători, dar căutători într-un cu totul alt mod decât au fost cei mai în vârstă la vremea lor.
În toate domeniile vieții, și mai ales în toate domeniile vieții spirituale, așa stau lucrurile. Cultura epocii a reacționat de multă vreme într-un fel ciudat în privința tineretului. Eu nu am neglijat să vă dau câteva exemple caracteristice în această privință. Vă amintesc de conferința pe care am ținut-o despre Gregor Mendel [Nota 72]. În secolul XX a apărut printre oamenii formați în domeniul științelor naturii, în mod sporadic, cu o anumită vehemență, părerea că Gregor Mendel din Moravia, profesorul solitar de gimnaziu și ulterior stareț de mănăstire, a fost un om genial care a realizat un lucru măreț în vederea stabilirii legilor eredității. Dar dacă vom considera raportul acestui Gregor Mendel cu instituțiile de învățământ în care s-a format, nu trebuie să uităm că atunci când avea vârsta cuvenită trebuia să-și dea examenul pentru a deveni cadru didactic, el a picat în mod strălucit. I s-a dat un timp, după care a trebuit să dea din nou acest examen. A picat din nou. Acum, prin anii cincizeci, oamenii erau cu mult mai toleranți decât mai târziu: Deși a picat de două ori la examenul de profesor, el a fost totuși încadrat ca profesor de gimnaziu. Și ulterior, el a devenit cel care a configurat ceea ce se consideră a fi în ziua de azi una dintre cele mai mărețe realizări din domeniul științelor naturii.
Sau, să considerăm ceva și mai evident: Röntgen [Nota 73] – niciun om nu se va îndoi în ziua de azi de faptul că Röntgen face parte dintre marile spirite ale prezentului. Dar pe când era în gimnaziu, într-o zi a fost dat afară pentru că nu reușea deloc să se descurce. A primit cu greu un post de conferențiar pentru că el nu a putut merge la o facultate deoarece, după cum am spus, a fost dat afară din gimnaziu iar ulterior a fost primit cu greu într-un colegiu, pe care l-a urmat. Dar nici acolo nu și-a putut da docența în specialitatea pe care dorea să o obțină. Și cu toate acestea, el a devenit proiectantul uneia dintre cele mai epocale descoperiri din domeniul științelor naturii – atât practice cât și teoretice. Iar astfel de exemple s-ar putea multiplica la nesfârșit. În toate acestea se arată contradicția de nerezolvat dintre moștenirea timpurilor mai vechi și ceea ce trăiește în tinerețe într-un mod indefinibil.
Acum s-ar putea spune, vorbind ceva mai radical, că acestui tineret îi este precis absolut indiferent câte morminte ale regilor egipteni se mai descoperă în ziua de azi, căci asta nu îl interesează. Dar acest tineret este preocupat să găsească ceva care slujește la stimularea omenirii din izvoare cu mult mai originare decât deschiderea camerelor mortuare regale egiptene. Tineretul are sentimentul că în ziua de azi ne aflăm într-un moment al evoluției omenirii în care trebuie făcut apel la surse cu mult mai elementare, mai originare pentru umanitate.
Acum se poate spune cu certitudine că în primele două decenii ale secolului XX, tineretul având acest dor a fost într-o permanentă căutare. Și iată, tineretul a cunoscut antroposofia, și el a simțit că aici se apropie de sursele primare, de cele mai profunde izvoare ale omenirii. Și atunci tineretul a venit în Societatea Antroposofică. Și una dintre reprezentantele acestui tineret a spus luni sau marți la Stuttgart [Nota 74] că ea a fost șocată când a venit, că s-a înspăimântat realmente când a văzut cum este Societatea Antroposofică în comparație cu antroposofia. – Da, nu-i așa, acesta este unul dintre faptele cele mai importante, și el nu poate fi eliminat prin decret. Trebuie să vă gândiți numai la câte a trebuit să trăiască, la urma-urmei, acest tineret, și în special tineretul academic.
Să spunem că cineva voia să-și dea doctoratul în una din ramurile spirituale mai libere ale învățării și predării, de exemplu în istoria literaturii. Cum se petreceau lucrurile în ultima treime a secolului XIX? Cum ajungeau majoritatea tinerilor la o dizertație, la o lucrare de doctorat? Desigur că noi trebuie să rezumăm lucrurile și să le descriem în mod radical: Profesorul își propusese să scrie o carte despre școlile romantice. Și acum, el îi alegea pe studenți: unuia îi dădea o temă despre Novalis, altuia despre Friedrich Schlegel, altuia despre August Wilhelm Schlegel, și iarăși altuia despre Ernst Theodor Amadeus Hoffmann – asta dacă lucrurile mergeau bine. Dacă nu mergeau bine, candidatul respectiv trebuia să susțină o dizertație despre punctuație sau despre folosirea parantezelor în structura frazei la Ernst Theodor Amadeus Hoffmann. Profesorul prelucra toate aceste lucrări și de acolo rezulta conținutul cărții sale despre școala romantică. Aș spune că lucrurile se desfășurau mecanic. Studentul devenea o parte componentă a unui mecanism, a unui mecanism spiritual. Și împotriva acestei stări s-a revoltat ceea ce – dacă-mi este încă o dată îngăduit să folosesc acești termeni – ceea ce trăia în mod absolut elementar în sufletul tinerilor după încheierea epocii Kali Yuga. Desigur că s-ar putea da și nenumărate alte exemple.
Acum, doi factori se aflau unul lângă altul: Societatea Antroposofică, așa cum a devenit ea de-a-lungul a două decenii – după cum am spus, nu este nevoie să o descriu, căci fiecare o poate descrie din propria sa perspectivă – și pe de altă parte, tineretul academic. Dar, în fond, ceea ce se raporta la Societatea Antroposofică prin acest tineret academic, era doar reprezentantul cel mai radical și cel mai precis conturat a ceea ce exista în rest. Și tocmai acest lucru s-a evidențiat foarte clar la adunarea de la Stuttgart.
Existau, pe de o parte, personalitățile conducătoare ale Societății Antroposofice, angajate față de ceea ce s-a conturat în forme ferme. Cineva era învățător Waldorf, altcineva șef de birou la «Der Kommende Tag», – oamenii aveau extrem de multe de făcut, și spun asta cu o deplină seriozitate. Aș spune că tot ceea ce exista în Societatea Antroposofică în calitate de personalități libere s-a angajat în întemeierea acestor instituții. Acum, pe bună dreptate sau nu, asta a dus și în Societatea Antroposofică la un anumit, să spunem, birocratism, schematism. Una dintre aceste inițiative întemeiate a fost «Uniunea pentru tripartiția organismului social» [Nota 75]. Aceasta a avut, începând din momentul în care a fost întemeiată în 1919, un lider, și după un timp în care am lucrat împreună cu această Uniune, am fost nevoit să spun: Așa nu mai merge, eu mă retrag. – Și după cum m-am exprimat la Stuttgart în aceste zile, am fost nevoit să mă impun și într-o zi să spun: Lucrurile nu pot continua așa, eu nu mă mai implic.
Apoi a venit un alt lider, un om excepțional [Nota 76]. Pe atunci, n-am mai venit timp de mai multe săptămâni la Stuttgart, apoi am revenit și trebuia să mă informez în privința a ceea ce s-a petrecut. Trebuiau date dispoziții pentru cele ce urmau să fie înfăptuite în continuare. Și atunci s-a ținut o ședință și am fost informat în privința a ceea ce se petrecuse. Mi s-a spus: Am ajuns în stadiul cutare cu organizarea unei cartoteci. Avem fișe mai mici, pe care înscriem decupajele mai mici din ziar; conținutul lor apare aproximativ în dreapta jos, și apoi le punem în stelaj. Apoi avem fișe mai mari, dintr-o hârtie ceva mai groasă, pe care punem articolele mai mari din ziare. Apoi avem fișe de un alt format, pe care punem scrisorile primite. – Și așa mai departe. Această organizare a cartotecii a fost descrisă ore de-a rândul; mi s-a descris cum au lucrat săptămâni de-a rândul cu dăruire și un spirit infinit de jertfă pentru organizarea acestei cartoteci cu tot ceea ce conținea ea, și cum totul era într-o ordine desăvârșită. Și atunci am avut dinaintea mea, în spirit, imaginea acestei cartoteci cu toate formatele posibile de fișe, care conținea, înregistrat într-un mod minunat, tot ceea ce se petrecuse în Societatea Antroposofică și tot ceea ce venise din partea adversarilor. Totul era minunat înregistrat! Grămezile de fișe, puse una peste alta, trebuiau să fie extrem de mari. Iar oamenii de acolo deveniseră fantomatici; ei nici nu mai erau acolo, mai era doar o cartotecă. Și totul era înregistrat.
Le-am spus: Iubiții mei prieteni, are și cartoteca asta un lider? Pe mine nu mă interesează deloc cartoteca, ci numai ceea ce se află înlăuntrul capetelor. – Nu-i așa, eu nu vreau să mustru pe nimeni, eu vreau doar să povestesc faptele, căci cei care au înfăptuit asta gemeau sub povara imensei munci depuse. Dar pe de altă parte, gândiți-vă acum că vine tineretul cu cele mai cuprinzătoare idealuri pentru viitor și i se povestește despre cartotecă. Eu nu afirm deloc că această cartotecă ar fi inutilă, nu afirm nici că nu ar fi fost bine făcută; dimpotrivă, spun că era excelentă și extrem de necesară, dar nu așa merg lucrurile. E nevoie de inimi, care să vină în întâmpinarea celorlalte inimi.
De aici au rezultat însă tot felul de imposibilități. Aceste imposibilități, ca și multe altele, au condus în cele din urmă la faptul ca oamenii să gândească în felul următor: Societatea Antroposofică necesită o reorganizare. Ea are nevoie ca în cadrul ei individualitățile omenești să se poată manifesta într-adevăr în specificul lor, ca ele să poată acționa realmente înlăuntrul ei și să găsească și o atmosferă în care, perfecționându-se, să poată respira. Așadar problemele care au fost puse Societății Antroposofice au fost întrutotul probleme fundamentale. Era necesară o revizuire a tuturor condițiilor ei de viață. Iar faptul că ea are astfel de condiții de viață în sensul cel mai eminent, rezultă pur și simplu din aceea că a venit acest tineret, cu o bogată viață lăuntrică. Dar contradicțiile au devenit tot mai ample.
Acum, desigur că printre vechii antroposofi erau și oameni care nu s-au preocupat niciodată de cartoteci – cartoteca este aici doar reprezentanta unui întreg sistem – oameni care, deși erau chiar foarte în vârstă, nu voiau să se preocupe de ceea ce devenise o necesitate. Existau întrutotul astfel de membri, oameni care au devenit membri ai Societății deja din 1902 sau 1903, dar care, chiar dacă se deosebeau sub multe aspecte de tineret, nu se apropiaseră mai mult de ceea ce aș numi eu istoria Societății Antroposofice.
Ceea ce apărea în fața sufletului în timpul dezbaterilor pregătitoare, a fost ceva extrem de dificil. Se putea împovăra cu o grijă incomensurabil de mare. Acum, deocamdată, nu este nevoie să vorbim despre dezbateri. Congresul delegaților – care a devenit o cerință ca rezultat al tratativelor – a avut așadar loc duminica trecută, la Stuttgart. Pentru început s-a pus problema ca acel Comitet de conducere provizoriu [Nota 77] – care s-a constituit din diverse motive și considerente din vechiul Comitet executiv central și a fost denumit Comitetul celor nouă – să vorbească de la sine despre trecutul, prezentul și viitorul Societății Antroposofice, iar după aceea întreaga Societate din Germania și Austria urma să ia cuvântul prin delegații ei. Așa s-au desfășurat lucrurile. Și pentru că doresc să vă dau doar o scurtă schiță a ceea ce a dus la decizia finală, nu voi vorbi despre faptul că nu a plouat, ci pur și simplu a fost o grindină de propuneri pe ordinea de zi. Abia era rezolvată o propunere și se reîncepeau niște discuții obiective, că rapid apăreau alte două-trei propuneri pe masa președintelui. A fost chiar o grindină; și nu s-a ajuns deloc la capăt cu discutarea acelor propuneri. Însă eu nu vreau să vă vorbesc despre aceasta. Vreau să vă indic faptul că au fost spuse lucruri realmente excepționale, cu adevărat pătrunzătoare, profund antroposofice. Albert Steffen [Nota 78] a rostit cuvinte minunate, din inimă, profund întemeiate. Werbeck [Nota 79] a descris în mod genial categoriile de adversari și relația lor cu Mișcarea antroposofică și cu întreaga civilizație. Dr. Büchenbacher [Nota 80] a descris în mod viu cum s-a simțit cineva care a intrat în Societate din 1917 încoace, în funcție de modul în care a fost întâmpinat. Faptul că nu totul a fost bun și cum anume au fost cele care nu au fost bune – dumneavoastră știți că e mai bine să se păstreze o tăcere politicoasă. Așadar s-au desfășurat lucruri excepționale, mărețe, pe lângă, aș spune, altele. Și așa au trecut zilele de duminică, luni și marți, iar marți seara se putea spune: Dacă mâine – care era ultima zi a Congresului – lucrurile se continuă așa, atunci delegații se vor întoarce așa cum au venit. Pentru că nimic nu a ieșit la iveală – desigur că au fost exprimate multe aspecte antroposofice excepționale – din ceea ce trăia în oamenii din sală, în nenumărații oameni care erau prezenți acolo. Căci în dezbateri – nu în sensul că acestea nu s-ar fi referit la realitate, căci toate au tratat realitatea – nu trăia realitatea, trăia abstracțiunea. Așadar totul a fost un exemplu clasic de viață abstractă. Și marți seara a fost un adevărat haos acolo; oamenii nu atingeau deloc fondul chestiunii.
Atunci nu am putut proceda altfel decât să mă decid ca în urma conferinței pe care trebuia să o țin marți [Nota 81], să fac eu însumi o propunere pornind de la ceea ce era în sală – și într-un anumit sens, acolo se afla întreaga Societatea Antroposofică germană și austriacă –, dar din ceea ce era acolo ca realitate trebuia să se ajungă la ceea ce reunește forțele laolaltă. În seara aceea de marți eu urma să vorbesc tocmai despre viața în comunitate, căci această temă se impusese ca necesitate din multe din cele spuse acolo. După aceea am făcut o propunere, și am spus: Se vede doar că oamenii nu se înțeleg unii cu alții, și că ceea ce este expus aici nu face ca realitatea să iasă realmente la suprafață. Dacă facem abstracție de tot restul, avem aici două tipuri de moduri de simțire, două tipuri de concepții și de păreri. Unul este cel al vechii Societăți Antroposofice, cu comitetul care s-a constituit acum; celălalt este reprezentat de oameni care, în fond, nu prezintă niciun interes față de ceea ce este reprezentat prin raporturile dintre acest comitet și Societatea Antroposofică, sau, ca să mă exprim mai exact, din oameni care nu manifestă nici cel mai mic interes, de exemplu, față de ceea ce are de spus comitetul, însă oameni care erau antroposofi excelenți. De fapt nici nu-ți poți imagina ceva mai frumos decât contribuția tineretului la aceste dezbateri de la Stuttgart: O contribuție minunată, energică și frumoasă. Sufletul tineretului s-a manifestat cu măreție, cu un impuls furtunos de a pătrunde în viața antroposofică – dar fără niciun interes față de ceea ce se manifesta drept comunitate în Societatea Antroposofică.
Trebuie să credem într-o astfel de manifestare, trebuie să învățăm să vedem o astfel de manifestare. Nu trebuie să fim orbi. Nu trebuie să ne legăm la ochi în fața a ceea ce este real. Și atunci nu am putut spune altceva decât: Pentru că aici se află două tipuri de oameni, orice discuție despre înțelegerea, în sens abstract, este neadevărată. Vechea Societatea Antroposofică nu poate fi altfel decât este; ceilalți nu pot să fie nici ei altfel decât sunt. De aceea Societatea Antroposofică în ansamblu va continua să dăinuie cel mai bine dacă fiecare merge pe calea sa: Pe de o parte vechea aristocrație – adică nu, voiam să spun membrii vechii Societăți Antroposofice având istoria ca povară pe umerii lor; iar pe de altă parte tinerii și bătrânii furtunoși și entuziaști. Acum există un vechi proiect al unei constituții a Societății Antroposofice [Nota 82]. Ceea ce este înscris acolo poate fi recomandat ambelor părți! Fiecare poate împlini textual ceea ce este scris acolo, dar fiecare va înțelege cu totul altceva. Așa stau lucrurile în viață. În teorie este altfel, dar în viață așa este.
Și de aceea, eu am propus: Vechea Societatea Antroposofică rămâne cu Comitetul celor nouă. Pe acesta eu l-am caracterizat, spunând: Înlăuntrul acestuia se află personalități proeminente din Stuttgart, care își conduc inițiativele într-un mod eminent, muncesc extrem de mult, și care au prezentat chiar în dezbaterile de duminică, luni marți și miercuri drept caracteristică principală a lor faptul că erau obosiți de strădaniile precedente. Eu am spus: Atunci când vin la Stuttgart și ceva trebuie făcut – așa a fost în ultimii ani – este nevoie să apăs doar pe un buton. Aceste personalități conducătoare din Stuttgart au o înțelegere deosebită, ele înțeleg imediat despre ce este vorba și nu e nevoie să vorbim mult. Dacă ar trebui să vorbim înspăimântător de mult despre orice, nu am avea acest timp; ele înțeleg imediat totul. Lor le este totul absolut clar, este suficient să abordezi ceva. Dar în majoritatea cazurilor ele nu înfăptuiesc. Apoi sunt ceilalți, cealaltă fracțiune: oameni plini de sufletesc-antroposofic, dăruiți întrutotul antroposofiei. Eu pot vorbi și cu personalitățile conducătoare ale acestei fracțiuni: La început, ele nu înțeleg nimic din ceea ce spun, dar înfăptuiesc totul imediat. Dar aceasta este marea deosebire, o deosebire uriașă: Unii înțeleg extrem de ușor și nu fac nimic, ceilalți nu înțeleg nimic la început dar promit să înțeleagă totul, și au forța lăuntrică și sentimentele necesare pentru asta; dar ele înfăptuiesc imediat totul. Și se înfăptuiește totul, chiar dacă nu este înțeles.
Da, trebuie să se creeze două ramuri configurate în mod deosebit ale Societății, dacă e ca această Societate să rămână unitară; niciuna dintre părți nu trebuie să o influențeze pe cealaltă. Pe de o parte este fracțiunea – cum să o denumesc; trebuie să avem expresii, dumneavoastră știți că nu este vorba de altceva decât de o terminologie: partidul celor tradiționali, unde totul este precis delimitat – nu trebuie să existe întotdeauna un catalog cu fișe fizice; aceștia sunt adepții cartotecilor, care stau pe scaunele lor de onoare. Fiecare este ceva: Președinte, vicepreședinte ș.a.m.d., și ei administrează Societatea. Ei stau acolo și procedează întotdeauna în mod sistematic. De acolo mă privește un domn care m-a putut înștiința zilele trecute, înainte de a pleca de aici, unde poate duce uneori acest mod sistematic de a proceda. De exemplu, a fost emisă o notă de credit pentru 21 de mărci; pentru ca persoana respectivă să fie informată că i s-au trecut 21 de mărci în contul său, i s-a trimis o scrisoare care a costat 150 de mărci. Căci așa stau lucrurile: ca să trimiți în ziua de azi o scrisoare recomandată în străinătate, costă 150 de mărci. Așa stau lucrurile în ziua de azi dacă vrei să le împărți după categoriile A, B, C ș.a.m.d. Așadar acesta este partidul celor tradiționali, întru câtva conservatori, care constituie vechea Societatea Antroposofică. Și omul poate fi un bun membru al acestei fracțiuni. Apoi este Uniunea liberă de oameni care nu acordă nicio valoare acestor lucruri, și care vor să aibă o Uniune doar sub aspect omenesc. Aceste două curente trebuie să existe acum aici.
Eu am schițat pentru început lucrurile, le-am indicat așadar. Cineva a luat imediat cuvântul în aceeași seară, afirmând cât de cumplit ar fi dacă s-ar întâmpla asta, deoarece Societatea s-ar scinda în două părți, ș.a.m.d. Dar tocmai asta era realitatea! Dacă vrei să înfăptuiești ceva nu în conformitate cu ceea ce gândesc oamenii – căci, de regulă, ceea ce gândește omul nu este la fel de important cât este ceea ce este el – ci în conformitate cu situația existentă, atunci trebuia procedat tocmai în modul acesta. El era expresia realității existente. Dar, după cum am spus, s-a ținut imediat un discurs în privința consecinței groaznice care ar interveni dacă ar fi necesar să se procedeze așa, ș.a.m.d.
Și în exterior, spațial-fizic, era un haos, peste tot erau grupuri, nu puteai să treci de niciunul, pretutindeni erai reținut, pretutindeni trebuia spus cum sunt avute în vedere un lucru sau altul. Haosul lăuntric devenise un haos exterior în acea seară de marți, la ora 11, când am vrut să părăsesc localul. Am ajuns apoi acasă și eram într-adevăr obosit. La ora 12 au venit să mă ia. Încă nu adormisem, eram întru câtva pe cale să o fac, dar au venit să mă ia, spunând: Jos în strada Landhaus este o adunare. Între etajul doi și etajul întâi am mai fost reținut într-o adunare intermediară, așa că am ajuns pe la doisprezece și un sfert la acea adunare. Acolo a rezultat imediat că lucrurile fuseseră înțelese, fuseseră înțelese într-un mod absolut corect. Oamenii puteau aborda chiar detalii și era clar că se pot întâmpla lucruri bune dacă se procedează în modul indicat.
S-au manifestat și îndoieli – este firesc să se manifeste și astfel de îndoieli –, așa, de exemplu, s-a spus: Există totuși personalități care au simpatie față de tineret, care ar dori tot ceea ce vrea și tineretul, dar, pe de altă parte, ele sunt totuși încadrate istoric în vechea Societate. Acestea dețin chiar anumite posturi în vechea Societate, și ar dori să lucreze acolo în continuare.
Eu am spus: Aceasta se poate rezolva foarte ușor. Trebuie să aveți numai grijă ca ele să participe la ambele ramuri, dar să plătească o singură dată cotizația de membru. Este vorba doar de a găsi o modalitate tehnică. Deoarece faptul de a fi într-o ramură nu exclude participarea la activitățile celeilalte ramuri. Trebuie să existe o posibilitate ca realitatea să pătrundă și în manifestare. Eu am spus atunci că și în instituții există întrutotul posibilitatea să se țină seama de ambele direcții. De exemplu, e posibil să existe un învățător Waldorf, care tinde spre uniunea liberă; atunci el face parte din aceasta; iar un alt învățător Waldorf să tindă spre grupul celor tradiționali, așadar să facă parte din acel grup. Este de la sine-înțeles că în Școala Waldorf ei vor colabora în mod armonios.
Ieri s-a mai manifestat și îndoiala privind modurile cum vor sta lucrurile în una sau alta din ramuri. Eu am spus: De ce să nu stea și la întâlnirile de ramură laolaltă, adepții celor două fracțiuni? Dar aici trebuie să fie posibilitatea manifestării realității interioare, care există pretutindeni. Atunci când ceva este gândit pornind din realitate, poate fi înfăptuit pretutindeni, și abia în felul acesta se creează unitatea. A durat chiar numai până la două și un sfert dimineața, când tineretului i-a devenit totul perfect limpede – dar erau totuși și tineri cu părul alb acolo, care aveau câteva decenii în urma lor –, și acestui tineret i-a devenit clar în noaptea de marți spre miercuri că lucrurile pot merge în felul acesta.
Ziua de miercuri a fost dedicată dezbaterilor asupra acestor intenții. Și așa s-a conturat miercuri seara realizarea acestei idei – eu vreau doar să rezum acum lucrurile, și apoi voi mai completa câte ceva la această relatare. Deci avem, pe de o parte, vechea Societatea Antroposofică, având Comitetul celor nouă, despre care v-am vorbit recent, și cealaltă Societate, mai liberă, care tinde de preferință la a purta antroposofia în lume și la adâncirea vieții omenești lăuntrice. Eu vă voi reda, mâine și poimâine, conținuturile principale ale celor două conferințe ale mele pe care le-am ținut la Stuttgart; acestea sunt strâns legate de viața în Societatea Antroposofică; deoarece în prima conferință a fost vorba despre condițiile de formare a unei Comunități, iar în cea de-a doua despre motivele pentru care există atâtea conflicte și controverse în Societățile întemeiate pe fraternitate.
Pentru această fracțiune liberă s-a constituit apoi un comitet provizoriu – nu-i așa, aici numele înseamnă libertate – format din domnul Lehrs [Nota 83], domnișoara Dr. Röschl [Nota 84], domnul Maikovski [Nota 85], Dr. Büchenbacher, domnul Rath [Nota 86], domnul von Grone [Nota 87], rectorul Bartsch [Nota 88] de la Breslau și domnul Schröder [Nota 89]. Vedeți, ei nu sunt cu toții foarte tineri, mai au și câțiva oameni venerabili cu bărbi de patriarh printre ei. Așadar acolo nu este reprezentat numai radicalismul tineretului, dar el poate ajunge la o deplină afirmare.
Da, așa ar sta lucrurile acum! Este vorba doar ca ele să fie tratate în mod corespunzător. Această uniune mai liberă și-a stabilit și sarcina de a forma comunități mai restrânse, pentru a prelucra antroposofia în mare, în mod exoteric, și în mic, în mod esoteric, în comunități care sunt mai puțin legate laolaltă printr-o organizare schematică decât printr-un fel de karmă lăuntrică. Așadar, după cum am spus, acestea au fost cele două grupuri. Voi mai vorbi mâine și poimâine despre aceasta. Această măsură a devenit totuși necesară! Căci viul nu se poate menține în vechile forme, în vechile șabloane. Iar organizarea trebuie să țină cont de ceea ce este viu.
Dumneavoastră știți că atunci când am plecat de aici la Stuttgart, eu am spus: De fapt, întreaga problemă a Societății Antroposofice este o problemă de croitorie. Antroposofia a crescut, iar îmbrăcămintea, Societatea Antroposofică – căci aceasta a devenit treptat un veșmânt – a rămas prea mică: Mânecile nu ajungeau nici măcar până la coate, iar pantalonii nici măcar până la genunchi. Eu nu vreau să dezvolt în continuare aceste lucruri; imaginea era grotescă, și acest lucru a fost remarcat de cei care ni s-au alăturat din toată inima în ultima vreme.
Acum se pune problema dacă această încercare de a face o îmbrăcăminte nouă – și nu de a o întinde pe cea veche, căci s-ar rupe –, mai adaptată scopului urmărit, va și reuși. Din punct de vedere lăuntric există întrutotul capacitatea de reușită. Dar se va pune problema dacă oamenii vor găsi forțele necesare pentru a lucra acum în acest mod. Și așa cum în viață lucrurile stau cu totul altfel decât în teorie, și aici se pune realmente problema de a crea ceva capabil de viață. Să luăm cazul domnului von Grone; el este atât membru al comitetului oamenilor strict organizați, cât și a comitetului celor cu o organizare mai liberă; el este în amândouă aceste comitete. Și lucrurile vor merge cel mai bine dacă oamenii sunt lăsați să evolueze în modul lor propriu, fie ca patriarh sau ca tânăr entuziasmat, și dacă cineva vrea să fie simultan și una și alta, de ce să nu poată exista și o creatură cu două capete? Este așadar întrutotul necesar ca forțele să se dezvolte realmente în mod liber. Desigur că nu se acceptă orice. Mi s-a povestit, de exemplu, că într-una din ramuri președintele a fost foarte surprins că după ce cineva s-a înscris la cuvânt și ținea o cuvântare entuziastă, altcineva tot făcea comentarii. Și atunci președintele a zis: Dar, iubite prietene, așa ceva nu se poate! – De ce să nu se poată? – a fost răspunsul. Noi vrem să trăim în conformitate cu Filosofia libertății, și nu ne putem lăsa îngrădită libertatea ca mereu să vorbească unul singur! De ce să nu vorbească mai mulți în același timp? – Nu-i așa, unele lucruri chiar nu merg, dar unele lucruri nu sunt întotdeauna solicitate.
Din partea mea, eu sunt pe deplin convins că lucrurile vor merge acum încă o vreme. Nu pentru totdeauna; nimic nu poate fi întemeiat pentru veșnicie. Ne vom afla în scurt timp în fața necesității de a prevedea ceea ce constituie organismul antroposofic, cu noi veșminte. Dar acest destin îl are și omul: nici el nu poate îmbrăca mereu aceleași veșminte. Și, la urma-urmelor, orice organizație este un veșmânt pentru ceea ce trăiește în ea. De ce ar vrea cineva să lucreze pe veci într-o formațiune socială organică? Ceea ce vrea să trăiască, trebuie să se transforme, și, de fapt, numai ceea ce se transformă este plin de viață. De aceea, noi trebuie să avem, pentru ceea ce vrea să fie plin de viață în sensul cel mai eminent, pentru Mișcarea antroposofică, o organizație care să și trăiască. Desigur că nu ne putem ocupa în fiecare zi de reorganizarea acesteia, dar peste câțiva ani reorganizarea va fi deja necesară! Altfel, scaunele pe care stau personalitățile conducătoare vor deveni de-a-dreptul scaune de muzeu. Dacă pe de o parte intervine specialitatea odihnirii pe astfel de scaune de onoare, acest aspect îi va roade pe cei care nu stau pe ele. Și atunci trebuie să găsim posibilitatea să-i roadă și pe cei care stau pe scaun! Deci trebuie să începem să scuturăm puțin scaunele. Dar dacă se iau măsurile corecte, totul poate merge în modul cel mai bun din lume.
Iubiții mei prieteni, eu am vrut să vă dau această relatare. Pentru mine nu a fost deloc amuzant, dar uneori realitatea se poate descrie mai bine prin cuvinte care sună întru câtva umoristic.
