Dresda, 27 septembrie 1904
2 Notiţe. Cel care a consemnat ulterior nu este cunoscut nominal.
Cu deplină previziune a celor ce trebuie să vină şi pentru a aduce omenirea cât de bine la înţelegerea acestui lucru, a fost chemată în lume mişcarea teosofică de către entităţi care ajung mult peste măsura celor pe care le poate ajunge cel mai înalt educat om în cadrul culturii noastre. Cel care nu crede aici în deplină lipsă de modestie că înţelepciunea lui este suma întregii înţelepciuni, că forţa sa de judecată ar reprezenta cea mai înaltă forţă de judecată, acela va putea observa destul de curând că există alţi oameni lângă el, care au mai multă înţelepciune şi mai multă forţă de judecată [decât el însuşi] şi va asculta de aceste entităţi, se va lăsa învăţat de acestea. El va ajunge, dacă dobândeşte oarecare înţelegere, să îşi spună: Eu mai am de parcurs drumul pe care alţii l-au parcurs deja.
Cu cât mai mult dobândeşte omul înţelegere, cu atât mai modest devine în această direcţie. Cu atât mai clar îi devine cât de mult mai are de învăţat şi cu atât mai mult este el atunci potrivit să îi găsească pe cei care au să-i spună ceva de la înălţimea lor, la care el nu a ajuns încă. Dacă crede cineva că nu poate să înveţe nimic de la nimeni, atunci acest lucru este o dovadă sigură că nu a avansat deloc. Cu cât mai avansat este omul, cu atât mai mult ajunge la o cunoaştere sigură a faptului că oamenii stau pe diferite trepte ale dezvoltării şi că în toate timpurile au existat unii care au fost conducători spirituali ai omenirii, unii care erau avansaţi în dezvoltarea confraţilor lor, cei mai dezvoltaţi, fraţii care păşiseră cel mai mult înaintea omenirii. Ei sunt cei care pot fi înţeleşi, ba chiar numai să fie recunoscuţi cel mai greu de confraţii mai puţin dezvoltaţi. De la asemenea entităţi, greu de străvăzut şi greu de cunoscut, înalt dezvoltate a pornit în anul 1875 marele curent spiritual care s-a revărsat cu ajutorul mişcării teosofice asupra omenirii, care avea dorul după acesta.
Adesea este formulată întrebarea, de ce aceste entităţi înalt dezvoltate nu se arată, de ce se fac doar puţin observabile. Răspunsul îl găsiţi într-una din lucrările cele mai profunde pe care le-a produs mişcarea teosofică, în cărticica mică, dar care cuprinde în acelaşi timp o lume de înţelepciune, în Licht auf dem Weg (Lumină pe cărare) [de Mabel Collins]. Ceea ce se spune aici, faptul că entităţile conducătoare, aceste individualităţi înalt dezvoltate, care ajung departe peste semenii lor, pot să fie aici, ba chiar să fie în mijlocul unei mulţimi de oameni fără a fi cunoscute, că pot să se afle în Petersburg, Londra, Berlin, Paris, fără ca cineva, în afară de foarte puţini, să ştie ceva de asta, acest lucru este literalmente adevărul.
Există motive, anumite motive, pentru care conducătorii avansaţi ai omenirii trebuie să se ţină ascunşi. Astăzi nu putem să ne ocupăm cu asemenea motive. Dar este necesar ca cei mai înalţi învăţători să ridice un fel de zid în jurul lor şi ca doar cei care sunt pregătiţi printr-o conducere potrivită a vieţii, să primească acces la ei. Asemenea entităţi au fost şi sunt încontinuu cele de la care provin mişcările pe care le desemnăm drept teosofice. Asemenea entităţi au, pe lângă nesfârşita lor bunătate, în acelaşi timp o mare putere şi unele lucruri care se întâmplă în omenire pornesc de la aceste fiinţe, fără ca omenirea să bănuiască.
Dacă vorbim despre noi curente în viaţa spirituală, de o nouă psihologie [?], care pare să se afle deoparte de marele curent teosofic, atunci şi acest lucru este cazul doar aparent. Acţionează şi aici aceleaşi entităţi şi forţe, ele vorbesc limbajul care poate fi înţeles în cercurile învăţaţilor şi în cercurile cercetării ştiinţifice, căci observarea acestei „minuni a Rusaliilor”, a „vorbirii în toate limbile”, acesta este principiul teosofului, acesta este lucrul care îl umple cu totul. De aceea el vorbeşte cu orice rasă, cu orice popor şi cu orice trib propria sa limbă; de aceea vorbeşte acolo unde a umplut inimile o învăţătură străveche, precum în India, limba hinduşilor, iar la alte popoare în alte limbi.
Pentru cei care aud vorbind glasul [Maeştrilor] în momente liniştite, pentru astfel de bărbaţi şi de femei este Societatea Teosofică doar instrumentul exterior. Nu contează dacă în Societatea Teosofică ceva este mai mult sau mai puţin bine sau rău, că doar este constituită, ca toate organizaţiile umane, din slăbiciune omenească şi judecată omenească. Marii Maeştri înşişi, care ne-au adus înţelepciunea teosofică, care le vorbesc acelora ce îmbină mişcarea teosofică cu viaţă, ei nu se pot ocupa cu fondări exterioare de societăţi. Lasă asta în seama acelora care au de îndeplinit însărcinările lor, care se pun în serviciul lor ca mesageri ai lor. Nu contează cadrul exterior, dar vrem să îl protejăm, tocmai pentru că nu îl supraevaluăm, pentru că avem nevoie de el şi pentru am fi deranjaţi şi împiedicaţi în acţiune dacă nu am avea acest cadru exterior ca o împrejmuire care cuprinde Europa, America, Asia, Africa şi Australia. Vrem să atragem atenţia asupra faptului că nu acest cadru, ci spiritul este cel de care are nevoie omenirea şi care se revarsă prin mişcarea teosofică, se revarsă către cei care vor să îl aibă. Prin aceasta, în prezent, o societate în care sunt adunaţi teosofi este ceva diferit, ceva esenţial diferit faţă de o societate în care sunt adunaţi alţii.
Berlin, 2 ianuarie 19053
3 După o redactare stenografiată simultană de Franz Seiler. Stenograma originală a fost verificată din nou în 1984.
Despre esenţa mişcării teosofice şi raportul ei cu Societatea Teosofică doresc să vă vorbesc iarăşi astăzi – înainte să pornesc în călătoria mea în Germania de sud şi de vest –, căci mişcarea teosofică are o semnificaţie atât de cuprinzătoare, încât la începutul unui nou an – fie ca el să fie unul foarte rodnic pentru munca noastră – putem desigur să ne aducem iarăşi aminte de sarcina, ţelurile şi modul de lucru al acestei mişcări teosofice.
Mişcarea teosofică nu este una care să se poată compara cu nici o altă mişcare din prezent, nici măcar pe departe. Oamenii stau desigur faţă de această mişcare – care s-a extins, în timpul existenţei ei de mai puţin de treizeci de ani, peste toate zonele Pământului nostru – în cele mai diferite moduri şi au stat în acest fel în faţa ei de la bun început.
De când mesagera marilor noştri Maeştri sublimi, doamna Blavatsky, a fondat această mişcare, ea a parcurs transformări multiple. Ea a văzut oameni în mijlocul ei care au părăsit-o iarăşi, şi alţii care au rezistat fideli şi sârguincioşi. Au existat membri care au venit din curiozitate, pentru ca, printre oarecare alte lucruri interesante pe care le poţi cunoaşte în prezent, să înveţe să cunoască şi privirile pe care le poate arunca omul în lumi mai înalte, spirituale.
După cum drumul pe care mişcarea teosofică îl poate oferi oamenilor este unul sigur, tot aşa nu este nici cel mai uşor, nici cel mai confortabil, nici cel pe care îl poţi absolvi de pe azi pe mâine, aşa încât manifestările spirituale cele mai înalte să se prezinte ca un adevăr necondiţionat. Mai degrabă este necesară o strădanie sârguincioasă, o dăruire cu adevărat intensă.
De aici rezultă faptul că cei care intră în mişcarea teosofică din curiozitate devin cu timpul apostaţi, pentru că nu pot să atingă într- un timp scurt ceea ce vor să atingă ca într-o furtună; sau pentru că ei cred că mişcarea teosofică nu le-ar putea oferi nimic. Dar această curiozitate a fost desigur mai puţin pusă la socoteală de la bun început în mişcarea teosofică, deşi curiozitatea este adesea o cale ocolită pentru a ajunge la adevăr şi la cunoaşterea teosofică. La mulţi s-a dezvoltat mai târziu din curiozitate o justă strădanie teosofică.
Alţii vin în mişcarea teosofică pentru a parcurge realmente o dezvoltare sufletească interioară. Ei vor realmente să ajungă la certitudinea unei vieţi sufleteşti şi spirituale şi să cucerească aprofundarea mistică, pentru a deveni o componentă corectă în dezvoltarea omenirii. Aceştia sunt membri deja mai buni. Într-adevăr se străduie pentru început să cunoască şi să trăiască în ei înşişi cât mai mult. Desigur, acest lucru mai este încă în sens mai înalt, o strădanie egoistă; dar şi cea mai înaltă strădanie după cunoaştere este, bineînţeles, una egoistă şi nu una altruistă. Dvs. ştiţi şi că acesta nu este ţelul cel mai înalt. Dar există un proverb frumos, care caracterizează această situaţie: Dacă trandafirul se împodobeşte pe sine, împodobeşte şi grădina.
Calea ocolită, prin acest egoism, este aşadar una serioasă şi bună, iar cei care merg pe ea pot să fie membri demni şi autentici ai mişcării teosofice. Pe drept se străduiesc spre propria lor desăvârşire, pentru că omul de-abia atunci va putea să fie un membru util şi valoros al societăţii, când s-a făcut pe sine însuşi desăvârşit. Cu ce le poate oare fi de folos semenilor cel nedesăvărşit; cu ce poate să le fie de folos cel care pătrunde cu privirea doar puţine în viaţă?
Numai când poţi privi înăuntrul inimilor şi sufletelor umane, când eşti în stare să rezolvi într-o anumită măsură marile enigme ale lumii, poţi interveni în mecanismul uman; doar atunci poţi face ceva în mod corect pentru semeni şi pentru lume. De aceea desăvârşirea-de-sine, dezvoltarea-de-sine prin cunoştinţe spirituale este o cale corectă şi bună. Nimănui nu i se poate face reproşul că este egoist, dacă el caută calea desăvârşirii de sine. Iar cine rămâne fidel, acela va afla că nu a căutat degeaba în mişcarea teosofică, faptul că drumul ei duce liniştit, dar sigur la ceea ce caută el.
Unii s-ar putea să spună că mai există şi alte căi. Aceste alte căi nu trebuie nici în cel mai mic sens combătute sau contestate. Eu ştiu cum îi slujesc lumii celelalte mişcări spirituale. Niciun cuvânt de contrazicere nu trebuie să pornească împotriva lor de la un adevărat teosof. Despre aceasta nu poate fi vorba. Dar cel care caută în sensul cel mai înalt spiritul, trebuie să caute acest spirit prin cunoaştere de sine. Fiecare poartă spiritul în el şi nu este folositor, în fond, să cauţi cunoaştere spirituală în mediul înconjurător, dacă nu vrei să cunoşti, în adevăratul sens al cuvântului, spiritul cel mai accesibil posibil, cel care este în noi înşine.
Există destul de mulţi care caută să cunoască spiritul prin toate manifestările artificiale posibile, dar în acelaşi timp uită cu totul că acelaşi spirit este într-o apropiere atât de mare: el este propriul suflet, propriul spirit. Pe el putem să îl găsim, dacă vrem să căutăm în modul corect. Dar el se află ascuns adânc în interiorul uman. Trebuie să îl căutăm tot mai adânc şi mai adânc în straturile propriului nostru interior. Căci ceea ce locuieşte în interiorul nostru este desigur acelaşi lucru care locuieşte în calitate de spiritual şi sufletesc în lume. Dumnezeul care creează în lume, care a creat în lume de milioane de ani, Dumnezeul este de găsit în inima omului. Și aşa cum cercetătorul naturalist studiază afară în lume, aşa cum cercetătorul naturalist caută să înţeleagă pietrele, plantele, animalele şi oamenii conform forţelor lor fizice, aşa nu poate nimeni să cunoască sufletul, spiritul, care nu studiază realmente sufletul şi spiritul în lume. Iar spiritul care a creat etern în lume şi va crea etern în lume, acela locuieşte într-o reflectare, într-o oglindire în noi înşine. Tot mai departe putem să ne dezvoltăm în sus către acest spirit şi tot mai departe se va dezvolta propriul suflet.
Astfel, strădania teosofică nu este nimic altceva decât strădania după percepţia entităţilor creatoare sufleteşti şi spirituale din lume. Ceea ce purtăm astăzi în noi, ce găsim atunci când coborâm în straturile vieţii noastre sufleteşti, ne-am creat, ne-am format cândva. Dacă am putea merge înapoi – iar teosoful învaţă treptat să meargă înapoi în timpuri trecute, aflate în depărtări primordiale –, atunci am găsi aceleaşi forţe sufleteşti lucrând la construcţia lumii, înainte să existe încă o substanţă fizică afară. Și am găsi spiritul, care trăieşte ca scânteie în noi, creând afară în lume, înainte să fi existat forţe chimice şi fizice. Forţe spirituale şi dumnezeieşti erau acolo la lucru. Iar mai înaltă decât toată fiinţarea fizică, decât toată existenţa corporală este această existenţă spirituală; şi nu numai mai înaltă, ci şi mai veche.
Deci din propria noastră inimă şi din straturile noastre sufleteşti aducem în sus întrebarea tainei primordiale cu soluţia ei: cum a luat naştere lumea însăşi. Cine se adânceşte în teosofie şi coboară în straturile propriei vieţi sufleteşti şi spirituale, acela găseşte acolo forţele care erau la lucru înainte ca un ochi să fi văzut sau o ureche să fi auzit. Înainte ca focul, aerul şi apa să fi fost pe Pământul nostru, au fost suflet şi spirit în spaţiul ceresc şi au alcătuit mai întâi toate acestea. Ceva durabil şi supraordonat fizicului găsim atunci când coborâm în aceste straturi ale inimii şi spiritului nostru. Și apoi aducem de acolo sus nu ceea ce este în noi înşine, ci forţele formatoare ale lumii. Toţi marii învăţători au parcurs acest drum înspre interiorul uman. Ei nu s-au cunoscut astfel doar pe ei înşişi, ci li s-a deschis şi privirea peste stele şi infinituri.
Cum a luat naştere lumea, unde şi-a avut omul originea, precum şi ţelurile omului, cele îndepărtate şi cele apropiate, precum şi sarcina noastră cosmică putem să le scoatem astfel din straturile noastre spirituale prin adevărata cunoaştere de sine. Ceea ce ştim despre naşterea planetelor, rundelor şi raselor, ceea ce ştim despre corpuri solare şi sisteme solare şi ceea ce ştim despre apariţia fiinţelor vii din sistemul solar şi din corpurile cosmice, aceste lucruri au fost câştigate prin cunoaştere de sine, prin acea cunoaştere de sine care s-a luptat pentru a cunoaşte în propriul spirit ceea ce este el astăzi, ceea ce a pătruns în el pe timp de Eoni. Ceea ce se află acum în el, aceasta ne duce la cunoaşterea acelui lucru care a fost mereu prezent în el, a fost prezent în el şi în acelaşi timp afară în lume.
Dacă observaţi un copac, atunci vedeţi că are inele anuale. Dar trebuie mai întâi să secţionaţi copacul pentru a putea observa inelele anuale. Aşa şi-a păstrat şi sufletul inelele sale, pentru cel care le poate observa. Fiecare suflet adaugă asemenea inele. Sufletul a păşit prin cicluri, runde şi rase şi peste tot a depus un astfel de inel anual. Pe acestea nu le vede astăzi omul. Dar dacă a devenit văzător, el vede ce a rămas de pe urma dezvoltării, ca rezultat. Aceasta este calea autocunoaşterii, a autodesăvârşirii. Astfel se desluşeşte lumea, prin cunoaştere de sine. Astfel învaţă omul să cunoască sarcina sa prin această autocunoaştere a sa. Și atunci ajunge el şi la cuprinderea sarcinii mişcării teosofice. El cunoaşte faptul că această mişcare este o necesitate pentru omenirea actuală şi viitoare.
Doar să sugerez pot ceea ce am exprimat adesea. Alte rase au premers rasei noastre; alte rase, care mai aveau încă o cunoaştere spirituală. Rasa lemuriană – deşi nu era atât de avansată în forţă de raţiune şi reprezentare şi apoi a pierit prin foc – ea mai avea încă o corelaţie nemijlocită cu entităţile spirituale ale lumii, o cunoaştere nemijlocită a lumilor spirituale. Omul a pierdut cunoaşterea spirituală pentru că era chemat să îşi dezvolte raţiunea, pentru că era chemat să formeze raţiunea prin simţuri.
Rasei lemuriene i-a urmat cea atlanteană. şi atlanteenii mai erau încă în stare să ajungă în corelaţie în mod sufletesc cu alte fiinţe care se aflau deasupra lor. Noi ştim că prin mici colonii au fost aduşi încoace lemurienii la atlanteeni, pentru a forma noua rasă-trunchi. Și ştim şi că atunci când vechea Atlantidă s-a înclinat către apus, când au început să se reverse undele, prin care s-a distrus continentul atlantean, că acolo a condus Manu un mic grup care trebuia să fie fundamentul pentru noua rasă, a noastră, către mijlocul Asiei în deşertul Gobi sau Șamo. Acolo au fost protejaţi de locuitori decadenţi, care rămăseseră de la atlanteeni şi lemurieni. Noi înşine provenim din această mică ceată, din care s-a dezvoltat a cincea rasă-rădăcină.
A cincea rasă-rădăcină a noastră nu îşi va găsi pieirea prin foc sau apă, ci îşi va trăi în alt fel apusul ei, pentru a fi condusă dincolo la o nouă treaptă, la o nouă existenţă. Această treaptă învaţă teosoful să o vadă dinainte, iar el realizează muncă anticipată pentru viitorul omenirii, pentru rasa ce urmează să vină. Lupta pentru existenţă va fi forma de pieire a rasei noastre. O mică ceată va fi salvată dincolo. Se va recruta din cei care au recunoscut ei înşişi că trebuie să conducă şi care au căutat suflet şi spirit.
Altfel decât în timpurile dinainte trebuie acţionat în prezent. În timpurile dinainte, oamenii erau separaţi în mici zone culturale şi fiecare cultură putea să acţioneze doar asupra unei mici zone. Încă în timpul vechii culturi indiene şi în timpul culturii persane, egiptene, greceşti şi romane, oamenii erau limitaţi la teritorii mai mici. Acum a devenit întregul Pământ spaţiul nostru de locuit. Tehnica noastră, care constituie mărimea rasei noastre, se întinde peste tot Pământul. Nicio separare nu mai este prezentă. Mărfurile care au fost produse departe de noi sunt răspândite pe întreg Pământul. Pământul a devenit un spaţiu de locuit comunitar. Oamenii nu mai pot fi diferenţiaţi după culori, rase, climate în parte; ele fac acuma nu numai schimb de mărfuri, ci şi de păreri. Nimic nu mai poate să existe doar pentru o mică grămăjoară. Astăzi avem o sarcină prin care putem cu toţii să creştem înăuntrul unui nou viitor. A înțelege aceasta este în obligaţia mişcării teosofice.
Conducătorii omenirii au fost, pe parcursul primei subrase a celei de a cincea rase-rădăcină, acei Rishi din India despre care cercetătorul de astăzi nu ştie mai nimic, doar cel care a ajuns prin cunoaştere mistică la vederea lumilor mai înalte. Ei au creat acea cultură minunată, din care cultura Vedelor este doar o palidă reflecţie. Tot ce ne-a devenit cunoscut despre cultura Vedelor a luat naştere într-un timp mult mai târziu. Pentru cel care poate să observe lumea în mod spiritual, se relevă un timp despre care niciun document nu vorbeşte ceva, unde spirite înzestrate de la Dumnezeu, precum erau Rishi, îşi instruiau în mod nemijlocit poporul lor în vechea Indie. Aceasta era cultura unui ţinut.
Apoi vine o cultură care iarăşi este mărginită la un ținut: cea persană străveche, cultura zarathustriană. Șapte Zarathustra au existat. Acel Zarathustra care este numit de obicei este al şaptelea. El este încarnarea tuturor acelor Zarathustra dinainte. Ceea ce s-a păstrat în cărţile religiei persane a fost însemnat într-un timp mult mai târziu. Acolo privim înapoi asupra unei a doua confesiuni religioase inspirate în cadrul dezvoltării Pământului nostru.
Mai departe păşeşte dezvoltarea către Vest. Întâlnim aici minunata cultură egipteană, o cultură despre care ne dau de veste deja cărţile. Cartea egipteană a morţilor este un rezultat al culturii lui Hermes.
Apoi ajungem în Grecia şi Italia la cultura primordială orfică, ce a crescut pe solul Europei şi din care încă mai consumăm; apoi ajungem la religia sublimă a fondatorului creştinismului şi în final în timpul nostru.
Privim astfel asupra unui şir de confesiuni religioase umane, care au reieşit prin mari fondatori singulari de religii. Pentru noi, aceşti mari fondatori sublimi nu sunt nimeni alţii decât membrii unei comunităţi spirituale de fiinţe şi individualităţi, care stau înalt sublime peste omenirea noastră, atât de înalt sublime, încât astăzi omul poate să ridice privirea doar cu admiraţie şi smerenie către cei mari, care au adus impulsurile spirituale pentru dezvoltarea noastră. Dar în acelaşi timp în care ridicăm privirea către ei, noi ştim că şi noi suntem chemaţi să urcăm la o asemenea claritate şi spiritualitate. Bărbaţii sfinţi au provenit din ceea ce numim loja sublimilor conducători ai omenirii.
Cei care au adus cultura egipteană au plecat apoi către Vest, iar atunci când au ajuns în Vest, în Europa, în calitate de trimişi, le-au adus popoarelor europene acele cunoştinţe de care aveau nevoie corespunzător cu condiţiile lor. Loja albă a acţionat în aşa fel, încât fiecare popor a putut să o înţeleagă. Fiecare popor a avut nevoie de ceva deosebit în decursul timpurilor. Fiecare popor era închis în cadrul unui spaţiu mai restrâns. Ce ştiau, de exemplu, vechii indieni despre ceea ce se petrecea în Europa? Ei trăiau în condiţii sociale cu totul deosebite. Marii iniţiaţi vorbeau în aşa fel cu ei, cum aveau nevoie. Și aşa vorbeau cu toate popoarele.
Astăzi este chemată omenirea să cultive schimbul, nu numai de mărfuri, ci şi de ceea ce oamenii cunosc drept adevăr. Nu mai rămâne închis pentru oameni ceea ce au instruit vechii Rishi. Astfel devenise necesar ca cei sublimi din Marea Lojă Albă să îi vorbească iarăşi omenirii. Aceleaşi fiinţe care fuseseră cândva active la fondarea vechiului hinduism, aceleaşi fiinţe care fuseseră active la fondarea vechiului zarathustrism şi la fondarea religiei egiptenilor, aceeaşi fiinţă care cândva i-a oferit trupul Dumnezeirii Christos pentru a putea acţiona aici pe Pământ, Iisus din Nazareth, – aceste entităţi trebuiau iarăşi să îi vorbească omenirii, şi anume într-o nouă formă, într-o nouă limbă, astfel ca omenirea unificată să o poată înţelege. De aceea vorbesc aşa încât în limba lor nu este făcută nicio diferenţă între rasă şi limbă, nicio diferenţă între sex şi rang. Nu mai pot să fie uniuni speciale, ci ceva comunitar trebuie să aibă omenirea. Iar aşa ceva comunitar este învăţătura noastră teosofică, prin care ne dezvoltăm trecând dincolo înspre noua rasă. Acesta este sensul, spiritul mişcării teosofice moderne.
Cei care consideră această mişcare teosofică drept cuvântul vorbit al acelora care de la începutul omenirii au înţelepciunea şi armonia sentimentelor, aceia ştiu că teosofia nu este nimic altceva decât mişcarea de pionierat care poate să lucreze anticipat pentru mântuirea unei noi omeniri. Acela înţelege corect mişcarea teosofică, care crede că toate marile întrebări care bat la uşă trebuie să fie rezolvate prin mişcarea teosofică centrală.
Astăzi unul caută mântuirea sa pe calea unei mişcări sociale, altul pe calea uneia spirituale, un altul pe calea uneia morale, iar un altul pe calea unei reforme alimentare. Toate asemenea mişcări sunt mari, semnificative şi folositoare. Ele însă fac doar muncă preliminară. Ele vor putea să aibă roade doar atunci când vor fi devenit ramuri ale marii mişcări teosofice. Nu prin îmbunătăţiri exterioare ale alimentelor, ale industriei, ale muncii practice poate fi atins progresul adevărat, ci numai prin faptul că sufletele sunt aduse înainte. Cine a studiat cu grijă toate aceste mişcări, acela ştie cum trebuie să se reverse ele în mişcarea teosofică.
Cereţi de la semenii dvs. să nu fie atât de îngrozitori faţă de alţii în lupta pentru existenţă, ci să se comporte aşa cum doresc să se comporte alţii faţă de ei, aşa va fi suportabil. Dar dacă scrieţi pe steagul dvs. „luptă”, atunci nu veţi ajunge la nimic. Doar prin iubire, prin unificare, prin consonanţa tuturor sufletelor noastre poate fi găsită mântuirea. Când ne-am clarificat faptul că suntem cu toţii fiinţe sufletesc-spirituale şi că sufletul nostru şi spiritul nostru sunt scântei ale focului primordial şi că suntem chemaţi să ne unim în acest foc primordial, numai atunci vom acţiona spre mântuirea viitorului nostru. Atunci vom trăi până dincolo în timpul în care trebuie să trecem cu viaţa, pe care însă trebuie să îl şi configurăm. Iar acest lucru va depinde de munca la propriul nostru suflet.
Mulţi cer de la oameni să devină altfel: Această clasă, acel rang şi aşa mai departe trebuie să devină altfel. şi se luptă pentru aceasta. Dar cine poate să garanteze pentru faptul că o astfel de luptă va reuşi vreodată? Un lucru însă trebuie să reuşească: Niciodată nu putem să greşim dacă ne îmbunătăţim propriul nostru interior, dacă fiecare dintre noi începe să-şi reformeze propriul interior, aşadar dacă fiecare în parte se face mai bun pe sine însuşi. În această strădanie nu poate să existe diferenţă de clasă, rasă, rang şi sex. Iar acesta este sensul mişcării teosofice, care face din ea o mare mişcare a viitorului. Acest lucru ne-au învăţat fiinţele sublime care au vorbit către noi în tonurile care sunt vestitori ai viitorului.
Mulţi au venit la mişcarea teosofică şi întreabă: Voi ne spuneţi că aşa-numiţi „Maeştri” stau la vârful mişcării; dar noi nu vedem aceşti Maeştri. – Ei bine, asta nu e de mirare. Să nu credeţi că se află în voinţa Maeştrilor să nu păşească ei înşişi printre dvs. şi să vă vorbească. Dacă ar putea, dacă ar avea voie: fiecare ar face-o. Dar vreau să vă dau doar o mică noţiune despre motivul pentru care Maestrul trebuie să fie izolat de cei pe care îi iubeşte şi pentru care el trebuie să îşi caute mesageri care vestesc cu cuvântul lor fizic cuvântul lui.
Legile după care sunt conduse lumea şi omenirea sunt nesfârşit de sublime deasupra celor pe care şi le poate gândi omul de rând de astăzi. Numai cel care acţionează doar în serviciul acestor sublime legi cosmice – după ce le-a cunoscut – poate să conducă omenirea în trăirea sufletească şi spirituală. Maeştrii străbat cu privirea nu numai prin ani, ci prin secole şi milenii. Ei văd în timpuri îndepărtate ale viitorului. Învăţăturile pe care le dau sunt cele care trebuie să îi servească omenirii pentru impulsionare, pentru a o duce mai departe. Nu învăţături pasive pentru curiozitate dau Maeştrii, ci învăţături ale marii iubiri de oameni, care aduc în viitor fericirea omenirii.
Uitaţi-vă la oameni, cum trăiesc, cum sunt dependenţi de mii de nimicuri ale zilei. Însă, nu vreau să arăt asupra miilor de nimicuri ale zilei, ci doar asupra faptului cum sunt dependenţi de spaţiu şi timp, cum le este greu să treacă dincolo de acestea, să dobândească o judecată liberă, să îşi mărturisească ceea ce este necesar pentru stimularea semenilor. Mii şi milioane de consideraţii, de care omul este legat în fiecare oră, fac imposibil ca el să dobândească o judecată liberă, independentă. Dar dacă poate să urmeze doar glasul cel mai lăuntric al interiorului dumnezeiesc, atunci este chemat să conducă oameni, să îi îndrume, să îi dirijeze. Asta poate Maestrul.
Foarte puţini pot să îşi facă o reprezentare despre mărimea libertăţii de judecată ce nu este legată de nicio consideraţie, pe care o are de exprimat Maestrul. Numai într-o rază palidă, într-o reflectare întunecată putem să exprimăm în domeniu fizic ceea ce Maeştrii exprimă pe scaunul lor sublim. Trebuie să se ţină cont de ţară, cultură şi educaţie. Numai într-o rază frântă poate să ajungă la omenire ceea ce conducătorul dumnezeiesc poate să intermedieze drept marea lege cosmică. Numai cel care este în stare să îl asculte pe Maestru astfel încât nici cea mai mică contradicţie să nu se mişte în inimă, întrucât nu ţine cont de timp şi spaţiu, ci îi dedică în totalitate urechea Maestrului, în deplină dedicare devoţională, care nu răspunde la toate cu „da, dar”, ci ştie că Maestrul vorbeşte dinspre dumnezeiesc, numai acela este chemat să îl audă pe Maestru.
Fiecare trebuie să amuţească acolo faţă de adevărurile dumnezeieşti. Trebuie să înceteze lucrul care este astăzi cel mai răspândit: insistarea pe propria judecată. Maestrul nu ne impune judecata sa, doar vrea să ne stimuleze. Atâta timp cât exercităm critică, noi suntem dependenţi de timp şi spaţiu, iar în acest timp nici nu poate să ajungă la urechea noastră glasul Maestrului. Dacă ne dobândim acea lipsă de consideraţie faţă de tot ce ne leagă de aspectul personal, de ceea ce e trecător, de ceea ce dispare, dacă lăsăm această consideraţie în urma noastră, ne creăm ca nişte clipe de sărbătorire a vieţii, ne smulgem afară, ne desprindem din ceea ce trăieşte în jurul nostru şi ascultăm doar glasul interior, atunci sunt momentele în care Maestrul poate să ne vorbească.
Cei care şi-au cucerit acea mare libertate şi-au cucerit şi posibilitatea de a avea ei înşişi un Maestru; ei au reuşit să ajungă până acolo încât să aibă certitudinea că ei există în slava înconjurată de curgerea luminii a acestor înalte entităţi. S-au dezvăţat de „verificaţi totul şi păstraţi ce e mai bun”, căci de aceasta trebuie să se dezveţe cei care vor să se apropie de Maestru. Cu aceasta ei afirmă principii despre lucruri pe care desigur le ştiu. Dar dacă vor să înveţe, atunci acest principiu încetează. Cine trebuie să hotărască despre ce este mai bun? Cei care l-au cunoscut sau cei care nu l-au cunoscut? Nu lipsiţi de judecată, nu lipsiţi de critică trebuie însă să devenim, ci să ne putem transpune într-o dispoziţie cu adevărat independentă, dacă vrem să urcăm la aceste înălţimi sublime. Acesta este dintre toate lucrurile ceva ce trebuie să curgă prin teosof ca un sentiment. Și dacă se pătrunde tot mai mult şi mai mult cu acest sentiment, atunci va fi el însuşi condus în sus la înălţimile în care poate să îi vorbească Maestrul.
Nu întrebaţi: De ce se află Maeştrii în locuri izolate? Este adevărat că în Petersburg, Berlin şi Londra se află Maeştrii şi sunt abordabili pentru cei care vor şi pot să vorbească cu ei, anume cei care au cucerit dispoziţia necesară prin autodepăşire. Dacă teosoful se străbate cu această dispoziţie, atunci el devine membru al acelei părţi a omenirii care este condusă în sus la o existenţă nouă, înălţată. Și de aceea mişcarea teosofică este cea mai practică mişcare pe care o putem avea în prezent. Mulţi obiectează că ea ar fi idealistă, fantezistă, că ar fi ceva nepractic. Dar cugetând puţin poate să înveţe deja că această mişcare nu e nevoie să fie ceva nepractic numai datorită faptului că mulţi oameni practici – adică oameni care se numesc aşa – o consideră nepractică. Dar priviţi numai la oamenii care se consideră atât de practici. Este un lucru special cu asemenea oameni care s-au considerat pe ei înşişi atât de practici. Câteva exemple din ceea ce au făcut practicienii în lumea secolului al XIX-lea pot să arate acest lucru.
Practicienii au avut, de exemplu, până la mijlocul secolului al XIX-lea un sistem poştal extrem de nepractic. Pe atunci, la fel ca şi astăzi, practicienii au insistat pe practica lor. Dar apoi a venit un învăţător de şcoală în Anglia, care a inventat timbrul poştal. A fost un idealist „nepractic” pe nume Hill. La vârful sistemului poştal englez stătea un „practician” pe nume Lefield. Acesta a declarat în parlament că din introducerea timbrului poştal nu o să iasă nimic, „practicianul” ar şti că asta nu merge. Circulaţia ar putea să crească, dar atunci nu ar mai ajunge cutiile poştale, aşadar lucrul este prost. – Acesta a fost aproximativ răspunsul la o asemenea invenţie „nepractică” ca aceea a timbrului poştal. Tot aşa inventase Gauß deja în prima treime a secolului al XIX-lea un telegraf electromagnetic. Nu a fost introdus. Erau idealiştii care au făcut invenţiile şi practicienii au refuzat să acorde mijloacele băneşti. Tot aşa a fost cu trenul. Ce au făcut practicienii când a trebuit să fie organizat trenul? Dirigintele de poştă Nagler din Berlin a spus atunci: Pentru ce un tren? Eu trimit deja zilnic 16 omnibuze către Potsdam şi nimeni nu stă în ele. Aşadar ce e cu trenul? Pe lângă aceasta a venit luarea de poziţie a colegiului medical bavarez cu privire la construcţia trenurilor. Documentul mai poate fi văzut şi astăzi.5 Ei erau de părere să nu fie construite trenuri, pentru că oamenii, dacă ar călători cu ele, ar căpăta comoţii cerebrale; cel puţin ar trebui să fie mărginită linia de cale ferată de ambele părţi cu garduri de scânduri, pentru ca nu cumva acei oameni pe lângă care trec să capete comoţii cerebrale sau să nu capete vreo altă pagubă.
5 Vezi, R. Hagen, Die erste deutsche Eisenbahn (Primul tren german), 1885 (p. 45), precum şi friedrich Harkort, „Eisenbahnen” (Trenuri) în revista „Hermann”, nr. 26, 1835.
Toate marile cuceriri ale omenirii nu au răsărit niciodată din capetele celor care se consideră practicieni. Practicienii nu au nicio judecată despre adevăratul progres al omenirii. De-abia când omul se avântă la marii factori mişcători de cultură care vin din spirit şi din suflet, de-abia când stă sub conducere spirituală el poate să îi dea omenirii marile impulsuri. Inconştient, aceşti inventatori erau influenţaţi de Maeştri. Fără să ştie chimistul din laborator sau din fabrică, el este influenţat de ierarhia spirituală a Maeştrilor, pe care trebuie să o cunoaştem mai îndeaproape prin mişcarea teosofică.
Mişcarea teosofică va interveni în mişcarea nemijlocită a zilei, nu va trăi numai în creiere şi inimi. Da, în inimi va trăi, dar până în vârful degetelor îi va însufleţi pe oameni şi va reconfigura întreaga viaţă. Atunci ea va fi cea mai practică mişcare, care acţionează nemijlocit asupra ceea ce ne înconjoară în fiecare oră, ba chiar în fiecare minut. Asta nu o spune cel care vrea să predice mişcarea cu fanatism, ci cel care are chemare pentru aceasta. S-a trecut prin multe erori; s-au căutat în lume factorii care aduc un progres social, s-a recunoscut însă faptul că progresul trebuie căutat în suflet, că progresul trebuie să lăstărească din suflet şi pentru ceea ce este transpus în faptă. Unde stă acest lucru în fundal, noi ne unim în mod corect în Societatea Teosofică.
Societatea Teosofică este numai instrumentul exterior pentru cei care cred că trebuie să participe la mişcarea culturală prescrisă prin mişcarea teosofică. Dacă sunt întrebaţi Maeştrii ce este de făcut pentru a intra în atingere cu ei, atunci ei răspund: Omul găseşte conexiunea prin Societatea Teosofică; prin aceasta omul are îndreptăţirea în mână.
La mişcarea teosofică este vorba de faptul că învăţăturile pe care le răspândim sunt mijlocul pentru a aprinde viaţa interioară din om. La cel care le vorbeşte semenilor, nu cuvântul este cel care acţionează, ci ceea ce curge în mod tainic prin cuvânt. Nu sunt numai undele sonore, ci este forţa spirituală care trebuie să se reverse asupra noastră prin cuvânt. Prin această forţă spirituală acţionează asupra noastră forţa Maeştrilor, acţionează forţa marilor conducători asupra noastră, pentru ca noi să fim uniţi în spirit şi inimile noastre să bată împreună. Dacă de la inimă la inimă, de la suflet la suflet se ţese curentul, atunci trece prin ele forţa Maeştrilor care stau în spatele nostru. Acesta e lucrul care contează: contează atitudinea.
De aceea lucrăm în Ramurile noastre într-o asemenea dispoziţie, de aceea ne învaţă Maeştrii că nu trebuie să ne însuşim cunoaştere din curiozitate, doar pentru a şti mereu mai mult, ci pentru ca să ne unim în armonia sentimentelor. De aceea nu vom pleca niciodată de la adunări teosofice aşa cum se pleacă de la alte adunări.
Annie Besant a exprimat odată faptul că nu este potrivit să te vaiţi: Cât de puţin m-am folosit astăzi iarăşi de această adunare! – Nu aceasta contează. Teosoful nu trebuie să se întrebe cât de plictisitor a fost, ci trebuie să întrebăm: Cât de plictisitor am fost eu? Nu ne adunăm pentru a învăţa, ci lucrăm cu sufletul, cu spiritul, atunci când creăm forme de gânduri care sunt concordante. Fiecare adunare teosofică, fiecare Ramură trebuie să fie un acumulator de forţă. Fiecare asemenea Ramură acţionează asupra mediului locului. Forţa spirituală nu are nevoie de nimeni care poartă cuvântul în afară. Forţa unei astfel de ramuri merge prin valuri tainice afară, în toată lumea. Cine crede că există un aspect spiritual, va şti că o puternică mişcare porneşte de la asemenea loje teosofice. Fiecare lojă teosofică este o acţiunie invizibilă, de necuprins pentru unii. Acolo instruieşte, de exemplu, undeva un predicator; un învăţător instruieşte altundeva. Și deşi nu erau în legătură cu o lojă teosofică, ei găsesc totuşi cuvinte spirituale. Chimiştii şi fizicienii din laborator primesc noi idei: este un efect al uniunii teosofice.
Numai cel care are atitudinea indicată, cel care îngrijeşte şi cultivă ceea ce posedă ca iubire şi bunătate şi apare şi atunci când nu sunt de ascultat vorbitori interesanţi, pentru că ştie că există efecte şi acolo unde nu sunt material vizibile, acela este un teosof just. Deoarece câte unele s-au blocat în mişcarea teosofică, Maeştrii ne-au dat impulsul să vorbim aşa cum v-am vorbit eu acum dvs. Aşa s-a atras atenţia de curând şi în Anglia, America şi India, din însărcinarea Maeştrilor, asupra adevăratei atitudini spirituale a unei loje teosofice. Leadbeater vorbeşte aşa în America, Annie Besant în Londra şi în India şi aşa trebuie să vorbim noi. Nu este vorba despre faptul că îl îndrăgim pe unul mai mult sau mai puţin, conform noţiunilor noastre personale, ci de faptul că ne adunăm în mod altruist. Atunci nu doar luăm, ci şi dăm. Noi dăm, înainte de toate, dacă dăm sufletul nostru. Iar acesta este cel mai bun dar. În acest sens vrem să ne unim şi în Ramura noastră. Tot mai mult şi mai mult trebuie Ramurile teosofice să asume această figură, faptul că orice critică, orice deşteptăciune trebuie să tacă, faptul că acţionăm pe cât posibil în muncă pozitivă, că acţionăm în sufletul nostru aşa cum a fost indicat.
Dacă putem să fim convinşi că efectele nu sunt vizibile în exterior ci invizibile, atunci prin atitudinea noastră mişcarea teosofică va deveni ceea ce trebuie să fie. În linişte au acţionat toate marile mişcări spirituale. Despre Iisus Christos nu s-au transmis comunicări contemporane. Philon din Alexandria nu ne-a adus nicio veste despre Maestru. De abia documente mai târzii ne mărturisesc despre Maestru. Și Maestrul religiei christice le-a fost cunoscut doar celor mari şi fideli în adevărata sa figură. În aceasta se află tăria sa şi acţiunea sa uriaş de mare, care nu este încă nicidecum epuizată, şi care va acţiona încă în viitorul îndepărtat.
Dacă înţelegeţi să credeţi în aspectul spiritual al cuvintelor, care nu trebuie să se vestească în succese exterioare, atunci înţelegeţi sensul serios al mişcării teosofice. Să punem cu adevărat la inimă acest lucru la începutul unui nou an, să ne revărsăm la un loc în acest sens şi fie ca din fiecare suflet în parte să curgă acest salut de an nou, faptul că ne vom face munca noastră teosofică în sensul sublimilor noştri Maeştri care stau deasupra noastră.
Berlin, 29 ianuarie 1906
Se arată tot mereu cât de greu este pentru contemporanii noştri să înţeleagă viaţa teosofică. De aceea vor fi rostite câteva gânduri în general despre acest lucru. Teosofia este ceva despre care oricine se simte atras către ea îşi face reprezentarea că ea ar trebui să satisfacă dorul său cel mai profund cu privire la viaţa spirituală. Dar dacă vrem să ne ţinem în faţa sufletului ideea teosofică de bază, aşa cum este corectă în prezent, să ne umplem întreaga noastră conştienţă cu gândul că spiritualul este ceva real, atunci trebuie să ajungem în final să admitem demnitatea persoanei celui de lângă noi. Aspectul personal îl acceptăm, căci nu ne-am permite, în calitate de om care are un suflet simţitor în trup, să lezăm în mod intenţionat aspectul personal exterior al semenilor noştri, nu ne- am permite să îl atacăm în libertatea sa personală. Dar nu suntem încă atât de departe, nici nu vom fi mult timp de acum înainte, să extindem această toleranţă asupra aspectului cel mai lăuntric al omului, pentru că încă nici pe departe nu ştim – cel mult teoretic, dar încă nu practic – că senzaţia şi gândul, spiritualul în general este ceva real. Acest lucru vă este desigur clar tuturor. De asemenea, le este deja clar tuturor oamenilor şi acest lucru, că este ceva extrem de real dacă îi aplic o lovitură cuiva cu mâna mea. Dar nu la fel de uşor cred oamenii că este ceva real, dacă îi trimit cuiva un gând rău. Acest lucru trebuie să îl conştientizăm, că gândul rău cu care îl întâmpin pe seamănul meu, gândul de antipatie, de ură, pentru sufletul lui este la fel ca o lovitură pentru faţa omului. Iar un simţământ negativ, un simţământ de ură şi de lipsă de iubire cu care stau în faţa seamănului, ele sunt reale precum leziunea exterioară obişnuită pe care i-o provoci unui om. De-abia când eşti conştient de acest lucru devii teosof.
Dacă ne pătrundem cu totul de această conştienţă, dacă ne este clar faptul că spiritul din noi înşine este o realitate, atunci am cuprins gândul teosofic şi urmează ceva pentru noi, care este consecinţa propriu-zisă, urmarea importantă a unei asemenea concepţii spirituale. Pentru început, oamenii dintr-o societate educată nu se vor bate, ei nu îşi vor provoca leziuni exterioare. Dar cu ce gânduri, cu ce păreri stau alături oamenii societăţii noastre educate, despre asta nu e nevoie să vă povestesc. Știţi asta. Societatea Teosofică are sarcina de a aduce la conştienţă simpatia şi inviolabilitatea persoanei. Dacă în timpurile noastre, în care pentru oameni contează în primul rând să aibă păreri, opinii, stau împreună şapte semeni, atunci au treisprezece păreri, iar ca urmare a celor treisprezece păreri mai degrabă vor să se scindeze în treisprezece partide. Aceasta este urmarea diferenţei de opinii, iar în locul acestei diferenţe de opinii mişcarea teosofică are de pus în lăuntrul cel mai adânc ideea de fraternitate. Noi pricepem teosofia, această idee de fraternitate în mod deplin, de-abia atunci când suntem în stare să stăm împreună într-o frăţie, în timp ce există cea mai mare diferenţă posibilă de gânduri. Nu vrem doar să respectăm şi să preţuim persoana celui de lângă noi şi să ne înfăţişăm în faţa ei în aşa fel încât o recunoaştem în deplina ei demnitate umană, ci vrem să îl recunoaştem în interiorul cel mai profund al sufletului pe fratele nostru drept suflet. Însă atunci trebuie să şedem împreună cu el şi să rămânem împreună cu el, chiar dacă există cea mai mare diferenţă de opinii. Nimănui nu-i este permis, datorită diferenţei de opinii, să iasă din comunitatea teosofică, din frăţia teosofică. Tocmai acesta este avantajul teosofilor, că rămân frăţeşte împreună, chiar dacă nu sunt de aceeaşi părere. Până ce nu ne găsim împreună frăţeşte nu suntem în stare să parcurgem un gând teosofic fundamental. Doar prin aceasta ne devine posibil să ridicăm din suflete cele mai adânci taine care dormitează în ele, cele mai adânci capacităţi care trăiesc dormitând în străfundul sufletului nostru, precum ne devine clar faptul că putem să acţionăm împreună cu semenii noştri şi atunci când nu acţionăm aşa cum acţionează ei.
Nu degeaba, aşa cum am spus adesea, a fost fondată în ultima treime a secolului al XIX-lea Societatea Teosofică. Modul şi felul în care caută ea spiritualul se diferenţiază totuşi esenţial de alte strădanii care de asemenea tind să dobândească dovezi pentru nemurirea omului. Este o mare diferenţă în căutarea eternului, cum este el găsit în Societatea Teosofică, şi căutarea eternului în alte curente orientate asupra spiritului. Cu adevărat mişcarea teosofică nu este nimic altceva decât configurarea populară a frăţiilor oculte care înconjoară tainic lumea, din mileniile trecute. Am menţionat deja că cea mai remarcabilă, cea mai mare frăţie a Europei a fost fondată în secolul al XIV-lea drept frăţie rosicruciană.6 Această frăţie rosicruciană este de fapt izvorul, aşezământul de pornire pentru toate celelalte frăţii pe care le-a primit cultura Europei. În aceste frăţii a fost cultivată strict secret înţelepciunea ocultă. Dacă este să vă caracterizez ce vroiau să dobândească oamenii care erau uniţi în aceste diferite frăţii, atunci ar trebui să vă spun: acele învăţături de înţelepciune înalte şi sublime şi acea muncă de înţelepciune ce erau cultivate în aceste frăţii oculte, dintre care cea mai remarcabilă era frăţia rosicruciană. Învăţăturile şi lucrurile care erau cultivate acolo îl aduceau pe om în stare să devină conştient de miezul său fiinţial etern. Ei îl aduceau pe om până într-acolo încât găsea corelaţia cu lumea superioară, cu lumile care se află deasupra noastră şi privea înspre conducerea fraţilor noştri mai vârstnici, înspre conducerea acelora care trăiesc printre noi şi care au atins o treaptă pe care dvs. toţi o veţi atinge într-un timp ulterior. Noi îi numim pe aceia fraţii mai vârstnici din motiv că ei, grăbindu-se înaintea dezvoltării generale, au ajuns la această poziţie înaltă mai devreme: aşadar, certitudinea miezului fiinţial etern, trezirea acestuia, astfel ca omul să poată vedea eternul precum omul obişnuit lumea simţurilor. Pentru a atinge acest lucru, el trebuie să se ia după fraţii mai vârstnici, care trăiesc peste tot printre noi. Aceşti fraţi mai vârstnici sau Maeştri, marii conducători ai omenirii, au fost ei înşişi mereu conducătorii supremi şi capii supremi ai inţelepciunii oculte sublime, prin care omul devine conştient de miezul său fiinţial etern. Cei care vroiau să se lase admişi într-o astfel de frăţie ocultă, până la mijlocul secolului al XIX-lea, erau supuşi la încercări şi probe severe. Numai acela putea să găsească admitere într-o astfel de frăţie, despre care erau lămuriţi că prin caracterul său oferea o garanţie că de înalta învăţătură de înţelepciune nu se poate abuza niciodată pentru scopuri inferioare. De asemenea, trebuia să ofere prin inteligenţa sa garanţia că el înţelegea în mod corect şi în sensul corect ceea ce îi era dat în frăţiile oculte. Numai dacă cineva îndeplinea aceste condiţii, dacă oferea o garanţie deplină că era în starea şi în dispoziţia necesare pentru a primi cele mai înalte învăţături ale vieţii putea să fie admis într-o asemenea frăţie.
6 Conferinţă, Berlin, 4 noiembrie 1904, [GA 93].
Oricât de puţin ar vrea să creadă oamenii: tot ce este cu adevărat mare, ce s-a întâmplat până la Revoluţia franceză şi până în secolul al XIX-lea a pornit de la aceste frăţii oculte. Oamenii nu ştiau deloc cum erau influenţaţi de curenţii care porneau de la frăţiile oculte. Să vă înfăţişez o scenă cum acţionau aceste frăţii în mod ocult în lume? Să luăm următoarea scenă. Un om foarte înzestrat, important, primeşte puţin cam subit vizita unui om aparent necunoscut. Acest om ştie să aducă lucrurile în aşa fel, încât între el şi acea personalitate importantă, poate un om de stat, se leagă o conversaţie. Toate acestea în modul cel mai firesc şi cu totul „întâmplător”, unde cuvântul întâmplător este de pus între ghilimele. Discuţia nu conţine doar o chestiune aleatorie, căci pe parcursul discuţiei sunt spuse lucruri care cu totul pe neobservate pătrund trăind în simţire, în intelectul respectivului care este vizitat. De la o asemenea întrevedere, care durează poate numai trei ore, se petrece apoi o deplină metamorfoză a respectivului. Astfel au fost – fie că credeţi sau nu – implantate în suflete unele idei mari, care au acţionat semnificativ asupra lumii. Astfel au fost stimulate în Voltaire marile idei, fără ca el să aibă poate vreo bănuială în legătură cu cel care era în faţa lui, ca despre o apariţie aparent nespus de nesemnificativă, care însă avea să îi spună ceva important. Tot aşa au fost aşezate în Rousseau câteva gânduri fundamentale primite astfel; şi în Lessing.
Acest gen şi mod de acţiuni care au pornit din frăţii oculte se sting tot mai mult şi mai mult pe parcursul secolului al XIX-lea. Secolul al XIX-lea a fost în mod necesar secolul materialismului. Frăţiile oculte se retrăseseră. Marii Maeştri ai înţelepciunii şi ai armoniei sentimentelor s-au retras, cum se desemnează aceasta cu o expresie tehnică, înapoi în Orient. Ei au încetat să acţioneze asupra Apusului. Acum s-a întâmplat în Apus ceva cu totul deosebit de important. Să ţinem aceasta în faţa noastră, pentru a ne lămuri cu privire la semnificaţia mişcării teosofice mondiale.
Era în anul 1841, atunci au cunoscut cei care erau membri ai celei mai secrete societăţi, că în Europa trebuia să se petreacă ceva important. Era necesar, pentru a îndigui revărsarea furtunoasă a materialismului, să se conducă un curent de viaţă spirituală în omenire. Pe atunci era timpul, când întâi printre ocultiştii înşişi se evidenţia o anumită diferenţă de opinii. Unii spuneau: Omenirea nu este încă matură să primească deja de acum fapte şi experienţe spirituale, noi vrem să menţinem sistemul tăcerii. – Aceştia erau ocultiştii conservatori. Acest sistem are multă valoare în sine, căci răspândirea adevărurilor oculte are multe pericole. Ceilalţi spuneau: Pericolul materialismului este prea mare, trebuie făcut ceva împotrivă –, astfel că cel puţin cele mai elementare lucruri sunt comunicate omenirii. Dar – în ce formă? Omenirea se dezvăţase complet să cuprindă spiritul în forma adevărată, se dezvăţase să se ridice realmente la lumile superioare, se dezvăţase complet de noţiunea despre ele, astfel că o asemenea lume nu mai exista deloc pentru ea. Cum să înveţi o asemenea omenire, care are doar un simţ pentru material, că există ceva spiritual? De ce era atât de necesar să fie învăţată omenirea o conştienţă despre lumea spirituală?
Aici atingem una din cele mai importante taine care dormitează în prezentul nostru. Eu am mai indicat ici şi colo de ce există de fapt o mişcare teosofică, pentru ce este ea necesară. Cine poate să privească înăuntru în lumea spirituală, acela ştie că tot ce există exterior material îşi are originea sa spirituală, provine din spiritual. Nu există nimic substanţial, care să nu provină din spiritual. Aşa vine deci şi ceea ce au oamenii în exterior ca sănătate şi boală din atitudinea lor, din gândurile lor. Este cu totul adevărat proverbul: Ceea ce gândeşti astăzi, asta eşti mâine. – Trebuie să vă fie clar că dacă o perioadă de timp are gânduri rele, stricate, următoarea generaţie şi următoarea perioadă de timp are de ispăşit acest lucru în mod fizic. Este adevărul zicerii: Păcatele părinţilor se vor răzbuna în al nu ştiu câtelea membru. Nu nepedepsiţi au început oamenii din secolul al XIX-lea să gândească atât de vârtos material, să îşi îndrepte raţiunea de la orice este spiritual. Ceea ce au gândit oamenii atunci, asta se va împlini. Iar noi nu suntem prea departe de momentul în care vor apărea boli şi epidemii ciudate în omenirea noastră! Ceea ce numim nervozitate va lua forme rele cel târziu într-o jumătate de secol. Aşa cum au existat cândva ciuma şi holera şi în Evul Mediu lepra, aşa vor exista epidemii ale vieţii sufleteşti, îmbolnăviri ale sistemului nervos în formă epidemică. Acestea sunt realele urmări ale situaţiei că oamenilor le lipseşte miezul spiritual al vieţii. Acolo unde există o conştienţă despre acest miez al vieţii drept punct central, acolo omul devine sănătos sub influenţa unei concepţii despre lume sănătoase, adevărate, înţelepte. Dar materialismul neagă sufletul, neagă spiritul, îl goleşte, îl îndreaptă spre periferia sa, spre mediul său înconjurător. Sănătate există numai atunci când miezul fiinţial profund lăuntric al omului este spiritual şi adevărat. Adevărata boală, care urmează după golirea interiorului, aceasta este epidemia spirituală în faţa căreia stăm noi.
Pentru a le da oamenilor acum o conştienţă despre miezul lor fiinţial spiritual, avem o Societate Teosofică. Pentru însănătoşirea omenirii este chemată ea înainte de toate şi nu pentru ca unul sau altul să ştie una sau alta. Faptul că ştiţi că există reîncarnare şi karma – vreau să spun, dacă doar ştiţi acest lucru –, aceasta nu contează, ci contează că aceste gânduri devin cu totul şi cu totul sângele sufletului, miezul fiinţial spiritual, căci ele sunt sănătoase. Dacă le dovedim sau nu le dovedim, dacă putem să fundamentăm o ştiinţă care prezintă în mod strict, matematic, reîncarnarea şi karma, asta nu contează. Există numai o dovadă pentru învăţăturile ştiinţei spiritului, iar aceasta este viaţa. Învăţăturile din ştiinţa spiritului se vor dovedi ca adevărate dacă va lua naştere o viaţă sănătoasă sub influenţa lor. Acest lucru va fi adevărata dovadă pentru învăţăturile teosofice. Cine vrea să aibă o dovadă pentru teosofie, trebuie să trăiască ceea ce e teosofic; atunci se dovedeşte ca adevărat. Fiecare pas şi fiecare zi trebuie să aducă treptat dovada pentru învăţăturile ştiinţei spiritului.
Din acest motiv a luat naştere, aşadar, o Societate Teosofică. Dar cum să înveţi o omenire materialistă a secolului al xIx-lea că există un spirit? A luat naştere mai întâi mişcarea spiritistă. Ea a luat naştere tocmai pentru că nu se credea că s-ar putea învăţa omenirea că există ceva spiritual; trebuia să fie arătat spiritul, să fie văzut cu ochii. În Stuttgart a întrebat cineva, de ce teosofia nu putea să reuşească să îi ofere lui Haeckel dovada palpabilă că există spirit.7 Vedeţi, palpabil trebuie să arăţi ce este spiritul! Acest lucru s-a încercat pentru început prin spiritism. Timp de decenii s-a încercat, până în anii şaizeci, şaptezeci. Acum a rezultat însă, cu toate acestea, un fapt fatal. Acest fapt vrem să ni-l aducem o dată în faţa sufletului. Puteţi să observaţi pe baza acestuia care este diferenţa între modul teosofic de a se ridica în lumile superioare şi oricare altul. Nu vorbim aici nici o clipă despre adevărul sau neadevărul apariţiilor spiritismului. Este clar că există apariţii care cheamă entităţi din alte lumi în lumea noastră, astfel că şi pentru cei care admit doar lucruri senzoriale poate fi creată o dovadă reală. Am trecut dincolo de prostia ca cineva să spună că există multă înşelătorie în spiritism. Există de altfel şi bani falşi, există însă şi bani adevăraţi.
7 Rudolf Steiner tocmai se întorsese dintr-o călătorie de conferenţiere.
Despre chestiunea adevărului nu vrem însă să discutăm mai departe. Ce a aflat însă un om care participa la o séance spiritistă? Să presupunem – toate celelalte sunt excluse – că avem de-a face cu revelaţii adevărate. Dacă i-a fost prezentată apariţia unui decedat, atunci el a dobândit o dovadă clară despre nemurirea sufletului uman. El a avut o dovadă materială, a putut să se convingă că morţii mai sunt încă prezenţi într-o lume oarecare şi că pot chiar să fie chemaţi înăuntru în lumea noastră. Dar cu acest lucru se arată tocmai că nu depinde de cunoaştere, că nu cunoaşterea este lucrul principal. Să presupunem că dvs. cu toţii aţi fi convinşi în acest mod, că aducem un decedat printr-o séance spiritistă în această Societate. Atunci aţi şti că sufletul uman este nemuritor. Acum însă întrebarea este aceasta: Are o asemenea cunoştinţă o reală semnificaţie în sensul mai înalt pentru adevărata viaţă umană superioară? Acest lucru s-a crezut pentru început. S-a crezut că oamenii ar fi aduşi o treaptă mai sus dacă ştiu că există o nemurire. Dar aici este punctul în care concepţia despre lume a ştiinţei spiritului cu siguranţă deviază de la una care doar livrează o dovadă clară, vizibilă pentru nemurire.
Aici un fel de comparaţie: Eu am povestit deja de mai multe ori despre tot felul de lumi superioare, am înfăţişat cum arată în lumea astrală şi cum arată în Devachan, iar dvs. ştiţi că după moarte omul are de intrat mai întâi în lumea astrală şi apoi în lumea Devachan-ului. Să presupunem acum că ar putea şedea aici mulţi care spun: Ce ne povesteşte acela, asta nu putem să credem, asta e prea improbabil pentru noi! – Cei care nu cred asta, pleacă şi nu se mai întorc, aceia ar avea de dovedit de fapt singuri părerea lor. Însă cei care, în ciuda faptului că nu cred asta, se întorc, la aceia nu contează. La cei care se întorc, eu le-aş spune: Nu credeţi nimic de la mine, nu aveţi nimic de crezut, nu asta contează! Puteţi chiar să consideraţi că e înşelăciune, sau să credeţi că vă povestesc ceva ce provine dintr-un domeniu cât mai fantastic – dar ascultaţi şi preluaţi aceasta! – Acest lucru e cel care contează. Gândiţi-vă că v-aş desena harta Orientului Apropiat. Aici ar putea să vină cineva şi să explice: Ce desenează acesta ca râuri şi munţi, asta e o prostie. – Atunci i-aş spune: Pentru mine nu contează că nu mă crezi. Dar preia aceasta, uită-te la asta şi păstreaz-o în memorie. Când vei ajunge în Asia Mică, atunci vei găsi că este corect şi te vei descurca atunci. – Acesta e lucrul principal – şi la astronomi –, să meargă cu harta în mână în domeniile mai înalte; acesta e esenţialul care contează. Aşa este şi cu ştiinţa despre o lume superioară: Numai atunci putem să pătrundem în această lume mai înaltă, dacă preluăm în noi ceva din natura acestei lumi mai înalte. Dacă aici este înfăţişat astralul, atunci trebuie să preluaţi ceva din felul şi modul acelei lumi unduitoare şi mişcătoare a astralului, iar dacă este vorba despre Devachan, trebuie să preluaţi ceva din specificul acestei lumi, care este atât de opusă faţă de a noastră. Dacă doar vă uniţi cu acest gând şi trăiţi în sus în aceste domenii mai înalte, atunci veţi dobândi un sentiment despre starea conştienţei pe care o avem atunci când lumea astrală este în jurul nostru, despre starea conştienţei atunci când lumea devachanică este în jurul nostru. Dacă urmăriţi cu trăirea stările pe care le are văzătorul atunci când se ridică în aceste lumi, atunci dvs. mai aveţi încă ceva diferit decât dacă aţi avea o dovadă palpabilă despre faptul că puteţi să trăiţi ceva. Aceasta este diferenţa între metoda din ştiinţa spiritului şi toate celelalte genuri de a face rost de certitudine cu privire la spiritual.
Prin teosofie încercăm să ne ridicăm în sus în lumile superioare, să ne facem capabili să simţim spiritualul în mod nemijlocit, astfel că simţim în lumea fizică deja o suflare a lumilor superioare. Concepţia spiritistă, pe care am înfăţişat-o înainte, caută să poarte lumea spirituală în jos, în cea fizică, să o pună în faţa noastră ca şi cum ar fi materială. Teosoful caută să ridice lumea umană în sfera spirituală. Spiritistul spune: Dacă este să îmi fie dovedite spiritele, atunci trebuie să vină jos la mine. Ele trebuie, am putea spune, să mă gâdile, atunci devin perceptibile pentru mine, pentru simţul tactil. – Teosoful merge sus la ele, el caută să se apropie de ele; el caută să se formeze în suflet în aşa fel, încât poate să înţeleagă spiritualul.
Puteţi să vă faceţi o noţiune despre acest lucru, dacă luaţi o comparaţie simplă. Chiar la unele entităţi spirituale mai înalte, care sunt întrupate în carne, este greu în condiţiile actuale să te ridici în sus la ele. Puneţi-vă numai o dată în situaţia, cum ar fi dacă Christos Iisus ar apărea astăzi, în prezent! Ce credeţi, câţi ar exista, care l-ar accepta? Nu vreau să spun deloc că unii ar fugi la poliţie dacă ar apărea unul cu pretenţia cu care s-a înfățișat cândva Christos Iisus. Depinde însă de aceasta: dacă oamenii sunt maturi pentru a vedea ceea ce trăieşte lângă ei.
O comparaţie: O cântăreaţă fusese invitată la cină, ea a ajuns însă puţin cam târziu. Scaunul ei stătea gol între doi domni. Unul era Mendelssohn, celălalt era un domn pe care nu-l cunoştea. Cu Mendelssohn ea a conversat, dar celălalt, din stânga, era foarte galant, i-a adresat tot feluri de politeţuri. Când cina s-a încheiat, ea i-a spus lui Mendelssohn: Dar cine e tipul prost care a şezut lângă mine? – Acesta este Hegel, renumitul filosof –, i-a răspuns Mendelssohn. Dacă ar fi fost poate invitată pentru a-l vedea pe Hegel, atunci cu siguranţă s-ar fi dus acolo. Dar aşa, deoarece stătea lângă el fără să ştie, avea părerea că era un tip prost.
Aşa este şi la individualităţile mai înalte. Personalităţile care [nu] sunt întrupate în carne le poate cunoaşte omul doar dacă se dezvoltă pe sine însuşi. Aceasta este ceea ce face teosofia: Ea vrea să îl dezvolte pe om, să îl metamorfozeze, şi nu să le ceară spiritelor să coboare la noi. Dacă Christos Iisus vrea să fie Christos Iisus, atunci el trebuie să se arate aşa cum şi-l imaginază oamenii, aşa cum ar trebui, după părerea lor, să fie un mare bărbat; el nu are voie să stea ca un prost în societate.
Vedeţi, pentru conştienţa noastră culturală de astăzi există o dificultate. Dar contează că ceea ce trăieşte în lumea superioară nu trebuie să coboare la noi, ci că noi urcăm la ea. Trebuie să ne facem capabili să urcăm la lumile superioare. Numai acest lucru ne dă capacitatea ca, atunci când trecem de aici cu moartea, să ajungem în lumile superioare într-un mod demn. Acela poate să se descurce realmente în Orientul Apropiat, care are harta, acea hartă care este formată pornind de la viaţă. Cine a cunoscut deja aici lucrurile care îl aşteaptă acolo, acela intră într-o lume cunoscută, acela ştie ce există acolo.
Simpla ştiinţă că există o asemenea lume nu contează însă atât de mult. Aici stăm la marginea unei mari taine şi a unui alt fapt de mare importanţă, iar pornind din acest fapt au decis ocultiştii europeni şi cei americani să lase deoparte tactica spiritistă şi să conducă mişcarea teosofică pe cale. Marea conferinţă a ocultiştilor care a fost ţinută atunci la Viena a dat impulsul important pentru modificarea tacticii.8
8 Prezentat mai detaliat în conferinţa de la Dornach, 11 octombrie 1915 [GA 254].
Pentru a introduce mişcarea spiritistă a fost necesar să fie făcute anumite proceduri. Aceste proceduri, care au fost făcute în ţările educate, porniseră de la ocultişti sau loje americane. În aceste loje s-a hotărât calea spiritistă. Ea consta din faptul că li se oferea anumitor cercuri posibilitatea de a da, printr-un fel de galvanizare a anumitor morţi, dovezi palpabile pentru nemurire. Asta înseamnă că pe planul astral au fost automatizate mai întâi cadavrele astrale ale anumitor morţi şi trimise în cercurile spiritiste, în lumea fizică. Ele trebuiau să dovedească nemurirea. Se poate întreba acum: Se cade ca ocultiştii Pământului să lase să apară morţii? – Sigur că pentru cel care lucrează ocult nu există graniţa dintre mort şi viu. El poate să viziteze răposaţii în lumea astrală şi în Devachan. Dacă vrea, el poate realmente – ceea ce de altfel am povestit – să şi ducă în cercuri spiritiste dovada pentru nemurire. Acest fapt vă rog să îl marcaţi şi să ţineţi cont de el. Cine nu este priceput la aceste lucruri, pentru acela se putea să nu fie cu totul inteligibil. Pentru ocultişti era însă altfel. S-a arătat că acest fel de a se convinge de nemurire nu doar că era lipsit de valoare, ci era extraordinar de dăunător într-o anumită privinţă. Acest fel, fără ca omul să devină mai bun, de a primi o dovadă pentru nemurire, palpabilă în lumea senzorială, nu era doar lipsit de valoare, ci chiar destul de dăunător, şi anume din următoarele motive.
Gândiţi-vă că oamenii care au dobândit în acest mod dovada pentru nemurire se îndepărtează de dorul de a trăi în sus spre lumea spirituală; ei au devenit materialişti şi cu privire la lumea spirituală. Conform cunoştinţelor lor erau spiritualişti, conform obiceiurilor lor de gândire nu erau nimic altceva decât materialişti. Ei credeau într-o lume spirituală, erau însă de părere că ea ar trebui să fie văzută cu mijloace senzoriale şi nu cu unele spirituale. Astfel s-a dovedit faptul că cei care ajungeau în Kamaloka cu asemenea obiceiuri de gândire materialiste erau şi mai neobişnuiţi să recunoască lucrurile dincolo decât materialiştii. Materialiştii cred de obicei că sunt într-o lume de vis; acesta e lucrul obişnuit, atunci când se ajunge dincolo. Materialistul crede că visează şi crede în fiecare moment că ar trebui să se trezească. În Kamaloka se vede omul: el visează, el doarme, el vrea să se trezească.
La cel care şi-a făcut rost în mod complicat de o convingere despre lumea spirituală şi care observă acum că lumea spirituală arată însă cu totul altfel, că nu este doar aşa că se află într-o lume de vis, ci că diferenţa între ceea ce a crezut că ar fi lumea spirituală şi cum îi apare acum acţionează asupra lui ca o greutate de plumb. Iar când oamenii ajung dincolo, în Kamaloka, unde oricum au de suportat deja destul, mai ales când nu au satisfacerea plăcerilor lor – cum ar fi, de exemplu, gurmanzii, cărora această satisfacere le este posibilă doar dacă au limba lor sau simţurile lor, iar pe acestea nu le mai au –, atunci este asemănător ca şi cum ar avea o sete arzătoare sau dacă ar fi într-o sobă încinsă. Acesta este un sentiment oarecum diferit sentimentul de sete arzătoare, dar totuşi ceva asemănător. Dacă vă gândiţi la toate acestea pe care le are de trăit omul dincolo şi prin ce trebuie să treacă, atunci se poate cuprinde în cuvintele: El trebuie să se obişnuiască să poată trăi fără corp. – Acest lucru e greu pentru cel care atârnă greu de senzorial. Pentru cel care s-a smuls din senzorial nu este deloc atât de dificil. Cine nu a făcut nimic pentru a-şi aduce sufletul mai sus, nu a făcut nimic pentru a-şi dezvolta sufletul mai sus, acela percepe această diferenţă între ceea ce este spiritual şi ceea ce este senzorial ca o diferenţă de greutate, ca o greutate de plumb care atârnă de el. Este realmente ca o diferenţă de greutate. Spiritualul condiţionează un fel şi un mod de percepţie cu totul diferit decât senzorialul, iar acum respectivul se aşteaptă ca spiritualul să fie iarăşi material şi concret; iar acolo în lumea spirituală el găseşte că astralul este de un fel cu totul diferit. Atunci îi apare diferenţa ca o greutate, care îl trage din nou înăuntru în lumea fizică. Iar acest lucru este cel mai rău.
Din acest motiv s-au îndepărtat Maeştrii înţelepciunii [şi ai armoniei sentimentelor] propriu-zişi de la acel fel şi mod în care în anii cincizeci, şaizeci şi la începutul anilor şaptezeci trebuia să fie ridicată lumea superioară la certitudine. Modul de până atunci a fost abandonat şi s-au decis pentru calea teosofică de dezvoltare, ca acces la lumea spirituală. În mod esenţial ea duce înapoi la două fapte fundamentale. Unul este acela că este necesar în sensul cel mai stringent să se formeze un miez spiritual, pentru a proteja omenirea de epidemiile spirituale. Celălalt este acela, de a-i da posibilitatea să trăiască înăuntrul unei lumi superioare, să se dezvolte în sus şi nu de a vrea să tragă lumea superioară în jos la sine. Nu lumea superioară trebuie să fie trasă în jos la noi, ci noi trebuie să fim urcaţi în lumea spirituală. Acest lucru, cuprins în sens corect, dă o idee, o senzaţie despre sarcina propriu-zisă a mişcării teosofice. În acest sens ne pune mişcarea teosofică sarcina că trebuie să ne dezvoltăm tot mai sus, pentru a creşte înăuntrul lumii spirituale. Atunci, cred eu, se va revărsa către noi de la sine ideea de fraternitate în sensul cel mai bun. Atunci nu vom mai tinde să ne separăm. Numai atâta vreme se separă oamenii, cât vor să fie cu totul singuri în mod materialist pe acest plan fizic. În realitate noi suntem doar atunci separaţi, cât timp ne aflăm pe planul fizic. Îndată ce trăim în sus spre lumea superioară, observăm deja fraternitatea spirituală; unitatea spirituală ne vine în conştienţă.
Eu am încercat să aşez în faţa dvs. adesea această fraternitate spirituală, cel puţin în idei raţionale. Ea se exprimă atât de frumos în cuvintele: Acesta eşti tu. – Să ne-o aşezăm în faţa sufletului. Eu am mai spus deja odată: Dacă îmi tăiaţi mâna, în scurt timp ea nu mai este mâna mea. Ea poate să fie mâna mea doar atunci când este la organismul meu, altfel nu mai este o mână, se usucă. O asemenea mână sunteţi şi dvs. la organismul Pământului. Gândiţi-vă că aţi fi ridicaţi la câteva mile deasupra Pământului: Aici nu puteţi să trăiţi ca om fizic, încetaţi să trăiţi ca om. Sunteţi doar un membru al Pământului nostru, aşa cum mâna este un membru al corpului meu. Iluzia că sunteţi fiinţe autonome ia naştere doar prin faptul că vă plimbaţi pe Pământ, în timp ce mâna este concrescută. Dar asta nu face nimic. Goethe se referea la ceva cu totul real atunci când vorbea despre spiritul Pământului. El este de părere că Pământul are un suflet, ale cărui membre suntem noi. El vorbeşte despre ceva real atunci când lasă spiritul Pământului [în Faust] să vorbească:
În unduiri de viaţă, în furtună de fapte
Mă învolburez în sus şi în jos,
Ţes încoace şi încolo!
Naştere şi mormânt,
O mare eternă,
O ţesere schimbătoare,
O viaţă dogoritoare,
Aşa creez la războiul de ţesut zumzăitor al timpului
Şi alcătuiesc a dumnezeirii haină vie.
Aşa este omul fizic un membru al organismului Pământului şi parte a unui întreg. Și acum reflectaţi la aceasta din perspectivă spirituală şi sufletească: aici este exact aşa. Cât de des nu am subliniat că omenirea nu ar putea trăi dacă nu s-ar fi dezvoltat pe baza celorlalte regnuri. Tot aşa nu poate să fie omul superior dezvoltat fără de cel inferior dezvoltat. Ceva spiritual nu poate să fie fără cei care au rămas în urmă, aşa cum un om nu poate să fie fără ca să fie rămase în urmă animale, aşa cum un animal nu poate fi fără plantă, o plantă nu poate fi fără mineral. Cel mai frumos este exprimat acest lucru în Evanghelia după Ioan, după spălarea picioarelor: Eu nu aş putea să fiu fără voi ... – Apostolii sunt o necesitate pentru Iisus, ei sunt solul său fertil. Acesta este un mare adevăr. Dacă priviţi într-o încăpere de judecată – un judecător stă la masa de judecată şi se simte superior acuzatului. Judecătorul ar putea însă şi să cugete şi să spună că poate a fost împreună cu acela într-o viaţă anterioară şi nu şi-a îndeplinit îndatorirea sa faţă de el, motiv pentru care acuzatul a devenit astfel. Dacă, poate, ar fi consultată karma sa, atunci ar rezulta că judecătorul ar trebui să fie de fapt cel care să stea pe banca acuzării. Întreaga omenire este de altfel un organism. Dacă smulgeţi un singur loc din el, atunci el nu poate să existe, se veştejeşte. O bandă unitară se leagă în jurul nostru al tuturor. Acest lucru ne va deveni clar, dacă încercăm să trăim înăuntrul acestei lumi superioare, să ne ridicăm realmente şi să trăim în noi miezul fiinţial spiritual. Dacă trăieşte în noi un miez fiinţial spiritual, el ne va conduce la fraternitate. Ea este deja aici pe planurile mai înalte. Pe Pământ este din aceasta doar o copie; o imagine a celor care există pe planurile superioare este fraternitatea pe Pământul nostru. Noi negăm ceea ce este deja în noi, atunci când nu cultivăm pe Pământ fraternitatea între noi.
Aceasta este semnificaţia mai profundă a ideii de fraternitate. De aceea trebuie să încercăm tot mai mult şi mai mult să realizăm gândurile teosofice, aşa încât să îl înţelegem pe seamănul nostru până în lăuntrul cel mai profund al sufletului, încât să stăm împreună frăţeşte în situaţia celei mai mari diferenţe de păreri. Aceasta este apartenenţa corectă, fraternitatea corectă, dacă nu cerem ca celălalt să se înţeleagă cu noi pentru că are aceeaşi părere, ci dacă îi recunoaştem fiecărui om dreptul ca el să aibă propria sa părere. Atunci va fi cucerit în acţiunea comună vârful înţelepciunii. Aceasta este o concepţie mai profundă a primului nostru principiu teosofic. Să ne concepem ideea noastră de fraternitate în aşa fel, încât să ne spunem: Noi aparţinem împreună în toate condiţiile, şi oricât de diferite ar fi părerile cuiva de ale noastre – diferenţele de opinii nu pot fi niciodată un motiv pentru a ne separa. De-abia atunci ne înţelegem cu totul, când ne acceptăm în întregime. Bineînţeles că suntem încă departe de această concepţie a fraternităţii teosofice şi ea nu poate să acţioneze mai devreme de momentul în care gândul teosofic a prins rădăcină în acest sens, în acest stil.
Leipzig, 25 aprilie 1906
Nu este o coincidenţă faptul că există o mişcare teosofică. Ea are legătură cu întreaga dezvoltare a secolului al XIX-lea, cu răspândirea materialismului, care a devenit decisiv în anii patruzeci – aproximativ, şi puţin înainte şi după. Deja în ultimele patru secole premergătoare s-a pregătit materialismul. Pentru a înţelege acest lucru trebuie să ne transpunem odată până în secolele al V-lea şi al VI-lea. Se face o reprezentare cu totul greşită despre condiţiile spirituale din acele timpuri. Este cea mai mare eroare să presupui că omul gândea atunci ca şi astăzi. De exemplu, despre stele se mai avea încă în secolele al XIII-lea, al XIV-lea şi al XV-lea o cu totul altă reprezentare. Acuma omul vede la ele doar aspectul material. În Evul Mediu se vedea în fiecare stea un spirit. Nu numai pentru cel neînvăţat, ci şi pentru cel educat, steaua era expresia pentru un spirit. Aşa era spiritualizat întregul spaţiu ceresc. Aceasta este o mare diferenţă faţă de faptul că se presupune a fi doar corpuri sau şi aspect spiritual. Omul de atunci se simţea cu totul ocrotit într-un spaţiu cosmic spiritual. Dar nu este nevoie să ne dorim să fim înapoi la această concepţie medievală.
Copernic a cucerit spaţiul cosmic pentru o concepţie materialistă. Cercetarea lumii fizice a urcat pe punctul culminant. Schleiden şi alţii au descoperit celula. Trenurile şi toate asemenea au stimulat puternic materialismul. Atunci s-au întrebat marii conducători ai omenirii: Ce e de făcut? În ce mod sunt de învăţat oamenii că există viaţă spirituală? – Exista doar simţul pentru aspectul material. Se spunea: Dacă există spirit, atunci să se şi dovedească drept spirit. – Aşa s-a făcut, aşadar, o încercare prin spiritismul care s-a revărsat. Deoarece din partea iniţiaţilor se caută mereu instruirea în modul care este inteligibil pentru oameni, s-a făcut strădania de a aduce la iveală manifestări, revelaţii din lumea de dincolo. Trebuie să privim acum pentru început odată soarta omului după moarte. Când omul doarme, trupul fizic şi trupul eteric sunt unite, trupul astral pluteşte peste trupul fizic. Când omul moare, nu se separă numai trupul astral de trupul fizic, ci trupul astral şi trupul eteric pleacă împreună, trupul fizic rămâne în urmă. Trupul astral şi trupul eteric mai rămân încă unite pentru scurt timp, are loc o retrospectivă a vieţii care are loc timp de două până la trei zile. Apoi se separă şi ele, trupul eteric se desprinde ca forţă de viaţă în forţa generală de viaţă, iar trupul astral ajunge în starea care este numită Kamaloka. El este decorporalizat, dar mai are încă obiceiurile şi înclinaţiile trupului fizic. Aici un caz lămuritor: Gurmandul mai are încă poftele sale. Aceasta este o caracteristică sufletească, o poftă. Gâtlejul nu îl mai are, dar pofta gâtlejului îi rămâne ca sentiment arzător de sete. În Kamaloka are loc dezobişnuirea, căci pofta se consumă pe sine treptat, iar atunci este depus şi trupul astral, în măsura în care el este purtătorul poftelor.
Acum există o posibilitate de a galvaniza asemenea cadavre astrale, de a le chema înăuntru în lumea senzorială. Pentru aceasta îşi pune un medium trupul său eteric la dispoziţie. Cu ajutorul acestuia se alcătuiesc aşa-numitele materializări. Aceasta a fost metoda de a-i arăta omenirii materialiste ce rămâne în urmă după moarte, iar iniţiaţii au sperat să îi convingă pe oameni prin aceasta.
Însă două situaţii neplăcute s-au evidenţiat. Mai întâi, cei care au fost convinşi prin spiritism nu au devenit mai buni din punct de vedere moral odată cu această concepţie, au rămas deci fără ridicare morală. În al doilea rând, însă, acest gen de concepţie sau convingere s-a arătat chiar nefavorabilă – după moarte. Căci pentru cei care o aveau nu a devenit mai uşoară starea din Kamaloka, ci mai grea. Și anume, pe lângă toate celelalte, au adus cu ei şi dorinţa de a vedea satisfăcut tot spiritualul în mod material prin intermediul simţurilor, pentru că fiecare asemenea concepţie apare ca trăsătură aparţinând de Kamaloka. Era o greutate apăsătoare ca de plumb pe cel decedat. Acesta a fost motivul pentru care iniţiaţii şi-au spus: Aşa nu merge mai departe. – Aşadar greşeau iniţiaţii – se va obiecta aici. Dar şi iniţiaţii trebuie să îşi adune şi să îşi probeze experienţele lor. Atunci s-a decis aproape unanim în marea comunitate a ocultiştilor, după ce acest mijloc extern nu s-a dovedit valabil, să se abordeze o altă cale, una interioară, calea teosofică. Ce vrea aceasta? Ea vrea să înveţe să cunoască ceea ce trăieşte în omul însuşi în calitate de spirit. Acest spirit este ţelul. Dar spiritul se poate cunoaşte doar dacă te dedici nepărtinitor. Trebuie să înţelegi aspectul comunitar al omenirii.
Ca manifestare paralelă a materialismului se dezvoltase egoismul. Aici doar un exemplu: La organizarea generală de călătorii există o condiţie deosebită pentru participare: Toate întrebările religioase sunt excluse ca obiect de discuţie. – Există temerea faţă de egoismul părerilor, căci acolo unde sunt împreună şapte oameni se pot găsi şapte păreri. Se pun aşadar părerile deasupra iubirii generale de oameni. Însă aici începe de-abia fraternitatea, unde iubirea de oameni stă deasupra părerilor.
Pentru aceasta este teosofia, ca în echilibrarea părerilor să caute unicul adevăr. Oamenii trebuie să devină iarăşi toleranţi unii faţă de alţii, nu numai până în interiorul personalităţii, ci până în individualitate. A fi tolerant nu înseamnă doar a fi răbdător, a-i accepta pe alţii, ci înseamnă aici a te deschide, a înţelege particularitatea lor. Teosofia nu trebuie deci să fie o dogmă, ci expresia iubirii. Trebuie să îi ajuţi pe fraţii oameni, deci să pui iubirea deasupra părerilor, iar acest lucru aduce spiritul unitar în dezvoltarea omenirii. Acesta este aspectul practic, care trebuie să fie format în mişcarea teosofică.
Düsseldorf, 7 martie 19079
9 Text după o redactare incompletă din timpul conferinţei, ralizată de Alice Kinkel. Completările din parantezele rotunde sunt făcute după o altă redactare din timpul conferinţei.
Mişcarea teosofică nu este ceva ce a venit în timpul nostru prin actul aleatoriu al unuia în parte, al unuia sau altuia dintre oameni, a uneia sau alteia dintre societăţi. Ea ţine de întreaga dezvoltare a omenirii şi este de considerat ca atare drept unul dintre cele mai importante impulsuri culturale (introduse prin cei care pot să înţeleagă dezvoltarea omenirii). Dacă vrem să ne găsim înăuntrul acestei misiuni a mişcării teosofice, atunci trebuie să ne transpunem în trecutul şi în viitorul omenirii. Aşa cum oamenii în parte au parcurs o dezvoltare, începând de acolo de unde au coborât pentru prima oară ca suflete individuale din poala dumnezeirii, aşa a parcurs şi întreaga omenire o dezvoltare.
Clarificaţi-vă odată ce diferenţe, ce modificări şi ce dezvoltare sunt de observat pe suprafaţa Pământului în decursul mileniilor – cât de temeinic s-a modificat totul aici! Ceea ce obişnuim să numim „omenire” este de-abia un rezultat al aşa-numitei a cincea rase-rădăcină. Înaintea acesteia a mers o altă omenire, cea de-a patra rasă-rădăcină, al cărei continent, Atlantida, l-am avea de căutat aproximativ între Europa şi America de astăzi. Această Atlantidă a văzut strămoşii noştri într-o cu totul altă figură. Acolo domnea o cu totul altă cultură. Vechiul atlantean nu era format în raţiune şi gânduri, în schimb era dotat cu forţe fine somnabulic-clarvăzătoare. Logica, raţiunea combinatoare, ştiinţa, arta, ca acuma, nu existau în vechea Atlantidă, căci reprezentarea, gândirea şi simţirea oamenilor erau acolo cu totul altfel. Să combine, să socotească, să numere, să citească nu ar fi putut omul atunci ca astăzi. Dar anumite forţe spirituale somnabulic-clarvăzătoare trăiau în el. El putea să înţeleagă limbajul naturii, ce îi spunea Dumnezeu în clipocitul valurilor, în ceea ce răsuna tunetul, în ceea ce foşnea pădurea, în ceea ce exprimau mirosurile fine ale florilor. El înţelegea acest limbaj al naturii şi era la unison cu întreaga natură. Pe atunci nu existau lege, jurisprudenţă, pentru a-l face pe vecin să se înţeleagă cu vecinul. Nu, atlanteanul mergea afară şi asculta sunetele copacilor, ale vântului, iar ele îi spuneau ce avea de făcut.
Frumos s-a păstrat în legenda populară, care nu este niciodată ceva întâmplător, născocit, amintirea despre vechea Atlantidă, Nibelheim, de exemplu, în Cântecul Nibelungilor. În cuvântul „Nibel” sau „Nifel” se sugerează că Rinul şi toate alte râuri sunt ape rămase în urmă din masele de neguri ale vechii Atlantide. Iar înţelepciunea care a rămas de la ea este sugerată drept comoara care este ascunsă în ele. În acest continent aflat între America şi Europa avem de căutat şi şcoala de plante a vechilor adepţi, unde stăteau cei care erau potriviţi pentru a deveni elevi ai marilor individualităţi pe care le numim Maeştrii înţelepciunii şi ai armoniei sentimentelor.
Locul în care se afla această şcoală de adepţi, a cărei perioadă de înflorire se află în a patra subrasă a vechii Atlantide, ar fi de căutat la mijlocul Oceanului Atlantic. Acolo elevul era instruit cu totul altfel decât astăzi. Cu totul altfel, în mod colosal se putea acţiona atunci de la om la om prin forţa care se mai afla încă în cuvinte. Ceea ce mai trăieşte astăzi în popor, acesta este un simţământ fin pentru forţa interioară spirituală, ocultă a cuvintelor. Forţa actuală a cuvintelor nu o puteţi compara absolut deloc cu cea de atunci. Acest lucru era ceva cu totul colosal: cuvântul ca atare trezea forţe în sufletul elevului. O mantră de astăzi nu mai are nici pe departe forţa de atunci, unde cuvintele nu erau străbătute aşa de gânduri. Când acţionau aceste cuvinte, forţele sufleteşti ale elevului se deschideau. Aceasta s-ar putea numi o iniţiere umană prin natura limbajului cu efect colosal. Un limbaj limpede se mai vorbea acolo şi prin fumigaţia de substanţe, arderea de materii, precum tămâia ş.a.m.d.
Acolo exista o relaţie mult mai nemijlocită între sufletul învăţătorului şi cel al elevului. Iar ceea ce exista drept semne de scriere în şcoala adepţilor din vechea Atlantidă, acestea erau imitări ale unor procese din natură, care erau desenate cu mâna în aer şi care acţionau, acţionau şi ulterior, asupra spiritului populaţiei de atunci. Ele trezeau în suflet forţe. (Acest lucru acţiona puternic asupra spiritului somnabulic al populaţiei de atunci şi stimula forţele sufleteşti spirituale.)
Astfel are fiecare rasă sarcina ei în dezvoltarea omenirii. Sarcina rasei noastre, a cincea principală sau rădăcină, constă în faptul de a adăuga la cele patru componente ale entităţii umane ceea ce este numit aspectul Manasic, asta înseamnă să se trezească înţelegerea prin noţiuni şi idei. fiecare rasă are sarcina ei: cea a celei atlanteene era formarea Eu-lui. Rasa-rădăcină a cincea, a noastră, perioada post atlanteană, are de format Manas, Sinea spirituală.
Odată cu scufundarea Atlantidei nu s-au scufundat însă cuceririle ei, ci din tot ce exista în şcoala plantelor atlanteană a adepţilor a fost luat cu ei esenţialul, de către un miez mic de oameni. Această mică masă s-a dus sub conducerea (colosalei individualităţi) a lui Manu (până în Asia Centrală), în regiunea deşertului Gobi de astăzi. Iar această mică ceată a pregătit acum copii ale culturii şi învăţăturii dinainte, dar mai mult la nivel de raţiune. Erau forţele spirituale anterioare transpuse în gânduri şi semne. De acolo, de la acest centru au plecat apoi ca nişte raze, ca radieri, diferitele curente culturale. Mai întâi, minunata cultură străveche pre-vedică, care a transpus pentru prima dată în gânduri înţelepciunea ce se revărsa înăuntru.
A doua dintre culturile care a pornit de la vechea şcoală de adepţi a fost străvechea cultură persană. A treia a fost cea chaldeo-babiloniană cu minunata ei înţelepciune despre stele, măreaţa ei cunoaştere preoţească. A patra a fost cultura greco-latină cu coloraţia ei personală, iar, în final, drept a cincea, cultura noastră. Către cea de a şasea şi a şaptea trăim în întâmpinare. Cu aceasta v-am semnalat sarcina noastră în dezvoltarea omenirii: să transpunem în gânduri, să aducem în jos până pe planul fizic ceea ce a existat până acum ca înţelepciune cosmică.
Când vechiul atlantean asculta printre sunetele care răsunau către el asupra tonului intermediar, atunci el auzea numele acelui lucru pe care el îl cunoscuse drept a fi dumnezeiescul: Tao. – În misteriile egiptene aveţi transpus acest ton în gânduri, în scriere, în semne – în semnul Tao, în cărţile Tao. Tot ce este cunoaştere, scriere, gând, a venit de-abia în timpul postatlantean în lume. Mai devreme nu s-ar fi scris asta niciodată. Înţelegerea pentru asta nu ar fi existat. Acum stăm în mijlocul dezvoltării manasice. A aduce cultura raţiunii, dar în acelaşi timp şi egoismul la extrem, acest lucru îl face rasa noastră. Se poate spune prea bine, chiar dacă sună grotesc: Nu a existat niciodată atâta forţă de raţiune în lume şi atât de puţină capacitate de vedere ca în prezent. Gândul este foarte îndepărtat de ceea ce este entitate interioară a lucrurilor, foarte departe de vederea interioară, spirituală.
Când preotul atlantean scria un semn în aer, atunci efectul era în principal trăirea sufletească interioară a elevului. În epoca a patra, greco-latină, aspectul personal vine tot mai mult în prim-plan. În Grecia se dezvoltă arta personală. La Roma găsim aspectul personal în reglementarea statală ş.a.m.d. În timpul nostru trăim egoismul, aspectul personal uscat, aspectul raţional uscat. Dar sarcina noastră constă astăzi în cuprinderea aspectului ocult în Manas, în cel mai pur element al gândului. Cuprinderea spiritualului în acest cel mai fin distilat al creierului este misiunea propriu-zisă a timpului nostru. A face acest gând atât de plin de forţă încât să aibă ceva dintr-o forţă ocultă, aceasta este sarcina care ne este dată, pentru a ne umple locul nostru pentru viitor.
Prin masive mase de foc a fost distrusă vechea Lemurie, prin masive revărsări de ape, vechea Atlantidă. Și cultura noastră se va scufunda, şi anume prin războiul tuturor împotriva tuturor: asta ne stă înainte. Aşa va pieri a cincea rasă-rădăcină a noastră, prin egoismul potenţat la maxim. În acelaşi timp, se va forma un mic grup de oameni care dezvoltă dinspre forţa gândului forţa de Buddhi, a Spiritului vieţii, pentru a o duce apoi cu ei în noua cultură. Tot ceea ce e productiv în omul ce se străduieşte va deveni tot mai mare şi mai mare, până ce personalitatatea sa a ajuns atât de sus, încât a atins culmile libertăţii. În timpul nostru fiecare individualitate în parte va trebui să găsească în sine un fel de spirit conducător în interiorul sufletului, pe Buddhi, forţa Spiritului vieţii. Dacă am merge înspre viitor în aşa fel încât să putem prelua impulsurile culturale numai ca în timpurile dinainte, atunci ne-am îndrepta spre o fragmentare a omenirii.
Ce avem acum în prezent? Fiecare vrea să fie stăpânul lui: egoismul, iubirea de sine, este împinsă la culme. Vine timpul în care nu va fi recunoscută nicio altă autoritate decât cea pe care oamenii o recunosc de bunăvoie, a cărei putere se bazează pe încrederea liberă. Acele misterii care fuseseră construite pe puterea spiritului sunt numite Misteriile Spiritului. Cele care vor fi construite în viitor pe fundamentul încrederii, pe puterea încrederii, sunt numite Misteriile Tatălui. Cu acelea ne încheiem cultura noastră. Acest nou impuls al puterii încrederii trebuie să vină, căci altfel ne îndreptăm către o fragmentare, către un cult general al Eu-lui şi al egoismului.
În timpurile Misteriilor Spiritului, care erau construite pe puterea, autoritatea şi domnia Spiritului, în orice caz îndreptăţită, existau mari înţelepţi singulari. Ei erau în posesia înţelepciunii şi numai cel care parcurgea probele dure putea să fie iniţiat. Acum ne îndreptăm în viitor către Misteriile Tatălui şi trebuie să lucrăm tot mai mult la faptul ca fiecare în parte să devină înţelept. Va ajuta aceasta oare împotriva egoismului şi a fragmentării? – Da! Căci numai dacă oamenii primesc înţelepciune supremă, în care nu pot să difere, în care nu există părere proprie, niciun punct de vedere al personalităţii, ci numai o opinie, ei pot să devină unitari. Dacă oamenii ar rămâne aşa cum sunt ei diferiţi în rest, cu puncte de vedere diferite ş.a.m.d., atunci s-ar separa tot mereu. Cea mai înaltă înţelepciune produce însă mereu la toţi oamenii aceeaşi concepţie. Înţelepciunea reală este una singură, care îi aduce pe oameni iarăşi împreună în cea mai mare libertate posibilă, fără nicio autoritate constrângătoare. Aşa cum membrii Marii frăţii Albe sunt mereu în armonie unii cu alţii şi cu omenirea, aşa vor fi cândva oamenii cu toţii, prin această înţelepciune. Numai această înţelepciune va fundamenta adevărata idee de fraternitate. Teosofia nu are deci să îşi pună nici o altă sarcină decât de a duce oameni către această idee, acum prin desfăşurarea Sinei spirituale şi mai târziu a Spiritului vieţii. A face posibil ca omul să devină liber, să devină cu adevărat înţelept, acesta este marele ţel al mişcării teosofice; a lăsa să se reverse acest adevăr şi această înţelepciune în oameni, aceasta este misiunea ei.
În mişcarea modernă pentru ştiinţa spiritului s-a început cu învăţătura cea mai elementară. Au fost dezvăluite astfel multe lucruri importante în (cei treizeci de) ani care s-au scurs de la începutul acestei mişcări, şi lucruri şi mai importante vor ajunge tot mai mult să fie dezvăluite. Lucrul mişcării teosofice este aşadar o lăsare treptată să se reverse înţelepciunea Marii Frăţii albe, care are originea ei în Atlantida. Această lucrare a fost mereu pregătită pe parcursul unor lungi perioade de timp. Astfel avem ca pregătire pentru acel mare eveniment al singularei apariţii a lui Christos Iisus întreaga acţiune a marilor fondatori de religii. Teosofia vrea să fie executorul testamentar al creştinismului. Iar asta va fi. Dacă vor fi cândva împlinite Misteriile Tatălui, deci dacă dezvoltarea Buddhi va fi împlinită în fiecare om în parte, atunci va găsi fiecare în sine însuşi cea mai profundă entitate a sa, Atma, Omul spiritual. A fost aşadar pregătită apariţia lui Christos Iisus prin şirul fondatorilor de religii, prin Zarathustra, Hermes, Moise, Orfeu, Pitagora. Toate învăţăturile lor urmăresc acelaşi ţel: să lase să se reverse în omenire înţelepciunea, întotdeauna în forma care este cea mai potrivită pentru poporul respectiv. Astfel că atunci, ceea ce a spus Christos nu este propriu-zis lucrul nou. Lucrul nou în apariţia şi învăţătura lui Christos Iisus este că în Christos Iisus era forţa de a aduce la viaţă tot ceea ce înainte era doar învăţătură.
Prin creştinism a luat naştere pentru omenire forţa ca, la cea mai mare individualizare posibilă, să se unească toţi în recunoaşterea de bunăvoie a autorităţii lui Christos Iisus şi ca, prin credinţa în el, în apariţia sa, în dumnezeirea sa, oamenii să se poată uni într-o uniune frăţească. Astfel, între Misteriile Spiritului şi cele ale Tatălui stau Misteriile Fiului, a căror pepinieră a fost şcoala Sfântului Pavel, la conducerea căreia îl desemnase pe Dionisie Areopagitul. Sub el a avut această şcoală perioada ei de înflorire, căci Dionisie a instruit aceste misterii într-un mod cu totul deosebit, în timp ce Pavel a răspândit învăţătura în mod exoteric.
Acum mai vrem să căutăm şi dintr-o altă latură o explicaţie, pentru a înţelege ce înseamnă: vin Misteriile Tatălui. Învăţătorii din vechea şcoală de adepţi atlanteană nu erau încă oameni, ci fiinţe mai înalte decât oamenii. Ei îşi desăvârşiseră dezvoltarea pe planete anterioare. Iar ei, cei care erau aici de la alte dezvoltări planetare, instruiau pentru o ceată mică, selecţionată, Misteriile Spiritului. În Misteriile fiului a apărut cu ocazii deosebite Christos însuşi în persoană ca învăţător: deci un învăţător care nu era om, ci Dumnezeu. De-abia cei care devin învăţători în Misteriile Tatălui vor fi oameni. Asemenea oameni, care s-au dezvoltat mai repede decât restul omenirii, vor fi atunci adevăraţii Maeştri ai înţelepciunii şi ai armoniei sentimentelor. Ei sunt numiţi Părinţii. Conducerea omenirii trece aşadar în cadrul Misteriilor Tatălui de la entităţi care au coborât din alte lumi, în mâinile oamenilor înşişi. Acest lucru este cel semnificativ.
A-i pregăti pe oameni pentru aceasta, a forma un miez pentru acest ţel, a-i pregăti pentru o înţelepciune comună, pentru o autoritate care este construită doar pe încredere, şi a dezvolta înţelegerea pentru aceasta deocamdată într-un mic miez de oameni: aceasta este sarcina teosofiei. Dezvoltarea culturii materiale atinsese în secolul al XIX-lea punctul ei culminant. De aceea a venit în acest timp intervenţia teosofiei în lume. Cu ea a fost creat – şi a fost aici – impulsul contrar pentru materialism, direcţia contrară, către spiritualitate. Teosofia nu este nimic nou, mişcarea teosofică asemenea, ea este numai continuarea a ceea ce era aici. Materialismul, egoismul aduc fragmentarea omenirii, omul în parte îşi vede numai interesele sale. Înţelepciunea trebuie să adune iarăşi la un loc oamenii care sunt astfel separaţi. În cea mai deplină libertate, prin niciun fel de constrângere, vor fi adunaţi oamenii în înţelepciune. Aceasta este sarcina mişcării teosofice în timpul nostru. Clar trebuie să ne fie faptul că trebuie să ne însuşim înţelepciunea în mod concret. Cunoaştem cu toţii exemplul sobei, a cărei sarcină constă în a încălzi camera. Oricât de mult i-am înfăţişa sobei sarcina ei în cuvinte deosebit de mişcătoare şi am ruga-o să încălzească încăperea, nu o va face. Numai când o încălzim poate să îşi îndeplinească sarcina. Tot astfel nu are aproape nicio valoare toată vorbăria despre fraternitate şi iubirea aproapelui. Doar cunoaşterea apropie de ţel. Pentru fiecare în parte şi pentru omenire în general, calea către înţelepciune, către fraternitate poate fi atinsă numai prin cunoaştere.
Noi am urmărit acum această cale prin trei feluri de misterii. Teosofia trebuie să realizeze faptul ca un mic miez de omenire să aibă înţelegere pentru cele spuse, pentru a trezi în a şasea rasă înţelegerea pentru aceasta, în masă. Aceasta este sarcina pe care o are de îndeplinit teosofia. O mică parte a celei de-a cincea rase-rădăcină va premerge evoluţia, va spiritualiza Manas, va desfăşura Sinea spirituală. Marea parte însă va ajunge la culmea egoismului. Acel miez de omenire care dezvoltă Sinea spirituală va fi sămânţa celei de-a şasea rase-rădăcină, iar cei mai avansaţi din acest miez, Maeştrii care au provenit din omenire, aşa cum îi numim noi, vor conduce atunci omenirea. Înspre acest ţel se străduieşte mişcarea teosofică pentru cunoaşterea spiritului.
Bielefeld, 3 noiembrie 190810
10 Notiţe. Consemnate ulterior conferinţei de o persoană necunoscută.
Este altceva dacă se fondează o asociaţie obişnuită sau o lojă teosofică.
În anii patruzeci ai secolului al XIX-lea, oamenii erau adânciţi cel mai profund în materialism. Pentru ca să nu piară în el, a trebuit să fie dat un impuls spiritual. Maeştrii Lojei albe au făcut o încercare de a le aduce oamenilor din nou credinţa în spirit şi convingerea despre spiritul care stă în spatele materiei, prin faptul că au dat impulsul către spiritism. Ei vroiau să le înfăţişeze oamenilor, care credeau numai în ceea ce puteau să perceapă cu simţurile, şi spiritul în mod senzorial. Această încercare a eşuat sub două aspecte: în primul rând, oamenii au exploatat spiritele care apăreau aşa pentru scopuri egoiste, prin faptul că vroiau să aibă ştiri despre tot felul de lucruri care le serveau scopurilor lor personale, iar în al doilea rând totuşi nu ajungeau la convingerea realului spirit suprasenzorial. Ei spuneau: Vedeţi, aceste spirite pot fi văzute ca şi toate celelalte din lume, deci nu există nimic ce nu putem să percepem cu simţurile noastre.
Această încercare eşuase aşadar. Dar nu trebuie obiectat: atunci aceştia nu sunt niciun fel de mari Maeştri, dacă ei fac asemenea încercări care eşuează. – Trebuie să ne gândim că oamenii nu sunt automate, nu sunt păpuşi cărora să le prescrii ce să facă, ci li se dă ocazia, pe care o pot folosi aşa sau aşa.
La sfârşitul anilor şaizeci a fost dat un nou impuls spiritual. Ceea ce a fost realizat în materie de spiritism începând de atunci nu mai porneşte de la Maeştri. Revărsarea acestui al doilea impuls a fost fondarea Societăţii Teosofice în anul 1875. Peste întreg Pământul este răspândită.
Și aşa trebuie şi aici, acum, să fie format un centru pentru viaţă spirituală, de la care trebuie să radieze viaţă spirituală. Nu este atât de necesar ca învăţătura teosofică să fie comunicată acum la cât mai mulţi oameni, ci mult mai importantă este o muncă serioasă, mereu dedicată în cadrul lojei, în armonie, în dedicare reciprocă şi unire. Prin aceasta li se dă Maeştrilor înţelepciunii şi ai armoniei sentimentelor posibilitatea de a lăsa să se reverse forţa lor într-un asemenea centru. Iar Maeştrii înţelepciunii şi ai armoniei sentimentelor vor lăsa să se reverse forţa lor, vor participa la viaţa lojei atunci când aceasta lucrează în mod constant, cu dedicaţie şi în armonie.
Toţi [cei educaţi] caută societăţi, fie că sunt geografice, antropologice, filologice, filosofice ş.a.m.d., pentru că se crede că toate produsele culturale trebuie să se răspândească pe calea societăţii. Dar un lucru este altfel la mişcarea teosofică. Unde sunt uniţi teosofi, acolo nu vor să fie legaţi toţi prin adevăruri comunitare, prin convingeri comunitare, prin dogme, ci vor să fie uniţi în lucrul în care poate să pătrundă nu raţiunea, intelectul, ci inima, inima ce pricepe şi este umplută de înţelepciune, care în acelaşi timp este inima iubitoare. Teosofii vor să fie umpluţi de o viaţă comună. În sufletul lor trebuie, atunci când sunt uniţi, să se unduiască această viaţă spirituală comună. Iar acolo unde este o lojă teosofică, unde s-au asociat personalităţi mai mult sau mai puţin teosofice ale prezentului, acolo vor să formeze un punct central, prin faptul că adună această forţă a sufletului şi a spiritului, această forţă de la care apoi, în toate direcţiile, se revarsă viaţa spirituală.
Un punct central trebuie să fie fiecare adunare, fiecare Ramură în sine, iar de aici trebuie să se reverse ceva invizibil. Nu contează ceea ce spune unul sau altul la aceste adunări, dacă el este mai mult sau mai puţin învăţat, dacă este una sau alta, ci dacă cei care sunt adunaţi sunt umpluţi de această viaţă spirituală corectă, care se revarsă de la punctul lor central, pentru ca omenirea prezentului să o poată pricepe tot mai mult şi mai mult.
Nu ceea ce spun eu aici contează, nu cuvintele mele, ci fiecare dintre noi în parte, cei care suntem adunaţi aici. Ceea ce trece prin toate sufletele noastre în acele clipe în care ne-am unit aici, acest lucru contează. Întâmplător doar vorbeşte unul, întâmplător doar îmbracă unul în cuvinte ceea ce este de spus. În faţa privirilor acelora care conduc mişcarea teosofică, ceea ce spune unul nu este mai important decât ceea ce trece prin sufletele celorlalţi. Lucrul care contează, acela este viaţa spirituală care trebuie să înflorească în aceste momente în toate sufletele şi care trebuie să iradieze în restul lumii, în omenirea culturală din prezent. Acest lucru este ceea ce este învăţătura adevărată a Societăţii noastre.
Berlin, 14 decembrie 191111
11 Text după o însemnare în timpul alocuţiunii, făcută de o persoană necunoscută, verificată şi completată în 1984 pe baza stenogramei realizate de Bertha Reebstein-Lehmann.
Dvs. aţi auzit gânduri şi idei foarte frumoase din cercul celor adunaţi aici şi aţi făcut cunoştinţă cu anumite dificultăţi ale Mişcării teosofice.12 A trebuit chiar să auzim că există numeroşi oameni care văd în existenţa Societăţii o piedică pentru sine, de a se afilia la această Societate şi, în plus, consideră că Mişcarea ca atare ar fi mai degrabă frânată decât stimulată prin existenţa Societăţii actuale. Acestea sunt puncte de vedere cu greutate, îndeosebi pentru cel care pune la inimă satisfacerea teosofică cu seriozitate şi în modul şi felul corect.
12 Au premers prezentări ale baronului Walleen despre experienţele sale din timpul călătoriilor de conferinţe în Scandinavia şi Anglia. Însemnări stenografice despre acest lucru nu ne stau la dispoziţie. Notiţele lui Rudolf Steiner cu privire la aceasta, vezi p. 445.
S-ar putea naşte întrebarea: Da, teosofia aşa cum o concepem noi este totuşi ceva real, care s-a revărsat într-o anumită măsură în timpul nostru mai nou în dezvoltarea omenirii, şi care şi-a creat un vas în această Societate Teosofică, aşa cum o avem, ce este răspândită în diferite ţări; şi cum e oare acum cu acest fapt, că acest vas a reieşit totuşi din teosofie şi că de fapt nu se potriveşte în momentul actual atât de bine cu această Mişcare? Aceasta este o întrebare care, după cum cred, mulţi dintre dvs. sunt îndreptăţiţi să o îndrepte într-o anumită măsură către mine însumi. Căci cineva ar putea spune: De ce reprezinţi ceea ce numeşti Mişcare teosofică, în cadrul acestei Societăţi?
Eu nu pot să explic în detaliu, pentru că nu vreau să ocup prea mult timp, lucru pe care poate să îl observe în fond fiecare cu uşurinţă dacă verifică faptele, şi anume că felul şi modul răspândirii teosofiei, aşa cum are loc dinspre mine şi cum a spus baronul Walleen, de fapt are destul de puţin de-a face, în fond, cu ceea ce noi numim Societate Teosofică. Fiecare ar putea să citească acest lucru foarte uşor el însuşi din faptele ultimilor ani. Căci ce anume, din tot ce s-a întâmplat şi despre care a vorbit baronul Walleen, are legătură cu, ei bine, să zicem punctele centrale ale acelui lucru care este numit Societate Teosofică?
Și la cea mai severă consultare s-ar găsi destul de puţin din ceea ce s-a revărsat din Societatea Teosofică pentru mişcarea despre care e vorba aici. La această întrebare se poate răspunde într-un anumit sens doar din punct de vedere istoric. Eu am făcut deja acest lucru pentru unele persoane în parte şi doresc să indic aici pur faptic asupra unor puncte de vedere. Fiecare poate să citească apoi el însuşi din aceste fapte ceea ce are nevoie pentru judecarea întrebărilor de faţă.
Primul lucru este acela că aici, la Berlin, am ţinut deja acele conferinţe teosofice care apoi au apărut ca un scurt fragment în lucrarea mea Mistica în zorii vieţii spirituale contemporane; eu am ţinut conferinţe teosofice şi de alt gen aici sau alte cercuri, şi – la solicitarea unor teosofi şi non-teosofi – o parte a acelor conferinţe au dus la cartea Creștinismul ca fapt mistic, fără ca eu să fi fost nici măcar înscris în Societatea Teosofică pe atunci. Asta înseamnă deci: pentru mine nu depindea nimic de faptul de a fi înscris în Societatea Teosofică sau nu, pentru a practica teosofie în aşa fel cum trebuia să fie practicată dinspre mine.
Apoi s-a făcut cunoştinţă cu acest fapt, [că eu nu eram membru al Societăţii Teosofice]. Și am făcut cunoştinţă atunci cu o personalitate care din acel timp a rămas unită cu acest mod [reprezentat de mine] al mişcării teosofice, dar care mult mai curând decât mine se afiliase la Societatea Teosofică: aceasta este domnişoara von Sivers. Iar în timpul în care domnişoara von Sivers era deja membru, eu însumi însă nu, atunci a avut loc odată o discuţie între noi, în care ea a întrebat de ce nu mă afiliez oare la Societate. Iar eu am răspuns la acest lucru într-o dezbatere mai lungă, ce avea conţinutul: întotdeauna îmi va fi imposibil să aparţin de o Societate în cadrul căreia se practică o asemenea teosofie care este pătrunsă în acel grad de mistică orientală neînţelească cum este cazul cu Societatea Teosofică; căci profesia mea este să cunosc faptul că există impulsuri oculte mai semnificative pentru prezentul nostru şi că este imposibil, în virtutea acestei cunoaşteri, să admit că din partea acestei mistici orientalizatoare Occidentul ar avea ceva de învăţat. Ceea ce am eu de reprezentat s-ar expune la o judecare greşită dacă aş spune: eu vreau să fiu membru într-o Societate care are ca semn de marcă mistica orientalizatoare. Acesta a fost conţinutul acelei discuţii.
Apoi a rezultat un alt fapt – iar eu povestesc doar fapte şi vă las dvs. judecata asupra lor. Am ţinut acele conferinţe despre „Mistica în zorii vieţii spirituale contemporane”, care imediat după aceea au apărut mult prescurtate sub formă de carte. Această carte a apărut iarăşi în extras în traducere englezească în cadrul revistei ce apărea pe atunci: „Theosophical Review”, care era editată de Mrs. Besant şi Mr. Mead. Extrasul sau, de fapt, referatul despre această carte, pe care l-a oferit atunci Mr. Keightley este altceva decât traducerea de care s-a îngrijit acum [1911]. Acest fapt îl definesc aşa şi l-am definit şi atunci, că prin aceasta era dat faptul că Societatea Teosofică nu a cerut nimic de la mine, nu a cerut să am ceva în comun cu elementele fundamentale, principiile, dogmele care trebuiau să fie reprezentate, ci a acceptat ceva ce a fost dat din afară de către mine. Era aşadar invitat în modul cel mai prietenos ceea ce era de dat.
Apoi au rezultat alte fapte. S-a luat în considerare să fie fondată o Secţiune germană. Acum era de altfel, prin ceea ce se întâmplase, pur şi simplu dată în cadrul realităţii un fel de legătură între Societatea Teosofică şi mine, în măsura în care mişcarea se exprimă în Societate. Acest lucru a condus la faptul – în timp ce pe de o parte exista tendinţa de a fonda o Secţiune germană – ca mie să îmi fie făcută propunerea din partea conducătorului de atunci [contele Brockdorff] al „Societăţii Teosofice Germane” [din Berlin], care era o Ramură în [Secţiunea europeană] a Societăţii Teosofice Generale, de a mă primi în Societate şi a deveni în acelaşi timp preşedintele „Societăţii Teosofice Germane”. Aceasta însemna că eu nu mă includeam într-o Societate, ci că intram pentru a da ceea ce nu era înainte în ea, ceea ce nu avea înainte. Niciodată nu a fost făcută vreo cerere din partea mea, de a deveni membru în Societate, ci mi-am spus: dacă Societatea vrea să mă aibă, atunci poate să mă aibă. În afară de aceasta, eu am folosit atunci prevederea – ca să indic şi asupra unui lucru exterior – de a mă elibera de toate plăţile. Nu am plătit nimic. Apoi mi-a fost trimisă din Anglia diploma gratuită şi în acelaşi timp am fost preşedintele „Societăţii Teosofice Germane”. Dacă aş putea să vorbesc şi mai detaliat, atunci aş arăta că a fost o consecinţă necesară de a face cunoscut mereu faptul că eu niciodată nu am vrut ceva de la Societate şi nu am avut nevoie să preiau ceva din principiile şi dogmele ei, ci că s-a stabilit că se vrea să se aibă ceva de la mine.
Apoi a rezultat fondarea Secţiunii germane, „cu chiu cu vai, în agonie suspendată”, cu discuţii îngrozitoare, încoace şi încolo, de acestea vreau să vă scutesc. S-a găsit atunci o personalitate, care între timp a ieşit din Societate, care a fost şi mijlocitor al karmei – în ce mod, despre asta s-ar putea povesti mult în context ocult –, şi anume domnul Richard Bresch, preşedintele de atunci al Ramurii de la Leipzig, care, după ce discutase cu diferite personalităţi, a venit într-o zi la contele Brockdorff şi i-a spus: Dacă dr. Steiner este acum deja conducătorul Lojei berlineze, el poate să fie şi secretar general al Secţiunii germane. – Au rezultat acum toate necesităţile posibile de a accepta această cerere, de a deveni conducător al Secţiunii germane, şi vreau să vă rezum toate aceste necesităţi în câteva cuvinte, pentru ca să le cunoaşteţi ca atare:
În primul rând: Necesitatea de a reprezenta teosofia în felul în care este vorba aici, şi de a o aduce în lume.
În al doilea rând: Necesitatea de a nu face chestiunea mult prea dificilă pentru cei care trebuiau să lucreze, căci am început în cercuri foarte mici.
Ei bine, în consonanţă cu unele care s-au întâmplat pe teren ocult în toate timpurile, a trebuit să îmi spun: Această Societate este, de fapt, cu tot ce s-a dezvoltat în ea, numai o piedică pentru mişcarea teosofică. Și cred că domnişoara von Sivers îşi mai aduce aminte cum am reprezentat acest punct de vedere într-o discuţie despre Schuré şi raportul său cu H.P. Blavatsky. În această discuţie i-am explicat în detaliu acelei personalităţi, care îmi era cea mai apropiată, cât de grea piedică este această Societate pentru Mişcare. Celălalt lucru pe care trebuia să mi-l spun este ceea ce în alte timpuri trebuia să se întâmple pe teren ocult, pentru a face faţă la rezistenţe: le absorbi, aceste rezistenţe, le preiei în propria corporalitate şi ele sunt prin aceasta scoase din lume într-o anumită măsură. Cei care stăteau atunci în cadrul mişcării din Germania vor putea să confirme faptul că în acei ani am fi avut cele mai incredibile piedici din partea Societăţii, dacă nu am fi devenit noi înşine această Societate. Nici nu am fi găsit destul timp să rezolvăm tot ce era pe atunci necesar pentru a înlătura din drum piedicile care se aglomerau din toate părţile şi să umplem mişcarea cu un conţinut pozitiv. Ar fi fost imposibil să nu mergi împreună cu Societatea. Căci nu trebuie să uitaţi că acea concentrare a piedicilor aşa cum apar acum deocamdată într-un punct – vor mai veni şi altele, asta nu face nimic – erau reprezentate în cadrul Societăţii de două persoane,13 că aceste piedici şi apoi multă vorbărie despre fraternitate erau răspândite în cele mai largi cercuri; acestea se înălţau pretutindeni. Și vedeţi dvs., din punct de vedere metodic mi s-a întâmplat aceeaşi istorie care mi s-a întâmplat acum cu un om [Hugo Vollrath], atunci din partea unei întregi societăţi; şi anume că exact contrariul lucrului pe care l-am spus a fost prezentat şi răspândit sub formă de broşură.14 Acest lucru era de-a dreptul metodă în cadrul diferitelor societăţi care s-au format în general pe principiul societăţii.
13 Wilhelm Hübbe-Schleiden şi Ludwig Dinhard; vezi, referitor la aceasta, scrisoarea lui Rudolf Steiner către Marie von Sivers din 18 aprilie 1903, în GA 262.
14 Vezi nota 16 de la p. 395.
În acelaşi an în care intrasem în Societatea Teosofică, în care fusesem făcut conducător, fără vot – aşa ceva încă nu exista pe atunci –, a avut loc la Londra Congresul Secţiunilor europene, la care de altfel Secţiunea germană trebuia tocmai să se alăture. Acolo am avut o discuţie cu domnul Mead în prezenţa domnului Keightley, care se învârtea în principal în jurul „misticii” mele, pe care o cunoscuse din referatul făcut de Keightley. Atunci au picat cuvintele domnului Mead – trebuie să le menţionez ca fapt, căci sunt lămuritoare: „Înăuntrul cărţii dvs. stă de altfel toată teosofia”. – Bineînţeles că într-o carte atât de subţire nu stă toată teosofia; într-un asemenea caz se poate spune: în ea stă scris acel lucru, din care poate rezulta drept consecinţă întreaga teosofie. – În fond stă totul tăinuit în „mistica” mea, ce a fost de atunci destăinuit. De aceasta doresc să leg întrebarea: Nu se află totuşi deja în această afirmaţie faptul că am putea presupune că se va veni cu dor în întâmpinarea acestui curent deosebit, de viaţă spirituală teosofică? Căci atunci când se spune: „înăuntru se află întreaga teosofie”, este spus uimitor de mult cu aceasta.
După această afirmaţie era îndreptăţit de presupus că Societatea Teosofică s-ar putea configura treptat aşa încât să poată să fie un cadru pentru ceea ce s-a spus la Londra: în ea se află întreaga teosofie. Căci nimic din cele pentru care în prezent în Societatea Teosofică se spune „Nu”, nu stă nici măcar pe departe în această carte.
Vedeţi, aşadar, că a existat o necesitate de a acţiona atunci aşa cum s-a acţionat. Din punctul de vedere cel mai ocult se lasă justificat acest lucru; căci Mişcarea teosofică despre care vorbim a reuşit cu totul să pregătească acel sol teosofic pe care am putut să i-l pregătim. Fără să se întâmple acest lucru atunci la început, nici cele ce au urmat nu s-ar fi putut întâmpla.
De fapt este lipsit de sens dacă spun asta, întrucât aş putea spune contrariul: pentru ca acum să se poată întâmpla tot ce s-a întâmplat, a trebuit atunci să fie făcut cum a fost făcut.
Eu m-am străduit mult pe parcursul anilor să provoc înţelegere pentru tot ce rezultă drept consecinţă a simţirii şi senzaţiei. Nimeni nu va putea spune, dacă analizează conştiincios, că am tratat Societatea în alt fel decât în sensul faptelor de atunci. şi a mai rezultat încă altceva. Acest lucru ne-a ieşit în evidenţă clar şi hotărât din frumoasele cuvinte ale prietenului nostru, baronul Walleen: faptul că din timpul acela s-au schimbat condiţiile, nu în cadrul mişcării noastre, ci, desigur, în afară. În cadrul mişcării noastre nu s-a schimbat nimic, ci s-a desfăşurat totul pas cu pas. Vreau să prezint şi aici iarăşi fapte.
Luaţi situaţia Societăţii Teosofice aşa cum era atunci când am devenit secretar general al Secţiunii germane. La acea adunare din Londra am făcut cunoştinţă şi cu Mrs. Besant, iar la al doilea congres, din anul următor, am făcut cunoştinţă cu colonelul Olcott. Menţionez acest lucru din acel motiv, că este necesar să subliniez că din niciun fapt care s-a desfăşurat atunci nu a reieşit ceva diferit decât o întărire a concepţiei de a reprezenta teosofia în felul nostru. Olcott a spus atunci că era destul de surprins să mă vadă – acesta era un fapt care pentru o clipă m-a pus întru câtva pe gânduri –, el spunea că s-ar fi aşteptat, după câte ştia despre mine deja de un an şi jumătate, să fiu cel puţin un domn tot atât de bătrân ca şi el însuşi.
Aceste fapte care s-au întâmplat până atunci au fost aşa, încât de fiecare dată când apăreau piedicile, acestea constau mereu în cele mai diferite lucruri, dar se îmbrăcau adesea în acele forme, încât unul sau altul spunea: Noi nu ne putem afilia la Societate, căci ei i se dictează totul din Adyar, ea are un principiu cu totul autocratic. – Atunci le spuneam mereu oamenilor – iar aceasta este una dintre consecinţele care rezultă din premise: Consider că este neîntemeiat să se vorbească astfel în cadrul Secţiunii germane, căci eu tratez „ucazurile” de la Adyar aşa, că le pun jos unul după altul şi le las acolo, iar în rest fac ceea ce îmi pare a fi corect. – Iar eu i-am spus colonelului Olcott la prima noastră discuţie, chiar cu riscul ca el să fi preferat să o audă de la un bărbat de aceeaşi vârstă, că eu voi proceda aşa, ca să nu fie ceva neclar. Eu am vorbit întotdeauna cu multă căldură de Olcott, căci el a fost realmente idealul de fondator al unei asemenea societăţi. El înţelegea imediat orice mişcare de libertate şi nu s-a ridicat niciodată împotriva unei asemenea chestiuni; nici nu-i trecea prin minte. El nu vorbea mult despre asemenea lucruri, ci atunci când îi scria cineva că secretarul general al secţiunii germane pune ucazurile de la Adyar unul după altul jos şi nu le bagă în seamă, atunci şi el punea jos o asemenea scrisoare de plângere şi nu o băga în seamă. Vedeţi, mergea pe atunci excelent să lucrezi. Apoi au venit treptat alte timpuri. Observaţi că nu vorbesc, de fapt, deloc despre ceea ce este reprezentat cumva ca învăţătură, eu nu vorbesc nici despre faptul că ar fi fost important ca programul misticii mele să trebuiască să fie luat în considerare în măsură mai extinsă, ci vorbesc despre faptul care s-a întâmplat.
Apoi s-au întâmplat treptat-treptat alte lucruri. Acum ar duce foarte departe să povestesc diferitele alte lucruri. Ar trebui să se înceapă cu faptul că Olcott a murit şi deja atunci s-a întâmplat ceva ce ar fi putut fi conceput, într-adevăr, că apare în consonanţă cu spiritul Societăţii Teosofice, dar care este extraordinar de dificil să fie supus la o asemenea interpretare. Pe scurt, pot, desigur, să prezint că s-a răspândit dinspre Adyar faptul că atunci, lângă patul de moarte al lui Olcott, ar fi apărut Maeştrii şi ar fi desemnat cine trebuia să fie succesorul lui Olcott.
Acum există două posibilităţi de a concepe asemenea lucruri; nu vreau să spun acum concepţia interioară. Una dintre posibilităţi ar fi aceea care spune: În orice condiţie este absolut necesar, indiferent cum este considerat din punct de vedere al conţinutului, să se lase acest fapt în cercurile cele mai restrânse şi nu cumva să se vorbească prin Societate. Cealaltă posibilitate este de a vorbi despre acest fapt. Bineînţeles că atunci merge un asemenea fapt de la gură la gură şi nu este de ţinut. Aşa s-a şi întâmplat.
Chiar dacă acum nicio personalitate nu a făcut ceva împotriva spiritului Societăţii, chiar dacă nu i se poate face niciun reproş vreunei personalităţi – căci doamna Besant avea dreptul să gândească despre asta cum vroia şi, totodată, să şi acţioneze aşa, deci să folosească această manifestare şi să conducă Societatea în acest sens –, totuşi este un fapt acela că din acel timp în Societate realmente nu mai stăm pe teren sănătos. Și acesta este iarăşi un fapt.
Ceea ce a spus prietenul nostru Walleen se referă la judecata din partea unor oameni din afară, care se pot întreba dacă vor să intre sau nu. Ceea ce spun acum se referă la aspectul intern, la solul pe care stăm noi înşine. Nu mai era un sol sănătos, iar din acel moment întrebarea nu a mai fost scoasă din lume, dacă poţi să fii în general în cadrul Societăţii, dacă nu ar trebui să ieşi din ea. Știţi că au şi ieşit mulţi oameni din toată lumea; de exemplu, ca unul dintre cei mai remarcabili, Mr. Mead. Chiar din acel timp nu mai stăm pe teren sănătos – din cele mai diferite motive – şi foarte sigur din acel timp judecata lumii exterioare despre Societate a devenit aşa de proastă în acest fel, cum este acum. Căci din acel timp s-au întâmplat de altfel cele mai ciudate lucruri, care într-adevăr nu aparţin de latura administrativă a Societăţii, dar poartă semnătura Societăţii. S-au întâmplat diferite lucruri: a venit mai întâi cazul Leadbeater; dar nu cazul ca atare. Cei care cunosc poziţia mea vor şti că eu am adoptat punctul de vedere: ca personalitate trebuie să fie apărat Leadbeater în cea mai mare măsură. Singurul lucru rău la cazul Leadbeater este că şi acesta s-a întâmplat pe seama Societăţii. Asta a fost a doua oară că am subliniat: nu se mai poate, de fapt, lucra cu această Societate. Cunoscut este de altfel, prin indiscreţii, faptul că Mrs. Besant mai întâi l-a condamnat personal pe Leadbeater şi apoi după scurt timp a aderat la el. Acesta este un fapt care a fost preluat în afară în semnătura Societăţii. Acum vine ceva ce, în sens strict, nici asta nu aparţine de aspectul administrativ al Societăţii Teosofice, dar care, dacă astăzi aş tăcea sau nu l-aş menţiona, ar putea fi interpretat ca un fel de lipsă de onestitate.
Pe lângă toate alte lucruri care ar duce prea departe, se adaugă faptul că Annie Besant a spus în faţa unui martor [Marie von Sivers], care va fi oricând dispus să depună mărturie pentru aceasta, la München în 1907, că în privinţa creştinismului ea nu ar fi competentă. Și de aceea a cedat în seama mea mişcarea, în măsura în care trebuie să se reverse în ea creştinismul. După ce Annie Besant îmi spusese aceasta, au fost făcute unele lucruri care acum ar fi putut aduce ordine în Societate din acest punct de vedere. Dar se putea auzi atunci din multe părţi: Acum dr. Steiner s-a separat de Annie Besant; acum sunt două curente; acest lucru aduce lipsă de unitate în Societate. – Acest lucru i-a făcut suspicioşi pe oameni. Iar acum a început să devină practică obişnuită o metodă particulară, care consta în faptul că chestiunea era răsucită, şi din acel timp în mod straniu are loc răsucirea faptelor. Este greu să faci pe înţeles ce înseamnă această răsucire. Se spunea atunci: Da, se retrag mulţi oameni datorită lipsei de unitate! – Adevărul era acesta, că mulţi oameni s-ar fi retras, dacă nu ar fi venit această aşa-numită lipsă de unitate. Ei au rămas doar pentru că acel curent a ieşit în mod deplin legal din punctul de vedere al Societăţii, după ce Annie Besant a făcut acea înţelegere.15
15 Explicaţiile din acest pasaj se referă la desprinderea din şcoala Esoterică.
Un alt fapt a apărut dintr-odată la doi ani după aceasta, deci în 1909. Vă rog să nu înţelegeţi greşit, ci fără niciun adaos de critică să luaţi acest lucru drept fapt, care bineînţeles trebuie să fie aşezat ca fapt pe cât este de îndreptăţit – în 1909 a anunţat Annie Besant pentru cele mai diferite localităţi o conferinţă despre fiinţa lui Christos. Pe atunci a apărut încet, ici şi colo, ideea unui Christos care vine în carne, iar această idee a devenit tot mai puternică şi în final a devenit ceea ce de altfel cunoaşteţi. Iar dacă în ultimul timp judecata oamenilor din afară s-a configurat în ceva şi mai nefavorabil, atunci, fără îndoială, istoria despre Christos care vine în carne aparţine de aceasta, lucru care în mare măsură a adus această judecată.
Acum a fost creat un fapt – şi ca urmare a acelui fapt [la moartea lui Olcott] –, este imposibil astăzi să se mai separe aspectul pur administrativ şi cel care ţine de învăţătură. Este un fapt care a produs imposibilitatea unei asemenea separări, iar aceasta este situaţia fatală în care stăm astăzi în întreaga Societate. Acesta este deocamdată doar un simptom, de altfel. Veţi fi găsit sugerat desigur în cuvintele mele faptul că nu îi contest lui Mrs. Besant dreptul de a numi ca reprezentant al ei în chestiuni legate de „Steaua Orientului” pe cine vrea. Nu numai că nu îi contest acest drept, ci nu îi iau nici un moment în nume de rău, nici până în clipa de faţă, că tocmai pe Vollrath l-a numit pentru aceasta. Acesta este şi dreptul ei, pentru că este liberă să aibă despre Vollrath o altă părere decât mine. Dar nu despre asta a fost de altfel vorba, deşi ştiu foarte sigur că în timpul ce va urma se va spune ca şi cum aşa s-ar fi vorbit, ci despre altceva a fost vorba. Bineînţeles că nu concep ca cineva care îmi spune că aş fi furat linguri de argint nu poate fi reprezentant pentru altceva, dar este un fapt totuşi că prin aceasta a fost creată imposibilitatea de a reprezenta preşedinta, de a sta alături de ea, dacă ea face aşa ceva tocmai în acest moment în care apare un asemenea pamflet.16 Căci prin aceasta – dacă preşedinta este reprezentată mai departe, chiar dacă se spune ca de un fapt, că este iubită –, se va avea un drept să mi se spună: Aşa, tu stai de partea doamnei Besant, atunci eşti de acord cu ea; dar ce figură eşti tu!
16 Hugo Vollrath din Leipzig fusese exclus în 1908 din Secţiunea germană, nu din Societate. Annie Besant a fost orientată în mod corespunzător de Rudolf Steiner. În 1911, Vollrath a solicitat reprimirea sa şi a lăsat să apară în acelaşi timp o scriere de denigrare împotriva lui Rudolf Steiner. În acelaşi timp a fost numit de Annie Besant pe lângă Wilhelm Hübbe-Schleiden drept reprezentant al Ordinului „Steaua Orientului” în Germania.
Acesta este un fapt care este prezent; sau, pe de altă parte, ar trebui să se spună: Mrs. Besant nu ştie asta. – Dar asta nu e adevărat, căci ea cunoaşte cazul foarte exact. Într-o scrisoare detaliată a trebuit să îi comunic doamnei Besant aceste fapte, ca răspuns la o scrisoare către ea de la cealaltă parte [de la Vollrath].17 În afară de aceasta, fiecare ar spune: Cum stau lucrurile oare cu capacitatea de judecată a acestei preşedinte pe care tu o reprezinţi, dacă ea nu vede că nu poate să facă asta? – Cu alte cuvinte asta înseamnă: eşti pus în faţa unei situaţii imposibile. Iar în faţa unor asemenea situaţii suntem puşi în fiecare clipă. Aceasta este tocmai acum semnătura Societăţii.
17 Vezi scrisoarea de la sfârşitul acestei conferinţe.
Nu vreau să vorbesc deloc despre Congresul de la Geneva, care înseamnă, de asemenea, o situaţie imposibilă.18 Dar vedeţi dvs., dacă doi oameni reprezintă concepţia opusă de pe o scenă, aşa cum a fost cazul în 1909 la Budapesta, atunci asta merge într-o societate care este construită pe acelaşi drept al opiniilor. Dar altceva nici nu se poate în cadrul unei Societăţi de oameni. Vreau să vă întreb pentru început: Să presupunem că sunteţi invitat şi îi aduceţi celui la care sunteţi invitat pe cineva care vă este extraordinar de valoros. Puneţi mare preţ pe faptul de a-l aduce cu dvs. pe respectivul. Veniţi apoi la cel la care sunteţi invitat şi el spune: De acesta nu vreau să ştiu nimic, el nu mă interesează. – Da, cum trebuie să consideraţi un astfel de lucru? Ca un fel de jignire a personalităţii dvs. Nici nu prea merge altfel. Dacă îi prezentaţi cuiva pe altcineva, care vă este valoros, iar celălalt îl refuză, asta nu merge, acolo nu e posibilă o relaţie. Să presupunem că s-ar fi ajuns la Congresul de la Geneva: atunci am fi fost în acest caz. Indiferent ce este reprezentat de ceilalţi, din convingerea noastră am fi refuzat un om pe care l-ar fi adus Mrs. Besant – şi doar numai din acel motiv, pentru că ea vedea ceva cu totul deosebit în el, ba chiar avusese grijă suficient ca să se afle lucrul deosebit –, aşadar ar fi trebuit să îl ignorăm.19 Orice altă posibilitate era exclusă. Am fi fost siliţi în acest mod să o jignim pe preşedintă. Dacă se amestecă lucrurile Societăţii cu aspecte personale, atunci reies şi aspecte personale. Puteţi să instruiţi lucrul cel mai opus; dar dacă puneţi persoane care sunt împletite cu aceasta, atunci ne este dat faptul că Societatea este împinsă în mod radical în aspectul personal. Cum se potriveşte asta cu ceea ce a spus cândva Olcott: Nu este vorba de H.P. Blavatsky, nici de mine, ci de chestiune, aici nu este permis să se amestece nicio personalitate? – Este valabil asta atunci când îi înfăţişezi Societăţii de-a dreptul personalităţi care ar aparţine de învăţătură? Nu s-a rupt aici legătura cu principiul Societăţii în modul cel mai lipsit de echivoc? Da – chiar dacă inconştient. Tot astfel, dacă se reprezintă fraternitatea aşa cum a fost criticat astăzi. Unde se află ceva în acele trei puncte care au fost enumerate iniţial de H.P. Blavatsky şi de colonelul Olcott, despre faptul că trebuie să fie cultivată o asemenea fraternitate, cum spun oamenii în cazul Vollrath că scrie în prima propoziţie? Dar scrie acolo despre un „miez”, deci deloc un terci general, despre a forma miezul de oameni individuali uniţi fratern, care au sarcina de a purta teosofia în lume. Aceasta este ceva diferit faţă de a spune că ai avea datoria în primul rând să realizezi fraternitatea. Fraternitatea este ceva ce poate să rezulte de la sine, despre care taci cu castitate. Atunci este cel mai adesea prezentă; dacă se vorbeşte tare despre ea, atunci este cel mai puţin prezentă. Însă are legătură cu toate celelalte lucruri faptul că tocmai acest terci general a apărut încetul cu încetul ca o chestiune de statut.
18 În septembrie 1911 trebuia să aibă loc la Geneva un Congres al federaţiei Secţiunilor Europene ale Societăţii Teosofice, la care ar fi fost tratată deschis opoziţia dintre învăţătura despre Christos a lui Annie Besant şi cea a lui Rudolf Steiner. Annie Besant a evitat acest lucru şi l-a îndrumat pe secretarul general italian să contramandeze congresul în ultimul minut.
19 Krishnamurti era aşteptat în însoţirea lui Annie Besant la congres.
Vedeţi dvs., cu aceasta v-am înfăţişat şi câteva fapte. Dar a fost poate necesar să vorbesc despre aceste lucruri, pentru a fundamenta opinia, pentru a scoate la iveală judecata fundamentată că stăm acum totuşi, fără contribuţia noastră, în faţa unei situaţii deosebit de importante în cadrul Societăţii. Iar singurul lucru care este hotărâtor pentru mine însumi, până în acest moment, este faptul că eu ştiu – nu în măsura în care dvs. consideraţi îndreptăţit să vorbesc aşa, dar eu spun de aceea şi: pentru mine este lucrul hotărâtor – că există la individualităţile care sunt conducătoare ale Mişcării noastre teosofice opinia că trebuie ţinută Societatea atât de mult cât este posibil! Iar acest lucru este cel care face dificil pentru mine să recomand vreo iniţiativă nemijlocită pentru vreo distrugere a Societăţii. S-ar putea spune: Cu siguranţă, lucrurile care au fost atunci, astăzi nu mai sunt aici – asta nu ar fi cu totul corect –, pe de altă parte însă este totuşi valabil faptul că cu această Societate avem ceva ce a rezultat – nu prin noi, căci noi nu am intrat în ea, ci am dat de ea – din fundamentarea mişcării teosofice a timpului mai nou. Astfel că distrugerea Societăţii ca atare, acum, în această clipă cu siguranţă nu este lucrul corect; ci lucrul corect este aspectul pozitiv. Iar în ce îl priveşte pe acesta, acesta e mai dificil de făcut decât cel negativ. Acesta e imediat făcut, acolo mai e nevoie numai de o decizie. Ceva pozitiv are însă nevoie de fapte, care nu sunt numai la punctul de pornire, ci care trebuie să se întâmple necontenit. Acesta este lucrul esenţial care trebuie să ne fie clar; iar aici va fi vorba de faptul că ajungem la asemenea lucruri care sunt realmente pozitive, deci care rezultă treptat într-un anumit mod în ceea ce este o realizare a frumoaselor cuvinte ale baronului von Walleen: faptul că un conţinut îşi face oricând cadrul, dacă este prezent conţinutul. Este însă mereu necesar să se facă primul pas. Numai că mi se pare că acesta este un lucru care este extraordinar de important şi semnificativ, şi care acum desigur că nu este permis să fie considerat poate atât de simplu cum se întâmplă din câte o parte. De aceea îmi permit să observ deja astăzi un lucru: faptul că voi fi nevoit ca, din acest loc, mâine cam pe la ora unsprezece să vă vorbesc despre un lucru care există deja ca atare, care a fost deja organizat la ocazii deosebit de festive în ultimul timp, dar care trebuie să devină un fel de bun comun într-un mod cu totul particular. Ceea ce va putea să fie anunţat în această direcţie se va întâmpla mâine. Vom vedea atunci cum este intenţionată chestiunea.20
20 Vezi alocuţiunea din 15 decembrie 1911, de la p. 400.
Completare la pagina 395:
În textul manuscris pentru traducerea în engleză de către Marie von Sivers, în februarie 1909, privitor la chestiunea menţionată, Rudolf Steiner a scris:
... În ce priveşte chestiunea dr. Vollrath din Leipzig, eu sunt foarte departe de a vrea să intervin cumva în ceea ce dvs., dear Mrs. Besant, în calitate de preşedintă, consideraţi corect în acest caz. Cel mai mult mi-ar fi plăcut dacă excluderea dr. Vollrath din Secţiunea germană nu ar fi fost necesară. Eu nu am solicitat această excludere, ci Loja din Leipzig. Iar pentru mine a intrat în considerare doar întrebarea: Trebuie să mă opun excluderii? Pentru aceasta nu puteam să preiau răspunderea, de a-l menţine pe Vollrath în Secţiune. Acest lucru nu mergea, din cauză că dr. Vollrath nu este de tratat ca un om sănătos spiritual, pentru că el de fapt nici nu este deloc de făcut responsabil pentru acţiunile sale. Aceste acţiuni sunt însă unele care îi dăunează greu T.S., dacă dr. Vollrath este membru al ei. Înainte de toate nu poate să lucreze Loja noastră din Leipzig, dacă stă în faţa acţiunilor dr. Vollrath. Trebuie desigur să existe cea mai profundă milă faţă de dr. Vollrath; dar în cadrul T.S. el este imposibil. Scrisoarea pe care el a scris-o către dvs. este iarăşi o dovadă despre tot ceea ce poate acest bărbat. El vă scrie 6 puncte despre mine, deşi ar trebui să ştie că totul din aceste 6 puncte este absolut obiectiv neadevărat. Aşa vă spune dvs. că eu aş fi impus la Secţiune un salariu de 1200 mărci, respecitv 2000 de mărci pentru mine, deşi nu e niciun cuvânt adevărat în asta. Această sumă a fost aprobată pentru organizarea sediului central berlinez al Secţiunii germane. Eu însumi nu doar că am refuzat să încasez ceva pentru mine din casieria Secţiunii, ci pun preţ pe faptul ca nici măcar călătoriile mele să nu fie plătite din contribuţiile către Secţiune, ci în alt mod. A vorbi despre celelalte afirmaţii neadevărate ale dr. Vollrath mi se pare un lucru nedemn şi pierdere de timp. Dar în ce priveşte acum întrebarea, dacă este bine a-l lăsa pe dr. Vollrath membru în T.S., eu nu doresc, după cum am spus, să intervin în decizia dvs., dar vă dau totuşi de gândit următorul lucru: Dacă dr. Vollrath rămâne membru al T.S., atunci el va profita de acest lucru în aşa mod, încât prin tipăriturile sale, al căror conţinut este realmente împotriva oricărei raţiuni umane sănătoase, va fi răspândit faptul: preşedintele ar fi dezavuat Secţiunea germană şi nominal pe mine; că i s-ar fi făcut o nedreptate. Aşa cum stau lucrurile aici, în Germania, prin aceasta este lezată grav, cu totul inutil Societatea Teosofică. Pentru dr. Vollrath este deja destul de caracteristic să îndrepte acuzele sale chiar împotriva mea, deoarece el ştie doar că eu am fost cel care l-a ţinut, atât cât s-a putut, în Societate. Bineînţeles că nu mă afectează cu nimic afirmaţiile neadevărate ale dr. Vollrath despre mine, pe care le va răspândi fără nicio îndoială în următorul timp; dar el îi dăunează Societăţii dacă poate să facă aceasta aşa, încât să spună în acelaşi timp că preşedintele T.S. m-ar fi dezavuat.
Cât de mult sunt eu cu totul ca şi dvs., dear Mrs. Besant, în general împotriva unei excluderi, asta puteţi să deduceţi din faptul că de luni de zile cere Loja din Leipzig ca şi un domn Zawadzki să fie exclus, iar eu deocamdată am recomandat contrariul ... În orice caz puteţi fi asigurată, dear Mrs. Besant, că nu aş fi permis excluderea dr. Vollrath dacă ar fi existat chiar şi cea mai mică posibilitate de a spera în însănătoşirea lui. Cu acţiunile dăunătoare ale celor sănătoşi poţi să te descurci; însă faţă de acţiunile imprevizibile ale unora care nu sunt sănătoşi poţi să le priveşti personal cu cea mai mare milă, însă Societatea nu ar trebui să fie compromisă prin ele. Despre cât de mult m-am străduit să îl ajut personal pe dr. Vollrath mi-ar plăcea să nu vorbesc deloc.
Cu mereu acelaşi respect deosebit,
cordial,
Dr. Rudolf Steiner
21 De la această alocuţiune nu ne sunt păstrate niciun fel de redactări simultane complete, ci doar notiţe de la diferiţi ascultători. Pentru ediţia publicată de Marie
Steiner în 1947 au stat la dispoziţie doar notiţele stenografice de la Berta Reebstein-Lehmann. La noua ediţie din 1984 au putut fi efectuate completări şi corecturi pe baza notiţelor, găsite
între timp, de la Mieta Pyle-Waller şi Elisabeth Vreede. Notiţele de la Mieta Pyle-Waller le-a parcurs Rudolf Steiner însuşi şi a făcut unele corecturi.
Pentru prima ediţie din GA 264 au putut să mai fie completate, respectiv corectate toate aceste suporturi de text pe bata notiţelor stenografice mai deta liate ale lui franz Seiler, care până
atunci nu fuseseră încă transcrise.
Cuvânt înainte de Marie Steiner la ediţia privată publicată de ea în 1947, „Un impuls de viitor dat prin Rudolf Steiner şi ce a devenit acesta pentru început”:
Apare ca o îndatorire stringentă din perspectiva greutăţii vremurilor şi a puţinului timp ce mi-a mai rămas de trăit, de a salva din impulsurile şi cuvintele dr. Steiner ceea ce mai poate fi salvat. De acestea aparţine şi câte ceva din ceea ce a vorbit numai în cerc intim în discuţie serioasă, în anumite puncte de cotitură ale evenimentelor, despre următoarele sarcini şi ţeluri de lucru ale mişcării inaugurate de el. Există redactări ulterioare, însă nu în număr complet şi formă completă. Chiar dacă prezintă lacune şi poate vreo nuanţă mai fină nu este prinsă în ele, se poate totuşi simţi bine cât de variat, corespunzător cu sarcina indicată, este de fiecare dată modul de exprimare – conturat plastic şi ferm, sau diluându-se, lăsând să se bănuiască prin limbaj o lumină care trebuie să-l învăluie încă pe jumătate, pentru că nu ajung cuvintele. Se aşează deasupra ca un văl tăcut, dar prin care pot acţiona impulsurile ce indică spre viitor. Forţe de direcţionare pentru o acţiune viitoare punea el tot mereu în sufletele noastre, germeni de viitor, care după somnul sufletesc depăşit se vor putea desfăşura în mod viu; prin goana zilnică ei au fost mult prea des acoperiţi sau cuprinşi de vârtejul evenimentelor şi măturaţi deoparte. Printre sufletele care au putut să ia în primire asemenea germeni de viitor au existat cu siguranţă unele din care ele vor putea să se ridice cândva la o viaţă şi o luptă nouă; dar şi unele care – asemănătoare cu solul pietros al imaginii din Evanghelie – pentru început nu puteau să le ofere hrană. Nu numai natura, ci şi sufletele sunt supuse legităţii organice. Unele lucruri din cele care cad în ele în mod spiritual se întăresc sau pier, altele se dovedesc capabile de germinare şi se transformă în noi forme de existenţă. Trecerea prin moarte şi scufundarea în haos, cu forţele sale învârtejite, răscolitoare dau garanţia pentru o revigorare ulterioară a intervenţiei spirituale, trecând prin metamorfoze către forme de existenţă mai înalte. În microcosmos precum în macrocosmos, în existenţa pământeană precum şi în cea planetară domneşte legea transformării către noi forme de existenţă. Participând la această cale şi trăind-o imaginativ în funcţie de rasă şi de popor şi lămurind-o, religiile au urcat pe trepte de cunoaştere tot mai înalte, cuprinzând lumea şi luminând înăuntru, corespunzător cu parcursul timpului, în adâncurile ascunse.
Atunci când fusese atins un anumit punct culminant al acestei dezvoltări şi în acelaşi timp intervenise pericolul abstracţiunii filosofice, când vechile imagini şi semne nu mai ajungeau pentru a prinde viaţa ce pulsa nouă, s-a desfăşurat intervenţia christică, care a adus marele punct de cotitură. Însă atunci când acesta a păşit din întunericul catacombelor în lumea exterioară, a început şi pericolul durificării lui în dogme, iar forţele vii, de impuls şi-au căutat noi căi. Ele le-au găsit în societăţile secrete, care nu vroiau să se supună autorităţii conducătorilor bisericilor şi deciziilor conciliilor; acum erau urmărite ca erezii. Conţinutul lor, care se ascundea în faţa lumii exterioare, se trăia de altfel în semne şi simboluri. Ei îi dădeau artei o nouă intervenţie, care şi-a făcut apariţia mai întâi prin construcţiile arhitecturii gotice; creşterea organică a plantei – integrată pietrei. Și în nume a curs viaţa nouă; acestea conţineau ceea ce trebuie să preia sufletul drept forţe de direcţionare, pentru a se putea dezvolta sănătos, înainte să ajungă la autonomie. Dar educaţia omenirii pentru autonomie, în care forţa de Eu nou trezită avea să se reverse, cerea mai întâi trecerea prin intelectualismul abstract, care separa sufletele o vreme de izvorul lor primordial spiritual, pentru ca ele, trecând prin răceala izolării, cuprinzând Eul superior, să se poată regăsi în spirit. Știinţa despre natură, desprinsă de spirit, nu îi mai dă sufletului forţe de ridicare pe verticală. Pentru ca acest lucru să fie trăit şi cunoscut, au trebuit spirite să spargă lumi. În mijlocul unor lumi zdrobite stăm noi acum; – o nouă căutare după rezolvarea enigmelor soartei a început. La această căutare şi întrebare poate să îi dea răspuns lucrarea vieţii lui Rudolf Steiner. El stăpânea cuprinsul ştiinţei exacte de astăzi; el poate să ne dezvăluie şi spiritul care prinde forţă ce stă ascuns în spatele ei şi era cândva tăinuit în vechile nume. Prin el putem să bănuim forţele de impuls care stau în spatele numelor. Colaci de salvare pentru naufragiul care se apropia inevitabil ne fuseseră întinşi astfel, pe care nu am fost destul de maturi să îi prindem şi să îi folosim. Sufletele nu au fost destul de treze, mai erau prinse încă în vechile reprezentări. Încercările făcute în plan social au dat de cele mai dure rezistenţe din partea lumii exterioare. O durere grozavă ne poate cuprinde, dacă vedem cât de puţin am fost în stare să fructificăm cele oferite şi să fim instrumente potrivite pentru spiritul de foc al ajutătorului trimis la nevoie. Stând pe ruinele unor lumi zdrobite, trebuie să încercăm acum să ne aducem la conştienţă, din resturi de redactări ulterioare, cuvântul păstrat şi nu destul de înfocat cuprins, prin muncă individuală ridicându-l la Eul omenirii. Rudolf Steiner a încercat nu numai pe calea filosofiei şi a ştiinţei să ne ducă la libertate, ci şi prin educaţie în cadrul vieţii esoterice, care urma să transforme treptat vechiul raport de dependenţă faţă de învăţător în impulsul libertăţii şi al răspunderii în faţa spiritului. Sufletele care se simt ancorate în spirit trebuie încercate. Asemenea încercare auto-dorită cheamă la iveală întotdeauna o karmă accelerată; trebuie să iasă şi acel lucru la lumină, căruia i-ar mai plăcea să se învăluie încă faţă de sine însuși. La asemenea încercări au eşuat încercările puterilor spirituale adesea aduse din străfunduri cosmice profunde, care au ca ţel să ridice dezvoltarea omenirii pe o treaptă superioară. Aşa a fost la Revoluţia franceză, aşa şi înainte de războaiele mondiale ale secolului nostru.
Pentru un cerc foarte mic dintre elevii săi vorbise Rudolf Steiner mai întâi despre asemenea sarcini de viitor, şi încercase să conducă sufletele înspre semnificaţia acelor sarcini îndepărtate care trebuie să crească dintr-o voinţă a oamenilor ce devenise liberă de egoism. El a repetat aceste cuvinte în faţa unui cerc mai mare, pe care l-a convocat cu ocazia Adunării generale din 15 decembrie 1911. Acest lucru nu avea loc în cadrul desfăşurării Adunării generale înseşi; el a declarat că acest lucru avea loc în afara programului. El a început această alocuţiune într-un mod deosebit de festiv şi impresionant. Acesta este poate motivul pentru care prima parte a alocuţiunii este doar notată, dar nu redată cu cuvintele lui. El a subliniat că conţinutul acestei conferinţe era cu totul independent de tot ce fusese dat până atunci. Că era vorba, altfel spus, de o comunicare directă din lumea spirituală. Că era ca o chemare care era adusă către omenire, – apoi se aşteaptă, ce ecou îi vine în întâmpinare. O astfel de chemare are loc de regulă de trei ori. Dacă chemarea ar răsuna şi a treia oară fără să fie auzită, atunci era luată înapoi iarăşi în lumea spirituală pentru timpuri îndelungate. O dată a fost adusă această chemare deja către omenire, din păcate nu a găsit niciun ecou.22
22 În conferinţa de la Dornach, 24 decembrie 1923, [GA 260] la deschiderea Congresului de Crăciun, se indică asupra faptului că „nu din arbitrarul pământean, ci din urmarea chemării care a răsunat dinspre lumea spirituală” a curs impulsul pentru Mişcarea antroposofică.
Aceasta ar fi a doua oară. Este vorba despre lucruri pur spirituale. Cu fiecare dată ce este în zadar, condiţiile şi situaţiile devin mai dificile. În continuare, ce este conţinut drept cuvinte memorabile în redactarea ulterioară, el a spus:
Dragii mei prieteni!
Este obligaţia mea pentru început, ca în această clipă să port în afară în cercul dvs. mai larg o intenţie din cercul mai restrâns23, pentru cei care ştiu deja despre aceasta. Iar înainte să se întâmple aceasta, permiteţi-mi să trimit înainte câteva cuvinte. În mod explicit trebuie însă să fie scos în evidenţă faptul că ceea ce este spus acum nu stă în nicio legătură cu ceea ce a premers în această Adunare generală sau cu ce se referă în orice fel la dezbaterile de până acum, lucru care nu exclude desigur, dacă s-ar găsi înclinaţia pentru aceasta, de a ţine cont de aceasta în dezbateri următoare.
23 Cercul mai restrâns era în cadrul şcolii Esoterice.
Dacă privim în jur astăzi în lume, va trebui să ne spunem: Lumea din prezent este de fapt plină de idealuri. Iar dacă ne întrebăm: Este reprezentarea acestor idealuri din partea celor care cred în ele şi se pun în serviciul acestor idealuri una onestă şi cinstită? – atunci vom avea de răspuns în foarte multe cazuri: Da, acesta este cazul. Este cazul tocmai cu acea credinţă şi acea dăruire de care sunt capabili oamenii în parte. – Dacă întrebăm acum: Cât se cere în mod obişnuit atunci când o astfel de reprezentare de idealuri este chemată la viaţă prin cineva – fie de cineva singular, fie de o societate? atunci va trebui să ne dăm răspunsul pornind din observarea vieţii: În majoritatea cazurilor am putea să spunem că se cere totul: înainte de toate însă se cere ca idealul pus să găsească o recunoaştere absolută, necondiţionată. Și aproape întotdeauna stă la baza postării unui astfel de ideal faptul că, pentru un asemenea ideal, tocmai că se cere cea mai absolută aprobare. Și de obicei se exprimă lipsa de realizare a unei asemenea aprobări printr-o critică depreciativă despre cei care nu au aprobat.
Cu aceste cuvinte trebuia să fie caracterizat modul în care a rezultat principiul unei alcătuiri la un loc a oamenilor dintr-odată, în mod cu totul natural, pe parcursul dezvoltării omenirii şi nu este de exprimat în niciun fel vreo îndoială cu privire la îndreptăţirea unui astfel de principiu, în această clipă. Dar este de pus (de deschis) acum o posibilitate în faţa dvs., pentru ca la tot ceea ce în cadrul structurărilor comune de oameni, societăţi, asociaţii şi aşa mai departe spre care s-a tins în lume, să adăugăm ceva ce nu poate să fie de fapt exprimat în cuvinte, deoarece ceea ce se poate spune nu poate fi niciodată hotărâtor pentru corectitudinea unei asemenea chestiuni. După cele pe care le poate gândi omul, el poate ca în clipa în care exprimă ceea ce a gândit să fie silit prin exprimarea însăşi să decadă într-o contradicţie cu realitatea. Trebuie spus câte ceva tocmai în această clipă, care nu stă în consonanţă cu multe din cele care au valabilitate în lume. Astfel, trebuie spus: Este posibil ca declararea în favoarea unui lucru să nu mai poată fi adevărată atunci când această declaraţie este exprimată. Un simplu exemplu doresc să indic, din care puteţi să deduceţi că poate să existe pericolul, tocmai prin rostirea unui lucru, de a deveni neadevărat. Și doresc ca exemplul simplu pe care îl dau să fie conceput în acord cu principiile rosicruciene începând din secolul al XIII-lea.
Să presupunem că cineva îşi exprimă starea din prezentul nemijlocit prin faptul că spune: „Eu tac”, atunci acest lucru e ceva ce neapărat nu poate să fie adevărat, faptul că nu spune un adevăr cu asta. Dar atunci vă rog, dragii mei prieteni, să ne clarificăm faptul că există posibilitatea ca prin admiterea verbală a unui lucru acest lucru însuşi să fie negat. Căci din ceea ce a fost exprimat aici prin exemplu simplu „Eu tac”, puteţi să deduceţi că este aplicabil la nenumărate lucruri din lume şi poate să apară tot mereu şi mereu.
Ce urmează acum însă dintr-un asemenea fapt? Urmează din asta că oamenii, atunci când vor să se adune în vreun fel pentru a reprezenta una sau alta, sunt într-o situaţie extraordinar de dificilă, că oamenii nu pot deloc să se adune împreună cu lucrul cel mai preţios pe care îl au, cu excepţia situaţiei în care motivele pentru care se adună sunt de aşa natură, care nu aparţine de lumea senzorială, ci de lumea suprasenzorială. Iar dacă înţelegem ce am putut să preluăm în noi în decursul timpului din tot ce a fost scos la iveală din ocultismul mai nou, atunci vom recunoaşte faptul că este o necesitate inevitabilă pentru viitorul (timpul) următor, de a reprezenta anumite lucruri ale acestui ocultism, de a le purta în faţa lumii. De aceea trebuie făcută încercarea faţă de toate principiile societăţilor, faţă de toate oganizaţiile care au fost posibile până acum, pentru ceva cu totul nou, ceva ce este născut întru totul din spiritul acelui ocultism despre care se vorbeşte atât de des în cercul nostru. Acest lucru nu poate fi însă făcut altfel decât prin faptul că odată este îndreptată privirea numai şi numai asupra ceva pozitiv, numai şi numai asupra ceva ce este deja ca un lucru real în lume şi care poate fi cultivat ca atare. Dar realităţi sunt de altfel în sensul nostru numai acele lucruri care în primul rând aparţin de lumea suprasenzorială. Căci întreaga lume senzorială ni se înfăţişează ca o copie a lumii suprasenzoriale. De aceea va fi făcută odată încercarea, care este una cum trebuie făcută dinspre lumea suprasenzorială: încercarea de a nu înfiinţa o comunitate de oameni, ci de a o fonda.
Eu am scos în evidenţă deja odată cu o altă ocazie diferenţa dintre înfiinţare şi fondare; a fost odată cu mulţi ani în urmă.24 Pe atunci nu a fost înţeleasă şi de atunci de-abia dacă s-a gândit cineva la această diferenţă. De aceea au şi trecut cu vederea până acum peste purtarea acestei diferenţe în lume, acele puteri spirituale care sunt puse în faţa dvs. sub simbolul crucii cu trandafiri.
24 Probabil este vorba despre conferinţa din 22 octombrie 1905 (GA 93), care a fost ţinută la Adunarea generală de atunci de la Berlin.
Însă din nou – şi de data aceasta într-un mod energic – trebuie făcută încercarea de a se vedea dacă se reuşeşte ca şi la o comunitate, care nu este înfiinţată ci fondată, să dobândim un succes. Dacă acest succes nu este dobândit, ei bine, atunci iarăşi a eşuat pentru o vreme (astfel că trebuie iarăşi să fie amânat pentru o vreme).
De aceea vă este de anunţat în această clipă faptul că, printre acei oameni care se vor găsi în mod corespunzător pentru aceasta, urmează să fie fondat un mod de lucru, care prin natura şi felul fondării are ca punct de pornire direct acea individualitate pe care o numim din timpuri anterioare occidentale cu numele de Christian Rosenkreutz. Ceea ce poate fi spus deja astăzi despre această fundaţie, acest lucru rămâne preliminar. Căci ceea ce s-a putut fonda până acum se referă doar la o parte a acestei fundaţii, care trebuie să păşească în lume într-un sens cuprinzător, când sunt date posibilităţile. Ceea ce a putut să fie fundamentat până acum se referă la una din Secţii, la una din Ramurile acestei fundaţii, şi anume la reprezentarea artistică a ocultismului rosicrucian.
Primul punct pe care am să vi-l comunic este acela că sub protectoratul nemijlocit al acelei individualităţi pe care o desemnăm cu numele pe care l-a avut pentru lumea exterioară pe timpul a două încarnări, şi anume, Christian Rosenkreutz, ca fundaţie trebuie să aducă în viaţă un mod de lucru caracteristic, iar pentru câtva timp trebuie să poarte numele provizoriu: „Societate pentru măiestrie şi artă teosofică”. Acest nume nu este cel definitiv, ci va apărea un nume definitiv în locul acestuia atunci când au putut fi făcute în modul corespunzător primele pregătiri pentru purtarea acestei fundaţii afară, în lume. Ceea ce trebuie să cuprindă „măiestria teosofică”, asta este însă întru totul încă în stare de germene, căci va fi vorba mai întâi de faptul că vor mai fi făcute pregătiri care pot să ducă la o înţelegere a ceea ce se vrea cu aceasta. Dar ceea ce poate fi cuprins sub noţiunea de artă teosofică a început în mod variat, prin încercările noastre de la prezentările din München, prin încercarea plină de semnificaţie cu aşezământul nostru din Stuttgart şi, în special, prin înfiinţarea Johannes-Bauvereins (Asociaţia pentru Construcţia Johannes). Toate acestea au constituit un început deosebit de semnificativ. Cu privire la aceasta există un lucru căruia i se poate acorda avizul, ca ceva care este într-un anumit fel verificat.
Este vorba despre faptul că în cadrul cercului de lucru trebuie să se trezească o sarcină pur spirituală, o sarcină care se va epuiza într-un mod de lucru spiritual şi în ceea ce rezultă dintr-un asemenea mod de lucru spiritual. Și este vorba despre faptul că nimeni nu poate deveni membru al acestui cerc de lucru (al acestui mod de lucru) dintr-un alt punct de vedere decât numai prin faptul că are o voinţă spre a-şi implica forţele pentru aspectul pozitiv al chestiunii. Veţi spune poate: Eu rostesc o varietate de cuvinte, care poate că nu sunt cu totul inteligibile. Acest lucru trebuie să fie aşa la o asemenea chestiune ca aceea despre care este vorba aici, căci chestiunea trebuie să fie cuprinsă în viaţa ei nemijlocită.
Ei bine, ceea ce a putut să se întâmple deja în cadrul acestei fundaţii constă în faptul că după principii (legi) pur oculte a fost creat mai întâi un cerc foarte mic, nespus de mic, care trebuie să îşi vadă îndatorirea de a acţiona împreună la lucrul despre care este vorba aici. Acest cerc nespus de mic este alcătuit pentru început aşa, că odată cu el este făcut un început pentru această fundaţie, pentru ca într-un anumit sens să fie desprins de mine însumi ceea ce este curentul nostru spiritual şi a-i da o existenţă (substanţă) fundamentată în sine însuşi, o existenţă fundamentată în sine însuşi!
Astfel că pentru început păşeşte deci acest mic cerc în faţa dvs. cu acel aviz, că a primit ca atare sarcina sa în baza propriei sale recunoaşteri a curentului nostru spiritual şi că într-un anumit fel vede principiul suveranităţii strădaniei spirituale, principiul federalismului şi al autonomiei întregii strădanii spirituale drept necesitatea neapărată pentru viitorul spiritual, şi urmează să îl poarte înăuntrul omenirii în modul în care el consideră potrivit. De aceea eu însumi va trebui să fiu considerat, în cadrul fundaţiei despre care este vorba aici, mai întâi drept interpretul principiilor care sunt prezente ca atare numai în singură lumea spirituală, drept interpret al acelui lucru care este de spus în acest fel despre intenţiile care stau la baza chestiunii.
În schimb, va fi desemnat pentru început un curator pentru cultivarea exterioară a acestei fundaţii. Iar pentru că de funcţiile care urmează să fie create nu este legat nimic altceva decât îndatoriri, nicio cinstire, nicio demnitate, atunci este imposibil ca la înţelegerea corectă a chestiunii să poată apărea imediat vreo rivalitate sau alte neînţelegeri. Va fi, aşadar, vorba de faptul că domnişoara von Sivers este recunoscută pentru început drept curator. Această recunoaştere nu este altceva decât interpretarea pornită de la fundaţia însăşi; nu există numiri, ci doar interpretări: domnişoara von Sivers este interpretată drept curator al fundaţiei. Și în următorul timp sarcina ei va fi să facă ceea ce poate fi făcut în sensul acestei fundaţii, pentru a atrage (aduna) un cerc corespunzător de membri – nu în sens exterior, ci numai aşa că ea îi va lăsa să se apropie de ea pe cei care au voinţa serioasă de a colabora în acest mod de lucru.
Ulterior vor fi create în cadrul acestei Ramuri a fundaţiei noastre un număr de Ramuri secundare. Iar ca personalităţi conducătoare ale acestor Ramuri secundare – în măsura în care acestea există deja – vor fi puse iarăşi anumite personalităţi încercate în cadrul mişcării noastre spirituale, cu îndatoririle aferente corespunzătoare. Și acest lucru este deocamdată o interpretare, în modul că este transpus postul conducerii unei asemenea Ramuri secundare singular către o personalitate. Interpretări vor fi pentru aceste Ramuri secundare singulare de câte un arhidiacon. Vom avea o Ramură secundară pentru artă generală. Drept arhidiacon a fost făcut public în cercul mic pentru artă generală – şi anume acest lucru a avut loc în recunoaşterea explicită a acelor lucruri pe care această personalitate le-a făcut pe parcursul ultimilor ani pentru această artă teosofică generală –: domnişoara von Eckhardtstein. De asemenea, a fost făcut public ca arhidiacon pentru literatură, provizoriu, curatorul domnişoara von Sivers. De asemenea, a fost făcut public faptul că arhidiacon pentru arta arhitecturală trebuie să fie prietenul nostru, domnul dr. Felix Peipers; pentru arta muzicală prietenul nostru, domnul Adolf Arenson; pentru pictură, prietenul nostru, domnul Hermann Linde.
Munca despre care urmează să fie vorba aici este de altfel una esenţial interioară, şi va urma să păşească pentru prima oară în faţa lumii ceea ce este munca ţinută în libertate absolută, îndeosebi a acestor personalităţi singulare. Va fi necesar ca într-un anumit fel să aibă loc o adunare a celor care aparţin de acest mod de lucru; această adunare va trebui să aibă loc într-un cu totul alt mod decât era cazul până acum la vreo organizaţie (obişnuită). Iar noi vom avea nevoie (va trebui să avem) de un supraveghetor al acestei adunări. Pentru supravegherea acestei adunări este creat postul de conservator, care ca funcţie este transpus pentru început domnişoarei Sophie Stinde. În legătură cu această adunare însăşi va sta modul în care urmează să se desfăşoare adunarea (cum se găsesc la un loc personalităţile). Toate acestea cer încă muncă în timpul ce urmează; ea va trebui să mai fie realizată. Dar pentru ca genul adunării, cu alte cuvinte principiul organizării, să poată să aibă loc, să poată să păşească în lume, avem nevoie de un consevator de sigiliu. În calitate de conservator de sigiliu a fost anunţată public domnişoara Sprengel, în timp ce secretar va fi dr. Carl Unger.
Acesta este pentru început micul, minusculul cerc despre care este vorba. Să nu îl consideraţi drept ceva ce vrea să păşească lipsit de modestie în lume şi să spună: aicea sunt; ci consideraţi-l drept ceva ce nu vrea să fie nimic altceva decât un germene, în jurul căruia poate să se structureze chestiunea însăşi. Ea se va structura pentru început în aşa fel, încât până la următoarea sărbătoare de Bobotează un număr de membri ai acestei comunităţi vor fi interpretaţi; asta înseamnă că până atunci va fi primit un număr de membri comunicarea că pentru început ei sunt rugaţi să vrea să se îngrijească de afilierea lor. Astfel că pentru început urmează să fie asigurată cea mai largă libertate posibilă în această privinţă (direcţie), prin faptul că voinţa de a deveni membru nu poate să pornească de la nimeni altcineva decât de la respectivul însuşi, care vrea să devină membru. Iar faptul că este membru este produs prin aceea că pentru început este recunoscut ca un asemenea membru. Acest lucru se referă numai la cele din timpul imediat următor, numai pentru timpul până la următoarea Bobotează, 6 ianuarie 1912.
Aşadar, astfel avem în această chestiune ceva în faţa noastră care de altfel prin particularitatea sa tocmai se trădează ca fiind ceva ce curge dinspre lumea spirituală. Se va înfăţişa în continuare ca revărsându-se din lumea spirituală prin faptul că mereu se va baza calitatea de membru numai pe reprezentarea şi recunoaşterea intereselor spirituale şi pe eliminarea tuturor, a tuturor celor personale.
Există aici o deviere de la principii oculte mai vechi, care este făcută la acest anunţ, iar această deviere constă tocmai în faptul acestei anunţări. De aceea nu se va face uz de acea afirmaţie care ar exista poate la un om, dacă ar spune cu referire la prezent (la momentul actual): Eu tac. Căci lucrul este anunţat; iar în conştienţa deplină el este anunţat să se întâmple aceasta. Dar în acea clipă în care cineva arată în vreun fel că nu are nicio înţelegere pentru acest anunţ de astăzi, bineînţeles că nu i se va putea pune în vedere în niciun fel să aparţină de un asemenea mod de lucru – eu nu spun de o societate sau ceva asemănător. Căci nu poate exista nimic altceva decât voinţa absolut liberă de a aparţine de un asemenea cerc, de un asemenea mod de lucru. Veţi vedea însă, dacă ar fi să ia naştere aşa ceva – deci dacă timpul nostru, prin particularitatea sa, permite deja ca aşa ceva să ia naştere –, că atunci realmente se poate lucra în sensul recunoaşterii fundamentului spiritual; al fundamentului că nu numai la baza întregii naturi şi a întregii istorii, ci şi a tuturor faptelor umane care păşesc în lume stă lumea spirituală, suprasenzorială. Și veţi vedea că pentru orice om cumsecade va fi imposibil să aparţină de o asemenea comunitate dacă nu este de acord cu această comunitate ca atare. Dacă dvs. consideraţi că este ceva destul de ciudat ce s-a spus aici, atunci vă rog să luaţi lucrul aşa, că s-a întâmplat cu deplină conştienţă, că este respectat aici tot ce aparţine de legi, de legile eterne ale existenţei. Iar de legile eterne ale existenţei aparţine şi faptul că se iau în considerare principiile devenirii.
Se poate deja, dragii mei prieteni, păcătui deja în această clipă împotriva spiritului acelui lucru care trebuie să se întâmple aici, dacă se merge acum în lumea exterioară şi se spune: Acolo a fost înfiinţat asta sau cealaltă. Nu numai că nu a fost înfiinţat absolut nimic, ci există faptul că a da o definiţie la ceea ce trebuie făcut nu va fi posibil la o anumită oră, căci totul trebuie să fie în devenire continuă. Iar ceea ce trebuie să se întâmple de fapt prin ceea ce a fost spus astăzi, asta nu se poate descrie acum, despre asta nu se poate da acum nici o definiţie, nici o descriere şi tot ce s-ar spune despre asta ar fi neadevărat în acel moment. Căci ceea ce trebuie să se întâmple nu se bazează pe cuvinte, ci pe oameni, şi nici măcar pe oameni, ci pe ceea ce aceşti oameni vor face. Va fi într-o curgere vie, într-o devenire vie. Astfel că şi astăzi nu va fi formulat ca principiu decât acel (prim) principiu, care constă în aceasta: Recunoaşterea lumii spirituale drept realitate fundamentală.
Toate celelalte principii urmează să fie create abia în devenirea chestiunii. Aşa cum un copac nu mai este în următoarea clipă ceea ce era înainte şi a adăugat ceva nou, aşa urmează să fie această chestiune ca un copac viu. Niciodată să nu poată fi alterat în vreun fel ceea ce trebuie să devină această chestiune, prin ceea ce este. Deci dacă cineva ar vrea să definească ceea ce a fost desemnat cu aceasta drept început, drept înfiinţarea aceasta sau cealaltă, chestiuna aceasta sau cealaltă afară, în lume, atunci s-ar supune nemijlocit aceluiaşi neadevăr care se află acolo în expresia „Eu tac”, atunci când îl referă la starea în care se află el şi foloseşte cuvintele „Eu tac”. Deci acela care în vreun fel foloseşte cuvintele acestea sau altele, pentru a caracteriza chestiunea, acela spune în orice condiţii ceva incorect. Astfel că pentru început contează doar – căci se va afla totul în devenire – faptul că se găsesc la un loc acele personalităţi care vor aşa ceva. Doar acest lucru contează, ca acele personalităţi să se găsească la un loc, care vor aşa ceva. Atunci chestiunea va merge deja mai departe! Din tot ce a fost spus puteţi să deduceţi că atunci chestiunea va merge deja mai departe. Ea se va distinge în cel mai profund principiu şi de ceea ce este Societatea Teosofică. Căci nici una din caracteristicile care au fost exprimate astăzi nu pot fi valabile pentru Societatea Teosofică.
A trebuit să vorbesc despre această chestiune din simplul motiv că şi în faţa publicului Societăţii noastre Teosofice au păşit deja acele lucruri care stau într-o corelaţie organică (organizatorică) cu această fundaţie şi pentru că prin această fundaţie – în sensul de intenţii care cu adevărat nu se află în lumea fizică şi care cu adevărat nu au nimic de-a face cu Ahriman – trebuie creată o contragreutate (imagine opusă) ideatic-spirituală împotriva tuturor acelor lucruri care deja sunt legate de o înfiinţare în lumea exterioară. Deci doar în această privinţă poate să fie văzută o relaţie, un raport (un context) cu ceea ce există deja, că această Ramură a fundaţiei noastre, Ramura pentru artă teosofică, trebuie să realizeze ceva ce este o contragreutate pentru ceea ce este legat pe planul fizic de aspectul ahrimanic.
Cu aceasta se speră că este creat un exemplu (model) prin existenţa acestei Ramuri a fundaţiei noastre – iar cealaltă Ramură îşi va face serviciile în mod corespunzător –, pentru că într-adevăr trebuie să se reverse din lumi spirituale în cultura noastră ceea ce trebuie să figureze ca artă în cadrul mişcării teosofice – dacă folosim această expresie astăzi. Trebuie să fie aşa, că peste tot stă deplin viaţa spirituală ca fundament al celor pe care le facem. Va fi imposibil să fie confundate, să fie încurcate cu această mişcare ideatic-spirituală alte mişcări care vin dinspre lumea exterioară şi care eventual vor şi ele să se desemneze şi să participe în calitate de „mişcare teosofică”. Va fi vorba despre faptul că peste tot solul pe care stăm este spiritualul. Acest lucru s-a încercat la festivităţile de la München, la construcţia lojei din Stuttgart – deocamdată în limitele în care este posibil în condiţiile actuale –, dar s-a încercat peste tot astfel încât momentul spiritual a fost cel decisiv. Aceasta este conditio sine qua non, condiţia fără de care nimic nu trebuie să se întâmple.
[Lipsă în însemnări.]
Cei care au pătruns deja puţin în lucrul despre care este vorba aici, mă vor înţelege în această privinţă. Aceste cuvinte sunt spuse mai puţin pentru conţinut, cât mai ales pentru liniile directoare care ar trebui să fie date.
Când după trecerea Anului Nou şi după ziua de Bobotează nu au fost făcute alte nominalizări, a fost adresată din partea unui ascultător întrebarea către Rudolf Steiner, când urma să se întâmple acest lucru. El a răspuns: faptul că acest lucru nu se întâmplase era şi acesta un răspuns. După câţiva ani, el a revenit la aceasta în conferinţa de la Dornach, 21 august 1915 [GA 253], cu următoarele cuvinte:
„Cândva a fost anunţat în toamnă că, deoarece se arătau anumite simptome imposibile în Societatea noastră, devenise necesar să fie înfiinţată încă o anumită Societate mai restrânsă, unde am încercat mai întâi să le atribui anumite titluri unui număr de personalităţi mai apropiate şi care trăiseră în Societate de un timp mai îndelungat, prin faptul că am presupus din partea lor că vor deveni autonomi în sensul acestor titluri. Am spus pe atunci: Dacă este să se întâmple ceva, atunci membrii vor auzi ceva până la Bobotează. Nimeni nu a auzit ceva, iar din aceasta rezultă că Societatea pentru Măiestrie şi Artă Teosofică nu există deloc. Acest lucru este de fapt de la sine înţeles, deoarece nu i-a fost făcută nimănui vreo comunicare. Aşa după cum este de la sine înţeles că ar fi fost făcută comunicarea dacă chestiunea ar fi fost realizată. Modul şi maniera în care a fost concepută într-un fel a făcut-o imposibilă. A fost o încercare.”
