Adaos la scrisorile din 28 decembrie 1903 şi 9 august 1904 către Mathilde Scholl.
[Următorile lămuriri se referă la propoziţiile introductive din Lumină pe cărare:
„Înainte ca ochiul să poată vedea, trebuie să se dezobişnuiască de lacrimi.
Înainte ca urechea să poată auzi, trebuie să îi dispară sensibilitatea.
Înainte ca glasul să poată vorbi în faţa maeştrilor, el trebuie să se dezveţe de a răni.
Înainte ca în faţa lor să poată sta sufletul, sângele inimii lui trebuie să ude picioarele”.]
Ceea ce numeşte adevăr raţiunea direcţionată spre ceea ce e finit (Kama Manas1), aceasta este doar un subgen din ceea ce esoteristul „caută ca adevăr”. Căci adevărul raţiunii se referă la ceea ce a devenit, ce este revelat. Iar ceea ce este revelat e doar o parte a fiinţării. Fiecare obiect din mediul nostru este în acelaşi timp produs, creaţie (adică ceva devenit, revelat) şi germene (nerelevat, în devenire). Iar de-abia atunci când se consideră un lucru sub ambele aspecte (devenit şi în devenire), atunci ai în faţa ochilor faptul că este un membru al vieţii unice, al vieţii care nu are timpul în afara sa, ci în sine. Astfel este şi adevărul finit doar ceva devenit; el trebuie învigorat printr-un adevăr în devenire. Primul îl cuprindem, cel de-al doilea îl „respectăm”. Tot adevărul care este doar ştiinţific aparţine de primul gen. Lumină pe cărare nu este scrisă pentru cel care caută doar un asemenea adevăr. Este scrisă pentru cei care caută adevărul, care este astăzi germene, pentru a deveni mâine produs; şi pentru cei care nu cuprind ceea ce a devenit, ci respectă ceea ce e în devenire. Dacă cineva vrea să înţeleagă învăţăturile din Lumină pe cărare, atunci el trebuie să le producă ca ale sale proprii şi totuşi să le iubească pe deplin drept altele, aşa cum o mamă naşte copilul ei drept propriu şi îl iubeşte drept altul.
1 Desemnare teosofică pentru Sufletul raţiunii.
Primele patru învăţături sunt de un fel care deschide poarta de intrare în esoterism, atunci când sunt înţelese. – Ce aduce omul către obiectele cunoaşterii sale? Cine se verifică mereu, va găsi că bucuria şi durerea sunt răspunsul său la impresiile lumii senzoriale şi suprasenzoriale. Ne dedăm atât de uşor credinţei că am fi depus plăcerea şi neplăcerea. Trebuie însă să coborâm în cele mai ascunse colţuri ale sufletului nostru şi să ne aducem sus plăcerea noastră, neplăcerea noastră; căci numai când toată asemenea plăcere şi toată asemenea neplăcere sunt consumate de beatitudinea Sinei superioare, atunci este posibilă cunoaşterea. Gândim: prin aceasta devenim un om rece şi sobru. Acesta nu e cazul. O bucată de aur rămâne aceeaşi bucată de aur – după greutate şi culoare –, chiar dacă este prelucrată într-un obiect de podoabă. Astfel rămâne Kama2 ceea ce este – după conţinut şi intensitate –, chiar dacă este format din punct de vedere spiritual. Forţa de Kama nu e de eradicat, ci de întrupat în conţinutul focului dumnezeiesc. Astfel simţul gingăşiei ochiului nu trebuie să se descarce în lacrimi, ci să aurească impresiile primite. Dizolvă fiecare lacrimă şi acordă strălucirea de perlă pe care o are, razei care pătrunde în ochi. Forţa risipită este plăcerea ta şi durerea ta; risipită pentru cunoaştere. Căci forţa care se revarsă în această plăcere şi această durere trebuie să se reverse în obiectul cunoaşterii.
2 Desemnare teosofică pentru trupul astral.
„Înainte ca ochiul să poată vedea, trebuie să se dezobişnuiască de lacrimi.”
Cine îl dispreţuieşte pe răufăcător în sensul obişnuit şi cine încă se mai roagă la sfânt în acest sens obişnuit, acela nu şi-a dezobişnuit ochiul de lacrimi. Arde toate lacrimile tale în voinţa de a ajuta. Nu plânge pentru cel sărac; cunoaşte situaţia lui şi ajută! Nu cârcoti despre rău; înţelege-l şi transformă-l în bine. Lacrimile tale tulbură numai claritatea curată a luminii. Tu simţi cu atât mai gingaş, cu cât mai puţin eşti simţitor. Sunetul devine clar pentru ureche, atunci când această claritate nu este dranjată prin încântarea, prin simpatizarea care îl întâlnesc la intrarea în ureche.
„Înainte ca urechea să poată auzi, trebuie să îi dispară sensibilitatea.”
Altfel spus, asta înseamnă: Lasă bătăile inimii celuilalt să răsune în tine şi nu le deranja prin bătăile propriei tale inimi. Trebuie să îţi deschizi urechea şi nu terminaţiile tale nervoase. Căci terminaţiile tale nervoase îţi vor spune dacă un ton este plăcut sau nu; însă urechea ta deschisă îţi va spune cum este tonul însuşi. Dacă mergi la cel bolnav, atunci lasă fiecare fibră a trupului său să îţi vorbească şi omoară impresia pe care ţi-o face.
Iar în rezumat primele două propoziţii: Răstoarnă-ţi voinţa, las-o să devină cât mai plină de forţă posibil, dar nu o lăsa să se reverse drept a ta în obiecte, ci interesează-te de fiinţa obiectelor şi dă-le apoi voinţa ta; lasă-te pe tine şi pe voinţa ta să se reverse din obiecte. Lasă forţa de luminare a ochilor tăi să curgă din fiecare floare, din fiecare stea, dar reţine-te pe tine şi lacrimile tale. Dăruieşte cuvintele tale obiectelor care sunt mute, pentru ca ele să vorbească prin tine. Căci ele nu sunt un îndemn către plăcerea ta, aceste obiecte mute, ci sunt un îndemn către activitatea ta. Nu ceea ce au devenit ele fără tine este aici pentru tine, ci ceea ce trebuie ele să devină trebuie să fie prin tine aici.
Iar atâta timp cât îi impui dorinţa ta unui singur lucru, fără ca această dorinţă a ta să fie născută din obiectul însuşi, atâta timp răneşti obiectul. Atâta timp însă cât răneşti ceva, atâta timp nu te poate asculta niciun Maestru. Căci Maestrul îi aude doar pe cei care au nevoie de el. Însă nimeni nu are nevoie de Maestru, care vrea să se impună asupra obiectelor. Sinea inferioară a omului este ca un vârf ascuţit, care vrea să se îngroape peste tot. Atâta timp cât vrea acest lucru, nici un maestru nu va vrea să audă glasul ei.
„Înainte ca glasul să poată vorbi în faţa Maeştrilor, el trebuie să se dezveţe de a răni.”
Atâta timp cât vârfurile ascuţite ale lui „Eu vreau” pătrund din cuvintele omului, atâta timp cuvintele sale sunt mesagerii Sinei sale inferioare. Dacă aceste ace sunt îndepărtate şi dacă glasul lor a devenit moale şi maleabil, încât se aşează ca un veşmânt de voal în jurul tainelor tuturor obiectelor, atunci el se ţese pe sine însuşi ca veşmânt de spirit (Majavirupa), iar sunetul gingaş al Maestrului se îmbracă în el. Cu fiecare gând pe care omul îl dedică, în adevăratul sens al cuvântului, adevărului interior al obiectelor, el ţese un fir la haina în care se poate învălui Maestrul care îi apare. – Cine se face pe sine însuşi mesager al lumii, organ prin care vorbesc adâncurile tainelor lumii, acela „revarsă a sufletului său viaţă în lume”, sângele inimii sale îi udă picioarele, pentru ca ele să îl poarte în grabă acolo unde trebuie acţionat. Iar dacă sufletul este acolo unde nu este Eul inferior, când nu este acolo unde omul stă savurând, ci acolo unde l-au purtat picioarele active, atunci apare şi acolo Maestrul.
„Înainte ca în faţa lor să poată sta sufletul, sângele inimii lui trebuie să ude picioarele.”
Cine rămâne stând în sine, nu poate să găsească Maestrul; cine vrea să îl găsească trebuie să lase să curgă – forţa sufletului său – sângele inimii sale – în fapta sa – în picioarele sale active.
Aşa este primul sens al celor patru învăţături de bază. Cine trăieşte cu acesta primul, aceluia poate să îi fie dezvăluit al doilea şi apoi următoarele. Căci aceste învăţături sunt adevăruri oculte, şi fiecare adevăr ocult are cel puţin un sens înşeptit. –
[Următoarele lămuriri se referă la paragrafele nr. 17 şi 18 din capitolul II din Lumină pe cărare:
§ 17. „Întreabă-l pe cel mai lăuntric, pe Unul, despre ultima dintre tainele sale, pe care ţie ţi-o cuprinde de milenii. Marea, greaua luptă, depăşirea dorinţelor propriului tău suflet, este o muncă de milenii. Nu aştepta de aceea premiul victoriei înainte să fi adunat experienţa mileniilor. Dacă vine atunci timpul în care această ultimă învăţătură devine adevăr, omul păşeşte pe pragul care îl ridică afară peste calitatea de om.”]
§ 17, capitolul 2. În acest ultim paragraf al celui de-al doilea capitol din Lumină pe cărare este conţinută înţelepciune de genul cel mai profund. În § 17 este conţinut îndemnul de a-l întreba pe „cel mai lăuntric”, pe „Unul”, despre „ultima dintre tainele sale ”. Cine luminează în jos în adâncurile acestui „cel mai lăuntric”, acela găseşte în fapt rezultatele din „milenii”. Căci ceea ce este omul astăzi, asta el a devenit pe parcurusl unor lungi milenii. Printre lumi a mers cel mai lăuntric, şi ascunse odihnesc în poala sa fructele pe care le-a luat cu el din aceste lumi. Faptul că cel mai lăuntric al nostru este aşa cum este acum, acesta îl datorează condiţiei că nenumărate formări au lucrat la construcţia sa, faptul că a trecut prin multe regnuri şi că iarăşi şi iarăşi mereu şi-a format din aceste regnuri organe. Prin aceste organe a intrat în relaţie de schimb cu lumile care l-au înconjurat temporar. Iar ceea ce a câştigat din această relaţie de schimb, asta a luat cu el în lumi noi, pentru ca, dotat cu cuceririle dinainte, să aibă pe trepte noi trăiri tot mai bogate. Iar astăzi folosim miezul fiinţial astfel diferenţiat al celui mai lăuntric al nostru, pentru a avea pe „planeta” pe care o numim „Pământ” o sumă de trăiri.
Toate trăirile „planetei Lună” şi ale celor dinainte sunt în cel mai lăuntric al nostru. Ele erau deja în acest cel mai lăuntric, atunci când acesta s-a dezvoltat încoace printr-un Pralaya3 ajungând „Pământ”. Și astfel au fost aceste trăiri în natura de Pitri4, aşa cum întregul crin – latent – se află în sămânţa de crin. Numai că, bineînţeles, această sămânţă de crin mai este încă ceva fizic-vizibil. „Sămânţa de Pitri” însă, care a dormit încoace de la „Lună” la „Pământ”, a fost încarnat în materii de genul cel mai înalt, perceptibile doar pentru „ochiul deschis al lui Dangma”5. Dar aşa cum sămânţa de crin, atunci când este cufundată în pământ potrivit, ordonează materiile de pământ, apă şi aer în aşa fel încât se formează un nou crin, aşa ordonează „sămânţa de Pitri”4 în ciclurile sale prin existenţa sa terestră materiile astfel, încât pe parcursul acestor cicluri ia naştere treptat, treptat „omul” deplin, care după parcurgerea celei de-a şasea şi începutul celei de-a şaptea runde terestre cu adevărat poate fi numit „asemănarea lui Dumnezeu”. Până la mijlocul celei de-a patra runde – până la sfârşitul perioadei lemuriene – împarte natura Pitri umană munca la propriul ei organism cu „formatori” supremi şi înalţi; tot mai mult însă trebuie, începând de la acest moment, însuşi „cel mai lăuntric” al omului să preia această muncă. K.H.6 spune despre această muncă următoarele: tot ceea ce ai „tu” de făcut este să devii „cu totul om”. Căci să ştii: numai după natura ta fizică eşti tu acum deja – aproape – om. Căci şi după natura fizică vei fi de-abia la sfârşitul celei de-a patra runde. Încă neorganizate, încă haotice sunt însă trupul tău astral, trupul tău mental7 şi trupul tău de Eu (Manas superior). La fel de desăvârşit ca trupul tău fizic după a patra, trebuie să fie trupul tău astral după a cincea, trupul tău mental după a şasea şi trupul tău arupic (mental superior) după a şaptea rundă, dacă la sfârşitul ciclurilor terestre este să-ţi fi atins determinarea ta. Și numai atunci când ai atins această determinare, poţi să treci dincolo la următoarea planetă în calitate de Pitri normal-terestru.
3 Timp între întrupările planetei Pământ în opoziţie faţă de întrupare=Manvantara.
4 Strămoş al omului.
5 Văzător.
6 Prescurtare uzuală pentru Maestrul Kuthumi.
7 Eu inferior (obişnuit).
Dar cei care vor să meargă pe cărarea ocultă trebuie să lucreze tot mai mult cu conştienţă la această triplă organizare a trupurilor lor superioare dinăuntrul „celui mai lăuntric” al lor. Acesta este sensul meditării. Configurăm (organizăm) trupul nostru astral prin ridicarea la Sinea superioară şi prin autoverificare. Aşa cum forţe din afara omului au lucrat în rundele parcurse pentru a construi organele trupului fizic de astăzi, aşa lucrează Sinea superioară din lăuntrul omului la trupul astral, pentru ca acesta să devină o „asemănare a lui Dumnezeu”, sau şi „cu totul om”. Atunci devine el potrivit să trăiască prin organele sale tainele lumilor superioare în aşa fel, precum trupul fizic trăieşte prin organele sale de simţ tainele lumii fizic-minerale. Noi ne verificăm seara cu privire la trăirile noastre de peste zi, ne ridicăm prin formula cunoscută la „Sinea superioară” a noastră. În ambele activităţi acţionăm organizat, construind asupra corpului nostru astral. Abia prin aceasta îl facem organism astral, corp cu organe, în timp ce înainte fusese doar un fel de purtător. Această „formulă” este de altfel aceasta:8
Strahlender als die Sonne,
Reiner als der Schnee,
Feiner als der Äther,
Ist das Selbst, Der Geist, inmitten meines Herzens.
Ich bin dieses Selbst.
Dieses Selbst bin ich.
Mai strălucitoare decât Soarele,
Mai curată decât zăpada,
Mai fină decât eterul,
Este Sinea,
Spiritul, în mijlocul inimii mele.
Eu sunt această Sine.
Această Sine sunt eu.
8 Această formulă au primit-o atunci toţi elevii din şcoala Esoterică de Teosofie ca primă meditaţie şi a fost de aceea dată şi de Rudolf Steiner. Textul original în engleză sună: „More radiant than the sun / Purer than snow / Subtler than the ether / Is the Self / The Spirit of my heart. / I am this Self / This Self am I.” Este de presupus că transpunerea în germană a fost realizată de Rudolf Steiner. Mai târziu a înlocuit această formulă prin cea configurată de el însuşi: „In den reinen Strahlen des Lichtes / Erglänzt die Gottheit der Welt ...” (În razele curate ale luminii / Străluceşte dumnezeirea lumii). Alte lămuriri privitoare la „Mai strălucitoare decât Soarele ...” oferă redactarea orei esoterice de la Berlin din 24 noiembrie 1905, în GA 266 Din conţinuturile orelor esoterice.
Se deschide privirea în orice caz prin aceasta asupra unei „munci de milenii”, aşa cum se spune mai departe în § 17. Aşa cum au fost necesare milenii până ce a fost atinsă asemănarea fizică exterioară, aşa va fi nevoie de o muncă de milenii până va fi atinsă această asemănare pentru corpurile superioare. De abia atunci stă omul la „pragul care îl ridică afară peste starea de om”. Iar el trebuie să ajungă exact aşa în a şaptea rundă „la prag”, cum a trebuit să fie la prag la sfârşitul epocii lunare (a Lunii), care l-a ridicat peste starea de Pitri lunar.
Prin meditaţia mentală a acestei propoziţii din scrierile inspirate, cel ce meditează îşi organizează trupul său mental. Dacă omul îşi ia asemenea propoziţii de meditaţie din Bhagavad-Gita sau din alte scrieri pe care i le pune la îndemână literatura teosofică, atunci el lucrează la organizarea acestui trup mental al său. Trebuie tot mereu şi mereu subliniat faptul că la această meditaţie contează mult mai puţin să parcurgi propoziţia raţional – acest lucru trebuie să se întâmple pentru sine, în afara meditaţiei propriu-zise –, cât mai degrabă, cu un orizont de privire total liber al conştienţei, să trăieşti cu propoziţia. Ea trebuie să ne spună ceea ce are să ne spună. Noi trebuie să fim cei care primim de la ea. Dacă este o propoziţie inspirată, atunci ea începe să trăiască în conştienţa noastră, atunci se revarsă ceva viu din ea, atunci devine în noi plinătate, conţinut care era nebănuit înainte. Atâta timp cât speculăm despre ea, putem să punem anume numai acel lucru în ea care este deja în noi. Prin aceasta nu ajungem însă mai departe.
Organizarea trupului de Eu depinde de partea devoţională a meditaţiei noastre. La cât mai mult ajungem prin această devoţiune, cu cât mai adâncă, mai serioasă este ea, cu atât mai asemănători devenim cu entitatea în calitate de care trebuie să ieşim din viaţa noastră planetară către acele sarcini care ne sunt puse într-o fiinţare ulterioară.
[§ 18. „ştiinţa pe care o numeşti acum a ta proprie este doar proprietatea ta, pentru că sufletul tău este contopit în Una cu toate sufletele şi a devenit Una cu cel mai lăuntric. Îţi este încredinţată o comoară din partea Celui Suprem. Însă dacă îi înşeli încrederea, dacă abuzezi de ştiinţa ta, dacă o laşi să dormiteze acolo unde ar trebui să o foloseşti, atunci şi de pe înălţimea cucerită mai este posibilă prăbuşirea. La pragul însuşi, acolo dau înapoi chiar Sublimi, incapabili de a purta răspunderea şi ne-înstare să se avânte mai sus. De aceea gândeşte-te mereu cu frică sfântă, cu tremurare înfricoşată la această clipă şi înarmează-te dinainte pentru luptă.”]
§ 18. Trebuie să trăim că suntem Una cu tot ce trăieşte. Trebuie să ne fie clar că ceea ce numim al nostru Propriu, atunci nu are viaţă când vrea să fie o particularitate. Atunci are la fel de puţin o viaţă cum ar avea degetul nostru mic o viaţă dacă ar fi tăiat de la întregul nostru organism. Iar ceea ce ar fi pentru degetul nostru mic tăierea fizic- senzorială, asta ar fi pentru particularitatea noastră o ştiinţă care ar vrea să se refere numai la această particularitate însăşi. Una am fost noi, atunci când am păşit în cadrul unei entităţi atotdumnezeieşti pe planetă, cea care era a treia înaintea Pământului nostru; în cadrul entităţii atotdumnezeieşti eram noi, şi totuşi o particularitate, aşa cum fiecare ton dintr-o simfonie este o particularitate şi totuşi Una cu întreaga simfonie. Iar ceea ce suntem chemaţi să numin particularitatea noastră, asta trebuie să lase să acţioneze asupra sa ceea ce întâlneşte în cele 343 de lumi prin care trăieşte (şapte planete, şapte runde pe fiecare planetă, şapte aşa-numite globuri la fiecare rundă = 7 x 7 x 7 metamorfoze = 343). Ceea ce putem să trăim aici, aceasta este pus ca substrat în noi la început. Iar aceasta este comoara „încredinţată ţie de Cel Suprem”. Și aşa cum comoara ne este încredinţată, aşa să o punem în consonanţa simfoniei planetare. O trăire i se va oferi tot mereu aceluia care înţelege aceste lucruri deplin. Toată adâncirea în interiorul nostru rămâne infertilă, goală, dacă vrem să o avem doar pentru noi înşine. A tinde către desăvârşirea noastră înseamnă tot numai să cultivăm un egoism mai înalt. Știinţa noastră trebuie încontinuu să se reverse de la noi. Nu trebuie spus cu aceasta că trebuie neapărat să instruim mereu. Asta trebuie fiecare cum poate şi dacă poate. Dar cel mai mic gest al mâinii din viaţa zilnică face posibil să fie o trăire vie a ştiinţei cucerite în mod altruist. Iar dacă avem acest lucru în simţământ, că toată viaţa este Una, că toată existenţa separată este fundamentată doar în Maya: atunci toată adâncirea noastră în interiorul nostru este cucerită şi cu sentimentul viu că trebuie să devină vie în viaţa cu-Totul-Una. Dar atunci adâncirea noastră este mereu răsplătită prin fertilitate. Atunci suntem siguri că nu putem cădea. Cine se străduieşte spre cunoaştere numai pentru a şti, numai de dragul desăvârşirii sale proprii, numai pentru a ajunge mai departe pe scara cu trepte a existenţei: acela mai poate să cadă, chiar dacă ar fi să fie deja foarte sus urcat. Iar noi trebuie să fim conştienţi înainte de toate de „răspunderea” pe care o luăm asupra noastră prin dobândirea cunoaşterii superioare. Posibilitatea de dezvoltare îi este acordată omenirii ca întreg pe calea de dezvoltare numai într-o anumită măsură. Aşadar dacă noi ne facem mai desăvârşiţi, dacă ne însuşim o măsură de desăvârşire mai devreme decât ar fi posibil în avansarea normală, atunci noi luăm din măsura comună a omenirii ceva pentru noi. Noi lăsăm să se încline talgerul balanţei pe partea noastră; balanţa saltă pe cealaltă parte în sus. Numai prin darea în vreun fel putem să reparăm ceea ce am luat. Dar nu este permis de aceea şi să gândim că ar fi mai bine să nu luăm. Asta ar însemna iarăşi să fim egoişti şi să ne sustragem de la a lua, ca să fim scutiţi şi de îndatorirea de a da. A nu lua şi a nu da înseamnă moartea; noi însă trebuie să servim viaţa. Trebuie să ne cucerim posibilitatea de a da; de aceea trebuie să ne asumăm răspunderea de a lua. Doar că trebuie să fim conştienţi în fiecare clipă de această răspundere. Trebuie necontenit să cugetăm cum dăm cel mai bine dacă am luat. Acest lucru produce o „luptă”, o luptă serioasă, sfântă. Dar această luptă trebuie să fie. Nu este permis să o evităm. Mereu trebuie să ne înarmăm pentru această luptă. – Mai ales înalta semnificaţie a acestei lupte a fost şi este prezentată misticilor din toate şcolile de iniţiere. Ei sunt îndemnaţi să se umple, să se străbată cu conştienţa acestei lupte. Dacă „cel mai lăuntric” al nostru respiră viaţa acestei lupte drept dispoziţie fundamentală a sufletului, atunci se ridică la viaţă în acest interior vederea interioară şi auzirea interioară. Iar dacă putem să fim linştiţi, cu totul liniştiţi pe acest câmp de luptă, atunci încep pe cerul nostru astral şi mental să fulgere taine mai înalte. Atunci se simbolizează în noi sentimente, gânduri până la realităţi spiritual-palpabile; iar din negura acestor realităţi spiritual-palpabile răsună glasul Maestrului, se formează figura Maestrului. Începe pentru noi relaţia mai înaltă. Începem să fim în lume nu doar actori însoţitori, ci devenim pentru ea mesageri (Angelos).
Ceea ce este înfăţişat aici ca exegeză de la § 18 este propoziţie cu propoziţie realitate, realitate superioară de trăit. Iar cine se străbate de sensul acestor propoziţii (§ 18) în acest mod, acela devine un cetăţean al lumilor superioare. (Continuarea în cel mai scurt timp.)9
9 O continuare nu a mai urmat. Alte lămuriri se găsesc în cele patru conferinţe de la Berlin din februarie/martie 1904, în GA 266, Aus Inhalten der esoterischen Studen (Din conţinuturile orelor esoterice), volumul I. Referitor la prezentările din partea a doua a lămuririlor, vezi Aus der Akasha Chronik (1904–1908) (Din Cronica Akasha. 1904-1908), GA 11.
