Rudolf Steiner
I. FAUST, OMUL CĂUTĂTOR

GA 272

XI

IMPORTANŢA ISTORICĂ A LUI FAUST

Dornach, 20 august 1916,după câteva scene reprezentate sub formă
euritmic-dramatică: „Închinare”, „Preludiu în teatru”, „Prolog în Cer”

Am spus ieri şi am mai vorbit adesea despre faptul că, în realitate, Mefistofel, aşa cum l-a creat Goethe, este o figură contradictorie. Noi ştim deja, de asemenea, de ce este el o figură contradictorie. În el sunt reunite însuşiri de caracter mefistofelice, ahrimanice şi luciferice, amestecate de-a valma, am putea spune. Goethe încă nu s-a priceput – s-ar putea spune, în primă instanţă – să facă distincţie între aceste însuşiri de caracter. Dacă, pe de o parte, cineva acordă unei opere de artă un loc atât de înalt cum aţi văzut că fac eu cu Faust, atunci lui îi este îngăduit, desigur, să atragă atenţia asupra unor asemenea lucruri reale. Rămâne bizar, în orice caz, faptul că sunt observate într-o măsură atât de mică din opera însăşi – în câteva cazuri izolate s-a făcut acest lucru –, de fapt, contradicţiile. Şi acesta este un semn care arată cum se iau astăzi lucrurile, de multe ori, un semn care arată că lucrurile nu sunt abordate cu suficientă participare interioară. Dacă s-ar proceda aşa, ar trebui să fie remarcate în curând, de exemplu, contradicţiile interne din figura lui Mefistofel.

Să luăm, pentru început, o contradicţie care nu e totală, dar, oricum, e foarte puternică, şi care ar putea să sară imediat în ochi, atunci când Mefistofel vorbeşte, în scena care tocmai a trecut prin faţa sufletelor noastre.

Ce fel de sentiment trebuie să avem când Mefistofel impută faptul că omul face aşa? Ei bine, nimeni nu-i va atribui lui Mefistofel nişte trăsături foarte adânci, altruiste. El nici nu poate să fie deloc aşa, deja după prima scenă a „Prologului în Cer”. Fiindcă, ce vrea, de fapt, Mefistofel? El vrea să-l aibă pe Faust, nu-i aşa, vrea să-l aibă pentru el, şi de aceea va trebui, în fond, să găsească, totuşi, că e bine – bine în sensul lui – tot ceea ce face Faust, pentru a se întâlni cu el, pentru a-l înhăţa, pentru a-l prinde. A prinde înseamnă în acest caz „a înhăţa”, „a captura”, nu a „înţelege”; nu e spus în sens noţional, abstract. „De poţi să-l prinzi” – poţi să-l înhaţi. (Vezi în limba germană ergreifen = a pune mâna pe cineva, a captura, a prinde, şi begreifen = a prinde sensul, a înţelege – nota trad.) Şi Mefistofel va pune totul în joc pentru a-şi atinge acest scop. Şi atunci lui i-ar fi foarte binevenit dacă Faust ar avea toate acele însuşiri care l-ar duce drept în ghearele lui Mefistofel!

Să deschidem cartea la un alt pasaj, acolo unde Mefistofel stă faţă în faţă cu Faust însuşi, în camera de studiu, acolo unde Faust vorbeşte despre felul în care se raportează el la raţiune şi la ştiinţă. Faust pleacă; Mefistofel rămâne, în veşmântul lui cel lung. Ne putem gândi că acum va fi sincer cu el însuşi acest Mefistofel. Şi iată că el spune:

Aşadar, lui i-ar conveni de minune ca omul să nu folosească raţiunea şi ştiinţa în sensul just, ci dacă el le-ar folosi pentru a fi mai animalic decât orice animal. Aici el îi va ţine o predică Domnului, nu-i aşa:

Repet, nu este o contradicție totală, dar pentru simțire este o contradicție puternică.

În scena pe care tocmai am menționat-o, când Mefistofel stă față în față cu faust, în camera de studiu, e clar, acolo el vorbește franc drept Ahriman-Mefistofel. Dar în pasajul pe care l-ați ascultat astăzi:

apare o trăsătură luciferică. Lui Lucifer nu poate să-i convină ca Faust să folosească foarte mult raţiunea la aţâţarea pasiunilor animalice. Dar lui Ahriman ar trebui să-i convină foarte mult ca Faust să se comporte în felul criticat aici de Mefistofel. Aici avem, în orice caz, nu o jumătate de contradicţie, ci deja trei sferturi de contradicţie!

Dar cu un alt pasaj, ce să facem oare cu acela?

Dacă vom compara acest pasaj cu scena pe care poate că o vom putea prezenta cândva sub o formă dramatic-euritmică, scena în care Mefisto se străduieşte atât de mult, la sfârşit, să acapareze sufletul, în partea a doua, când cadavrul zace în faţa noastră, cum s-o scoatem la capăt aici? Diavolul porneşte tocmai la vânătoare de suflete şi aici el spune exact contrarul! Asemenea contradicţii sunt numeroase. Eu am vrut să dau numai cele două exemple; primul: o contradicţie pe trei sferturi, care se găseşte în opera însăşi. Cauza unor asemenea contradicţii trebuie căutată în faptul că cele două însuşiri de caracter, lucifericul şi ahrimanicul, sunt amestecate.

Acum în noi se poate ivi întrebarea: Cum se face că Goethe îl pune alături de Faust tocmai pe Ahriman, că îndreaptă întreaga atenţie asupra lui Ahriman-Mefistofel şi că, într-un anumit sens, îl reprimă încă total pe Lucifer? – Aceasta trebuie să constituie o problemă. Prin faptul că Goethe a fost indus în eroare de către impulsurile epocii sale să-l pună alături de Faust pe Mefistofel, el a preluat şi nişte trăsături luciferice, legând astfel de Mefistofel-Ahriman tot ceea ce ar fi trebuit să fie repartizat la două personaje. Trebuie să existe, aşadar, în epocă, unele motive de a-i acorda mai multă atenţie lui Mefistofel decât lui Lucifer. Tratând materialul oferit de legenda lui Faust, Goethe se întoarce până acolo unde Evul Mediu se ciocneşte cu epoca modernă. Şi el şi-a însuşit, în esenţă, acele impulsuri ale epocii care au rezultat din ciocnirea Evului Mediu cu epoca modernă. Dacă studiem nişte creaţii literare ceva mai vechi, nişte opere care dau curs unor impulsuri mai vechi, găsim confuzia diametral opusă. Am putea vorbi cândva şi despre aceasta. Dar astăzi vreau să mă refer la ea doar pe scurt. În Paradisul pierdut [Nota 61] al lui Milton constataţi că s-a făcut eroarea diametral opusă.

Aici, tot ceea ce ar trebui să-i fie atribuit lui Ahriman-Mefistofel a fost încărcat în spinarea lui Lucifer, chiar dacă nu într-un mod atât de grosolan în care s-a făcut acest lucru în Faust. Cum am spus, vom vorbi cândva despre aceasta. Este eroarea pe care a făcut-o Evul Mediu, îndreptându-şi atenţia mai ales spre Lucifer. Iar eroarea pe care o face epoca modernă este aceea de a-şi îndrepta privirile mai ales spre Ahriman-Mefistofel. Trăim într-o epocă în care oamenii trebuie să înţeleagă tot mai bine raportul just dintre cele două puteri cosmice, Mefistofel şi Lucifer. De aceea a fost creat grupul nostru statuar, făcut pentru clădirea de aici şi care e menit să arate sub formă de imagine, în raportul just al unuia faţă de celălalt, ahrimanicul şi lucifericul – pe Mefistofel şi pe Lucifer.

Dacă vreţi să înţelegeţi despre ce e vorba, propriu-zis, aici, trebuie să studiaţi ceva care azi îi mai pare omului absolut paradoxal, dar care cândva, dacă oamenii nu vor alunga cu adevărat ştiinţa spirituală din existenţa Pământului, va fi înţeles în profunzime. În epoca modernă, noi trăim în sânul unor impulsuri cu totul speciale, în cadrul cărora trebuie să trăim. E bine că trăim în sânul acestor impulsuri. Numai că aceste impulsuri trebuie cunoscute. Nu avem voie să le nesocotim. Am arătat eu însumi adeseori că la începutul epocii moderne a trebuit să apară concepţia copernicană despre lume, am arătat că ea este îndreptăţită, profund îndreptăţită. Noi, ce-i drept, stăm în faţa acestei concepţii copernicane despre lume cu nişte sentimente puţin diferite, în comparaţie cu acelea ale lumii din afară. Căci, dacă observăm sentimentele cu care stă lumea din afară în faţa concepţiei copernicane despre lume, nu prea ajungem la o altă concepţie decât la aceea pe baza căreia oamenii spun: Ei da, Evul Mediu şi Antichitatea, oamenii aceia erau proşti, iar noi am ajuns să fim deştepţi, iar dacă cei din Evul Mediu şi din Antichitate erau proşti, ei au crezut că Soarele se mişcă şi au construit în mod imaginar tot felul de cicluri şi epicicluri – concepţia ptolemeică despre lume – şi au crezut apoi acest lucru, au presupus mişcările corpurilor cereşti în funcţie de ceea ce se vede cu ochii. – Într-un anumit sens, acest mod de a privi lucrurile chiar era just, pentru Evul Mediu, şi anume, pentru Evul Mediu târziu, fiindcă atunci pătrunseseră deja nişte idei confuze în ceea ce apăruse drept concepţie ptolemeică despre lume. Dar concepţia despre lume ptolemeică originară nu a fost aşa, ea constituia o parte din vechea revelaţie originară, ea ajunsese în sufletele umane pe calea vechilor Misterii şi nicidecum prin simplă percepţie vizuală exterioară, se baza, aşadar, pe revelaţie. Această revelaţie a fost alungată de epoca modernă şi epoca modernă şi-a pus întrebarea: Oare cum trebuie să observăm Cerul, pentru a ajunge să-l cunoaştem pe el şi mişcările sale? – Copernic a fost primul care a făcut calculul, el a încercat să facă un calcul simplu în legătură cu mişcările corpurilor cereşti, pentru a arăta apoi că poziţiile calculate coincid în mod real cu poziţiile corpurilor cereşti. Şi aşa a inventat el, pe calea calculelor, sistemul său copernican; a stabilit trei principii [Nota 62], care pot fi găsite în operele lui Copernic însuşi, referitoare la mişcările corpurilor cereşti în raport cu Pământul nostru. Dintre aceste trei principii, unul a fost omis, în orice caz, şi aşa s-a născut concepţia despre lume copernicană confuză din epoca actuală, care nu e concepţia lui Copernic însuşi. Cel de-al treilea era incomod – acesta a fost omis! Aşa se face că acela care învaţă concepţia copernicană despre lume numai din cărţile de uz curent nu cunoaşte nicidecum concepţia lui Copernic. Dar, ei bine, aşa trebuia să se întâmple. A trebuit ca mai întâi Copernic să creeze o teorie cu mult mai justă, cu cele trei principii, a trebuit ca apoi să vină teoria noastră, care se bazează pe două principii ale lui Copernic, şi de-abia după ce totul va fi pătruns cu ajutorul ştiinţei spirituale va ieşi la lumina zilei concepţia justă.

Au venit pe urmă aceia care au căutat pe o cale mai exterioară, nu prin calcule, să descopere mişcările corpurilor cereşti şi legile lor. A fost inventat telescopul. Oamenii au învăţat să cerceteze spaţiul ceresc aşa cum se cercetează pe Pământ lucrurile. Şi în felul acesta a apărut astronomia modernă, astrofizica modernă, o ştiinţă care ia naştere în întregime prin faptul că se cuprinde sub formă de legi ceea ce a fost observat; cu alte cuvinte, se încearcă să se ajungă la explicarea Cerului prin observarea Cerului. Şi ce ar putea fi mai firesc decât aceasta? Trebuie să fie nebun de legat cel care – aşa gândeşte omul modern – ar vrea altceva decât să ajungă la cunoaşterea Cerului prin observarea Cerului. E cu totul de la sine înţeles, nu-i aşa? Şi totuşi, nu e just, şi totuşi, e una dintre cele mai mari amăgiri. E ceva care în viitor va deveni cu totul altfel. Şi în viitor va fi întrebat Cerul, şi anume, într-o măsură mai mare decât în prezent, oamenii vor voi să cunoască ceea ce trăieşte şi urzeşte, drept mişcări, în corpurile cereşti, se va citi exact, se va studia exact Cerul, dar se va şti un lucru pe care azi oamenii nu-l ştiu încă, şi care li se pare absolut paradoxal, când este exprimat: Nu aflăm absolut nimic în legătură cu Cerul când îl observăm. Metoda cea mai greşită de a încerca să cunoşti Cerul şi mişcările sale este aceea de a-l observa aşa cum se procedează în zilele noastre. Eu spun, nu-i aşa, un lucru absolut ciudat. Dar noi trebuie să ne comportăm faţă de lucrurile bizare altfel decât s-a comportat bunul Christian von Ehrenfels [Nota 63], asupra căruia am atras atenţia acum opt zile. Oamenii vor observa Cerul, îl vor observa tot mai amănunţit şi vor aştepta ca el să le spună tainele sale. Dar ce vor dezvălui aceste taine unui viitor care va veni? Ele vor dezvălui ceea ce se petrece aici, pe Pământ. Asta vor dezvălui. Oamenii vor observa Cerul, ce-i drept, dar din ceea ce vor recunoaşte pe Cer ei vor explica felul cum cresc plantele pe Pământ, cum iau naştere animalele pe Pământ, tot ceea ce se formează pe Pământ, tot ceea ce urzeşte şi trăieşte pe Pământ. Despre aceste lucruri va da lămuriri ceea ce revelează Cerul. Nimănui nu-i va mai da prin minte să întrebe Cerul în legătură cu Cerul, ci oamenii vor întreba Cerul pentru a găsi lămuriri despre Pământ. Iar legile cele mai importante care vor fi aflate de la Cer vor fi folosite pentru a dezvălui tainele existenţei pământeşti. Vechea astrologie, care nu mai e cunoscută azi aproape deloc în sensul ei originar, care a devenit în cea mai mare parte ceva diletant, ba chiar o şarlatanie, va reînvia într-o formă cu totul nouă. În mişcările stelelor şi în legile spaţiului ceresc nu vor mai fi căutate doar destine pământeşti, ci legile vieţii pământeşti, ceea ce urzeşte şi trăieşte, acestea vor fi explicate din legile corpurilor cereşti. Nu se va şti din ce cauză sarea cristalizează sub formă cubică, din ce cauză diamantul cristalizează în octaedru etc., înainte de a se fi explicat din poziţiile corpurilor cereşti ceea ce are forme aici, pe Pământ. Şi nu se va cunoaşte misterul vieţii animalelor, a plantelor, a oamenilor, ca mister al vieţii, înainte de a se explica din mişcările corpurile cereşti, al căror efect e viaţa, ceea ce urzeşte şi trăieşte aici, pe Pământ. Pământul se explică din Cer. Oricum, ceea ce vor şti oamenii despre Cer va lua o formă destul de diferită în comparaţie cu ceea ce pretind ei a şti astăzi. Vor fi cercetate legile poziţiilor şi mişcării corpurilor cereşti. Dar apoi oamenii se vor lăsa stimulaţi pe cale meditativă prin ceea ce se va cerceta astfel, pentru a intra, aş zice, în contact cu fiinţele care trăiesc în stele. Ei vor lăsa ca fiinţele care trăiesc acolo să le spună ceea ce va fi necesar să ştie pentru viaţa de pe Pământ.

Aceasta este o perspectivă de viitor [Nota 64]. Dumneavoastră ştiţi acum că, într-un mod asemănător cu acela al lui Copernic, Galilei, Kepler, în mintea cărora, de altfel, se mai revărsaseră nişte concepţii vechi, oamenii au încercat să afle prin observarea Cerului legile de mişcare ale Cerului, şi că cercetările au fost continuate, în sensul lor, în epoca modernă, ştiţi că Darwin, Lamarck, Haeckel, au încercat să găsească legile vieţii pământeşti. Şi ce ar fi aici, iarăşi, mai firesc, decât să se ajungă la cunoaşterea Pământului studindu-se Pământul! Călătorim prin lume, cum a făcut Darwin, facem observaţii la microscop, cum a făcut Haeckel, facem deducţii raţionale, cum a făcut Lamarck, în legătură cu fiinţele de pe Pământ, şi căutăm să aflăm legile care domnesc în viaţa de pe Pământ. Şi iarăşi, poţi fi considerat nebun de legat dacă nu crezi că aşa ceva este de la sine înţeles. Viitorul nu va mai crede absolut deloc că aşa ceva este de la sine înţeles! Dacă observăm drumul drept, frumos, pe care a mers evoluţia biologiei moderne, de la Darwin până la Haeckel şi la discipolii lui Haeckel, vom constata că acest drum a dus la formularea anumitor legi în legătură cu viaţa embrionară. Aşa-numita lege biogenetică fundamentală, conform căreia omul retrăieşte în viaţa embrionară treptele fiecărei specii animale, joacă un rol important. Dumneavoastră ştiţi că eu am atras atenţia adeseori asupra legii biogenetice fundamentale. Pentru ca aceasta să fie descoperită s-au făcut observaţii prin care se spera să se afle ceva în legătură cu viaţa fiinţelor vii. Se poate spune că epoca actuală lucrează deja din nou la gâtuirea acestor concepţii, numai că cercurile profane observă prea puţin acest lucru. Astronomia copernicană e pusă deja la îndoială de câte unii cercetători mai ageri la minte. Iar Oscar Hertwig [Nota 65], discipolul lui Haeckel, a spus în ultimele sale cărţi lucruri care sunt în măsură să pună foarte mult sub semnul întrebării tot ceea ce a scos la iveală teoria darwinist-haeckeliană. Dacă ne luăm informaţiile studiind ceea ce se petrece în cadrul ştiinţei de specialitate, ne vom forma o altă părere decât studiind ce se oferă publicului, în conferinţele de popularizare – nu am voie să spun în stilul lui Mauthner [Nota 66], cum să spun oare? –, ei bine, aşadar, ce oferă publicului conferenţiarii obişnuiţi. Deja azi se petrec multe lucruri în ştiinţa de specialitate propriu-zisă, şi se pregăteşte deja ceea ce e indicat aici drept perspectivă de viitor. Numai că va fi necesar să se ajungă la ştiinţa spirituală, pentru ca cele ce au loc astfel să nu devină confuze, ci într-adevăr conforme cu realitatea.

Şi iarăşi sunt nevoit să spun un lucru paradoxal. Prin observarea a ceea ce are loc pe Pământ nu ajungem să aflăm absolut nimic despre Pământ, Pământul îl vom cunoaşte cândva, atunci când vom citi din stele ce se petrece pe el. Dar aflăm ce se petrece, de fapt, afară, în spaţiul ceresc, de exemplu, prin observarea embriologiei etc. Această observaţie poate fi tratată, şi ea, în felul la care m-am referit adineaori, prin observarea mişcărilor cereşti se poate intra în contact cu entităţile elementare care reglementează aceste mişcări în cadrul proceselor de pe Pământ. Aşa cum oamenii vor întreba cerul, pentru a explica Pământul, ei vor întreba Pământul, pentru a explica Cerul. După cum am spus, astăzi e o afirmaţie paradoxală, dar aşa se va întâmpla, într-un fel oarecare va veni asupra Pământului momentul în care această concepţie justă se va încetăţeni. Astronomii vor pune bazele biologiei cu mijloacele ştiinţei lor, iar biologii vor pune bazele astronomiei cu mijloacele ştiinţei lor. Iar o biologie întemeiată în sensul veritabil cu mijloacele astronomiei va fi o ştiinţă spirituală a biologiei, iar o astrologie întemeiată cu mijloacele embriologiei veritabile va fi o ştiinţă spirituală despre Cer. Dacă reflectaţi la acest lucru, va trebui să spuneţi: Omenirea nu merge încă pe o linie dreaptă de evoluţie, ci înaintează sub formă ondulatorie, pe o linie ondulatorie, în sus şi în jos. – Şi, pentru a putea fi pregătită în mod corect concepţia spirituală justă care trebuie să vină, a fost necesar să apară eroarea care constă în faptul că în epoca modernă oamenii vor să explice Cerul cu ajutorul Cerului, Pământul cu ajutorul Pământului. Sub această impresie au trăit oamenii.

Dar Goethe nu trăia cu totul sub această impresie, nu cu totul, într-un anumit sens, Goethe se darwinizase înainte de Darwin, dar un darwinism mult mai spiritual. El nu şi-a îndreptat atenţia doar spre succesiunea senzorială exterioară a fenomenelor, ci spre planta originară şi spre animalul originar. Şi eu m-am referit adesea la cunoscuta convorbire dintre Goethe şi Schiller, în cursul căreia, după ce amândoi văzuseră la botanistul Batsch din Jena cum sunt studiate plantele, aşa, una lângă alta, şi Schiller găsise că acest lucru este nesatisfăcător, Goethe a desenat din câteva linii aşa-numita plantă originară. Acest desen făcut de Goethe nu s-a păstrat. Eu am încercat să schiţez imaginea acestei plante originare a lui Goethe în Introducerea la scrierile de morfologie ale lui Goethe [Nota 67], din seria „Literatura naţională germană” a lui Kürschner, pe care am redactat-o deja în anii '80. O puteţi găsi acolo, aşa cum am schiţat-o eu. Schiller însă a spus: Aceasta nu e o realitate, aceasta e o idee. – Goethe a spus: Atunci eu îmi văd ideile cu ochii. – Lui îi era clar faptul că aceasta era o percepţie, ceva trăit, nu născocit, nu ceva dedus pe cale raţională. Şi, dacă ajungi să-l cunoşti pe Goethe în felul acesta, într-un mod foarte intim, fie prin încercările sale poetice, în legătura lor cu cele ştiinţifice, fie invers, în încercările sale ştiinţifice, în legătura lor cu cele poetice – eu am căutat să fac aceasta tocmai interpretându-l pe Goethe –, vezi că Goethe nu se simte tocmai în largul lui când e vorba să explice Cerul prin Cer şi Pământul prin Pământ, şi că în ideile sale acest principiu al epocii moderne e încălcat mereu. De aceea teoria goetheană a culorilor este înţeleasă încă şi astăzi atât de greu, pentru că ceea ce vrea Goethe este, de fapt, o explicare astronomică a misterului culorilor. Iar dacă citiţi foarte atent morfologia goetheană, veţi vedea că acolo sunt implicate anumite lucruri care îşi au originea în primele începuturi ale unei astronomii. Simţi transpărând acest lucru mai ales dacă studiezi articolele scrise de Goethe despre tendinţa plantelor de a se dezvolta în spirală. Ei bine, aceasta ne-ar duce spre nişte detalii asupra cărora azi nu pot decât să atrag atenţia; nu vreau decât să le semnalez.

Să ne punem acum întrebarea: Cum se face că această epocă modernă, pe care o socotim acum de la ciocnirea Evului Mediu cu epoca modernă, de la apariţia copernicanismului, a galileismului, a keplerismului, şi pe care le putem urmări mai departe, până la darwinism, la haeckelism, la lamarckism, cum se face oare că această epocă încearcă să explice Cerul cu ajutorul Cerului, Pământul cu ajutorul Pământului, în loc să încerce să explice Pământul cu ajutorul Cerului şi Cerul cu ajutorul Pământului? Cum vine asta? – Vine printr-o dublă inducere în eroare, prin faptul că atât Ahriman cât şi Lucifer îi induc în eroare pe oameni. În Evul Mediu, când au fost pregătite aceste lucruri, când se naviga în direcţia copernicanismului, a darwinismului, se desfăşura în special o activitate luciferică, acţionau nişte impulsuri luciferice, care au pregătit aceasta. Iar după ce copernicanismul ajunsese la apogeu, a acţionat în special ispitirea ahrimanică. Ahriman este acela care trăieşte, în principal, în oameni, realizând această inversare de sens a oamenilor, la care m-am referit. Fiindcă, la urma urmelor, tocmai ştiinţa modernă se află în întregime sub influenţa lui Ahriman. Şi Goethe l-a perceput în mod just, când l-a simţit pe Ahriman aproape de om, pe Mefistofel, în epoca modernă. Pentru el era mai puţin important să observe relaţia lui Lucifer cu omul, şi era mai important să vadă relaţia lui Ahriman cu omul. Spre ea trebuia să se îndrepte atenţia sa în mod cu totul deosebit. Pentru el intra mai puţin în considerare influenţa luciferică. Fiindcă Faust e prezentat de la bun început astfel în istorie, drept omul epocii moderne. Diferitele rătăciri ale teologiei de la sfârşitul Evului Mediu au fost provocate de Lucifer. Faust apare însă de la bun început în aşa fel încât îşi pune Biblia sub pat şi vrea să devină om de lume şi medic, adică el vrea să explice Pământul cu ajutorul Pământului, Cerul cu ajutorul Cerului, nu aşa cum era cazul la vechii teologi de la sfârşitul Evului Mediu, care, pe baza unei ultime licăriri atavice, mai căutau să explice minunile Pământului cu ajutorul revelaţiilor date de teologie, aşadar, să le explice din direcţia Cerului. Ahriman a venit să meargă alături de om în epoca modernă. Aceia care, ce-i drept, simţeau acest lucru, dar nu erau pătrunşi de necesitatea lui, ci erau cuprinşi doar de frica de diavol, l-au anatemizat, de aceea, pe Faust, care nu făcea decât să dea curs impulsurilor epocii moderne. Şi aşa s-a născut legenda lui Faust din secolul al XVI-lea, care îl arată pe Faust arzând în focul Iadului, din cauză că a căzut pradă lui Ahriman. Cei care mai trăiau sub impulsurile atavice ale Evului Mediu au dat legendei, într-un anumit sens, această formă. Goethe nu mai era sub influenţa Evului Mediu. De aceea, el n-a putut face în aşa fel încât Faust al său să ardă în focul Iadului. Dar în el s-a născut marea întrebare: Ce trebuie să facem, de fapt?

Să luăm o dată întreaga situaţie în mod absolut concret. Ce face omul, propriu-zis, când explică Pământul cu ajutorul Pământului? Să încercăm să înţelegem acest lucru printr-un exemplu, care, poate, pentru că se ridică puţin din sfera ştiinţei obişnuite, ne este mai aproape. Să luăm un mit sau o operă literară şi să ne gândim la un comentator sau la un interpret de felul celor pe care i-am criticat adesea – vă aduceţi aminte! Să presupunem că un asemenea comentator, interpretul unui mit, al unei legende sau creaţii literare, vine în faţa noastră şi ne explică, după cum spune, opera poetică din opera poetică; el caută legile operei literare în creaţia literară sau în mit. El poate fi foarte inteligent. Există interpreţi foarte inteligenţi ai miturilor şi operelor literare. Dar ei toţi păcătuiesc, pentru că un mit sau o operă literară nu pot fi niciodată explicate aplicând asupra lor intelectul. Ah, câte n-au scris comentatorii lui Hamlet, pentru a-l interpreta pe Hamlet. Câte n-au scris şi comentatorii lui Faust înşişi pentru a-l interpreta pe Faust! Câte n-au făcut teosofii, pentru a interpreta tot felul de mituri! Dar ajungem la temeiul cel mai adânc al mitului, al operelor literare, numai dacă ştim să ne îndreptăm privirea în direcţia de unde vin miturile şi operele literare – în direcţia Cerului. Acest lucru arată deja, la rândul său, spre perspectiva de viitor amintită. Aici ne este mai la îndemână, decât în cazul ştiinţei, să arătăm spre aceasta. Cităm miturile, ilustrând, aş zice, cu ajutorul lor, atunci când ne-am dat seama care sunt marile corelaţii din universul ceresc; şi lăsăm ca ele să fie, cel puţin, reflectate de mit. Iar dacă am ajuns să pătrundem legile cosmice care domnesc aici, nici nu vom ajunge la nişte arte interpretative intelectualiste cu care să abordăm creaţiile poetice. Căci, dacă descojim din mit şi din opera poetică ceea ce obţin asemenea exegeţi intelectualişti, ce apare atunci, de fapt? Da, putem avea întotdeauna în faţa ochilor o anumită imagine, când se iveşte un asemenea exeget al miturilor sau un asemenea comentator literar, în felul obişnuit de astăzi. Atunci apare ceva asemănător cu acela care s-a ivit sub forma sa de liliac [Nota 68], ceva cenuşiu, asemănător, într-adevăr, cu un liliac, deosebindu-se de viaţa vie care domneşte în poezie şi în mit. Aşa ceva face cunoştinţă, desigur, şi cu Ahriman-Mefistofel.

Ceea ce am explicat acum cu ajutorul unui asemenea exemplu ar putea fi extins la întreaga activitate de pe tărâmul ştiinţei, pe care eu nu o critic. Tocmai vreau să vă arăt necesitatea ca situaţia să se prezinte în acest fel. A fost necesar ca Ahriman să intervină o vreme, căci altfel modul în care au acţionat oamenii în cursul Evului Mediu ar fi devenit o activitate care i-ar fi făcut în curând pe oameni să-şi pierdă vigoarea. Oamenilor le place foarte mult liniştea necondiţionată, de aceea lumea

li-l trimite pe diavol alături, care lucrează şi ademeneşte şi, ca diavol, trebuie să lucreze – acesta incită şi ademeneşte şi lucrează. E necesară această intervenţie a lui Ahriman. Şi e o absurditate completă ca, dacă ai auzit câte ceva despre Ahriman şi Lucifer, să întrebi: Poate că aceasta este o influenţă ahrimanică? O fi influenţă luciferică? Trebuie să ne ferim de ei!

Ce rol joacă Ahriman – Goethe înţelegea acest lucru! Dar de ce a fost necesar ca Ahriman să joace un asemenea rol în epoca modernă? De ce a trebuit să intre Ahriman-Mefistofel în sfera omului? Noi ştim, nu-i aşa, că evoluţia se desfăşoară [Nota 69] în aşa fel încât avem aşa-numita eră lemuriană, era atlanteană, era noastră post-atlanteană. Noi ştim că în era lemuriană eul uman, cu alte cuvinte, conştienţa, era încă foarte puţin în activitate, era încă prea puţin activ; el începe să acţioneze, de fapt, abia aici.

Dar omul se lămureşte numai treptat în privinţa a ceea ce trăieşte şi urzeşte în el drept impuls al eului. Numai treptat îşi vor da seama oamenii cum se raportează ei la Lucifer şi Ahriman, prin faptul că eul locuieşte în ei, numai treptat acest lucru le va fi clar lor, oamenilor. Dacă studiem ceea ce trebuie să fie principiul epocii viitoare, se arată, sugerat numai în mod schematic [Nota 70]: indicând spre Pământ, pentru a descoperi misterele Cerului; indicând spre Cer, pentru a descoperi misterele Pământului. Dacă procedăm invers, dacă procedăm numai în sensul epocii noastre, nu găsim misterele Pământului, ci din direcţia Pământului vine, în locul legilor cereşti, în locul misterelor cereşti, care ar trebui să iasă la lumină, elementul ahrimanic, care se apropie de om, care încearcă să se apropie de om. El trebuie respins, pentru că în Pământ nu trebuie căutat în mod intelectualist ceea ce dă Pământul, ci ceea ce revelează el pentru Cer. Din direcţia spaţiului cosmic vine Lucifer; el trebuie să cedeze locul. Dacă Lucifer s-ar apropia de om, atunci s-ar căuta afară, în spaţiul cosmic, ceea ce nu poate fi găsit în el: misterele Cerului însuşi. Această legătură trebuie să fie înţeleasă.

Odinioară a fost necesar să se înţeleagă cât de aproape e Lucifer de om. Le-a fost dată oamenilor posibilitatea de a înţelege acest lucru sub forma unui simbol, care e mult mai mult decât un simbol, sub forma unui simbol care trimite în profunzimea misterelor lumii spirituale. Dacă vrem să caracterizăm ceea ce este Lucifer pentru omul luat în totalitate, n-o putem face într-un mod mai intim decât arătând cum de forţele femeii se apropie Lucifer, cum acţionează el asupra lumii cu ajutorul forţelor specific feminine şi cum apoi bărbatul e dus în ispită de către femeie cu ajutorul lui Lucifer. A fost necesar ca acest simbol să fie pus în faţa omenirii şi a fost necesar ca el să stea în faţa ei, când a fost epoca a patra postatlanteană, când trebuia ca oamenii să înţeleagă mai întâi legătura lui Lucifer cu omul, să simtă această legătură, să devină conştienţi de ea. Şi prin nimic nu puteau ei deveni mai conştienţi de legătura lui Lucifer cu omul decât studiind începutul Bibliei, unde se arată cum şarpele se apropie de femeie, cum o ia în stăpânire în forţele ei, şi cum în felul acesta a început ispitirea, atragerea pe căi rătăcite a lumii. Acest simbol important a fost cel mai eficient pentru epoca a patra postatlanteană, chiar dacă el a existat şi înainte. În acest simbol e conţinut misterul lui Lucifer.

Epoca a cincea postatlanteană a avut sarcina de a-l face pe om să înţeleagă în mod conştient misterul ahrimanic-mefistofelic. Aici trebuia să se alăture un alt simbol. După cum în cartea religioasă care se referă la lumea spirituală în frunte se află simbolul ispititorului luciferic al femeii, iar bărbatul este dus şi el în ispită prin vicleniile pe care Lucifer le pune în joc folosindu-se de femeie, în epoca a cincea trebuia să ia naşterea imaginea contrară: Ahriman, care se apropie de bărbat, care-l duce în ispită mai întâi pe bărbat şi, cu ajutorul bărbatului, pe femeie. Chiar dacă lucrurile n-au reuşit într-un mod chiar atât de grandios în prima formă care a fost dată dramei Faust, caracterul profund zguduitor al tragediei lui Gretchen are la bază în multe privinţe faptul că, exact la fel cum Adam e dus în rătăcire de către Lucifer prin intermediul Evei, Gretchen a fost dusă în rătăcire de către Ahriman-Mefistofel prin intermediul lui Faust. Necesitatea lăuntrică a situaţiei a cerut să-i fie opusă cărţii teologice o carte lumească: cel dus în ispită şi ispititoarea; cea indusă în ispită şi ispititorul; Lucifer, Ahriman. Legătura lui Lucifer cu femeia, pe de o parte, a lui Ahriman cu bărbatul, pe de altă parte. Aceasta este o corelaţie spirituală cu adânci semnificaţii.

Şi de aceea s-a născut, pe baza unui impuls spiritual interior, această carte lumească, Faust, în opoziţie cu cartea teologică. Iar epoca modernă are misiunea de a găsi căile între Ahriman şi Lucifer. Fiindcă toate forţele prin care acţionează Lucifer asupra lumii sunt, dacă nu identice, totuşi, asemănătoare cu forţele prin care Lucifer a reuşit s-o ducă pe femeie în rătăcire. Toate forţele prin care Ahriman acţionează asupra lumii sunt asemănătoare cu forţele prin care Ahriman îl duce în rătăcire pe bărbat. Şi, după cum noi ne imaginăm în mod just ispitirea luciferică, aşa cum ne-o înfăţişează Biblia, dacă ne gândim că ea a avut loc în era lemuriană, pe Ahriman trebuie să-l căutăm într-un loc al Bibliei care n-a mai fost clarificat, pentru că în Biblie misterul ahrimanic nu e dezvăluit în acelaşi fel ca misterul luciferic. Dacă noi transpunem misterul luciferic în era lemuriană, misterul ahrimanic trebuie transpus, după cum am arătat adesea, în era atlanteană. Aici Biblia nu face decât o trimitere vagă [Nota 71], nu o imagine atât de clară, care să strălucească până departe, cum este aceea a ispitirii din Grădina Raiului. În Biblie scrie numai că fiii zeilor le-au găsit plăcute lor pe fiicele oamenilor. Aceasta nu este decât o indicare vagă a ceea ce intră în lume drept impuls ahrimanic.

Faust are, fără îndoială, o anumită importanţă istorică. Importanţa sa istorică e cuprinsă în ceea ce am încercat să vă dau azi sub formă schiţată. Dacă vrei să atragi atenţia asupra a ceea ce ştiinţa spirituală vrea şi urmează să devină pentru omenire trebuie să spui astăzi multe lucruri paradoxale, lucruri care multora le par curioase. Ele sunt, totuşi, adevărate. Când oamenii vor fi din nou

astfel alcătuiţi încât ştiinţa lor va aminti iarăşi de revelaţia originară, ei explicând viaţa Pământului din misterele Cerului, când ştiinţa de pe Pământ va fi în aşa fel constituită încât, de exemplu, din forma dezvoltării embrionare vor fi recunoscute misterele cele mai adânci ale Cerului, omenirea va fi găsit legătura justă cu Ahriman şi cu Lucifer, şi atunci, într-un anumit sens, în omenire se va manifesta ceea ce urmează să fie înfăţişat în grupul nostru statuar din clădirea Goetheanum, în care Reprezentantul Omenirii e aşezat între Ahriman şi Lucifer, făcând gestul potrivit.

Oamenii vor avea sarcina de a înţelege tot mai profund şi mai profund ceea ce zace în Faust. Dar va fi necesară o înţelegere liberă de orice autoritate. Acei oameni care vor să ajungă la o cunoaştere numai făcând mereu, aşa cum s-a exprimat cândva o doamnă din societatea noastră, „o mutră lungă până la burtă” („immer ein Gesicht machen bis ans Bauch”), pentru a-şi exprima dispoziţia sufletească, nu-şi vor atinge ţelul. Era o doamnă care nu vorbea bine limba germană, şi care, de aceea, a făcut această greşeală. (În limba germană, cuvântul Bauch e de genul masculin, nu neutru, de aceea ar fi fost corect: bis an den Bauch, nu bis ans Bauch – nota trad.) Dar nu acesta este esenţialul. Ea voia să atragă atenţia asupra acelor oameni cărora le lipseşte orice posibilitate de a avea umor în modul de a înţelege lumea. Dacă cineva nu poate avea umor, situaţia poate deveni, uneori, foarte proastă. Prin urmare, acest lucru va trebui să vină neapărat, în sensul că oamenii trebuie să se orienteze în lume în felul caracterizat adineaori. Acei oameni care vor să se apropie de lucrurile lumii numai într-o dispoziţie sentimentală vor prefera, desigur, să înţeleagă şi o lucrare cum e Faust de Goethe numai făcând la fiecare pas „o mutră lungă până la burtă”. Dar va trebui ca oamenii care vor să-l înţeleagă pe Faust să-l primească într-un mod care să nu se bazeze deloc pe autoritate. Şi atunci va fi necesar ca ei să-şi croiască drum printre contradicţii, dar acest fapt, de a-şi croi drum printre contradicţii, le va da posibilitatea de a înţelege. „Prologul în Cer” nu e chiar o joacă de copii! Dacă te fereşti prea mult de o anumită ironie şi de un anumit umor faţă de lume, cazi prea uşor în ghearele celui mai mare umorist, un tovarăş al celui care ne întâmpină în Mefistofel al lui Goethe, care îi e Domnului o povară mai mare decât ghiduşul, care e un spirit ceva mai periculos din soiul celor ce ştiu să spună „nu”.

Aş vrea să dau un îndemn pentru ca asemenea lucruri, care ocupă un loc de excepţie în evoluţia spirituală a omenirii, să fie înţelese din nou mai profund. Fiindcă ele sunt, totodată, o cale prin care se poate ajunge la misterele de dincolo de prag, unde toate sunt altfel decât de această parte a pragului, unde toate sunt de aşa natură încât trebuie să te familiarizezi cu faptul că unele dintre lucrurile rostite din conştienţa acelor stări de fapt care există dincolo de pragul lumii spirituale sună paradoxal. Epoca actuală nu vrea să ştie multe despre misterele aflate dincolo de pragul lumii spirituale. Ce-i drept, cele mai multe dintre spiritele epocii actuale au fost convinse întotdeauna că noi am făcut progrese atât de minunate. „Vezi înţelepţii cum gândeau cândva, şi-apoi ce minunat i-am întrecut azi noi.”

Ei bine, eu nu ştiu până unde vor reuşi oamenii să ducă această convingere şi de-a lungul prezentului nostru celui mai apropiat, care a făcut progrese atât de minunate şi care trăieşte, totuşi, numai din consecinţele a ceea ce a crezut pe parcursul secolelor. Dar, chiar dacă astăzi mai sună încă paradoxal ceea ce ne este vestit de pe tărâmul aflat dincolo de prag, e necesar să se dezvolte din ce în ce mai multă înţelegere faţă de aceste mistere ale existenţei. Şi mult din dezvoltarea prosperă a omenirii înspre viitor depinde de faptul că oamenii vor găsi sau nu înţelegere faţă de ceea ce, în atâtea cazuri, sună astăzi paradoxal.

Poate că astăzi pare o nebunie să spui în faţa lumii că Pământul trebuie să fie explicat cu ajutorul Cerului, Cerul, cu ajutorul Pământului. Cine priveşte în interiorul a ceea ce determină orice destine umane, în interiorul a ceea ce se revelează de dincolo de prag, acela ştie că ceea ce în faţa oamenilor pare atât de nebunesc şi de paradoxal este, totuşi, înţelepciune în faţa spiritualului şi a lumii. Şi ne este îngăduit să declarăm acest lucru deja astăzi, fără a deveni lipsiţi de modestie, pentru că, dacă îl spunem din conştienţa lumii spirituale, găsim în noi smerenia necesară de a o fac, deoarece în inimă domneşte deja această smerenie, deşi, poate, trebuie să depunem efort pentru ca un lucru pe care am prefera să-l prezentăm cu gestul smereniei să-l prezentăm, totuşi, cu gestul forţei necesare, ceea ce poate că va trezi impresia de trufie. Dar numai o concepţie ahrimanică ar putea găsi că aşa stau lucrurile, dacă ar confunda, în acest caz, smerenia cu trufia. Vom mai vorbi despre aceasta altă dată.

AcasăLucrări OnlineIndex GA272PrecedentaUrmătoarea