Dacă v-ați uita la planurile didactice care mai apăreau în urmă cu un timp relativ scurt, acum șase sau cinci decenii, ați vedea că aceste planuri didactice erau relativ scurte. În câteva propoziții scurte era indicat ceea ce trebuia făcut, la o materie sau alta, în fiecare an de școală. Planurile didactice cuprindeau cel mult două, trei, patru pagini, tot restul era lăsat pe-atunci în seama activității pedagogic-didactice înseși, care voia să stimuleze în dascăli, pe baza propriilor premise și a propriilor forțe, lucrurile pe care ei urmau să le realizeze cu planurile didactice. Astăzi, lucrurile s-au schimbat. Astăzi, planul didactic pentru școala superioară a ajuns deja până la dimensiunile unei cărți, pe care stă scris „Buletin oficial”. Și în această carte nu se găsește doar o prezentare a ceea ce se cere, ci și tot felul de indicații despre felul cum trebuie să se lucreze în școală. Cu alte cuvinte, în ultimele decenii lumea era pe cale de a lăsa ca pedagogia să fie înghițită de legiferarea statală. Și poate unii legiferatori nutresc un fel de ideal în sensul de a edita treptat tot ceea ce stătea scris în vechile lucrări de pedagogie sub formă de „Buletine oficiale”, de „Dispoziții”. Conducătorii socialiști au în mod absolut sigur în subconștient această tendință ‒ chiar dacă astăzi se rușinează încă să spună acest lucru în mod absolut deschis, el există totuși în subconștientul lor, ‒ , ei nutresc idealul de a închide în paragrafele unor dispoziții ceea ce în urmă cu un timp relativ scurt mai era încă și pe tărâmul pedagogiei un tezaur spiritual liber.
Din această cauză, noi, cei care vrem aici să ferim educația și instruirea de declinul lor leninist, care ar putea cuprinde și Europa Centrală, va trebui să ne apropiem de înțelegerea planului didactic într-un cu totul alt mod decât cel în care se apropie astăzi de „Buletinul oficial” dascălul obișnuit, care l-a privit cu o mină serioasă deja în vremurile monarhiei și în vremurile parlamentarismului democratic obișnuit, dar care îl va privi cu niște sentimente de supunere cu totul deosebite, atunci când tovarășii-dictatori ai săi i-l vor trimite acasă. Pe tărâmul instruirii și educației am ajunge să simțim în mod cu totul special tirania care poate exista în socialism. Trebuia, așadar, să ne apropiem într-un cu totul alt mod și de planul didactic. Așadar, noi trebuia să ne apropiem de acest plan didactic în așa fel încât să ajungem în situația de a ni-l plăsmui, propriu-zis, în orice clipă noi înșine, învățând să citim din configurația vârstei de 7, 8, 9 ,10 ani ș.a.m.d. ce avem de făcut în acești ani. Mâine vom pune alături planul didactic ideal și planul didactic așa cum este el acum, de obicei, în școlile exterioare din Europa Centrală [Nota 79]. Dar noi ne vom fi pregătit temeinic pentru această încheiere, dacă ne vom fi însușit cu adevărat pe cale afectivă tot ceea ce ar trebui să ne însușim pe drumul spre cunoașterea planului didactic.
Aici mai are o importanță extraordinar de mare încă un lucru pe care pedagogia oficială din zilele noastre îl judecă într-un mod destul de greșit. Eu am încheiat conferința precedentă tocmai cu această problemă [Nota 80], am vorbit despre morala pedagogiei. Dar această morală a pedagogiei trebuie să se transforme, în cadrul didacticii, într-o practică a predării. Ea va deveni o practică a predării numai dacă vom evita ceea ce se indică astăzi în multe din exemplele din cărțile de didactică. Aici se vorbește despre predarea ilustrativă. Ea este, desigur, ceva bun; noi am și atras atenția asupra felului cum trebuie ea făcută. Dar a fost necesar să subliniem mereu că această predare ilustrativă nu are voie să devină niciodată exagerată, că ea n-are voie să depășească nicăieri o anumită limită. Obiceiul de a le pune veșnic elevilor întrebări în legătură cu lucrurile cele mai de la sine înțelese, pentru a se cultiva instruirea ilustrativă, răspândește peste întreaga oră o atmosferă de plictis care nu trebuie să existe. Și el răpește procesului de instruire tocmai ceea ce am subliniat în încheierea conferinței precedente ca fiind atât de necesar [Nota 81]: dezvoltarea fanteziei elevilor. Dacă veți discuta cu elevii, drept comparație, forma unei cratițe obișnuite, ca să practicați instruirea ilustrativă, îi veți submina fantezia. Dacă veți discuta cu el formele unei vaze grecești și-l veți lăsa pe el însuși să-și transfere forțele sufletești de la sesizarea formelor vazei grecești la înțelegerea unei cratițe obișnuite, banale, veți face ceva mai bun decât ceea ce face adeseori în zilele noastre instruirea ilustrativă. Căci această instruire ilustrativă este adeseori ucigătoare tocmai pentru fantezie. Și nu este tocmai nepotrivit pentru predare să aveți grijă să lăsați nerostite unele lucruri, în așa fel încât copilul să se simtă îndemnat să se preocupe în continuare, cu forțele lui sufletești, de ceea ce a primit în timpul predării. Nu e bine absolut deloc să vrem să explicăm totul în predare, până la ultimul punct de pe i. În acest caz, copilul pleacă de la școală și are sentimentul că și-a asimilat deja totul și caută alte ștrengării. Pe când, dacă-i dați fanteziei copilului niște germeni, copilul rămâne captivat de ceea ce i s-a oferit la oră și va căuta mai puțin alte ștrengării. Dacă în zilele noastre copiii devin asemenea ștrengari, aceasta se întâmplă numai din cauză că noi practicăm prea mult o predare ilustrativă greșită și prea puțin o predare care se adresează voinței și simțirii.
Dar mai este necesar și în alt sens să ne unim cu planul didactic într-un mod cu adevărat lăuntric-sufletesc.
Când copilul vine la dvs. în clasă pentru primii ani ai școlii elementare, el este cu totul altă ființă decât în ultimii ani ai școlii elementare. Când copilul vine la dvs. în primii ani ai școlii elementare, el mai este încă o entitate foarte, foarte trupească, el este vârât încă foarte mult în trupul său. Când copilul părăsește școala, dvs. trebuie să fi prefigurat în el facultatea de a nu mai fi vârât cu toate fibrele sufletului în trup, de a fi devenit independent de trup, în cea ce privește gândirea, simțirea și voința. Dacă veți încerca să vă adânciți într-un mod ceva mai intim în natura omului în devenire, veți constata că, mai ales dacă n-au fost prost educați în anii cei mai fragezi, copiii mai au încă în primii ani de școală instincte relativ sănătoase. În primii ani de școală, ei nu au încă deloc înclinația de a se îndopa cu dulciuri și altele asemenea. Și încă mai au anumite instincte de hrănire sănătoase, după cum și animalul, pentru că este vârât cu totul în trup, are niște instincte de hrănire foarte bune. Tocmai pentru că este vârât în trupul său, animalul evită ce este dăunător pentru el. Cel puțin, ar fi ceva cu totul ieșit din comun ca în lumea animală să se răspândească niște rele de felul alcoolismului, care s-a răspândit în lumea umană. Răspândirea unor rele de felul aloolismului provine numai din faptul că omul este o ființă atât de spirituală, din faptul că poate deveni atât de independent de corporalitate. Căci corporalitatea, în înțelepciunea ei, nu este niciodată înclinată să cadă în alcoolism, de pildă. Prin urmare, în copiii aflați în primii ani de școală mai trăiesc încă, într-o oarecare măsură, niște instincte de hrănire sănătoase; acestea dispar; ele dispar, o dată cu ultimii ani de școală, de dragul evoluției omului. Iar când s-a apropiat de om perioada pubertății, aceasta înseamnă, totodată, și faptul că el și-a pierdut instinctele de hrănire, faptul că el trebuie să înlocuiască prin înțelepciune ceea ce înainte îi dădeau instinctele. De aceea, în ultimii ani de școală elementară ai omului în devenire, dvs. mai puteți încă intercepta ultimele manifestări ale instinctelor legate de hrănire și sănătate. Acum vă mai puteți apropia puțin de ultimele manifestări ale instinctelor sănătoase legate de hrănire, creștere ș.a.m.d. Mai târziu, nu vă mai puteți apropia de simțul lăuntric al cultivării juste a hrănirii și sănătății. De aceea, tocmai în ultimii ani ai școlii elementare este necesară o instruire în legătură cu hrănirea și cultivarea sănătății la om. Tocmai în această privință ar trebui să practicăm instruirea ilustrativă. Căci, la rândul ei, acest instruire ilustrativă poate sprijini foarte bine fantezia. Puneți în fața copilului trei lucruri, puneți în fața lui sau, deoarece el a văzut deja aceste lucruri, amintiți-i de o anumită substanță, care este, în esență, amidon sau zahăr, de o substanță care este, în esență, grăsime, de o substanță, care este, în esență, albumină. Copilul cunoaște toate aceste substanțe. Dar amintiți-i copilului că activitatea organismului uman provine, în esență, din aceste trei componente. Pornind de aici, explicați-i copilului, în ultimii ani ai școlii elementare, tainele hrănirii. Descrieți-i apoi cu exactitate respirația și dezvoltați în fața lui tot ce are legătură cu îngrijirea sănătății umane, în ceea ce privește hrănirea și respirația. Veți câștiga extraordinar de mult pentru educarea și predarea dvs., prin faptul că veți face această instruire tocmai în acești ani. Acum încă mai captați ultimele manifestări ale instinctelor legate de sănătate și hrănire. De aceea, îl mai puteți instrui pe copil, în acești ani, despre condițiile hrănirii și ale sănătății, fără să-l faceți prin aceasta egoist pentru întreaga viață de mai târziu. Pentru copil, încă mai este ceva firesc să-și respecte în mod instinctiv condițiile sănătății și hrănirii. De aceea, noi îi putem vorbi despre asemenea lucruri și în întâmpinarea cuvintelor noastre mai vine încă ceva ce este firesc omului și care nu-l face egoist. Dacă nu li se transmit copiilor în acești ani cunoștințe în legătură cu hrănirea și sănătatea, atunci ei vor trebui să și le dobândească mai târziu prin lectură sau prin comunicările altora. Toate cunoștințele referitoare la hrănire și sănătate care se apropie de om mai târziu, după pubertate, pe o cale sau alta, produc în el egoismul. Ele nu pot face altceva decât să producă egoismul. Dacă citiți o carte despre fiziologia hrănirii, un compendiu de reguli pentru îngrijirea sănătății, este, pur și simplu, în natura lucrurilor ca prin această lectură să deveniți mai egoist decât ați fost înainte. Acest egoism care emană în permanență de la asimilarea prin intelect a cunoștințelor despre îngrijirea propriei noastre ființe, acest egoism trebuie combătut tocmai prin morală. Dacă n-ar trebui să ne îngrijim din punct de vedere fizic, n-ar trebui să avem, din punct de vedere sufletesc, nici o morală. Dar mai târziu, în viață, omul este expus mai puțin pericolelor egoismului dacă i se transmit cunoștințe despre hrănire și sănătate în ultimii ani ai școlii elementare, când însușirea cunoștințelor despre hrănire și îngrijirea sănătății încă nu stimulează egoismul, ci apelează la ceva care este firesc omului.
Vedeți cât de mult depind niște probleme de viață de predarea la momentul potrivit a unui anumit lucru. Dvs. aveți grijă, într-adevăr, mai dinainte, de întreaga viață a omului, dacă îi oferiți prin predare, la momentul potrivit, ceea ce trebuie. Bineînțeles, cel mai bine ar fi dacă i-am putea instrui cu privire la hrănire, la îngrijirea sănătății, pe copiii de 7 sau 8 ani. Atunci ei și-ar însuși în modul cel mai neegoist aceste cunoștințe despre hrănire și îngrijirea sănătății, pentru că la această vârstă de-abia știu că acestea se referă la ei înșiși. Ei s-ar privi pe sine ca pe un obiect, nu ca pe un subiect. Numai că ei nu le înțeleg; puterea lor de judecată nu s-a dezvoltat încă atât de mult încât să le înțeleagă. De aceea, nu puteți să le transmiteți în acești ani cunoștințele despre hrănire și îngrijirea sănătății, trebuie să le rezervați pentru ultimii ani de școală, când focul instinctului lăuntric legat de hrănire și sănătate se stinge deja, dar când alături de acest instinct pe cale de a se stinge există deja facultatea de a înțelege ceea ce este în legătură cu el. La copiii mai mari, noi putem insera cu orice prilej câte ceva care se referă la hrănire și îngrijirea sănătății. La predarea istoriei naturale, la predarea fizicii, ca și la predarea foarte mult extinsă a geografiei, chiar și la orele de istorie, pretutindeni putem întrețese cunoștințe despre hrănire și îngrijirea sănătății. Veți vedea de aici că nu este necesar să le prevedem în planul școlar ca materie de învățământ și că multe lucruri trebuie să trăiască în predare prin faptul că le facem să se reverse în această predare. Dacă avem înțelegere pentru ceea ce copilul trebuie să-și însușească, atunci copilul însuși sau colectivitatea de copii care sunt adunați în școală ne spune în fiecare zi ce propoziții trebuie să intercalăm la restul materiilor, și ne spune că noi, ca dascăli, trebuie să dezvoltăm și o anumită prezență de spirit. Dacă suntem dresați ca profesori de specialitate, de geografie sau de istorie, nu vom dezvolta această prezență de spirit, căci atunci, de la începutul și până la sfârșitul orei de istorie, vom avea tendința de a face numai istorie. Și atunci, pot să apară acele împrejurări extraordinar de nenaturale ale căror influențe dăunătoare asupra vieții încă nici nu sunt luate pe deplin în considerare.
Este un adevăr intim acesta că noi îi facem bine omului, că este ceva care-i stimulează mai puțin egoismul, dacă-i transmitem în ultimii ani ai școlii elementare cunoștințele despre hrănire și îngrijirea sănătății, așa cum v-am arătat [Nota 82].
Dar aici mai este posibil să atragem atenția asupra unor lucruri care impregnează întreaga predare cu un element afectiv. Dacă dvs. integrați pretutindeni materialului de predat ceva de natură afectivă, atunci ceea ce trebuie realizat prin predare va rămâne de-a lungul întregii vieți. Dar dacă în cadrul predării din ultimii ani ai școlii elementare transmiteți numai cunoștințe intelectualiste, atunci rămân foarte puține lucruri pentru întreaga viață. De aceea, trebuie să vă gândiți ca lucrurile pe care le plăsmuiți, într-un mod plin de fantezie, în ultimii ani ai școlii elementare, să le impregnați de simțire în propriului dvs. suflet. În ultimii ani de școală, trebuie să încercați să prezentați geografia, istoria, istoria naturală, într-un mod ilustrativ, dar într-un mod ilustrativ-afectiv. Elementelor de fantezie trebuie să li se adauge cele afective.
Așadar, perioada școlii elementare se împarte, într-adevăr, pentru dvs., în mod clar, în ceea ce privește planul didactic, în cele trei părți pe care le-am urmărit: În primul rând, perioada până spre vârsta de 9 ani, când, în principal, îi aducem aproape ființei umane în devenire acest lucru convențional care este scrisul, cititul; apoi, până la 12 ani, când aducem aproape ființei umane în devenire tot ceea ce derivă de la acest lucru convențional, precum și ceea ce derivă, pe de altă parte, din ceea ce își are rădăcinile în propria putere de judecată a omului. Și dvs. ați văzut: Noi programăm pentru această perioadă școlară cunoștințe despre animale, cunoștințe despre plante, pentru că acum omul mai are un anumit sentiment instinctiv pentru înrudirile existente. V-am arătat cum trebuie să cultivați în domeniul didacticii un sentiment al înrudirii omului cu întreaga lume a naturii, atunci când m-am ocupat de sepie, șoarece, miel, om. De asemenea, ne-am dat multă osteneală ‒ și sper că ea va fi rodnică, pentru că va da la iveală flori și roade la orele de botanică ‒ să dezvoltăm înrudirea omului cu lumea vegetală. Ar trebui să dezvoltăm aceste lucruri, prin reprezentări afective, în perioada mijlocie a școlii elementare, când mai există instinctele care-l fac pe copil să se simtă înrudit cu animalele, cu plantele, când, la urma urmei, chiar dacă acest lucru nu se înalță în lumina obișnuită a conștienței care emite judecăți, omul se simte când pisică, când lup, când leu sau vultur. Această capacitate de a ne simți când una, când alta, nu mai există în acest fel decât imediat după împlinirea vârstei de 9 ani. Mai înainte, această posibilitate este mai puternică, dar copilul n-o poate pătrunde cu mintea, pentru că nu are facultatea necesară. Dacă ei s-ar maturiza înainte de vreme și deja pe la 4-5 ani ar vorbi mai mult despre propria persoană, atunci copiii s-ar compara foarte, foarte frecvent cu vulturul, șoarecele ș.a.m.d. Dar dacă, așa cum am arătat, începem să predăm cunoștințe de istorie naturală când copilul are vârsta de 9 ani, vom mai găsi încă la copil mult din sentimentul instinctiv al înrudirii. Mai târziu, acest sentiment instinctiv se va maturiza în așa fel încât copilul va simți și înrudirea cu lumea vegetală. De aceea predăm noi mai întâi istoria naturală a regnului animal, și abia pe urmă istoria naturală a regnului vegetal. Mineralele le lăsăm la urmă de tot, deoarece pentru ele este necesară aproape numai puterea de judecată, iar aceasta nu apelează la ceva prin care omul este înrudit cu lumea exterioară. Omul nici nu este înrudit cu lumea minerală. El trebuie, înainte de toate să o dizolve, așa cum v-am arătat. Omul nu suportă în el nici măcar sarea, dacă nu este dizolvată; imediat ce ajunge în el, trebuie s-o dizolve. Așadar, este întru totul conform cu natura umană să alcătuim planul didactic în felul sugerat. Există un frumos echilibru în perioada de mijloc a școlii generale, perioada de la 9 la 11 ani, între elementul instinctiv și puterea de judecată. Putem presupune că pretutindeni copilul ne aduce în întâmpinare înțelegere, dacă vom conta pe o anumită înțelegere instinctivă, dacă nu exagerăm ‒ mai ales la orele de istorie naturală și de botanică ‒ cu instruirea ilustrativă. Trebuie să evităm, tocmai în ceea ce privește lumea vegetală, joaca exterioară de-a analogia, căci aceasta contravine, propriu-zis, sentimentului natural. Sentimentul natural are predispoziția de a căuta în plante însușiri sufletești; nu a căuta forma trupească exterioară a omului într-un copac sau altul, ci a căuta niște raporturi sufletești de felul acelora pe care am încercat să le stabilim în ceea ce privește sistemul vegetal [Nota 83].
Iar ceea ce este, de fapt, puterea de judecată, în cazul căreia ne putem bizui pe înțelegerea rațională, intelectuală, a omului, ea ține de ultima perioadă a școlii elementare. De aceea, noi folosim tocmai cel de-al 12-lea an de viață, când totul se îndreaptă spre înțelegerea bazată pe judecată, pentru a-l face să se contopească cu lucrurile pentru care mai este necesar un anumit instinct, care însă este deja acoperit într-o largă măsură de puterea de judecată. Acestea sunt, am putea spune, instinctele crepusculare ale sufletului, pe care trebuie să le biruim cu ajutorul puterii de judecată.
În această perioadă trebuie să ținem seama de faptul că omul are un instinct pentru profitul adus de dobânzi, pentru ceea ce se încasează, pentru ceea ce zace scont ș.a.m.d. Acestea apelează la instincte; dar noi trebuie deja să le dominăm foarte intens prin puterea de judecată, de aceea trebuie chiar să promovăm în această perioadă cunoștințe despre raporturile care există între socotit, pe de-o parte, și circulația mărfurilor și situația financiară, pe de altă parte, așadar, despre calcularea procentelor, calcularea dobânzilor ș.a.m.d., calcularea scontului, și altele asemenea.
Este de mare importanță să nu-l învățăm pe copil prea târziu aceste noțiuni. A-l învăța aceste noțiuni prea târziu înseamnă a conta, de fapt, la această învățare numai pe egoismul lui. Nu contăm încă pe egoism, dacă-l învățăm pe omul aflat în jurul vârstei de 12 ani ceva despre schimb și altele asemenea, despre calculele comerciale, ș.a.m.d. De contabilitatea propriu-zisă ne putem ocupa mai târziu. În aceasta este implicată deja mai multă înțelegere rațională. Dar a-l învăța pe copil aceste noțiuni este un lucru de o mare importanță pentru această perioadă. Căci, atât timp cât copilul mai e așa de tânăr, încă nu s-au pus în mișcare sentimentele lăuntrice egoiste pentru dobânzi, expunerea mărfurilor și altele asemenea. La școala de comerț, acest lucru devine deja mai suspect, când omul este mai mare.
Acestea sunt lucruri pe care, în calitate de oameni care instruiesc, care-i învață pe alții, trebuie să vi le însușiți în mod foarte temeinic. Numai nu încercați să faceți prea mult, să zicem, la descrierea plantelor. Încercați să predați tocmai cunoștințele despre plante în așa fel încât să mai rămână mult loc pentru fantezia elevilor, în așa fel încât copilul să-și mai poată elabora încă multe, multe, pe baza simțirii, într-un mod plin de fantezie, cu privire la ceea ce există drept legături sufletești între sufletul uman și lumea plantelor. Cel care fabulează prea mult despre instruirea ilustrativă, acela nu știe că există unele lucruri care trebuie transmise omului, dar care nu pot fi percepute pe cale exterioară. Și dacă încercăm să-i transmitem omului prin predare ilustrativă niște lucruri pe care ar trebui să i le transmitem, de fapt, printr-o acțiune morală, afectivă, pe care o exercităm asupra lui, atunci îi aducem prejudicii tocmai prin predarea ilustrativă. Nu avem voie să uităm că simpla tendință de a arăta și ilustra este, într-o foarte mare măsură, un fel de adaos datorat mentalității materialiste a epocii noastre. Firește, noi trebuie să cultivăm vizualizarea la locul potrivit, dar nu avem voie să transformăm în percepție vizuală ceea ce este potrivit să se transmită printr-o influență moral-afectivă de la dascăl la elev.
Cred că acum v-ați însușit atât de multe lucruri, încât să ne putem forma apoi, într-adevăr, planul nostru didactic [Nota 84].
