Acum vom începe prin aceea că vă veți exprima diferitele dorințe, după care voi avea de încheiat cursul. Așadar eu vă rog să îmi mai spuneți acum ce vă înflăcărează inimile, pentru a merge mai departe.
S.: Doresc să spun că nu mai avem alte întrebări.
Deci a fost vorba în aceste prezentări despre aprofundarea pedagogiei noastre din Școala Waldorf până la acele metode de educare, care duc la copilul așa-zis anormal. Și ați văzut din cele expuse că, de fapt, copilul anormal trebuie să fie apreciat imediat într-un alt mod decât copilul așa-zis normal, dacă trebuie să fie tratat în mod corespunzător, și că trebuie să fie altfel apreciat și de educatori și învățători, decât este cazul la ora actuală în cercurile profane, unde se rămâne de obicei la indicarea anomaliei și nu se merge mai departe la adevărata origine a acesteia. Astăzi nu suntem atât de departe cum era Goethe într-o măsură elementară la observarea creșterii plantelor, a ființei plantei. Goethe privea cu o bucurie deosebită la ceea ce apare la plante ca malformații. Și printre articolele cele mai interesante scrise de Goethe sunt cele privitoare la aceste malformații, la care un organ oarecare, pe care suntem obișnuiți să îl găsim într-o anumită formă, așa-zisă normală, sau crește peste dimensiunea normală, sau se împarte anormal, sau chiar lasă să apară undeva organe care sunt localizate în mod normal altundeva. Tocmai în aceea că planta se poate manifesta în astfel de malformații, vede Goethe cele mai favorabile puncte de plecare pentru a ajunge la ideea Plantei Primordiale (Arhetipului Plantei). Căci el știe că ceea ce se ascunde ca idee îndărătul plantei, se arată cu cea mai mare limpezime tocmai în astfel de malformații; astfel încât dacă am vedea într-o serie de observații la plante cum poate fi afectată formarea rădăcinii, cum pot apare malformații la frunză, la tulpină, la flori sau cum chiar și fructele pot fi formate defectuos – aceasta ar putea fi văzut desigur numai la o serie de plante –, atunci am putea vedea în sinteza imaginilor malformațiilor tocmai Planta Primordială.
Și așa stau lucrurile în privința a tot ceea ce viețuiește, chiar și ceea ce viețuiește în spirit. Ajungem tot mai mult să înțelegem că ceea ce viețuiește și îndărătul genului uman și se revelează exterior în anormalități, tocmai aceasta revelează la exterior adevărata spiritualitate a genului uman. Și dacă privim lucrurile astfel, atunci ajungem să pricepem și felul în care se gândea și se priveau lucrurile în vremuri mai timpurii, în care se vedea în educație ceva deosebit de apropiat vindecării. Se vedea în vindecare o apropiere, a ceea ce se plăsmuiește ahrimanic și luciferic, de ceea ce menține linia mijlocie dintre Luciferic și Ahrimanic în sensul progresului Spiritualului bun. Vindecarea era privită ca echilibrul dintre Luciferic și Ahrimanic. Și văzând într-un mod mult mai înalt, că omul de-abia în cursul vieții sale trebuie să fie adus la un echilibru prin educație, se vedea totodată în copil, într-un anumit sens, încă ceva anormal, ceva care, într-un fel, este bolnav și trebuie vindecat, astfel încât cuvintele primordiale (misteriale) pentru vindecare și educație erau identice. Educația îl vindecă pe omul așa-zis normal, și vindecarea este doar o specializare pentru omul așa-zis anormal.
Acum este foarte firesc ca în cazul în care un asemenea fundament este considerat ca just, trebuie mers mai departe în această direcție și trebuiesc puse întrebări. De fapt avem a face în cazul fiecărei boli care se ivește din interior cu ceva de natură spirituală, dar în cele din urmă și în cazul bolilor care apar in interior ca urmare a unui insult exterior. Căci chiar și în cazul unei fracturi de membru inferior, ceea ce se manifestă este o reacție a interiorului la ceea ce vine din exterior și chirurgia ar face bine să se lase inspirată de o astfel de concepție. Dacă privim astfel aceste lucruri ajungem într-un grad mult mai înalt la întrebarea: Cum trebuie tratat de fapt copilul în privința comportamentului fizic și spiritual-sufletesc? Aceste două domenii sunt tocmai la copil foarte strâns legate, și nu este îngăduit să se creadă că dacă i se administrează copilului un medicament substanțial, acesta – așa cum se crede la ora actuală – acționează numai fizic. O substanță acționează la copil chiar mult mai spiritual decât la adultul de mai târziu. Și acțiunea laptelui matern constă în aceea că în el trăiește neîndoielnic ceea ce, în vechile concepții era numit buna mumie (miasmă), în contrast cu reaua mumie, care trăiește în alte produse de excreție. Mama trăiește în totalitate în laptele matern. Aici avem ceva ce trăiește ca o forță care s-a deplasat într-o altă regiune a organizației omului. Până la nașterea copilului ea este activă în acea regiune, care aparține în majoritate de sistemul metabolic-motor; după naștere această forță este activă în regiunea sistemului ritmic. Aceste forțe migrează așadar în cadrul organizației în etajul imediat superior. Prin deplasarea cu un etaj, ele își pierd conținutul eului, care era în principal activ în perioada embrionară, dar își păstrează conținutul astralic. Atunci când aceleași forțe, care acționează în laptele matern, evoluează ascendent, ajung în etajul următor, în cap, ele își pierd și conținutul astralic și nu mai conțin decât organizația fizică și eterică. Pe aceasta se bazează însă acțiunea lor dăunătoare asupra mamei [N.Tr. 66], când aceste forțe se deplasează în etajul superior. Aici vedem toate manifestările patologice ce apar la mamă.
Astfel avem la mamă forțe care mai plăsmuiesc astral, care mai acționează spiritual, și trebuie doar să ne gândim ce răspundere ne revine atunci când lăsăm copilul să treacă la propria hrănire, când astăzi nu mai este prezentă o conștiență despre felul în care spiritualul lucrează de fapt pretutindeni în lumea exterioară: despre faptul că planta devine în ascensiunea de la rădăcină până la floare și fruct tot mai spirituală și ca atare acționează. Dacă începem la rădăcina plantei, la ea avem ceea ce acționează cel mai nespiritual ca rădăcină. Rădăcina stă într-o relație fizică și eterică relativ puternică cu mediul înconjurător, dar în floarea plantei începe o viață care tânjește plină de dor de astralic. Planta se spiritualizează prin creșterea în sus. Și astfel trebuie să ne întrebăm în continuare: Cum se comportă oare această rădăcină a plantei în contextul universal? – Contextul ei universal este propria creștere în solul terestru. Da, dragii mei prieteni, această rădăcină este crescută astfel în sol, cum noi am crescut cu capul în aerul liber și în lumină, așa încât putem spune: aici jos avem la plantă percepția, polul cefalic, aici la floare avem polul metabolic al plantei, polul hrănirii (v. fig. 25, tabla 15). Aici sus avem la plantă ceea ce conține spiritualitatea tânjită de către sistemul metabolic-motor și de aceea este înrudită cu sistemul metabolic-motor al omului. Și dacă privim pe de o parte laptele matern și pe de altă parte ceea ce plutește deasupra plantei ca astralitate tânjită de plantă, pentru concepția ocultă rezultă o înrudire extraordinar de apropiată – nu o identitate absolută – între acea astralitate care provine de la mamă prin laptele matern și acea astralitate care plutește venind din cosmos spre floarea plantei.
 Figura 25 |
 [mărește imaginea] |
Tabla 15 |
Aceste lucruri nu sunt spuse pentru a ști ceva teoretic, ci pentru a avea simțămintele necesare față de ceea ce este în lumea înconjurătoare, care se include în sfera activității, a înfăptuirii sale. Și astfel vom avea să ne străduim să obișnuim copilul treptat cu hrana exterioară, să-l stimulăm prin fruct, să-i susținem sistemul metabolic prin partea florală, și ceea ce trebuie să îngrijească polul cefalic, prin amestec treptat de rădăcinoase. Aceste lucruri trebuie însușite, aș putea spune, teoretic incipient. În practică trebuie să vă însușiți mânuirea, dar într-o mânuire în mod spiritual.
Acum mai este de adăugat faptul că astăzi este foarte greu ca din ceea ce se învață, în toate domeniile, să poți privi în ființa omului. Privirea este permanent deviată tocmai de la ce este esențial. Oamenii nu sunt învățați să își îndrepte privirea asupra esențialului ființei. Lucrurile stau așa, că deja în prima jumătate a secolului al XIX-lea privirea pentru esențial s-a stins. Astfel mai exista în prima jumătate a secolului al XIX-lea o reprezentare care există astăzi numai în limbaj, în geniul vorbirii, și care poate fi caracterizată în felul următor: Există, dacă ai o privire de ansamblu asupra genului uman, cele mai diferite boli. Aceste diferite boli, dacă s-ar abstractiza, ar putea fi enumerate. Apoi, dacă ele sunt scrise într-un plan, s-ar putea concepe un fel de hartă geografică: într-un colț bolile înrudite, într-un alt colț bolile cu sfârșit letal, toate ar putea fi ordonate frumos. Atunci ar exista o astfel de hartă a maladiilor și s-ar putea vedea unde este localizat un copil, în funcție de felul organizației sale. Și s-ar putea concepe ca ceea ce apare ca o tendință patologică să fie desenat schematic pe foi de hârtie cerată, pe care să se treacă apoi numele unui copil care aparține acelei „regiuni”. Închipuiți-vă că ar exista o astfel de reprezentare și că ea ar fi realizată.
Prima jumătate a secolului al XIX-lea mai avea reprezentarea că acolo unde ar trebui trecute bolile ar putea să fie scrise întotdeauna nume de animale. Exista încă părerea că regnul animal înscrie în natură toate bolile posibile. Fiecare animal, privit în mod just, înseamnă o boală. Pentru animal boala este, ca să zic așa, sănătoasă. Dacă acest animal se include în om, înlocuindu-i propria organizație, altfel exprimat: dacă omul se orientează după organizația animalului, atunci el este bolnav. Astfel de reprezentări au avut, în prima jumătate a secolului al XIX-lea nu numai oamenii superstițioși, ci aceasta era chiar și reprezentarea lui Hegel; și era o reprezentare întemeiată. Gândiți-vă doar cât de clar puteți ajunge să înțelegeți ființa unui om oarecare atunci când puteți afirma că el deviază în direcția leului, a pajurii (vulturului), a bovinei sau că el deviază în sensul unei smulgeri din terestru într-un spiritual prea puternic [N.Tr. 67]. Sau dacă mergeți mai departe, vă va deveni limpede faptul că, să spunem, corpul eteric devine prea inconsistent, ceea ce duce la o afinitate prea puternică cu substanța fizică, și prin aceasta găsiți, în organizația omului, predispoziția la ceea ce nu poate exista decât în regnul animal inferior. Acestea sunt reprezentări fundamentale pe care trebuie să vi le însușiți. Și ceea ce trebuie să realizați pe de altă parte ca educator pentru autoeducare este conținut în cele ce urmează.
Puteți porni de la anumite meditații. O deosebit de puternică meditație a educatorului este cea pe care v-am dat-o aici. Dar veți vedea rodnicia a ceea ce exersați în sine ca meditație cu o anumită orientare, prin aceea că într-o stare de „in absentia corporis”, în simțirea Dvs., în absența corpului, veți fi împinși mai departe în ceva ca o baie de valuri astrale, veți fi introduși într-o lume care vi se prezintă unduind ușor și vă oferă posibilitatea de a vedea lucruri în jurul Dvs., care vă dau apoi răspuns la întrebările Dvs. Pentru a avansa spre astfel de posibilități trebuie să nu rămâneți doar la ceea ce a fost expus teoretic, de exemplu sub forma condițiilor preliminare pentru o dezvoltare meditativă din Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare?.
Nu-i așa, acolo a fost indicat egoismul uman ca una din cauzele ce împiedică o astfel de dezvoltare, în sensul că omul își concentrează judecata prea mult asupra propriului eu. Căci gândiți-vă ce înseamnă de fapt concentrarea asupra propriului eu. Noi avem corpul nostru fizic, care provine din timpurile saturniene [N.Tr. 68] și este clădit cu măiestrie în patru etape care acționează maiestuos. Avem apoi corpul eteric, care este plăsmuit cu măiestrie de trei ori, avem corpul astralic, care a fost (re)modelat de două ori. Toate aceste corpuri nu sunt accesibile conștienței pământești, doar eul este cuprins de conștiența terestră. Dar de fapt aceasta nu este decât o aparență a eului, căci adevăratul eu nu poate fi văzut decât prin retrospectiva într-o încarnare precedentă. Prezentul eu este doar în devenire și va fi o realitate doar în încarnarea următoare. Eul a atins de-abia stadiul bebelușului. Și cine reușește să înțeleagă aceste lucruri are, atunci când cineva înoată de-a dreptul în egoismul său, imaginația unei doici plină de senzualitate, care resimte mare plăcere în inima ei față de sugar; dar în acest caz plăcerea este justificată, deoarece sugarul este altcineva. Dar acum avem față de acest egoism imaginea că omul îl poartă cu mare tandrețe pe acest sugar, pe acest bebeluș. Și oamenii umblă astăzi prin lume – dacă i-am picta astral, ar trebui pictați cum își poartă copilașul în brațe. – Egiptenii au mai putut forma încă cunoscutul scarabeu, la care propriul eul era cel puțin purtat de organizația capului. Omul actual își poartă propriul eu în brațe și îl mângâie tandru. Compararea acestei imagini cu ceea ce trebuie făcut ca faptă zilnică este și ea o meditație extraordinar de utilă pentru educator. Și atunci el este condus spre ceea am numit eu: a înota într-o baie de valuri spirituale. – A primi răspunsuri la întrebări prin aceste moduri de a privi lucrurile, pentru aceasta este necesară liniștea lăuntrică, pe care trebuie să încerci să ți-o păstrezi pentru astfel de clipe. Și recunoști dintr-odată dacă cineva este predispus să aibă parte de o evoluție în acest sens. Acest lucru poate fi recunoscut după felul în care cineva se plânge sau nu despre piedici. Cine trece printr-un proces de dezvoltare nu se plânge că ar putea fi împiedicat la aceasta. Căci în realitate nu ești oprit de ceva sau de altceva. Ar fi posibil ca cineva să facă cea mai eficientă meditație înainte de o faptă decisivă, care urmează imediat, sau după o faptă decisivă, uitând complet ceea ce a viețuit în înfăptuire. Căci despre aceasta este vorba, să fie în puterea ta să te detașezi dintr-o lume pentru a te găsi în cealaltă lume: Acesta este începutul oricărei evocări a forțelor lăuntrice.
Încercați să observați care este diferența dintre faptul de a vă apropia de copil mai mult sau mai puțin indiferent, sau de a vă apropia de copil cu iubire adevărată. Dacă se realizează apropierea de copil cu adevărată iubire, dacă încetează atitudinea de a crede că se poate obține mai mult cu tot felul de tehnici artificiale decât cu iubire autentică, atunci se arată imediat eficacitatea educației, mai ales la copiii anormali.
Dar lucrurile stau însă așa încât din fiecare întemeiere pentru o activitate specială în cadrul Mișcării Antroposofice ar trebui să se vadă că înflorește o anumită atitudine. Lucrurile care se dau (pentru această întemeiere) ar trebui să fie văzute doar ca rădăcinile din care se naște planta atitudinii. Și pentru aceasta este într-adevăr necesar ca elementul substanțial-antroposofic să fie resimțit înainte de toate ca o realitate. Și Dvs. nu veți realiza nimic, acest lucru poate fi spus de la bun început, dacă veți lua cele date aici numai ca pe ceva ce tocmai ați aflat și care nu a dus la clădirea de atitudine. Aceasta a fost, aș dori să spun, premisa, la vremea sa de la sine înțeleasă, dar cu timpul devenită tot mai de la sine înțeleasă, care stă la baza a ceea ce, de la Întrunirea de Crăciun, trebuie să existe acum ca Societate Antroposofică [N.Tr. 69]. Ceea ce vine de la Goetheanum în instituțiile sale trebuie privit ca ceva foarte real, și în viitor va trebui ca ceea ce trebuie să acționeze antroposofic să treacă prin diferitele Secții. După cum simțiți tocmai din aceste expuneri, Societatea Antroposofică trebuie să devină un organism în care responsabilitățile să curgă la fel ca sângele purtător al vieții. Și lucrurile acționează deja în concordanță, dacă sunt resimțite în mod just. Așa cum pentru anumite funcții fiziologice din cadrul organismului, inima și rinichii trebuie să acționeze sinergic, pentru a lua naștere o unitate, tot astfel, tocmai pentru ceea ce năzuiți Dvs., trebuie să acționeze împreună Secțiile, care cultivă tocmai acea substanță pentru care sunt în special răspunzătoare. Dar cel ce întreprinde ceva în lume trebuie să împletească în acțiunea sa ceea ce vine de la Secții, iar lucrarea antroposofică trebuie luată ca ceva real.
Deci gândiți-vă, Dvs. aveți intenția de a lucra cu copii deficienți. În primul rând trebuie să țineți seamă de ceea ce trăiește ca curent pedagogic în Mișcarea Antroposofică. Curentul pedagogic trebuie să fie pentru Dvs. ceva care trebuie să pătrundă, așa cum este el, în activitatea Dvs. Trebuie să vă fie limpede că Dvs. aveți în ceea ce conține curentul pedagogic adevărat ceva care îl vindecă pe omul tipic, așa încât el se poate instala în lume. Apoi trebuie să vă fie limpede că numai Secția medicală vă poate da ceea ce poate duce la aprofundarea pedagogiei în direcția anormalului omului. Și dacă aprofundați aceasta în mod just, veți înțelege repede că aceasta nu va putea fi dat la modul: asta este bun pentru asta, asta este bun pentru asta, ci numai prin aceea că ia naștere o corelație vie permanentă. Dezmembrarea acestei legături vii este ceva ce nu ar trebui să aibă loc. Aici nu are voie să înceapă un anumit egoism în sensul acțiunii specializate, ci doar dorința de a te plasa în întreg. Prin aceea că euritmia curativă se alătură pedagogiei curative, se apropie întreaga euritmie de pedagogia curativă. Din aceasta ar trebui să reiasă pentru Dvs. că trebuie căutată o relație vie și în această direcție, care s-ar exprima și prin aceea că cel ce practică euritmie curativă ar trebui să aibă într-o oarecare măsură o bază de formare în euritmie. Euritmia curativă ar trebui să se dezvolte dintr-o cunoaștere generală a euritmiei tonale și a sunetelor (vorbirii), chiar dacă nu duse până la perfecțiunea artistică. Iar apoi omul trebuie pătruns mai presus de orice de faptul că el trebuie să conlucreze cu ceilalți oameni, și nu este posibilă practicarea euritmiei fără sprijinul medicului. Și a fost pusă o condiție, atunci când a fost dată euritmia curativă, și anume ca ea să nu fie practicată fără colaborarea cu medicul. Toate acestea arată deja cât de împletite, cât de viu împletite trebuie să fie lucrurile care trăiesc în antroposofie.
Dar la acestea se mai adaugă ceva: În viitor Societatea Antroposofică va fi confruntată în mod intens cu întrebarea decisivă: Pot fi menținute responsabilitățile sau nu pot fi menținute? Nu trebuie să credeți acest lucru, dar puteți vedea din tot ce se petrece: atunci când trebuia să fie inițiată Întrunirea de Crăciun, aceste responsabilități au fost privite foarte sever, pentru unii poate cu o exclusivitate apropiată de cruzime în ce privește calitatea umană a personalităților care au preluat aceste responsabilități. Prin faptul că Consiliul de conducere de la Goetheanum a fost format tocmai pe această bază, nu este posibil decât ca acest Consiliu de conducere să fie privit ca organul cu autoritate deplină în ce privește cele ce se petrec în cadrul Societății Antroposofice. Acest Consiliu de conducere trebuie privit pur și simplu ca organul cu autoritate deplină pentru toate lucrurile izolate, care intră în considerare. Va fi înțeles acest lucru în viitor în cadrul Mișcării antroposofice?
Și aceasta trebuie spus tocmai la o asemenea întemeiere ca a Dvs., aș vrea să spun, ca un fel de punere a pietrei fundamentale. Dacă nu încetează critica în contextul interuman – căci critica nu se referă niciodată la conținutul predării, ci la conținutul a ceea ce este practicat –, dacă această critică nu încetează, dacă în ce privește lucrurile în care acționează ocultul nu va exista o autoritate în fapt – nu în ce privește predarea, ci în activitatea practică –, atunci va fi imposibil să devină din Mișcarea Antroposofică ceea ce trebuie să devină neapărat din ea, dacă vrea să se mențină. Rezistența subterană împotriva celor care au responsabilitățile este ceea ce în viitor nu poate să persiste; și în acest sens apartenența de Școala Superioară de Știință Spirituală va trebui să constituie deja corectivul necesar prin aceea că, dacă nu se creează înțelegerea necesară, această apartenență va trebui să înceteze. S-ar putea spune: înainte de Întrunirea de Crăciun lucrurile stăteau astfel, încât – deoarece nu exista un Consiliu de conducere cu intenția de a acționa esoteric –, gândirea și simțirea mi-au fost lăsate mie. Și fiecare a ridicat în mod de-a dreptul opulent în cadrul Societății o pretenție la voință, după cum l-a tăiat capul. Acesta a fost fenomenul primordial până la Întrunirea de Crăciun. Când era vorba de a se adresa gândirii sau simțirii în privința lucrurilor antroposofice, venea fiecare la mine cam așa cum vii la cizmar, când vrei ca el să-ți facă cizme. Acest lucru a fost cu atât mai intens, cu cât el a rămas neremarcat; ba chiar mai mult: se credea tocmai contrariul. Dar totul nu poate fi curat decât dacă se creează faptic conștiența că există și o voință a Societății, care pornește de la Consiliul de conducere de la Goetheanum. Și se va găsi o cale în acest sens – prin adevărată înțelegere, nu forțat.
[....]
Acest lucru este de foarte mare importanță, dacă trebuie să se ajungă la o înțelegere cu Mișcarea Antroposofică. De aceea este necesar ca întemeierea Dvs. în Lauenstein, care poate face numai mari speranțe, să o înțelegeți în așa fel încât ea să acționeze în absolută armonie cu întreaga Mișcare Antroposofică. Să fiți pe de o parte pătrunși de conștiența faptului că Mișcarea Antroposofică va susține și va îngriji ceva la care și-a dat în acest fel consimțământul, dar va fi o susținere și îngrijire potrivită instituțiilor ei după Întâlnirea de Crăciun. Iar pe de altă parte trebuie să existe și conștiența că ceea ce face un astfel de membru, el o face pentru întărirea forței Mișcării Antroposofice.
Acest lucru aș vrea, dragii mei prieteni, să-l încredințez inimilor Dvs., și considerați un astfel de cuvânt venit din inimă ca ceva pe care eu doresc să vi-l dau ca impulsul care va acționa și în continuare.
Gândiți-vă în cadrul unei mișcări spirituale la faptul de a face această mișcare spirituală rodnică pentru viața practică; atunci această mișcare spirituală va putea fi considerată ca o mișcare vie.
Aceste cuvinte spre puterea, îndrumarea și buna lucrare a voinței Dvs., dragii mei prieteni!
