Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

Isis Maria Sophia


IV. ISIS ŞI MADONNA

(Din GA 57)

Berlin, 29 aprilie 1909

Goethe a spus în repetate rânduri că acela care se apropie de tainele naturii, duce dorul celei mai demne interprete a acestor taine, arta. Şi în creaţiile sale Goethe a arătat, de-a lungul întregii sale vieţi, că arta a fost pentru el interpreta adevărului. Dar ne este îngăduit să spunem că prin această concepţie Goethe a exprimat ceva care a străbătut toate timpurile, toate epocile din evoluţia omenirii, drept convingere fundamentală, drept motiv principal.

Într-un mod mai mult sau mai puţin conştient, sau inconştient, diferitele arte ni se prezintă drept diferite „limbi” – cum s-ar putea spune – pentru exprimarea anumitor adevăruri care trăiesc în suflet. Adeseori tocmai adevărurile cele mai tainice, cunoştinţele cele mai pline de mister nu pot fi uşor transpuse în nişte noţiuni rigide, nu pot fi îmbrăcate uşor în nişte formule abstracte, şi, de aceea, ele îşi caută o posibilitate de exprimare în forma artistică.

Azi, în faţa ochilor noştri va păşi un asemenea adevăr plin de mister, care secole de-a rândul a vrut să se exprime prin artă, care şi-a găsit întotdeauna formularea ştiinţifică în cadrul anumitor cercuri restrânse, dar care va deveni popular, accesibil unor cercuri mai largi de oameni de-abia în viitor, prin ştiinţa spirituală. Goethe însuşi s-a putut apropia cu sufletul său de acest adevăr din cele mai diferite direcţii. Într-una din conferinţele despre Goethe pe care le-am ţinut aici, am putut să atrag atenţia asupra momentului important din viaţa lui Goethe care reprezintă trăirea unui asemenea mister. Am atras atenţia asupra lui în cea de a doua dintre conferinţele care se ocupă de Faustul goetheean, unde am arătat că, citind operele lui Plutarh, a găsit într-un loc povestea demnă de toată atenţia despre Nikias, care voia să convingă un oraş din Sicilia, aparţinând cartaginezilor, să se supună din nou Romei şi, de aceea, a fost persecutat. Nevoit să fugă din oraşul său, el s-a prefăcut că e nebun, dar din strigătul său ciudat: „Mumele, mă numesc Mumele” – oamenii şi-au dat seama că nu era vorba de o nebunie obişnuită, fiindcă prin părţile acelea se află un aşa-numit „Templu al Mumelor”, construit în vechiul mod misterios şi, de aceea, se ştia ce înseamnă expresia „Mumele”. Când a putut să aducă iar în faţa sufletului său semnificaţia deplină a expresiei „Mumele”, Goethe a ştiut, de asemenea, că nu putea să exprime mai bine frumuseţea dătătoare de fiori a scenei cu Faust, din partea a II-a, în care voia să înfăţişeze ceva cum nu se poate mai înalt, decât arătând cum Faust însuşi se duce la Mume.

Ce reprezintă la Faust faptul că se duce la Mume? Am arătat-o pe scurt, în acea conferinţă despre Faust. Ce-i drept, Mefisto îi aduce cheia lui Faust, dar acela nu poate intra el însuşi în împărăţia unde tronează Mumele. Mefisto e spiritul materialismului, spiritul care, ca să zicem aşa, e conţinut în forţele şi puterile existenţei materiale, drept spiritul care-l priveşte pe om. Pentru el, împărăţia Mumelor e împărăţia neantului. Faust, omul spiritual, care înclină spre spirit, poate să răspundă; „În neantul său eu universul sper să-l găsesc”.

Urmează acea descriere remarcabilă, importantă a împărăţiei Mumelor, în care ni se spune că ele ţes şi urzesc într-o regiune unde sunt plăsmuite formele lumii vizibile; cel ce vrea să ajungă până la Mume, trebuie să lase în urmă tot ceea ce trăieşte în timp şi spaţiu. Plăsmuire, replăsmuire, transformare, în aceasta constă esenţa împărăţiei lor. Ele sunt nişte zeiţe misterioase, care domnesc într-o împărăţie spirituală din spatele realităţii senzoriale. La ele trebuie să coboare Faust, în momentul în care urmează să soarbă cunoaşterea a ceea ce e mai presus de toate realităţile senzoriale, de tot ceea ce este fizic. Numai aşa poate Faust să realizeze o unire demnă între ceea ce este veşnic şi ceea ce este trecător în Elena, numai dacă sufletului său i se deschide împărăţia Mumelor. Deja în conferinţa amintită despre Faust, am putut spune că Goethe ştia foarte bine că prin această împărăţie a Mumelor se înţelege acea regiune în care omul poate să pătrundă când trezeşte forţele spirituale care-i dormitează în suflet. Acesta este, pentru el, marele moment în care se revelează entităţile şi realităţile spirituale, care există mereu de jur-împrejurul nostru, dar pe care cu ochiul senzorial le vedem la fel de bine cum vede orbul culorile şi lumina; e momentul în care ochiul său spiritual şi urechea sa spirituală sunt deschise pentru a percepe o altă lume, aflată în spatele celei fizice. Intrarea în această regiune e desemnată prin drumul parcurs de Faust în împărăţia Mumelor.

În conferinţele despre Faust s-a spus în repetate rânduri că, dacă omul aplică asupra sufletului său anumite procese intime, anumite metode de adâncire interioară, exact prescrise, în lumea sa de reprezentare, de sentiment şi de voinţă, lui i se deschid cu adevărat ochii spirituali şi urechile spirituale şi, odată cu aceasta, de jur-împrejurul lui i se deschid nişte regiuni noi. Acolo s-a mai spus, de asemenea, că cel ce intră în această împărăţie, se simte buimăcit de impresiile care acţionează asupra lui. Dacă în lumea fizică avem obiecte cu contururi precise şi ne putem orienta cu ajutorul lor, în lumea spirituală vom avea un sentiment buimăcitor al unor activităţi plăsmuitoare ce plutesc şi urzesc unele într-altele, exact aşa cum Goethe descrie în partea a II-a din Faust. Dar din această împărăţie a Mumelor s-a născut ceea ce e dat simţurilor noastre, la fel cum metalul s-a născut din mama-minereu ascunsă în munte. Şi tocmai pentru că această împărăţie misterioasă, împărăţia-mamă a tuturor lucrurilor fizice şi pământeşti, împărăţia care cuprinde în ea substanţa divină a tot şi a toate, ca să zicem aşa, vibrează în versurile lui Goethe, tocmai de aceea expresia „Mumele” are la el nişte rezonanţe atât de fascinante, atât de înfiorător de frumoase. De aceea, el a înţeles cele citite la Plutarh, el şi-a dat seama că, atunci când cineva strigă „Mumele, Mumele!”, el nu vede, ca un nebun, o împărăţie lipsită de sens, inexistentă, ci o împărăţie cu realitate spirituală. Am putea spune că, citindu-l pe Plutarh, Goethe a avut în faţa ochilor problema mamei lumii, ca să zicem aşa, şi el a transpus această problemă a mamei, ca pe multe altele, în partea a II-a a dramei Faust.

În vremurile vechi, cel ce voia să intre în această împărăţie a Mumelor, în împărăţia lumii spirituale, trebuia să treacă – pe lângă toate celelalte exerciţii pe care le găsiţi descrise în cartea Wie erlangt man Erkenntnisse der höheren Welten? (Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?) – prin ceva care a fost numit întotdeauna purificarea pregătitoare, catharsisul sufletului. El trebuia să se pregătească în aşa fel încât sufletul său, din care urmau să fie scoase la suprafaţă forţele spirituale superioare, să nu mai simtă niciun fel de constrângere din partea lumii obişnuite, senzoriale, nicio pasiune faţă de ea, încât el să se fi purificat şi curăţat, ca să zicem aşa, de tot ceea ce ne atrage spre aparenţa senzorială, spre ceea ce este desfătare a simţurilor, a ochilor şi urechilor şi care a legat mintea de lumea senzorială. Sufletul trebuie să se fi eliberat de toate acestea şi atunci el poate să trezească în el ochiul spiritual şi să pătrundă în împărăţia spiritului. Ceea ce numim suflet purificat, ceea ce numim suflet trecut prin catharsis, suflet care nu mai înclină spre cele fizic-senzoriale, a fost numit pretutindeni acolo unde se ştia despre acest mister: „interiorul superior al omului”, acel interior despre care se spunea: El nu îşi are originea în ceea ce pot cerceta nişte ochi exteriori, ci vine din nişte izvoare mai înalte, spiritual-sufleteşti, el nu are o patrie pământească, ci una cerească. Şi acest suflet purificat, curăţat era conceput ca fiind în legătură cu originea adevărată a omului; fiindcă ceea ce ştiinţa spirituală a fost în toate timpurile, n-a putut vorbi în acelaşi sens de o evoluţie pur materială, de ceva desăvârşit din punct de vedere senzorial, despre ceva nedesăvârşit din punct de vedere senzorial. Ceea ce e numit azi evoluţie, ceea ce noi numim înălţare de la o fiinţă inferioară din punct de vedere senzorial până la fiinţa senzorială cea mai desăvârşită care umblă pe Pământul nostru, omul senzorial, nu e considerat greşit de către ştiinţa spirituală; ci, aşa cum am subliniat deseori, e recunoscut pe deplin; dar, în acelaşi timp, ea spune că ceea ce noi numim om nu se epuizează odată cu această evoluţie, ci este doar latura exterioară a evoluţiei omului.

Dacă-l urmărim pe om în trecut, până la răscrucea vremurilor, vom constata că, cu cât ne întoarcem mai mult, la nişte forme senzoriale mai imperfecte, dăm de originea spiritual-sufletească a omului. Ne-am transpus adeseori într-o epocă din evoluţia omenirii în care ceea ce noi numim azi om nu avea încă deloc o existenţă fizică, fiind cu totul adăpostit într-o existenţă sufletesc-spirituală. În repetate rânduri am putut spune că, în sensul ştiinţei spirituale, noi concepem forma senzorială, corporalitatea fizică a omului, ca pe o densificare a unui om care a fost cândva un om numai spiritual-sufletesc. Acel om spiritual-sufletesc s-a densificat, ca să zicem aşa, devenind omul de azi, la fel cum apa se densifică, devenind gheaţă. Şi această imagine am folosit-o adesea. Am spus: Să ne reprezentăm o masă de apă; ea se densifică, devenind gheaţă, aşa că până la urmă avem un anumit rest din masa de apă şi partea transformată în gheaţă; avem atunci imaginea apariţiei omului. La omul spiritual-sufletesc de odinioară nu exista încă nimic din corporalitatea fizic-senzorială, nimic din ceea ce azi ochii pot vedea şi mâinile pot apuca. Încetul cu încetul, el devine tot mai fizic, până la forma lui fizică actuală. Timpurile până la care îşi poate întoarce privirile ştiinţa exterioară îl arată pe om sub acea formă fizică sub care îl vedem astăzi. Dar ştiinţa spirituală poate privi spre nişte vremuri trecute foarte îndepărtate, când omul se născuse din lumea spirituală şi încă mai era de natură spiritual-sufletească. Când privim azi spre sufletul său, noi ne spunem că sufletescul din om este ultimul rest al acelui spiritual-sufletesc care a fost odinioară.

Ne îndreptăm privirile spre interiorul omului, ajungem să cunoaştem entitatea spiritual-sufletească a omului şi ne spunem: aşa cum este în interior, aşa a fost el odinioară, când s-a născut din poala lumii spirituale. Această fiinţă sufletească e îmbrăcată în învelişurile inferioare ale lumii senzoriale, dar ea poate să se cureţe şi să se purifice din nou, poate să se ridice la o contemplare liberă de senzorial şi, prin aceasta, să ajungă la spiritualitatea din care s-a născut ea însăşi. Acesta e procesul cunoaşterii sprituale care trece prin purificare şi curăţire. Aşa, vedem în spirit forţa sufletească a omului şi, vorbind nu numai în imagini, ci în mod real, noi spunem: Când cunoaştem această fiinţă sufletească în adevărul ei, vedem că ea nu este din această lume. Vedem în fundal, în spatele acestei fiinţe sufleteşti, o lume divin-spirituală, din care ea s-a născut.

Şi acum încercăm să transpunem cele spuse mai înainte, într-o imagine senzorială. Să ne întrebăm: Oare nu avem deja cele spuse adeneaori, transpuse într-o imagine senzorială, în care lumea spirituală e redată sub forma unor nori, din care se nasc nişte făpturi spirituale, ca nişte chipuri de îngeri care simbolizează sufletul uman? Nu avem în figura Fecioarei, din Madonna Sixtină a lui Rafael o imagine care s-a născut din lumea divin-spirituală?

Să mergem acum mai departe şi să ne întrebăm: Ce devine omul care şi-a purificat şi curăţat sufletul, care s-a înălţat până la nişte cunoştinţe superioare, care a realizat în sufletul său formaţiunile spirituale care fac să fie viu în el ceea ce străbate lumea, drept realitate divină, cu pulsaţia şi urzirea sa? Omul care îl naşte pe omul superior din om, un om care reprezintă o mică lume în lumea cea mare, care-l naşte, dintr-un suflet purificat, pe adevăratul om superior, ce este el? Pe acesta nu-l caracterizează nimic altceva decât ceea ce noi numim clarvedere. Dacă încercăm să găsim o formă simbolică pentru sufletul care-l naşte din el, din universul spiritual, pe omul superior, nu trebuie decât să ne reprezentăm imaginea Madonnei Sixtine, Madonna cu copilul minunat în braţele sale.

Avem astfel în faţa noastră, când privim tabloul Madonna Sixtină, o imagine a sufletului uman, născut din universul spiritual, şi, răsărind din acest suflet, lucrul suprem pe care omul poate să-l producă, naşterea sa spirituală, ceea ce este în el, o re-creere a activităţii creatoare a lumii. Să încercăm să ridicăm în noi până pe treapta de sentiment ceea ce face conştienţa clarvăzătoare.

Odinioară la baza edificiului lumii noastre se afla spiritualitatea divină, fiindcă altfel ar fi absurd să căutăm în lume ceva spiritual, dacă acest ceva spiritual n-ar fi zidit, la început, lumea. Cele ce ne înconjoară afară, în lume, s-au născut din spiritul pe care noi îl căutăm în suflet. Tot aşa, sufletul s-a născut din Spiritul-Tată divin, care străbate întreg universul cu viaţa şi urzirea sa, născându-l pe Fiul înţelepciunii, care este asemănător cu Spiritul-Tată, fiind o „repetare” a sa.

Înţelegem acum în ce fel s-a apropiat Goethe de această problemă, în întreaga sa semnificaţie mistică, atunci când a vrut să cuprindă tot conţinutul dramei Faust în „Chorus Mysticus”, în care el vorbeşte de sufletul uman ca despre etern-femininul care ne trage în sus, spre spiritul universal al lumii. Aşa stătea Goethe şi la sfârşitul lui Faust în faţa problemei sale referitoare la Madonna. Din forma pe care a luat-o reprezentarea Madonnei azi de-abia se mai poate recunoaşte ceea ce se exprimă acum într-o pictură –, deşi se bazează pe un adevăr profund. Dar dacă urmărim problema Madonnei până la originea sa, ne vom da seama că, într-adevăr, chiar dacă voalată în multe privinţe, în figura Madonnei ne mai întâmpină încă şi azi cea mai mare problemă a omenirii. Desigur, aceste reprezentări ale Madonnei s-au schimbat, de la forma simplă pe care o vedem în catacombe, pictate în primele secole ale creştinismului, unde găsim nişte Madone ţinând pruncul la piept, iar el întinzându-se spre el, ca să sugă. De la această formă simplă, prea puţin artistică, e o cale lungă până în secolul XV, când, după numeroase transformări, pruncul şi Madonna iau un aspect tot mai artistic, în sensul epocii actuale, tot mai pictural, până la Michelangelo şi Rafael. Deşi, aceşti excepţionali artişti nu au procedat dintr-o cunoaştere deplină, totuşi, au pictat dintr-un sentiment clar privind adevărul cel mai profund legat de problema Madonnei.

Te năpădesc sentimentele cele mai frumoase când te afli în faţa picturii Pietà a lui Michelangelo din Basilica Sf. Petru de la Roma, în care Madonna şezând ţine pe genunchi trupul mort al Fiului, deci, Madonna, la vârsta după ce Christos deja trecuse prin moarte, de o frumuseţe feciorelnică. S-a discutat mult în acea vreme, în jurul întrebării, de ce Michelangelo o înfăţişase pe Madonna într-o frumuseţe atât de tinerească. Când a fost întrebat Michelangelo însuşi, el a răspuns că aici nu trebuie să se vorbească despre o părere oarecare, ci despre nişte experienţe rezultate din cercetarea spiritual-ştiinţifică –, şi anume, femeile-fecioare îşi păstrează prospeţimea tinereţii până la o vârstă înaintată; cum să nu fie îndreptăţit s-o înfăţişeze pe Mama lui Dumnezeu, şi la această vârstă, în întreaga prospeţime a tinereţii? O concepţie demnă de toată atenţia, cea pe care o exprimă aici Michelangelo! Chiar dacă ea nu a fost exprimată în cuvinte de către Rafael, o vedem exprimată în tablourile sale. Dar noi putem înţelege această întreagă concepţie numai dacă ne întoarcem foarte mult în trecut, în vremurile în care mai era viu din punct de vedere exterior ceea ce în Madonele pictate sau sculptate ne întâmpină sub o formă inconştient-artistică. Ne-am putea întoarce mult în trecut şi am găsi, de fapt, problema Madonnei în întreaga lume. Ne-am putea duce în India antică şi am găsi-o pe zeiţa cu copilul Krishna în braţe, am putea intra la un serviciu divin din China şi am găsi nişte imagini asemănătoare.

Dar noi nu ne vom duce în acele regiuni îndepărtate, ci ne vom opri la acele imagini din Egiptul antic care redă în sensul cel mai bun posibil ceea ce ne este dat atât de frumos sub forma Madonnei creştine. Vom studia reprezentările lui Isis cu copilul Horus. Aceste imagini, născute în întregime din înţelepciunea egipteană, vor putea fi pentru noi, într-o anumită privinţă, cheia pentru înţelegerea corectă a imaginilor care o reprezintă pe Madonna. În orice caz, va trebui să vedem puţin ce este acea înţelepciune care a dus la crearea acestei figuri de zeiţă, demnă de toată atenţia, din vechiul Egipt, la crearea figurii lui Isis şi ce este pentru noi înţelepciunea care se exprimă în legenda despre Isis şi Osiris. Dacă o înţelegem în mod just, această legendă ne introduce profund în problema propriu-zisă a omenirii. Putem cerceta religia egipteană dintr-un loc sau altul, conţinutul ei cel mai important şi mai bogat rămâne pentru noi legenda despre Osiris, regele care în vremuri străvechi a domnit, ca într-o epocă de aur, printre oameni, fiind căsătorit cu sora sa, Isis, care le aducea oamenilor fericire şi binecuvântare. Un rege uman, cu putere şi virtute divină, aşa stă el în faţa egipteanului antic şi domneşte până când e ucis de fratele său, Set cel Rău. El e ucis într-un mod demn de atenţie. În timpul unui ospăţ, fratele cel rău, Set, numit mai târziu Typhon, porunceşte să se facă un sarcofag şi printr-un vicleşug îl face pe Osiris să intre în el. Apoi sarcofagul e închis şi aruncat în valuri, astfel încât el e purtat pe ape înspre necunoscut. Isis, soţia sa îndoliată, îşi caută soţul pretutindeni, până când, după îndelungi căutări, îl găseşte în Asia. Il aduce înapoi în Egipt, şi acolo Set cel Rău îl taie în bucăţi, iar bucăţile sunt puse într-un mare număr de morminte. De aici marele număr de morminte din Egipt. Osiris devine acum regele morţilor, aşa cum înainte fusese regele oamenilor care trăiau pe Pământ. Din lumea de dincolo, o rază cade pe capul lui Isis. După care ea îl naşte pe Horus, care devine conducător în acest imperiu.

Potrivit legendei egiptene, Horus e fiul lui Osiris, născut după moartea acestuia. Horus, care s-a născut prin fecundarea din cealaltă lume, e conducător în lumea pământesc-senzorială, Osiris e conducător în împărăţia morţilor. Dacă aici, în timp ce e închis în trup, sufletul e supus puterii lui Horus, când iese din corp – pentru aceasta depune mărturie Cartea egipteană a morţilor – el ajunge în împărăţia lui Osiris, devine el însuşi un Osiris. Şi la judecata descrisă în Cartea egipteană a morţilor, sufletului i se vorbeşte într-un mod remarcabil, când soseşte acolo: „Tu, Osiris, ce ai făcut?” ş.a.m.d., în aşa fel încât sufletul respectiv se maturizează pentru a deveni el însuşi un Osiris, când trece prin poarta morţii.

Aşadar, potrivit vechilor egipteni, sunt două împărăţii: împărăţia pe care o vedem cu simţurile noastre, adică aceea a lui Horus şi împărăţia în care sufletul intră după moarte, unde domneşte Osiris. Dar, în acelaşi timp, noi ştim, potrivit vechilor iniţiaţi egipteni, că iniţiatul ajuns să aibă facultăţi clarvăzătoare, păşeşte deja în timpul vieţii pe tărâmul în care sufletul poate intra numai după moarte, că el se poate uni, deci, cu Osiris. El se smulge din lumea fizică, renunţă la toate obişnuinţele vieţii fizice, la toate pasiunile şi poftele, se purifică de tot ce este fizic, devine un suflet purificat şi se uneşte, ca atare, cu Osiris. Ce ne prezintă această legendă? O, este o reprezentare de copil aceea care crede că aici ni se arată rotaţia anuală a Soarelui în jurul Pământului. La „masa verde” a erudiţilor se născoceşte ideea că Osiris e Soarele şi când apune, aceasta înseamnă că e învins de puterile naturale ale iernii, reprezentate prin Set sau Typhon, fratele cel rău; Isis reprezintă Luna, care caută Soarele, ca să fie luminată de razele lui.

Poate să afirme aşa ceva numai cel ce născoceşte astfel, din propriul său cap, o teorie a miturilor naturale. De fapt, legenda lui Isis este expresia în imagini a unui adevăr profund. Care sunt vremurile în care Osiris a domnit peste oameni? Nu sunt altele decât acelea în care oamenii mai erau nişte fiinţe spiritual-sufleteşti, în care mai trăiau încă în lumea divin-spirituală, printre nişte fiinţe asemănătoare cu ei, deci tot de natură spiritual-sufletească. Când se vorbeşte, deci, de împărăţia lui Osiris, prin ea nu se înţelege împărăţia lumii fizice, ci o împărăţie din vremurile trecute, când omul trăia ca entitate spiritual-sufletească. Iar prin fratele duşman al lui Osiris se înţelege acea entitate care l-a îmbrăcat pe om cu corpul fizic, care a densificat o parte din fiinţa sa spiritual-sufletească, transformând-o într-un corp fizic. Vedem, deci, că Osiris, care pe atunci era de natură pur spirituală, e pus într-un sarcofag. Acesta nu e altceva decât corpul fizic uman. Dar pentru că Osiris este o entitate care, potrivit naturii sale, nu poate coborî până la lumea fizică, ci trebuie să rămână în lumea divin-spirituală, punerea sa în sarcofag – în corpul uman – este pentru Osiris echivalent cu moartea. Aici e descrisă, deci, într-un sens mai larg, trecerea din acea împărăţie sufletesc-spirituală spre epoca fizică de dezvoltare a omenirii. În această împărăţie Osiris nu putea să intre, şi de aceea el a murit pentru lumea fizică exterioară şi a devenit rege în împărăţia în care sufletul intră când pleacă din lumea fizic-senzorială sau când îşi dezvoltă facultăţile de clarvedere.

De aceea, iniţiatul e unit, ca suflet, cu Osiris. Ce i-a rămas omului din împărăţia spiritual-sufletească? Ce i-a rămas omului, care nu s-a retras ca Osiris din lumea fizic-senzorială, ci a stat în ea, ce i-a rămas? Sufletul său, fiinţa sa spiritual-sufletească, cel care locuieşte în noi, Isis, dintr-un anumit punct de vedere, etern-femininul, care locuieşte în noi şi ne atrage spre împărăţia din care ne-am născut.

Această Isis, după ce s-a purificat şi curăţat, după ce a eliminat tot ceea ce a primit din lumea fizică, e fecundată din lumea spirituală şi îl naşte apoi pe Horus, omul superior, care va repurta biruinţa asupra a tot ceea ce ţine de omenescul inferior. Privim astfel spre Isis drept reprezentanta sufletului uman, drept ceea ce s-a născut în noi din divin-spiritualul lumii, drept ceea ce a rămas în noi, căutându-l pe Osiris şi găsindu-l numai prin iniţiere sau prin moarte. Privim de-a dreptul în acea împărăţie care se află în spatele lumii fizic-senzoriale, atunci când pictăm în faţa noastră legenda lui Osiris – Isis, privim spre acea vreme în care omul încă se mai afla la Mume, la temeiurile originare ale existenţei, pe când Isis nu era încă închisă în corpul fizic, nici unită, în epoca de aur, cu soţul ei, Osiris. Ne apare aici ceea ce se naşte drept omenescul cel mai frumos, drept ideal uman suprem din trupul uman, fecundat de însuşi Spiritul Cosmic veşnic.

Cum ar putea fi transpus în modul cel mai potrivit altceva, drept idealul suprem, drept cel mai înalt ideal al omenescului, Christos – fiindcă el este acel ideal – în împărăţia Mumelor? În Faustul goetheean ne vin în întâmpinare trei Mume, aşezate pe nişte trepieduri de aur, trei Mume! Sufletul uman şi-a parcurs evoluţia în vremurile în care încă nu se afla în corpul uman. Ceea ce avem azi în faţa ochilor fizici, ca să zicem aşa, drept fecundare şi naştere umană, ne apare doar ca un ultim simbol şi ca o ultimă alegorie a formei vechi în care avea loc acest proces. În corpul matern noi avem, deci, ultima formă fizică a unei mame spirituale, aflate în spatele ei şi vedem că această mamă spirituală nu e fecundată în acelaşi fel ca astăzi, ci din universul însuşi, după cum şi sufletul nostru e fecundat, în cunoaşterea superioară, din univers. Privim în trecut, spre nişte forme de fecundare şi reproducere tot mai spirituale.

De aceea, când se vorbeşte într-un sens cu adevărat spiritual-ştiinţific, nu se vorbeşte de o singură mamă, ci de mume, şi se consideră că ceea ce se află azi în faţa noastră, drept mamă fizică, e ultima formă pe care o ia din împărăţia spiritului, forma spiritual-sufletească. Există, într-adevăr, nişte imagini înfăţişând-o pe Isis, care nu pun în faţa ochilor noştri o singură mamă, ci mai multe mame, trei mume. Avem în prim-plan o figură care este Isis cu copilul Horus la pieptul ei, aşa cum sunt reprezentate şi cele mai vechi Madone. Dar în spatele acestei figuri avem, în unele opere de artă egipteană, o altă figură, o Isis care poartă pe cap cunoscutele coarne de vacă şi are aripi de vultur, întinzându-i copilului Horus crucea cu mâner (das Henkelkreuz). Ceea ce în prim-plan e fizic, omenesc, aici apare deja mai spiritualizat. În spatele ei vedem o a treia (Isis), cu cap de leu, reprezentând o a treia treaptă a sufletului uman. Aşa ni se înfăţişează cele trei imagini ale lui Isis, una în spatele celeilalte. Sufletul nostru uman conţine într-adevăr trei naturi: o natură de voinţă, aflată în cele mai adânci străfunduri, o natură afectivă şi o natură de înţelepciune. Acestea sunt cele trei Mume ale sufletului; ele ne vin în întâmpinare sub cele trei forme ale lui Isis egipteană.

Faptul că în spatele mamei fizice care, în ultimă instanţă, e pământească, se află mama suprasensibilă, spirituală, Isis a vremurilor spirituale din trecut şi acela că, de exemplu, formelor umane ale lui Isis le-au fost adăugate aripi de vultur, coarne de vacă şi, în mijlocul lor, la capul lui Isis, sfera lumii cosmice, este un simbol profund. Cei care înţelegeau ceva din vechea învăţătură a numerelor, au spus întotdeauna – şi acest lucru corespunde unui adevăr profund – că numărul sacru trei reprezintă elementul masculin divin din cosmos, şi că, în imagine, acest număr sacru, trei, a fost reprezentat prin sfera lumii cosmice şi prin cele două coarne de vacă, un fel de copie a secerei Madonnei, dacă vrem să spunem aşa, fiind, totuşi, o expresie a acţiunii fertilizatoare a forţei naturii.

Globul cosmic este expresia activităţii creatoare în lume. Ar trebui să vorbim ore în şir, dacă am vrea să explicăm o reprezentare a elementului masculin din lume. Astfel, în spatele lui Isis senzorială stă reprezentanta ei, Isis suprasensibilă, care nu e fecundată de cineva de seama ei, ci de elementul masculin-divin care străbate lumea cu viaţa şi urzirea sa. Procesul fecundării mai e descris drept ceva care e apropiat de procesul cunoaşterii.

În vremurile mai vechi era încă vie conştienţa faptului că procesul de cunoaştere e un fel de proces de fecundare. În Biblie mai puteţi citi: „Adam o cunoscu pe femeia sa şi... ea născu.” Ceea ce noi primim azi în fiinţa noastră drept ceva spiritual, naşte spiritualul în suflet; aceasta reprezintă un ultim rest al vechiului tip de fecundare. Ceea ce se exprimă aici ne arată că noi suntem fecundaţi azi de către spiritul cosmic, că noi îl primim în sensul spiritului cosmic în sufletul uman, spre a dobândi cunoaşterea umană, simţirea umană, voinţa umană.

Acest lucru ne este înfăţişat la Isis. Ea e fecundată de elementul masculin divin, astfel este fecundat capul ei, iar copilului nu i se dă materie senzorială, ca la Isis cea senzorială, ci ankh, crucea încârligată, zvastica, adică semnul vieţii. În timp ce lui Isis cea fizică i se dă substanţa fizică a vieţii, lui i se dă aici spiritul vieţii, în simbolul său. Astfel, în spatele mamei fizice a vieţii păşeşte mama spirituală a vieţii, înfăţişată cu forţa vieţii, după cum într-un trecut foarte îndepărtat, spiritual, voinţa se afla în spatele tuturor fiinţelor şi lucrurilor. Avem aici pe cele trei mame şi felul cum aceste trei mame îi transmit din univers Soarelui forţa lui dătătoare de viaţă. Avem aici o expresie, chiar dacă nu artistică, totuşi, simbolică a unui profund adevăr cosmic. Ceea ce a traversat evoluţia egipteană de-a lungul secolelor, drept simbolul lui Isis, a fost preluat de epoca modernă şi transformat conform cu pasul înainte pe care omenirea l-a făcut prin apariţia lui Christos Iisus pe Pământ, fiindcă în Christos Iisus a fost dat marele model pentru tot ceea ce sufletul uman urmează să nască din el însuşi. Acest suflet uman, fecundat din spiritul cosmic, e redat sub o formă fizică în Madonna. De aceea, în Madonna vine spre noi, parcă născută din nou, Isis, sub o formă renăscută şi transfigurată în mod corespunzător.

Ceea ce am putut aşeza sub formă de imagine la începutul conferinţei noastre, ne păşeşte acum în faţa sufletului drept ceva legat de evoluţia omenirii, izvorând din vremuri străvechi, transfigurat în mod artistic şi transpus în nişte imagini moderne, care au fost puse în întreaga lume în faţa sufletului uman însetat de artă. Vedem aici că arta devine într-adevăr, după cum spune Goethe, interpreta adevărului. Vedem cum, de fapt, când privirea noastră se înalţă spre Madonna, şi când această privire e pătrunsă de un profund sentiment din inimă, sufletului i se mai comunică şi un alt lucru despre marea enigmă a lumii. Vedem cum sufletul nostru, cu o mare dăruire, căutându-se pe sine drept etern-femininul din noi, duce dorul Spiritului-Tată divin, care s-a născut din cosmos, şi pe care noi îl naştem drept Soare în propriul nostru suflet. În imaginile cu Madonna ne vine în întâmpinare ceea ce noi suntem ca oameni şi felul cum noi, ca oameni, suntem în legătură cu lumea. De aceea ne sunt atât de sfinte aceste imagini cu Madonna, absolut independent de orice curent religios şi de orice dogmă religioasă. Putem simţi, de aceea, privind-o, ca pe ceva născut din cosmos, când plăsmuirile de nori fără contururi precise iau forma unor chipuri de îngeri şi când din tot ce vedem acolo se naşte reprezentanta sufletului uman. Iar Madonna, de asemenea, include ceea ce poate să se nască din sufletul uman: pe omul adevărat, superior, pe cel care dormitează în fiecare om, ceea ce este mai bun în om şi care, ca spirit, străbate lumea cu tălăzuirea şi urzirea sa.

Aşa a simţit şi Goethe, când a dat forma definitivă dramei sale Faust, când l-a făcut să urce diferitele trepte care duc la cunoştinţele superioare şi la viaţa superioară. De aceea îl arată pe Faust mergând la Mume, de aceea numele de „Mume” îi sună cu atâta înfiorătoare frumuseţe, făcându-l să bănuiască înţelepciunea care răzbate spre noi din vremurile vechi. De aceea a simţit Goethe că trebuie să-l arate pe Faust ducându-se la Mume, că el poate căuta şi găsi numai acolo eternul, acel etern prin care poate să se nască Euphorion. Şi Goethe face să se exprime enigma sufletului în Chorus Mysticus, în cuvintele: „Etern-femininul ne trage-n tării”, tocmai pentru că sufletul uman îi apăruse ca fiind reprezentat de Madonna. De aceea i-a reuşit atât de frumos şi lui Rafael, în minunatul său tablou cu Madonna – spună vremurile noastre се-or vrea –, să-l reconducă pe privitor spre tărâmurile spre care-l conduceau vechile reprezentări ale lui Isis. De la ceea ce e spiritual şi nu mai poate fi exprimat sub o formă umană, fiindcă sunt făcute să apară nişte forme prea senzoriale, de la acea Isis care e reprezentată în mod simbolic, pentru forţa ei, numai cu cap de leu, coborâm spre Isis cea umană, care-şi transmite forţa asupra copilului Horus, prin materia senzorială. Rafael a exprimat acest lucru în mod inconştient în a sa Madonă Sixtină; ştiinţa spirituală va conduce din nou omenirea, în mod conştient, spre împărăţia spirituală din care ea a coborât.

Prin încă două exemple ciclul de iarnă al acestui an ne va arăta cum a coborât omul din înalturi spirituale şi cum va urca iarăşi spre o existenţă superioară. În cele două conferinţe, cu titlul Clarvederea din vechea Europă şi Misteriile europene şi iniţiaţii lor ni se va arăta, într-un mod riguros din punct de vedere ştiinţific, faptul că reprezentările Madonnei şi cele care o înfăţişează pe Isis sunt, în mod clar şi lămurit, nişte interpretări artistice ale unor mistere dintre cele mai adânci ale naturii şi spiritului, faptul că ele sunt, de fapt, doar o circumscriere a marelui enunţ rostit de Platon: Odinioară omul a fost o fiinţă spirituală. El a coborât numai din cauză că i-au fost furate aripile spirituale, din cauză că a fost învelit într-un corp senzorial. El se va smulge iarăşi din acest corp senzorial, va urca iarăşi în lumile spiritual-sufleteşti. Acest enunţ l-a spus Platon odinioară, sub o formă filosofică. Îl spun şi reprezentările cu Madonna, ele fiind în cel mai frumos sens ceea ce Goethe a vrut să spună prin cuvintele: Arta e cea mai demnă exponentă a tainelor cunoscute ale naturii. Să nu vă temeţi că arta va deveni abstractă sau chiar alegorică, dacă va fi constrânsă – repet constrânsă! să recunoască existenţa realităţilor spirituale superioare; să nu vă temeţi că ea va deveni neartistic de rigidă şi fără viaţă, când nu se va mai putea lua după nişte modele exterioare grosolane.

Arta a ajuns să fie legată de simţurile exterioare numai din cauză că omul nu mai ştie să recunoască spiritualul. Dar, când omenirea va găsi din nou drumul care duce spre înălţimile superioare şi spre cunoaşterea superioară, ea va şti, de asemenea, că realitatea adevărată este în lumea spirituală şi că cel ce vede această realitate va crea într-un mod plin de viaţă, fără a se sprijini în mod servil pe nişte modele senzoriale. De-abia atunci lumea îl va înţelege pe Goethe, când arta şi înţelepciunea vor merge iar, într-o măsură mai mare, mână în mână, când arta va fi din nou o reprezentare a spiritualului. Atunci ştiinţa şi arta vor fi din nou una şi atunci ele vor fi, în unirea lor, religie. Fiindcă spiritualul va acţiona din nou cu forma sa, în inimile umane, drept ceva divin şi va face să se nască evlavia adevărată, veritabilă, cum o numeşte Goethe. „Cine are ştiinţă şi artă, acela are şi religie”, spune Goethe, „cine nu le are pe acestea două, acela trebuie să aibă religie”.

Într-adevăr, cine are ştiinţa despre tainele spirituale ale lumii şi ştie ce vorbeşte prin Isis-Madonna, acela vede în ele ceva viu de la origini, ceva mult mai viu decât poate fi exprimat printr-o imitare de sclav a unor modele umane exterior-fizice. Iar acela care vede prin viul pe care-l înfăţişează Madonele, ca printr-un văl, în lumea spirituală, acela poate simţi din nou în mod evlavios, fără niciun dogmatism, fără nicio prejudecată, într-o libertate spirituală deplină. El va reuni în sufletul său ştiinţa sau înţelepciunea cu arta şi va da naştere în interiorul său unei religiozităţi sau evlavii veritabile, libere.