Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

Isis Maria Sophia


X. LEGENDA DESPRE NOUA ISIS

(Din GA 180)

Dornach, 6 ianuarie 1918

Cu aceleaşi senzaţii şi sentimente, care trăiau în sufletul, în inima egipteanului, trebuie să privim azi legenda sau mitul lui Osiris-Isis, spre orientarea noastră actuală. Noi am făcut acest lucru, în privinţa câtorva trăsături caracteristice. Şi prin aceste trăsături caracteristice va sta în faţa privirii noastre sufleteşti ceea ce a răsunat odinioară din vremurile vechi spre epocile moderne, ceea ce prin Misteriul de pe Golgota şi-a pierdut sensul, ce-i drept, dar care azi trebuie descifrat din nou, tocmai pentru o mai bună înţelegere a Misteriului de pe Golgota. În faţa privirii noastre sufleteşti trebuie să stea acea întreagă realitate plină de mister care, la început, poate fi numai presimţită, realitatea pe care o cuprindeau, pentru egiptean, cuvintele: Eu sunt Universul, eu sunt trecutul, prezentul şi viitorul; vălul meu nu l-a dat la o parte nici un muritor, prin care era caracterizată Isis. Fiindcă noi vrem să punem în faţa acestui mit despre Osiris-Isis un alt mit despre Osiris-Isis, un cu totul alt mit. Şi în timp ce el este povestit, acest alt mit despre Osiris-Isis, trebuie să se conteze într-un grad foarte înalt pe lipsa dumneavoastră de prejudecăţi, pe imparţialitatea dumneavoastră la cel mai înalt nivel, ca să nu înţelegeţi greşit acest alt mit al lui Osiris-Isis. El nu s-a născut în niciun caz dintr-o aroganţă prostească, ci s-a născut în smerenie; şi el este de aşa natură, că azi poate fi povestit numai într-un mod extrem de imperfect. Dar eu voi încerca să caracterizez în câteva cuvinte trăsăturile sale de bază.

Înainte de toate, fiecare poate să decidă – deşi numai provizoriu – în ce perioadă e povestit acest mit al lui Osiris-Isis. Astăzi eu îl pot relata doar cu aproximaţie, într-un mod superficial, chiar banal aş zice. Dar, după cum am spus, vreau să mă străduiesc să povestesc acest alt mit al lui Osiris-Isis, trecând, pe cât posibil, peste unele prejudecăţi şi apelând la înţelegerea dumneavoastră neprezumţioasă. Acest alt mit despre Osiris-Isis are, deci, conţinutul următor.

Totul s-a petrecut în era profunzimii ştiinţifice, chiar în mijlocul ţării Filistinilor. Pe o colină spirituală a fost construită o clădire, care în ţara Filisterium era considerată foarte bizară. Aş mai dori să spun: comentatorul care urmează mai adaugă aici o observaţie, care spune că prin ţara Filisterium nu se înţelege doar regiunea din imediata apropiere.

Dacă am vorbi în limbajul lui Goethe, am putea spune că acea clădire era „un mister revelat”. Căci clădirea nu era închisă pentru nimeni; ea era accesibilă oricui şi, de fapt, cu un prilej nimerit, oricine putea s-o vadă. Dar marea majoritate a oamenilor n-o vedea deloc. Marea majoritate a oamenilor nu vedea nici ce fusese construit acolo, nici ce reprezenta construcţia. Marea majoritate a oamenilor stătea – ca să vorbim iar în limba lui Goethe – în faţa unui mister revelat, în faţa unui mister cu totul deschis privirilor.

Ca punct central al clădirii fusese concepută o statuie. Ea reprezenta un grup de entităţi: Reprezentantul Omenirii, apoi Lucifer, Ahriman. Oamenii se uitau la această statuie şi, în era profunzimii ştiinţifice, în ţara Filistinilor, nu ştiau că acea statuie nu este decât vălul care acoperea o statuie invizibilă. Dar statuia invizibilă nu era observată de oameni; fiindcă această statuie invizibilă era noua Isis, Isis a unei ere noi. Unii dintre cei ce locuiau în ţara profunzimii ştiinţifice auziseră cândva de raportul demn de atenţie dintre ceea ce era deschis privirilor şi ceea ce era ascuns, drept imagine a lui Isis, în spatele statuii vizibile. Aşa că ei au făcut cunoscută, în modul lor de a vorbi profund, alegoric-simbolic, afirmaţia: această alăturare dintre Reprezentantul Omenirii şi Lucifer şi Ahriman înseamnă Isis. Prin cuvântul „înseamnă” ei minaseră însă, nu numai intenţia artistică din care se născuse totul – fiindcă o operă artistică nu doar înseamnă ceva, ci este ceva –, ei arătaseră că nu înţeleg deloc nici întreaga situaţie care stă la baza ei. Fiindcă nu era deloc vorba ca acele figuri să însemne ceva, ci ele erau deja ceea ce pretindeau că sunt. Iar în spatele figurilor nu se afla o Isis abstractă, ci o nouă Isis adevărată, reală. Figurile nu reprezentau deloc ceva, ci erau ceea ce pretindeau că sunt. Dar ele aveau particularitatea că în spatele lor se afla fiinţa cea reală, noua Isis.

Câţiva oameni, care o mai văzuseră pe această nouă Isis, în nişte împrejurări deosebite, în nişte momente deosebite, erau de părere că ea doarme. Aşa că se poate spune că statuia reală mai profundă care se ascunde în spatele statuii exterioare, vizibile, este noua Isis cufundată în somn, o figură adormită, vizibilă, dar văzută numai de puţini. Apoi, în nişte momente deosebite, unii se întorceau spre inscripţia care stă clar acolo, dar care a fost citită, la locul unde statuia se află, în pregătire, de prea puţini oameni. Şi totuşi, inscripţia stă clar acolo, la fel de clar cum stătea odinioară inscripţia pe imaginea de la Sais a lui Isis cea acoperită de un văl. Inscripţia aceea spunea: „Eu sunt omul. Eu sunt trecutul, prezentul şi viitorul. Vălul meu ar trebui să-l ridice orice muritor.”

Cândva, de figura cufundată în somn a noii Isis s-a apropiat o dată şi apoi de mai multe ori, o altă figură, ca un vizitator. Iar Isis cea cufundată în somn considera că vizitatorul e binefăcătorul ei şi îl iubea. Şi într-o bună zi ea crezu într-o iluzie deosebită, la fel cum şi vizitatorul a crezut, într-o zi, într-o iluzie deosebită: Isis cea nouă a născut un urmaş şi ea credea că tatăl este vizitatorul pe care-l considerase binefăcătorul ei. Şi el credea că e tatăl copilului, dar nu era. Vizitatorul spiritual, care nu era altul decât noul Typhon, credea că ar putea obţine o creştere deosebită a puterii sale în lume prin faptul că punea stăpânire pe noua Isis. Aşa că noua Isis născuse un urmaş. Dar ea nu-i recunoscu fiinţa, nu ştiu nimic despre entitatea noului urmaş. Şi îl cără cu ea, îl duse afară, în alte ţinuturi, fiindcă aşa credea că trebuie să facă. Il duse de acolo pe noul vlăstar şi, pentru că îl dusese prin diferite regiuni ale lumii, fiindcă îl cărase peste tot, ea se rupse, prin puterea lumii, el se desfăcu în paisprezece bucăţi.

Aşa că noua Isis îl dusese pe urmaşul ei afară, în lume, iar lumea îl rupsese în paisprezece bucăţi. Când vizitatorul spiritual, noul Typhon, află acest lucru, el căută cele paisprezece bucăţi şi le puse la un loc şi, cu ajutorul tuturor cunoştinţelor de care dispunea profunzimea ştiinţifică, din cele paisprezece bucăţi făcu una singură, o singură fiinţă. Dar în această fiinţă nu era altceva decât legitatea mecanică, legitate a maşinii. Iar acea fiinţă, pentru că fusese făcută din paisprezece bucăţi, a putut să se înzecească. Şi Typhon a putut să dea fiecăreia un reflex din propria sa fiinţă, astfel încât fiecare dintre cei paisprezece urmaşi ai lui Isis primi un chip care semăna cu acela al lui Typhon.

Iar Isis trebui să urmărească, presimţind, toată această minune; presimţind, ea a putut să vadă tot acest lucru minunat care se petrecuse cu urmaşii ei. Ea ştia; eu însămi l-am cărat prin lume, eu însămi am făcut să se petreacă toate acestea. Dar a venit o zi în care ea l-a putut primi în forma lui adevărată, în înfăţişarea lui adevărată, din mâinile unei serii întregi de spirite, care erau nişte spirite elementare ale naturii, l-a putut primi înapoi de la spiritele elementare ale naturii.

După ce şi-a primit înapoi pe adevăraţii ei fii, care fuseseră etichetaţi drept fii ai lui Typhon numai printr-o amăgire, i se revelă, printr-o imagine a clarvederii, faptul că mai avea coarnele de vacă din vechiul Egipt, deşi devenise o nouă Isis.

Şi, iată, când i se deschise astfel clarvederea, forţa clarvederii ei îl făcu să apară – unii spun că pe Typhon însuşi, alţii – că pe Mercur. Şi acesta a fost obligat, prin forţa clarvederii noii Isis, să-i pună o coroană în acelaşi loc al capului ei unde Isis purtase acea coroană pe care i-o smulsese Horus, în acelaşi loc în care îi apăruseră coarnele de vacă. Dar această coroană era din simplă hârtie, pe care erau scrise tot felul de sentenţe ale profundei ştiinţe, dar era, totuşi, hârtie. Şi acum ea avea pe cap două coroane: coarnele de vacă şi coroana de hârtie, împodobită cu toată înţelepciunea profunzimii ştiinţifice.

Prin forţa clarvederii ei i se revelă într-o zi sensul cel mai adânc la care putea ajunge epoca, sensul a ceea ce e desemnat în Evanghelia după Ioan prin numele de Logos; i se revelă sensul ioaneic al Misteriului de pe Golgota. Prin această forţă, puterea coarnelor de vacă luă coroana de hârtie şi o transformă într-o coroană de aur veritabil, din înţelepciune adevărată.

Cam acestea sunt liniile generale în care poate fi redată această nouă legendă a lui Osiris-Isis. Eu nu vreau să mă fac, bineînţeles, comentatorul acestei legende a lui Osiris-Isis, explicând-o eu însumi. Dar ea trebuie să aşeze un lucru în faţa sufletului nostru: Chiar dacă priceperea care e legată de noua statuie reprezentând-o pe noua Isis e doar una slabă, incipientă şi care tatonează, ea trebuie să fie punctul de plecare pentru ceva care îşi are o îndreptăţire profundă în impulsurile epocii moderne, o îndreptăţire în ceea ce această epocă trebuie să realizeze şi în ceea ce ea trebuie să devină.

Tocmai în cursul acestor zile noi am arătat cum Cuvântul s-a îndepărtat de trăirea sufletească nemijlocită din care Cuvântul a ţâşnit la origini. Am văzut că noi trăim în era abstracţiunilor, în care cuvintele, reprezentările oamenilor nu mai au decât sensuri abstracte, în care omul e departe de realitate. Forţa cuvântului, forţa Logosului trebuie, însă, luată din nou în stăpânire. Coarnele de vacă ale vechii Isis trebuie să ia o cu totul altă înfăţişare.

Asemenea lucruri greu pot fi spuse prin cuvintele abstracte de azi. În cazul unor asemenea lucruri e mai bine dacă încercaţi să le aduceţi în faţa ochiului dumneavoastră sufletesc sub forma imaginilor care v-au fost prezentate adineaori şi să prelucraţi puţin aceste imaginai ca imaginaţiuni. E foarte important ca noua Isis să transforme coarnele de vacă, prin forţa cuvântului, aşa cum poate fi ea recucerită prin ştiinţa spirituală, în aşa fel încât chiar şi coroana de hârtie, care a fost descrisă cu noul ei caracter ştiinţific profund, să devină o coroană de aur veritabil.

Într-o bună zi a venit apoi cineva în faţa formei provizorii a statuii care o înfăţişa pe noua Isis, iar în partea din stânga, sus, fusese aşezată o figură cu caracter hazliu, o figură care are în dispoziţia ei cosmică ceva aflat între seriozitate, seriozitate în modul de reprezentare a lumii, şi, s-ar putea spune, un chicotit în legătură cu lumea. Şi, ia te uită, când, într-un moment deosebit de favorabil, cineva venea în faţa acestei figuri, ea învia cu totul şi spunea într-un mod absolut hazliu: Omenirea a uitat, dar deja cu secole în urmă în faţa omenirii moderne a fost pus ceva legat de natura omenirii moderne, în măsura în care această omenire modernă nu mai stăpâneşte decât cuvântul abstract, noţiunea abstractă, ideea abstractă şi e foarte departe de realitate; în măsura în care această omenire modernă se ia după cuvinte şi se întreabă întruna: Oare acesta e un dovleac sau o sticlă? – când întâmplător, dintr-un dovleac a fost făcută o sticlă, în măsura în care oamenii se bazează mereu pe definiţii, rămân mereu la cuvinte! În secolele XV, XVI, XVII – aşa spuse fiinţa care chicotea –, omenirea mai avea o cunoaştere de sine în privinţa acestei situaţii bizare, în privinţa obiceiului de a lua cuvintele într-un sens greşit, de a nu le raporta la realitatea adevărată, ci în sensul cel mai superficial cu putinţă. În această era a wilsonianismului omenirea a uitat, însă, chiar şi ceea ce fusese aşezat în faţa ei odinioară, în secolele XV, XVI, XVII, spre a o duce la o bună cunoaştere de sine.

Şi fiinţa aceea chicoti mai departe şi spuse: Ceea ce omenirea modernă ar trebui să primească, drept remediu propriu-zis contra spiritului ei abstractizat, a fost reprodus pe o piatră funerară de la Mölln, din districtul Lauenburg. Căci acolo se află o piatră funerară şi pe ea e desenată o bufniţă, care ţine în faţa ei o oglindă. Şi se povesteşte că Till Eulenspiegell (Till Buhoglindă) a străbătut lumea făcându-le oamenilor tot felul de farse şi că a fost îngropat în acel loc. Se spune că Till Eulenspiegel a existat. Că s-a născut în anul 1300, s-a dus în Polonia, a ajuns chiar până la Roma, că la Roma ar fi avut o întrecere cu bufonii curţii, asupra a tot soiul de chestii legate de înţelepciune şi a făcut toate celelalte şmecherii pe care le putem găsi în cărţile despre Till Buhoglindă.

Învăţaţii – şi oamenii care sunt învăţaţi, azi sunt foarte învăţaţi şi iau toate acestea într-un sens extrem de adânc şi de important – au găsit, bineînţeles, diferite lucruri, de exemplu, că Homer n-a existat. Şi învăţaţii au găsit, de asemenea, fireşte, că nici Till Eulenspiegel n-a existat. Unul dintre principalele motive pentru care s-a spus că sub piatra funerară din Lauenburg, pe care e desenată bufniţa cu oglinda, nu se află osemintele reale ale unui Till Eulenspiegel real, care fusese numai un reprezentant al epocii sale, a fost acela că s-a mai găsit o asemenea piatră funerară şi în Belgia, pe care s-a desenat o bufniţă cu o oglindă. Şi învăţaţii au spus, bineînţeles (fiindcă, pentru ei, totul e logic): oare cum o fi cu Shakespeare? Ei sunt toţi, toţi, toţi nişte oameni respectabili, ei sunt toţi logici – ei au spus: Dacă şi în Lauenburg şi în Belgia s-au găsit aceleaşi semne atunci, bineînţeles, n-a existat niciun Till Eulenspiegel.

De obicei, în viaţă, dacă găsim a doua oară ceva ce am găsit prima dată, acest lucru e luat drept confirmare – dar e logic, nu-i aşa, ca în aceste situaţii să iei lucrurile în felul acesta: ei bine, spunem noi, dacă eu am un franc, atunci am un franc.Cred că aşa este. Cât timp ştiu numai atâta, că am un franc, o cred! Pe urmă cineva îmi dă încă unul, acuma am doi. Şi acuma eu cred că nu mai am niciunul! – Este aceeaşi logică. Această logică se întâlneşte în ştiinţa noastră. Dacă v-aş spune toate locurile unde ea se întâlneşte, peste tot – ea se întâlneşte foarte des!

Dar în ce constă, de fapt, esenţialul poznelor făcute de Eulenspiegel? Citiţi în carte. Esenţialul poznelor făcute de Тill Eulenspiegel constă întotdeauna în faptul că lui i se dă ceva de făcut. El ia acel ceva textual, se ia numai după cuvinte şi sigur că face totul pe dos. Fiindcă, bineînţeles – vorbim puţin la figurat –, dacă, de exemplu, i-am spune lui Eulenspiegel, pe care îl iau acum drept figură reprezentativă: Adu-mi aici un doctor –, el s-ar lua numai după cuvinte şi ar aduce un om căruia i-a fost acordat la o universitate titlul de doctor, dar poate că ar aduce un om – scuzaţi cuvântul tare – care-i prost ca noaptea; el a luat lucrurile numai conform cuvintelor. Toate poznele lui Till Eulenspiegel sunt aşa, el ia lucrurile textual. Dar, cu aceasta, Till Eulenspiegel este de-a dreptul reprezentantul epocii actuale. Buhoglindăria este un ton fundamental al epocii prezente. Azi cuvintele sunt foarte departe de originea lor, dar oamenii nu observă acest lucru, pentru că se comportă în mod buhoglindian la lucrurile pe care cultura le-a făcut să apară. De aceea a fost posibil ca Fritz Mauthner să ia la rând, într-un dicţionar de filosofic, toate noţiunile filosofice la care poate ajunge şi din toate aceste noţiuni filosofice te convinge că ele sunt simple cuvinte, că nu mai au legătură cu nicio realitate. Omenirea nu ştie deloc cât de departe se află cu ceea ce spune că sunt ideile şi, adeseori, idealurile sale, de realitatea adevărată. Cu alte cuvinte, omenirea nu ştie absolut deloc că a făcut din Till Buhoglindă patronul ei ocrotitor, ea nu ştie că Buhoglindă mai cutreieră şi acum ţările.

Căci unul dintre relele fundamentale ale epocii noastre constă în faptul că omenirea actuală fuge de Pallas Athena, zeiţa înţelepciunii, şi se bazează pe simbolul: bufniţa. Omenirea habar nu mai are de acest lucru, dar el e totuşi adevărat: Ceea ce ne întâmpină drept bază a cunoaşterii exterioare, e doar o imagine de oglindă – am explicat adeseori acest lucru –, dar într-o oglindă omul vede ceea ce el este! Şi astfel bufniţa – vreau să spun, profunzimea ştiinţei moderne – vede în oglindă, în vraja cosmică, numai propriul ei chip de bufniţă.

Asemenea lucruri a spus chicotind fiinţa aşezată în dreapta sus, deasupra statuii care o înfăţişa pe Isis cea modernă, şi multe altele, pe care azi le trecem sub tăcere, dintr-o anumită curtoazie faţă de omenire. Totuşi, un sentiment ar trebui să fie trezit, acela că prin specificul acestei descrieri a tainelor omenirii, prin esenţa reală a lucifericului, a ahrimanicului, în legătură cu reprezentanţa omenirii însăşi, în omenire urmează să fie surescitată o stare de conştienţă care va trezi în suflet tocmai impulsurile care sunt necesare pentru era viitoare.

„La început era Cuvântul şi cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”. Dar Cuvântul, el a devenit o frază goală, el s-a îndepărtat de începutul său. Cuvântul sună şi răsună, dar nu mai e căutată legătura sa cu realitatea; în oameni nu există tendinţa de a cerceta cu adevărat forţele fundamentale a ceea ce se petrece în jurul lor. Iar aceste forţe fundamentale nici nu pot fi cercetate în sensul epocii actuale decât dacă oamenii îşi vor da seama că de forţele micro-cosmice ale omului e legată real entitatea pe care o numim luciferică şi ahrimanică. Azi realitatea despre omul care trăieşte între naştere şi moarte poate fi înţeleasă numai dacă ne putem forma câteva noţiuni în legătură cu acea realitate pe care noi am studiat-o acum mai des şi care există pentru om între moarte şi o nouă naştere. Fiindcă una dintre realităţi e doar polul celeilalte, polul opus al celeilalte realităţi.

Noi am arătat că în vremurile vechi, când oamenii atingeau vârsta maturităţii, nu treceau doar printr-o schimbare ca aceea prin care ei trec şi azi, la vârsta maturizării fizice, drept schimbare a vocii sau alte schimbări din organizarea fizică, ci şi o schimbare a sufletului lor. Noi am spus că vechiul mit despre Osiris-Isis a avut legătură tocmai cu dispariţia treptată a schimbărilor sufleteşti. Ceea ce a apărut în omenire prin esenţele de forţe despre care am vorbit ieri, trebuie să revină, sub o altă formă, prin faptul că oamenii vor vieţui sub o formă nouă forţa cuvântului, forţa gândului, forţa ideii; dar acum nu ca şi când din organizarea corporală cea mai lăuntrică s-ar înălţa, prin acţiunea unor forţe ale naturii – aşa cum are loc procesul de schimbare a vocii la băieţi –, ceva care-l înzestrează pe om cu forţa organizării animale şi care funcţionează invizibil pe capul său, drept coarne de vacă, ci ceea ce se înţelege prin Misteriul de pe Golgota, ceea ce se înţelege prin adevărata forţă a cuvântului, trebuie să fie luat în stăpânire de către om în mod conştient. În conştienţa umană trebuie să intre un element nou. Acest element nou e fundamental diferit de elementele despre care oamenilor le mai face plăcere şi azi să vorbească. Dar acest element nou îşi are importanţa lui pentru viaţa socială, îşi are importanţa lui pentru pedagogia omenirii, dacă e ca pedagogia sau teoria educaţiei să iasă din starea tristă de azi.

Despre ce vorbeşte profunda buhoglindărie – vreau să spun, profunzimea ştiinţifică despre ce vorbeşte ea, în principal, când vorbeşte despre om? Despre ce vorbeşte chiar o mare parte din creaţia literară modernă? Ea vorbeşte despre originea fizică a omului, în legătură cu entităţile fizice ale descendenţei ereditare. Propriu-zis, aşa-numita teorie evoluţionistă modernă, atât de celebră, nu e altceva decât o concepţie care pune în centru teoria descendenţei fizice. Fiindcă noţiunea de ereditate joacă rolul cel mai important în această teorie evoluţionistă. Este o unilateralitate. Oamenii sunt foarte mulţumiţi cu o asemenea unilateralitate, fiindcă azi oamenii cred că poţi fi foarte învăţat cu ea. Poţi fi foarte învăţat şi cu nişte interpretări ale lucrurilor absolut arbitrare, provenite, în aparenţă, dintr-o logică profundă, dar luate, de fapt, din aer.

Am arătat ieri, dând un exemplu, că se scrie o întreagă literatură, dar oamenii au pierdut legătura dintre o reprezentare şi trăirea originară, din care ea provine: Simbolul crucii. O întreagă literatură a fost scoasă pe această temă, crucea fiind pusă în legătură cu tot felul de lucruri. Noi am văzut ieri cu ce trebuie pusă în legătură. Şi cu altele se procedează la fel şi, când fac asemenea lucruri, oamenii se cred foarte profunzi.

Eu vă amintesc un lucru, ia gândiţi-vă numai ce infinit de importanţi se cred azi unii oameni, când cred că vorbesc într-un mod asemănător celui în care s-a vorbit azi aici. Există destul de mulţi oameni care spun, ba chiar folosesc foarte des această maximă – ah, anunţăm cu respect, ea poate fi citită în orice clipă în ziare: Litera ucide, dar spiritul dă viaţă. Şi ei cred că au spus prin aceasta ceva foarte profund. Dar ar trebui să ne întrebăm care e originea aceste maxime. Ea ne duce înapoi, în vremurile în care oamenii aveau reprezentări vii, legate de experienţe, de trăiri. Când oamenii vorbesc azi, nu prea există mare legătură, mai ales între un cuvânt şi locul său de origine. Dacă vreţi să mai aveţi o legătură justă între cuvinte, expresii şi locurile lor de origine, vă sfătuiesc să citiţi broşurică Proverbe în germana elveţiană, fiindcă în aceste proverbe populare se mai găseşte o consonanţă originară între ceea ce se spune şi trăirea nemijlocită. Fiindcă prin literă se înţelege ceea ce a ajuns până la noi drept scriere în litere, spre deosebire de ceea ce vine din vremuri vechi, de ceea ce a luat din spirit viaţa imaginativă, aşa cum am descris ieri. Acest spirit vechi dădea viaţă, şi acest caracter viu avea drept urmare, în acea epocă de evoluţie a omului, clarvederea imaginativă atavică. Dar pe atunci exista conştienţa faptului că această epocă va trebui să fie înlocuită de o alta, că va trebui să vină litera, care va ucide vechea viaţă.

Şi acum faceţi legătura între tot ceea ce am spus despre natura propriu-zisă a conştienţei, în legătură cu moartea. Litera este aceea care ucide, dar care aduce conştienţa, numai că şi ea trebuie depăşită, la rândul ei, printr-o altă conştienţă. Nu e vorba de ceva ce trebuie aruncat la gunoi, ceea ce are în vedere prostia ziariştilor de azi, când spun: Litera ucide, dar spiritul dă viaţă –, ci această maximă e în legătură cu impulsurile evoluţiei omenirii. Ea spune cam aşa: în vremurile vechi, în vremurile imaginative, în vremurile lui Osiris, spiritul menţinea sufletul uman într-o stare de viaţă somnolentă; mai târziu, litera a făcut să apară conştienţa. Aceasta este interpretarea maximei, acesta este înţelesul ei originar. Şi, la fel ca în acest caz, în multe alte cazuri oamenii sunt gata imediat să-ţi servească nişte păreri, nişte interpretări arbitrare, pentru că nu mai văd nicio legătură.

Aceasta nu înseamnă că sunt greşite lucrurile pe care profunda ştiinţă modernă le găseşte în legătură cu noţiunea de ereditate, ci numai că trebuie să se alăture celălalt pol, când se vorbeşte de ereditate. Dacă ne îndreptăm privirile spre copilăria noastră şi, de la copilărie, spre naştere, dacă ne întrebăm: Ce port eu în mine? – răspunsul este: Ceea ce au purtat în ei părinţii şi bunicii mei, transmise mie pe cale ereditară! – Dar mai există şi un alt mod de a-l privi pe om, numai că omul actual încă nu apelează la el, pe care omul viitorului va trebui să-l practice, însă, un mod de a-l privi pe om care trebuie să ajungă în centrul pedagogiei, al artei educaţiei: A nu privi în trecut, la vremea când eram mai tineri, ci a ne îndrepta în mod just privirile spre faptul că, în viaţă, îmbătrânim cu fiecare zi. De fapt, omenirea modernă înţelege numai că odinioară am fost mai tineri. Ea nu ştie, – de fapt, nu poate – să conceapă în mod realist faptul că omul îmbătrâneşte cu fiecare zi. Fiindcă nu cunoaşte cuvântul care trebuie să se alăture cuvântului despre ereditate, dacă aşezăm faţă în faţă cu gândul de a fi fost mai tineri pe acela de a îmbătrâni. Când privim spre copilăria noastră, vorbim despre ceea ce am primit pe cale ereditară. Tot la fel, când privim spre îmbătrânire, putem vorbi de celălalt pol, putem vorbi, aşa cum vorbim de poarta naşterii, şi de poarta morţii. Aici se iveşte cealaltă întrebare: Ce pierdem, poate, ce se întâmplă în noi prin faptul că mergem spre vremurile viitoare, prin faptul că îmbătrânim cu fiecare zi? Cum are să fie, dacă vom trăi în mod conştient îmbătrânirea de zi cu zi?

Dar aceasta este un imperativ, un îndemn adresat epocii noastre. Omenirea trebuie să înveţe să îmbătrânească în mod conştient, zi de zi. Fiindcă, dacă omul învaţă să îmbătrânească în mod conştient, zi de zi, acest lucru înseamnă cunoaşterea reală a faptului următor: O întâlnire cu nişte entităţi spirituale, tot aşa cum a proveni din nişte entităţi fizice înseamnă că ne-am născut şi că avem nişte însuşiri ereditare. Dar despre felul cum se leagă aceste lucruri voi vorbi data viitoare, despre acel impuls interior important care trebuie să se apropie de sufletul uman, dacă e ca acest suflet uman să găsească ceea ce-i este atât de necesar pentru viitor, singurul lucru care poate fi o completare totală, deplină a ceea ce ştiinţele naturii aduc, pe de o parte.

Şi atunci veţi vedea de ce în locul vechiului mit despre Osiris-Isis poate veni mitul cel nou despre Isis şi de ce pentru omul epocii prezente sunt necesare amândouă, împreună; de ce la cuvintele care răsună spre noi din Egiptul antic, de la statuia din Sais: Eu sunt Universul, eu sunt trecutul, prezentul şi viitorul; vălul meu nu l-a ridicat încă nici un muritor –, de ce în aceste cuvinte trebuie să se îmbine un altul, de ce azi aceste cuvinte nu mai trebuie să sune în mod unilateral, doar spre sufletul uman, ci să fie însoţite de cuvintele: Eu sunt omul. Eu sunt trecutul, prezentul şi viitorul. Vălul meu ar trebui să-l ridice orice muritor.