Marea lucrare a lui Lavater „Fragmente fiziognomice, întru stimularea cunoașterii omului și a dragostei față de om” a apărut între anii 1775-1778. Goethe a participat în mod activ la editarea ei, nu numai prin faptul că a fost conducătorul ediției, ci și prin contribuția directă la scrierea unor articole. Deosebit de interesant e însă faptul că în aceste articole putem găsi deja germenele lucrărilor lui zoologice de mai târziu.
Știința fiziognomiei încerca să recunoască din forma exterioară a omului esența sa lăuntrică, spiritul său. Înfățișarea acestuia nu era studiată doar pentru ea însăși, ci ca expresie a sufletului. Spiritul lui Goethe, înclinat spre aspectele plastice, făcut să cunoască raporturile exterioare, nu s-a oprit aici. Ocupându-se de acele lucrări care studiau forma exterioară numai ca mijloc pentru cunoașterea ființei interioare umane, lui i s-a revelat importanța celei dintâi, a formei exterioare, în independența ei. Vedem acest lucru din lucrările sale referitoare la craniul animalelor, din anul 1776, care sunt incluse în vol. 2, sect. 2, a „Fragmentelor fiziognomice” 25. El citește în acest an ceea ce a scris Aristotel despre fiziognomie 26 și prin aceasta se simte îndemnat să scrie lucrările amintite, dar, în același timp, el încearcă să caute deosebirea dintre om și animale. Găsește această deosebire în evidențierea aparte a capului, condiționată de constituția omului în totalitatea ei, în înaltul grad de dezvoltare a creierului uman, către care toate părțile corpului privesc ca spre o centrală a lor: „În ce mod minunat servește întreaga formă umană drept coloană principală a boltei în care urmează să se oglindească cerul!” 27 În constituția animalelor, el găsește exact contrariul: „Capul este numai agățat de coloana vertebrală! Creierul, punct terminus al măduvei spinării, nu are un volum mai mare decât e necesar pentru manifestarea spiritelor vieții pentru conducerea unei făpturi care trăiește exclusiv în prezent, cu totul legată de lumea simțurilor.” 28 Prin aceste afirmații, Goethe a depășit faza căutării unor legături izolate dintre înfățișarea exterioară și ființa lăuntrică a omului, ajungând să conceapă un mare întreg și să studieze forma umană ca atare. El ajunge la ideea că alcătuirea omului ca întreg oferă baza manifestărilor sale de viață superioare, că acest întreg însuși, în ceea ce are el caracteristic, constituie condiția care-i conferă omului locul de coroană a creațiunii. Ceea ce trebuie să menținem prezent în noi, înainte de toate, e faptul că Goethe caută forma animalului în forma evoluată umană; numai că, în primul caz, organele care îndeplinesc funcțiuni mai apropiate de cele ale animalului trec pe primul plan, par a fi punctul spre care se îndreaptă întreaga dezvoltare și căruia ea îi slujește, în vreme ce la om se dezvoltă mai ales acele organe care servesc funcțiunilor spirituale. Aici deja aflăm: Ceea ce planează în fața ochilor lui Goethe drept organism animal nu mai e un organism sau altul concret-real, ci unul ideatic, care la animale se dezvoltă mai mult într-o direcție inferioară, iar la om într-una superioară. Aici avem deja germenele a ceea ce Goethe a numit mai târziu tip și prin care el voia să desemneze „nu un animal individual”, ci „ideea” de animal. Ba mai mult: aici găsim prefigurată deja o lege, importantă în consecințele ei, pe care el a formulat-o mai târziu și care spune că „marea varietate a formelor e un rezultat al faptului că o parte sau alta devine preponderentă în raport cu celelalte.” 29 Deja aici deosebirea dintre animal și om e căutată în faptul că o formă ideatică se dezvoltă în două direcții diferite, că de fiecare dată un sistem de organe ia avans asupra celuilalt și că întreaga făptură își primește caracterul de la acesta.
În același an (1776), mai aflăm că lui Goethe îi devine limpede punctul de unde trebuie să pornești dacă vrei să studiezi forma organismului animal. El și-a dat seama că oasele sunt elementele
solide de bază ale corpului 30, idee pe care a menținut-o mai târziu, atunci când și-a început studiile de anatomie pornind de la sistemul osos. În același an, el pune
pe hârtie o afirmație importantă în acest sens 31 : „Părțile mobile se formează după ele, sau, ca să ne exprimăm mai adevărat, o dată cu ele, și își fac jocul lor
numai în măsura în care le-o permit părțile.” Iar o altă aluzie din lucrarea despre fiziognomie a lui Lavater: „Se va fi observat deja părerea mea, că sistemul osos constituie conturul
principal al ființei umane, craniul fiind fundamentul sistemului osos și toată carnea numai coloritul acestui desen” 32, se poate foarte bine să fi fost scrisă
sub influența lui Goethe, care discuta adesea cu Lavater aceste probleme. Fiindcă ele sunt identice cu părerile exprimate de Goethe în scris 33. Dar acum Goethe adaugă
un lucru, de care trebuie să ținem seama în mod deosebit: „Această observație (că la oase, mai ales la craniu, se poate vedea cel mai bine că oasele sunt fundamentul solid al corpului), care
aici (la animale) nu poate fi contestată, va avea de înfruntat o puternică opoziție atunci când va fi aplicată la diversitatea craniilor omenești.”
34 Ce altceva face aici Goethe decât să caute iarăși animalul mai simplu în omul complex, cum se exprimă el mai târziu (1795). Ajungem de aici la convingerea că
ideile fundamentale pe care se va înălța mai târziu concepția lui Goethe despre formarea animalelor s-au înrădăcinat în el prin studierea lucrării despre fiziognomie a lui Lavater, în anul
1776.
În acest an, Goethe începe să studieze aspectele individual-concrete ale anatomiei. La 22 ianuarie 1776, el îi scrie lui Lavater: „Ducele mi-a trimis șase cranii, am făcut niște observații
splendide, care stau la dispoziția domniei voastre, dacă nu veți fi ajuns la ele și fără mine.” [WA 3, 20] Alte îndemnuri de a întreprinde un studiu aprofundat al anatomiei i-au venit din partea
relațiilor lui cu Universitatea din Jena. Primele însemnări în legătură cu aceasta datează din anul 1781. În Jurnalul editat de Keil, el notează la data de 15 octombrie 1781 că s-a dus la Jena
împreună cu bătrânul Einsiedel și că acolo s-a ocupat de anatomie. La Jena se afla un savant care a stimulat extraordinar de mult studiile lui Goethe: Loder. Acesta îl și introduce mai adânc în
anatomie, după cum îi scrie la 29 octombrie 1781 D-nei von Stein 35, iar la 4 noiembrie lui Karl August. 36 În ultima din aceste două
scrisori, el își arată intenția de a explica „tinerilor” de la Academia de Arte Frumoase „scheletul și de a-i conduce spre cunoașterea corpului uman”. El adaugă. „Fac acest lucru și pentru mine
și pentru ei, metoda pe care am ales-o le va face pe deplin cunoscută, în cursul acestei ierni, structura de bază a corpului.”
Însemnările din Jurnalul lui Goethe arată că el a ținut cu adevărat aceste prelegeri și că le-a încheiat la 16 ianuarie. Se poate presupune că, în aceeași perioadă, a discutat mult cu Loder despre constituția corpului uman. La data de 6 ianuarie, găsim în Jurnal: „Demonstrație despre inimă, prin Loder.” Dacă am văzut, așadar, că Goethe avea deja în anul 1776 niște idei cu vaste implicații în legătură cu structura organismului animal, nu trebuie să ne îndoim nici o clipă de faptul că studiile sale aprofundate din domeniul anatomiei s-au înălțat, dincolo de cercetarea fenomenelor individuale, până la niște puncte de vedere superioare. Astfel, la 14 noiembrie 1781, el le scrie lui Lavater și lui Merck că se ocupă „de oase ca de un text, de care poate fi agățat tot ce este viață și tot ce este omenesc.” [WA 5, 217 și 220]. Când studiem un text, în spiritul nostru se formează imagini și idei care par provocate, create de acel text. Goethe privește oasele ca și cum ar fi un astfel de text, adică studiindu-le, în minte îi răsar idei despre tot ceea ce e viață și tot ceea ce e omenesc. Așadar, probabil că în cursul acestor studii, s-au născut în el anumite idei în legătură cu formarea organismului. Avem, din anul 1782, o odă a lui Goethe: „Divinul” ‒, care ne permite într-o oarecare măsură să vedem cum concepea el legătura omului cu restul naturii. Prima strofă a odei:
Înțelegându-l pe om, în primele două versuri ale acestei strofe, potrivit cu însușirile sale spirituale, Goethe spune că numai acestea îl deosebesc de toate celelalte ființe din lume. Acest lucru ne arată limpede că Goethe îl concepea pe om, în ceea ce privește constituția lui fizică, ca fiind în deplină concordanță cu restul naturii. În el devine tot mai vie ideea, asupra căreia am atras atenția deja mai sus, că o formă fundamentală determină atât forma umană cât și pe cea animală, numai că, în primul caz, ea se ridică la un grad de perfecțiune care o face capabilă să fie purtătoarea unei ființe spirituale libere. Potrivit cu însușirile lui concret-senzoriale, așa cum se spune mai departe în odă, și omul e nevoit:
Dar la om aceste legi se dezvoltă într-o direcție care-l face să poată săvârși „imposibilul”:
Trebuie să mai ținem seama de faptul că, în vreme ce aceste concepții se conturau în spiritul lui Goethe cu tot mai multă precizie, el întreținea relații foarte vii cu Herder, care, în anul 1783, începuse să redacteze cartea „Idei referitoare la o filosofie a istoriei omenirii”. Am putea spune aproape că această lucrare s-a născut din discuțiile celor doi și că, desigur, există unele idei care au venit de la Goethe. Ideile expuse aici sunt adeseori absolut goetheene, doar că au fost expuse în stilul lui Herder, așa că din ele putem să tragem concluzii sigure în privința ideilor din acea vreme ale lui Goethe.
În prima parte 37, Herder are următoarea concepție despre esența lumii. Trebuie să se presupună existența unei forme fundamentale care străbate toate ființele și care se realizează în diferite moduri. „De la piatră la cristal, de la cristal la metale, de la acestea la creația vegetală, de la plante la animale, de la ele la om, noi am văzut evoluând forma de organizare, am văzut diversificându-se, o dată cu ea, forțele și instinctele ființelor, toate reunindu-se, în sfârșit, în forma de om, în măsura în care aceasta le-a putut cuprinde.” Ideea e absolut clară: O formă ideatică, tipică, ce nu are ea însăși realitate senzorială, se realizează într-un număr infinit de ființe, având însușiri diferite și fiind despărțite în spațiu, până sus, la om. Pe treptele inferioare ale organizării, ea se realizează mereu într-o anumită direcție; și în această direcție își dezvoltă formele în mod deosebit. Când această formă tipică se ridică până pe treapta de om, ea adună la un loc toate principiile formative pe care, în cazul organismelor inferioare, le-a dezvoltat în mod unilateral, pe care le-a împărțit diferitelor ființe, spre a plăsmui acum o singură formă. De aici și posibilitatea unui grad de desăvârșire atât de înalt ca cel care apare la om. Creându-l pe om, natura a folosit pentru o ființă ceea ce la animale a împărțit la multe clase și ordine. Această idee a avut o influență extraordinar de rodnică asupra filosofiei germane de mai târziu. Să amintim aici, pentru a o explica, forma sub care Oken a prezentat aceeași idee. El spune 38 : „Lumea animală este un singur animal, adică animalitatea cu toate organele ei reprezintă fiecare în parte un întreg. Ia naștere un singur animal atunci când un singur organ se separă de corpul animal general, îndeplinind totuși principalele funcțiuni animale. Lumea animală nu este decât animalul cel mai evoluat, dar îmbucătățit: omul.” Există un singur viitor al omenirii, un singur neam omenesc, o singură specie umană, tocmai pentru că el este întreaga lume animală. Așa există, de exemplu, animale la care sunt dezvoltate cu precădere organele tactile, ba chiar întreaga lor organizare face trimitere la funcțiunea tactilă și își găsește finalitatea în aceasta, sau altele, la care sunt dezvoltate în special organele masticației, într-un cuvânt, la fiecare specie animală e preponderent, în mod unilateral, un anumit sistem de organe; întregul animal se confundă cu acesta; tot restul rămâne pe plan secundar. In constituția omului, toate organele și sistemele de organe se dezvoltă în așa fel încât unul lasă celuilalt destul spațiu pentru a se dezvolta liber; fiecare în parte se retrage între limitele care par necesare pentru a lăsa ca toate celelalte să se poată manifesta și ele la fel de liber. Ia naștere astfel o colaborare armonioasă între diferitele organe și sisteme, o armonie care face din om ființa cea mai desăvârșită, care reunește în sine perfecțiunile tuturor celorlalte creaturi. Aceste idei au format și conținutul discuțiilor lui Goethe cu Herder, iar Herder le dă expresie arătând că trebuie să considerăm „neamul omenesc drept marele punct de confluență al forțelor organice inferioare, care, prin el, aveau să ducă la formarea omenescului”. Iar în alt loc: „Așa că putem presupune: omul e o creatură centrală între animale, adică forma elaborată în jurul căreia se concentrează trăsăturile tuturor speciilor, într-o sinteză desăvârșită.” 39
Pentru a arăta care a fost aportul lui Goethe la elaboarea lucrării lui Herder „Idei referitoare la o filosofie a istoriei omenirii”, vom cita următorul pasaj dintr-o scrisoare a lui Goethe către Knebel, din 8 decembrie 1783. „Herder scrie o filosofie a istoriei, după cum îți poți imagina, pe baze absolut noi. Primele capitole le-am citit ieri împreună, sunt delicioase ..., istoria lumii și a naturii trec de-a binelea în goană prin fața noastră.” [WA 6, 224] Afirmațiile lui Herder din Cartea a 3-a, VI, și din Cartea a 4-a, I, că poziția verticală, condiționată de constituția omului și tot ceea ce se leagă de aceasta, este condiția fundamentală a activității sale de gândire, amintesc direct de ceea ce Goethe a sugerat în anul 1776, în capitolul 2 al volumului 2 din „Fragmentele fiziognomice” ale lui Lavater, relativ la deosebirea dintre regnul animal și cel vegetal, lucru la care ne-am referit mai sus. E numai o continuare a acelei idei. Toate acestea îndreptățesc presupunerea că în vremea respectivă (anul 1783 și urm.) Goethe și Herder erau de acord în punctele esențiale ale concepțiilor lor despre poziția omului în natură.
O astfel de concepție fundamentală presupune că fiecare organ, fiecare parte dintr-un animal poate fi regăsită în om, dar restrânsă între limitele pe care i le impune armonia întregului. De exemplu, la o anumită specie animală, un os trebuie să ajungă la forma lui specifică, trebuie să apară aici în prim-plan, numai că la toate celelalte specii el trebuie să existe cel puțin ca intenție, ba chiar el nu poate să lipsească nici la om. Dacă acolo osul ia forma pe care propriile lui legi i-o impun, aici el trebuie să se îmbine într-un întreg, să-și adapteze propriile lui legi de dezvoltare la acelea ale întregului organism. Dar nu se poate ca el să lipsească, pentru că în felul acesta în natură ar apărea o fisură prin care ar fi stânjenită dezvoltarea consecventă a unui tip.
Cam așa arătau concepțiile lui Goethe în momentul în care, pe neașteptate, a dat de o concepție total opusă acestor idei. Savanții epocii se preocupau în special de căutarea caracteristicilor care deosebesc o specie animală de alta. Deosebirea dintre animale și om constă, spuneau ei, în faptul că animalele au între cele două jumătăți simetrice ale maxilarului superior un mic os, osul intermaxilar, în care sunt implantați incisivii superiori și care, după cum credeau ei, lipsește la om. Când, în anul 1782, Merck a început să se pasioneze de osteologie și a cerut ajutorul câtorva dintre cei mai cunoscuți savanți ai epocii, a primit de la unul din ei, de la marele anatom Sömmerring, la 8 octombrie 1782, următoarea explicație referitoare la deosebirea dintre animal și om 40 : „Aș vrea să căutați la Blumenbach, în privința lui ossis intermaxillaris, care, ceteris paribus, este unicul os existent la toate animalele, începând cu maimuța, chiar și la urangutan, dar care, dimpotrivă, nu se întâlnește niciodată la om; dacă excludeți din socoteală acest os, nu vă mai lipsește nimic pentru a putea transfera totul de la om la animale. De aceea, vă trimit un cap de căprioară, ca să vă convingeți că acest os intermaxilar (cum îl numește Blumenbach) sau os incisivum (cum îl numește Camper) există chiar și la animalele care nu au incisivi în maxilarul superior.” Deși Blumenbach a găsit la craniile unor copii nenăscuți sau foarte mici o urmă quasi rudimentum a acestui ossis intermaxillaris, ba chiar odată a găsit la un astfel de craniu două mici formațiuni osoase absolut separate, care reprezentau un adevărat os intermaxilar, el nu a admis existența unui astfel de os. Referitor la aceasta, el a spus: „Există încă o deosebire ca de la cer la pământ între el și adevăratul ossis intermaxillaris.” Camper, cel mai vestit anatom al epocii, era de aceeași părere. Acesta din urmă spune 41, de exemplu, despre osul intermaxilar: „die nimmer by menschen gevonden wordt, zelfe nist by die Negers” (care n-a fost întâlnit niciodată la om, nici măcar la negri). Merck era pătruns de cea mai adâncă admirație față de Camper și îi studia scrierile.
Nu numai Merck, ci și Blumenbach și Sömmerring întrețineau relații cu Goethe. Corespondența cu cel dintâi ne arată că Goethe participa cu cea mai mare însuflețire la cercetările lui de
osteologie și că avea schimburi de idei cu el în privința acestor lucruri. La 27 octombrie 1782 42, el îl roagă pe Merck să-i scrie ceva despre incognito-ul lui Camper
și să-i trimită scrisorile acestuia. Avem apoi de consemnat, în luna aprilie a anului 1783, o vizită a lui Blumenbach la Weimar. În luna septembrie a aceluiași an, Goethe merge la Göttingen
pentru a-l vizita pe Blumenbach și pe toți ceilalți profesori. La 28 septembrie îi scrie D-nei von Stein: „Mi-am propus să-i vizitez pe toți profesorii și poți să-ți imaginezi câtă alergătură mă
costă pentru a ajunge la toți în câteva zile.” [WA 6, 202] De aici pleacă la Kassel, unde se întâlnește cu Forster și cu Sömmerring. Va scrie de acolo D-nei von Stein, la 2 octombrie: „Văd
lucruri foarte frumoase și bune și sunt răsplătit pentru sârguința mea tăcută. Faptul cel mai îmbucurător este că pot spune acum că mă aflu pe drumul bun și că de acum înainte nimic nu va mai fi
zadarnic în ceea ce mă privește.” [WA 6, 204]
Cu ocazia acestor întâlniri, Goethe își va fi îndreptat atenția în primul rând, firește, spre părerile cele mai răspândite legate de osul intermaxilar. Concepțiile lui l-au făcut să vadă
imediat că ele erau greșite. Ar fi fost distrusă astfel ideea formei fundamentale tipice după care sunt construite toate organismele. Goethe nu se putea îndoi nici o clipă de faptul că și acest
os, care poate fi găsit, mai mult sau mai puțin dezvoltat, la toate animalele superioare, trebuie să facă parte din constituția corpului omenesc și că aici este mai puțin dezvoltat pentru că
organele destinate să preia hrana au cedat întâietatea celor care servesc funcțiunilor spirituale. În virtutea întregii sale orientări spirituale, Goethe nu putea gândi decât că și la om există
un os intermaxilar. Trebuia numai găsită dovada empirică a acestui lucru, trebuia numai aflată forma pe care osul intermaxilar o ia la om, măsura în care el se încadrează în întregul
organismului. Goethe izbutește să aducă această dovadă în primăvara anului 1784, împreună cu Loder, în tovărășia căruia, la Jena, face comparație între diferite cranii de oameni și de animale.
Goethe anunță acest lucru, la 27 martie, atât D-nei von Stein 43, cât și lui Herder 44.
Totuși, nu trebuie să supraapreciem această descoperire izolată, în defavoarea marilor idei care o susțin; nici pentru Goethe ea nu avea decât valoarea de a înlătura din cale o
prejudecată, ce părea o piedică atunci când era vorba să-și urmărească ideile în mod consecvent, până în cele mai mici detalii ale unui organism. El n-a privit-o niciodată ca pe o descoperire în
sine, ci numai în legătură cu marea sa concepție despre natură. Așa trebuie să înțelegem ceea ce-i spune lui Herder în scrisoarea mai sus amintită: „Asta trebuie să te bucure foarte mult; pentru
că este ca piatra de boltă din construcția omului, nu lipsește, există. Și încă cum!” Și imediat el îi amintește prietenului de noi perspective: „M-am gândit la aceasta și în legătură cu
întreaga ta concepție, cât de frumos devine acum totul!” Afirmația: animalele au un os intermaxilar, dar omul nu are, nu putea avea nici un sens pentru Goethe. Dacă în forțele ce creează un
organism există facultatea de a face să apară la animale, între cele două oase ale maxilarului superior, un os intermaxilar, atunci și la om trebuie să lucreze, în locul unde la animale se
găsește acel os, aceleași forțe, principial în același mod, diferit doar în ceea ce privește forma de manifestare exterioară. Pentru că nu și-a imaginat niciodată un organism ca pe o structură
moartă, rigidă, ci l-a conceput întotdeauna izvorând din forțele sale plăsmuitoare lăuntrice, Goethe trebuia să se întrebe: Ce fac aceste forțe în maxilarul superior al omului? Nici nu se punea
întrebarea dacă osul intermaxilar există, ci doar aceea a felului în care era constituit, a formei pe care o ia. Acest lucru trebuia aflat pe cale empirică.
În Goethe începuse să devină tot mai vie ideea de a scrie o lucrare mai mare despre natură. Putem deduce acest lucru din diferitele afirmații ale sale. Astfel, în noiembrie 1784, îi scrie lui Knebel, trimițându-i și tratatul în care-și prezintă descoperirea: „M-am abținut de la pornirea de a lăsa să se observe încă de pe acum concluzia la care face aluzie deja și Herder în ideile lui și anume că deosebirea dintre om și animal nu poate fi găsită în nici un aspect de amănunt.” [WA 6, 389] Aici e importantă, înainte de toate, afirmația lui Goethe că s-a abținut de la pornirea de a lăsa să se vadă deja acum ideea de bază; așadar, el vrea s-o facă mai târziu, într-un context mai larg. Pasajul ne mai arată că ideile fundamentale care ne interesează la Goethe în mod deosebit: marile idei despre tipul animal, existau cu mult înainte de acea descoperire. Căci Goethe mărturisește aici el însuși că acestea sunt deja sugerate în „Ideile ...” lui Herder; pasajele în care el face aceste aluzii au fost scrise încă înainte de descoperirea osului intermaxilar. Așadar, descoperirea osului intermaxilar e numai o consecință a acelor concepții vaste. Celor care nu împărtășeau aceste concepții, descoperirea trebuie să li se fi părut inexplicabilă; li se răpise singura caracteristică din istoria naturală prin care făceau deosebire între om și animale. Dar nici nu presimțeau măcar acele idei care-l preocupau pe Goethe și de care am vorbit mai înainte: că elementele repartizate diferitelor animale se reunesc în una și aceeași formă umană, constituind o armonie și că, deși toate detaliile sunt identice, aceste elemente pun bazele unei deosebiri de ansamblu, care-i conferă omului rangul său înalt în șirul viețuitoarelor. Căutările acestor oameni nu erau de natură ideatică, ci constau doar în comparații exterioare; și pentru acestea din urmă, în orice caz, osul intermaxilar nu exista la om. Pentru ceea ce pretindea Goethe: că vede cu ochii spiritului, aveau prea puțină înțelegere. În aceasta constă și deosebirea dintre felul lor de a gândi și cel al lui Goethe. În vreme ce Blumenbach, care de altfel vedea destul de clar problema, ajunsese la concluzia: „Este totuși o diferență ca de la cer la pământ între acesta și adevăratul ossis intermaxillaris”, Goethe gândește: Cum poate fi explicată o deosebire exterioară oricât de mare, în raport cu identitatea lăuntrică necesară? Goethe avea intenția clară de a dezvolta în mod consecvent această idee și mai ales în anii următori s-a ocupat mult de ea. La 1 mai 1784, D-na von Stein îi scrie lui Knebel: „Noua lucrare a lui Herder arată că e probabil ca noi să fi fost mai întâi plante și animale ... Goethe meditează acum cu mare bogăție de idei la aceste lucruri și tot ceea ce a trecut mai întâi prin mintea lui devine extrem de interesant.” 45 Vom vedea cu cea mai mare claritate în ce măsură în Goethe trăia ideea de a-și prezenta concepțiile despre natură într-o lucrare de mai mari proporții, când vom observa că, la fiecare nouă descoperire încununată de succes, nu poate face altfel decât să sublinieze în fața prietenilor săi posibilitatea ca ideile lui să fie extinse asupra întregii naturi. În anul 1786 îi scrie D-nei von Stein că vrea să-și extindă ideile referitoare la felul în care natura, părând că se joacă mereu cu o formă fundamentală, dă naștere vieții în toată diversitatea ei, „asupra tuturor regnurilor din natură, asupra întregii ei împărății”. Și pentru că în Italia, în fața spiritului său stă, modelată plastic până în cele mai mici detalii, ideea metamorfozei la plante, el notează la Neapole, la 17 mai 1787: „Aceeași lege va putea fi aplicată la ... tot ce este viu.” 46 Primul articol din „Caietele de morfologie” (1817) conține aceste cuvinte: „Fie deci ca ceea ce, într-un avânt tineresc, am visat adesea că va fi o operă mare, să apară acum doar ca o schiță sau ca o colecție fragmentară.” Trebuie să regretăm faptul că o astfel de lucrare nu a mai ieșit de sub pana lui Goethe. Din tot ceea ce ne-a rămas de la el în acest domeniu ne putem da seama că ar fi fost o creație ce ar fi lăsat cu mult în urmă tot ceea ce a fost realizat pe acest tărâm în epoca modernă. Ar fi devenit un canon de la care ar fi trebuit să pornească orice căutări din domeniul științelor naturii și pe baza căruia s-ar fi putut aprecia conținutul lor spiritual. Cel mai profund spirit filosofic, pe care numai o atitudine superficială i l-ar fi putut contesta lui Goethe, s-ar fi unit aici cu o adâncire plină de iubire în realitatea care ne este dată pe bază de percepții senzoriale; departe de orice tendință unilaterală de a forma vreun sistem care să creadă că poate cuprinde într-o schemă generală toate ființele vii, aici fiecare individualitate în parte ar fi fost apreciată la justa ei valoare. Am fi avut de-a face cu opera unui spirit la care nu ieșea în evidență o singură direcție a căutărilor omenești, punându-le în umbră pe toate celelalte, ci la care, atunci când se ocupă de vreun domeniu oarecare, plutește mereu în fundal totalitatea existenței umane. Prin aceasta, fiecare activitate în parte își dobândește locul ce i se cuvine în cadrul întregului. Adâncirea obiectivă în obiectele studiate face ca spiritul să se contopească pe deplin cu ele, astfel încât teoriile lui Goethe nu fac impresia că au fost obținute din obiecte, prin abstractizare, de către un spirit, ci că ele au plăsmuit obiectele înseși într-un spirit care, contemplându-le, se uită cu totul pe sine. Această maximă obiectivitate ar fi făcut din opera lui Goethe lucrarea cea mai desăvârșită din domeniul științelor naturii; ea ar fi fost un ideal către care ar trebui să tindă fiecare savant; pentru filosof, ar fi fost un model tipic de găsire a legilor unui mod obiectiv de a privi lumea. Se poate presupune că teoria cunoașterii, care își croiește drum în zilele noastre ca o știință filosofică fundamentală, va putea deveni rodnică numai atunci când va lua ca punct de plecare felul de a gândi și de a cerceta al lui Goethe. Goethe însuși indică, în analele pe anul 1790, motivul pentru care această lucrare n-a mai fost scrisă, în următoarele cuvinte: „Sarcina era atât de mare, încât n-a putut fi adusă la îndeplinire într-o viață împrăștiată.”
Dacă pornim de la acest punct de vedere, fragmentele izolate care ne-au rămas de pe urma cercetărilor lui Goethe pe tărâmul științelor naturale dobândesc o imensă importanță. Ba mai mult, învățăm să le apreciem și să le înțelegem la justa lor valoare numai dacă le vedem izvorând din acea mare concepție unitară.
Dar în anul 1784, ca și cum ar fi fost doar un exercițiu pregătitor, a trebuit să scrie tratatul despre osul intermaxilar. Inițial, el nu era destinat publicării, fiindcă la 6 martie 1785 îi scrie lui Sömmerring: „Deoarece mica mea lucrare nu are nici o pretenție de a fi publicată și trebuie considerată numai ca o schiță, mi-ar face plăcere tot ceea ce ați voi să-mi comunicați în această problemă.” [WA 7, 21] Totuși, lucrarea e scrisă cu cea mai mare grijă și apelându-se la toate studiile necesare. El a cerut chiar ajutorul câtorva tineri, care au avut sarcina de a face desene osteologice după metoda lui Camper, sub îndrumarea lui Goethe. De aceea, la 23 aprilie [1784], el îl roagă pe Merck [WA 6, 267 și urm.] să-i dea informații despre această metodă și primește de la Sömmerring [WA 6, 277] desene în maniera lui Camper. Merck, Sömmerring și alți cunoscuți sunt rugați să-i trimită schelete și oase de tot felul. La 23 aprilie, el îi scrie lui Merck că i-ar fi de folos următoarele schelete: „Myrmecophaga, Bradypus, lei, tigri, sau altele asemenea„ [WA 6, 268] . La 14 mai [WA 6, 278] îi cere lui Sömmerring craniul scheletului de elefant și craniul de hipopotam pe care acesta le posedă, iar la 16 septembrie îi mai cere craniile următoarelor animale:„ pisică sălbatică, leu, urs tânăr, incognitum, urs furnicar, cămilă, dromader, leu de mare.” [WA 6, 357] Mai cere prietenilor și diferite informații, de exemplu lui Merck îi cere să-i descrie cerul gurii rinocerului său și îi cere mai ales o explicație: „cum e așezat, de fapt, cornul rinocerului pe osul nazal”. [WA 6, 267] În această perioadă, Goethe e cu totul absorbit de aceste studii. Craniul de elefant e desenat de Waitz după metoda lui Camper [WA 6, 356], din mai multe perspective, iar Goethe îl compară cu un mare craniu aflat în posesia lui și cu alte cranii de animale, deoarece descoperise că la acel craniu cele mai multe suturi nu erau încă strâns unite [Wa 6, 293 și urm.] Asupra acestui craniu el mai face o observație importantă. Până atunci se presupunea că, la toate animalele, în osul intermaxilar sunt implantați numai dinții incisivi, în vreme ce caninii țin de osul maxilar superior; singura excepție o constituie numai elefantul. La el, caninii sunt implantați în osul intermaxilar. Că nu așa stau lucrurile, i-o arată tot acel craniu, după cum îi spune lui Herder într-o scrisoare [WA 6, 308]. În cursul unei călătorii la Eisenach [WA 6, 278] și Braunschweig, pe care o face în vara acestui an [1784], e însoțit de studiile lui osteologice. La Braunschweig vrea „să mă uit în gura unui elefant nenăscut și să am o discuție zdravănă cu Zimmermann”. [WA 6, 332] În legătură cu acest foetus, îi scrie în continuare lui Merck: „Aș vrea să avem în cabinetul nostru foetusul pe care-l au cei din Braunschweig; în scurt timp, el ar fi disecat, scheletizat și preparat. Nu știu la ce poate folosi un asemenea monstru în spirt, dacă nimeni nu-l disecă și nu-i explică structura internă.” [WA 6, 332 și 333] Din aceste studii s-a născut mai apoi tratatul care este cuprins în vol. 1 din „Scrierile științifice” [p. 277] din seria Literatura Națională a lui Kürschner. La conceperea acestui tratat, de mare ajutor i-a fost Loder. Cu sprijinul acestuia creează o terminologie latină, apoi Loder face o traducere în limba latină. [WA 6, 407] În noiembrie 1784, Goethe îi trimite acest tratat lui Knebel [WA 6, 389 și urm.], iar la 19 decembrie și lui Merck, deși cu puțin timp înainte (la 2 decembrie [WA 6, 409 și urm.]) își exprimase convingerea că înainte de sfârșitul anului nu va reuși să facă mare lucru din el. [WA 6, 400 și urm.] Tratatul era prevăzut cu desenele necesare. Pentru Camper fusese adăugată și traducerea latină amintită mai sus. Merck urma să-i trimită tratatul lui Sömmerring. Acesta îl primește în ianuarie 1785. De aici, el ajunge la Camper. Dacă aruncăm o privire asupra primirii făcute acestei lucrări a lui Goethe, vom avea în fața noastră un tablou deloc înviorător. La început nimeni nu are receptivitatea necesară, în afară de Loder, cu care colaborase de altfel, și de Herder. Merck întâmpină lucrarea cu bucurie, dar nu e convins de adevărul aserțiunilor. [WA 7, 11 și urm.] Sömmerring spune în scrisoarea în care îl anunță pe Merck că lucrarea i-a parvenit: „Ideea fundamentală o avea deja Blumenbach. În paragraful care începe: «Nu va rămâne, așadar, nici un dubiu», spune el (Goethe), «pentru că celelalte capete se sudează între ele»; păcat numai că acestea n-au existat niciodată. Am acum în fața mea multe maxilare de embrioni, începând cu foetuși de trei luni și până la stadiul de adult, și la nici unul n-am putut vedea vreo delimitare a capetelor în partea anterioară. Și el explică fenomenul prin presiunea pe care oasele o exercită unul asupra celuilalt? Da, dacă natura ar lucra ca un dulgher, cu ciocanul și toporul!” 47 La 13 februarie 1785, Goethe îi scrie lui Merck: „De la Sömmerring am o scrisoare foarte ușurică. El vrea de-a binelea să-mi scoată din cap ideea asta. Ohe!” [Wa 7, 12] ‒ Iar Sömmerring îi scrie la 11 mai lui Merck: „După cum văd din scrisoarea pe care am primit-o ieri de la el, Goethe nu vrea încă să renunțe la ideea lui privitoare la ossis intermaxilaris.” 48
Și acum, Camper. 49 La 16 septembrie 1785 50, el îi comunică lui Merck că planșele anexate nu sunt
deloc după metoda lui. El găsește că acestea sunt de-a dreptul prost executate. El laudă aspectul exterior al frumosului manuscris, critică traducerea latină, ba chiar îi dă autorului sfatul de
a-și completa cunoștințele în această privință. Trei zile mai târziu 51, el scrie că a făcut o serie de observații asupra osului intermaxilar, fiind nevoit să afirme
însă în continuare că la om nu există osul intermaxilar. El recunoaște rezultatele tuturor observațiilor lui Goethe în afară de cele referitoare la om. La 21 martie 1786 scrie încă o dată că pe
baza unui mare număr de observații a ajuns la această concluzie: osul intermaxilar nu există la om. Scrisorile lui Camper 52 arată limpede că el avea cea mai
mare bunăvoință de a pătrunde esența problemei, dar că nu era câtuși de puțin în stare să-l înțeleagă pe Goethe.
Loder a văzut descoperirea lui Goethe imediat în adevărata ei lumină. O scoate în evidență în mod deosebit în cartea sa de anatomie din 1788 53, și de acum înainte în toate lucrările lui o tratează ca pe o problemă cu deplină valabilitate pentru știință, care nu mai poate fi pusă la îndoială.
În legătură cu ea, Herder îi scrie lui Knebel: „Goethe ne-a pus în fața ochilor tratatul lui despre os, care e foarte simplu și frumos; omul merge pe adevărata cale a naturii și fericirea îi iese în întâmpinare.” 54 Pur și simplu, Herder a fost în stare să vadă această problemă cu „ochiul spiritual” cu care o vedea Goethe. Fără acesta, nu se putea înțelege nimic de aici. Cea mai bună dovadă reiese din următoarele. Wilhelm Josephi (conferențiar particular la Universitatea din Göttingen) scrie în anul 1787, în cartea sa „Anatomia mamiferelor”: „Oasele intermaxilare se numără de obicei printre principalele semne distinctive dintre om și maimuță recunoscute în știință; din observațiile mele rezultă că și omul are astfel de oase intermaxilaria, cel puțin în primele luni ale existenței sale, dar de obicei foarte devreme, și anume încă în trupul mamei, ele se sudează perfect cu maxilarele superioare propriu-zise, înspre exterior, așa încât de cele mai multe ori nu mai rămâne nici o urmă vizibilă a lor.” Și aici descoperirea lui Goethe este, în orice caz, perfect exprimată, dar nu ca o descoperire impusă de dezvoltarea consecventă a tipului, ci ca expresia unei realități de-a dreptul izbitoare. Dacă ești limitat la această realitate, numai o întâmplare fericită te poate face să găsești tocmai acele exemplare la care poți vedea cu precizie cum stau lucrurile. Dacă înțelegi însă problema în felul lui Goethe, pe cale ideatică, aceste exemplare deosebite nu mai servesc decât la confirmarea ideii, nu mai au decât rolul de a demonstra deschis ceea ce natura de obicei ascunde; iar ideea însăși poate fi urmărită la orice exemplar, fiecare prezintă un caz particular al ei. Ba chiar, dacă ai ideea, ești în stare, tocmai cu ajutorul ei, să găsești acele cazuri particulare în care ea ia formele cele mai caracteristice. Fără ea ești însă la discreția întâmplării. Într-adevăr, poți vedea că, după ce Goethe ți-a dat imboldul prin marea sa idee, te convingi treptat de adevărul descoperirii lui, dacă observi numeroase cazuri reale.
Merck a rămas la atitudinea lui șovăielnică. La 13 februarie 1785, Goethe îi trimite un maxilar superior uman fisurat și unul de la Trichechus și-i dă câteva puncte de reper pentru a-l face să înțeleagă despre ce e vorba. Din scrisoarea lui Goethe, datată 8 aprilie, s-ar părea că Merck a fost oarecum câștigat pentru această idee. Dar în curând el își schimbă din nou părerea, fiindcă la 11 noiembrie 1786 îi scrie lui Sömmerring 55 : „După cum aud, Vicq d'Azyr a preluat în lucrarea lui chiar și așa-zisa descoperire a lui Goethe.”
Sömmerring a renunțat treptat la opoziția lui. În lucrarea „Despre constituția corpului omenesc”, el spune (p. 160): Încercarea bine gândită a lui Goethe, din domeniul osteologiei comparate, de a arăta că omul are în maxilarul superior osul intermaxilar la fel cu restul animalelor, încercare datând din 1785, cu ilustrații foarte bine executate, ar merita să fie cunoscută în mod oficial.”
Mult mai greu a putut fi cucerit Blumenbach. În lucrarea sa „Manual de anatomie comparată”, 1805 56, el încă mai afirma: omul nu are osul intermediar. În articolul său, scris între 1830-1832, „Principes de Philosophie Zoologique”, Goethe poate însă vorbi deja de convertirea lui Blumenbach 57. După ce a luat contact direct cu Goethe, a trecut de partea acestuia. 58 La 15 decembrie 1825, el chiar îi livrează lui Goethe un frumos exemplu care-i confirma descoperirea. Un atlet din Hessen cere ajutorul lui Langenbeck, un coleg al lui Blumenbach, pentru că avea un „os intermaxilar foarte proeminent, ca la animale”. 59 Despre unii adepți de mai târziu ai ideilor lui Goethe vom mai avea de vorbit. Aici vom mai aminti doar că M. J. Weber a reușit, cu ajutorul acidului silitric diluat, să izoleze osul intermaxilar deja sudat cu maxilarul superior. 60
Goethe își continuă studiile osteologice și după terminarea acelui tratat. Descoperirile făcute concomitent în domeniul botanicii intensifică și mai mult interesul său față de natură. El împrumută necontenit de la prietenii săi obiecte necesare acestor studii. La 7 decembrie 1785, Sömmerring e chiar supărat deja „pentru că Goethe nu-i mai trimite înapoi niște capete.” Dintr-o scrisoare a lui Goethe către Sömmerring, din 8 iunie 1786, aflăm că până la acea dată la el se mai aflau cranii împrumutate de la acesta. 61
Marile lui idei îl însoțesc și în Italia. În timp ce în spiritul lui se conturează ideea plantei originare, el ajunge să-și formeze și unele noțiuni referitoare la forma umană. La 20 ianuarie 1787, Goethe scrie de la Roma: „În anatomie sunt destul de pregătit și mi-am cucerit, până la un anumit punct, cunoașterea corpului uman, nu fără osteneală. Aici, prin faptul că ai mereu sub ochi statuile, ești îndemnat să te ocupi de el, dar la un nivel superior. Anatomia noastră medical-chirurgicală vrea să cunoască numai părțile separate, și la aceasta se poate servi și de vreun biet mușchi pipernicit. La Roma însă părțile nu vor să însemne nimic dacă nu oferă în același timp privirii o formă nobilă și frumoasă.
În marele lazaret San Spirito a fost pregătit pentru artiști un foarte frumos corp acoperit cu mușchi, executat în așa fel încât frumusețea lui stârnește uimirea. El ar putea trece cu adevărat drept un semizeu jupuit, drept un Marsyas.
În acest fel, după exemplul celor vechi, aici scheletul nu e studiat ca și cum ar fi o masă de oase adunate la un loc în mod artificial, ci împreună cu ligamentele, prin care el dobândește viață și mișcare.” 62
Aici Goethe voia, în primul rând, să afle legile după care natura creează formele organice, și în special formele umane, tendința pe care ea o urmărește creând aceste forme. După cum în șirul infinit al formelor vegetale el caută planta originară, cu ajutorul căreia poți inventa alte plante la nesfârșit, care trebuie să fie consecvente, care sunt adică absolut conforme cu acea tendință a naturii și care ar exista dacă ar apărea condițiile potrivite; tot așa, în ceea ce privește animalele și pe om, Goethe își propusese „să descopăr caractere ideale” care să fie absolut conforme cu legile naturii. Îndată după întoarcerea sa din Italia, aflăm că Goethe este „sârguitor in anatomicis” și în anul 1789 el îi scrie lui Herder: „Trebuie să prezint o harmonia naturae recent descoperită”. Ceea ce el descoperise acum va fi fost o parte din teoria vârtejului craniului. Dar această descoperire va fi definitivată de-abia în anul 1790. Ceea ce el a știut până la această dată e faptul că toate oasele care formează partea posterioară a capului sunt trei vertebre modificate. Creierul nu e altceva decât o parte din măduva spinării, ajunsă pe cea mai înaltă treaptă de perfecțiune. În timp ce din măduva spinării pornesc și se termină mai ales nervii care servesc funcțiunilor organice inferioare, în creier încep și se termină nervii care servesc funcțiunilor superioare (spirituale), în special nervii organelor de simț. În creier nu avem decât, sub o formă evoluată, ceea ce, ca posibilitate, există deja în măduva spinării. Creierul este măduva spinării dezvoltată la maximum, iar măduva spinării un creier care nu a ajuns încă să se dezvolte complet. Dar vertebrele coloanei vertebrale sunt cu totul conforme cu părțile corespunzătoare ale măduvei spinării, sunt învelișul necesar al acestora. Prin urmare, este cu totul probabil ca, dacă creierul este măduva spinării la potența ei maximă, și oasele care-l protejează să fie tot numai niște vertebre mai dezvoltate. Se pare astfel că întregul cap e prefigurat deja în organele inferioare. Aceleași forțe care lucrează deja pe o treaptă inferioară acționează și aici, numai că în cap ele se dezvoltă la potența maximă existentă în ele. Din nou, pentru Goethe problema era numai aceea de a arăta cum se prezintă de fapt lucrurile în realitatea accesibilă simțurilor. Goethe spune că, în ceea ce privește osul occipital, osul sfenoid anterior și posterior, el și-a dat curând seama de această situație; dar despre faptul că și osul palatin, maxilarul superior și osul intermaxilar sunt vertebre modificate și-a dat seama în cursul călătoriei sale prin nordul Italiei, când a găsit pe dunele de la Lido un craniu de oaie crăpat. Acest craniu se crăpase într-un fel atât de nimerit încât în diferitele fragmente puteau fi recunoscute cu precizie vertebrele respective. La 30 aprilie 1780, Goethe îi împărtășește această frumoasă descoperire D-nei von Kalb, prin cuvintele: „Spuneți-i lui Herder că m-am apropiat cu o întreagă formulă de înțelegerea formei animale și a unora dintre metamorfozele ei, și anume, datorită întâmplării celei mai ciudate*.” [WA 9, 202]
Aceasta era o descoperire cu consecințe dintre cele mai importante. Ea dovedise faptul că toate părțile componente ale unui organism sunt identice ca idee și că niște mase organice „neformate lăuntric” se deschid înspre exterior în diferite feluri, că, în esență, ceea ce se deschide, pe o treaptă inferioară, drept nerv al măduvei spinării, iar pe o treaptă superioară drept nerv senzitiv, devenind organ de simț care primește lumea exterioară în el, o ia în stăpânire, o percepe, e unul și același lucru. O dată cu această descoperire, fiecare ființă vie era văzută împreună cu forța sa creativă, care își dă formă din lăuntru în afară; de-abia acum ființa era înțeleasă ca ceva cu adevărat viu. Ideile fundamentale ale lui Goethe ajunseseră la o oarecare maturitate și în domeniul formării animalelor. Sosise vremea să le dezvolte și pe acestea, deși, de fapt, el avea mai de mult deja un plan în acest sens, după cum o dovedește corespondența lui Goethe cu F. W. Jacobi. [WA 9, 184] Când, în iulie 1790, l-a însoțit pe duce în lagărul silesian, era preocupat (la Breslau) în special de studiile sale asupra formării animalelor. Acolo el a și început într-adevăr să-și noteze ideile legate de această problemă. La 31 august 1790 îi scrie lui Fritz Stein: „Cu toată îmbulzeala de aici, am început să-mi scriu tratatul despre formarea animalelor.” [WA 9, 223]
Într-un sens mai larg, ideea tipului animal este prezentă în poezia „Metamorfoza animalelor”, care a fost publicată pentru prima oară în anul 1820, în cel de-al doilea dintre „Caietele morfologice”. 63 Între anii 1790-1795, dintre lucrările științifice, Goethe s-a ocupat cel mai mult de teoria culorilor. La începutul anului 1793, Goethe se afla la Jena, unde erau prezenți și frații Humboldt, Max Jacobi și Schiller. În societatea acestora și-a scos Goethe la lumina zilei ideile din domeniul anatomiei comparate. Prietenii lui găseau că ideile lui erau atât de importante, încât l-au îndemnat să le aștearnă pe hârtie. După cum reiese dintr-o scrisoare a lui Goethe către Jacobi-tatăl [WA 10, 232], Goethe a răspuns acestui îndemn imediat, la Jena, dictându-i lui Max Jacobi schema unei osteologii comparate. [NW, vol. 1, p. 241-275] Capitolele introductive au fost dezvoltate în anul 1796. [Idem, p. 325 și urm.] În aceste tratate sunt cuprinse concepțiile fundamentale ale lui Goethe legate de formarea animalelor, după cum în lucrarea sa „Încercare de a explica metamorfoza plantei” sunt cuprinse acelea legate de formarea plantelor. Datorită strânselor legături cu Schiller ‒ începând cu anul 1794 ‒, în concepțiile lui se ivește o cotitură, prin faptul că de acum înainte el reflectează la propriul lui fel de a experimenta și cerceta, concepția lui devenind obiectivă. După ce am făcut aceste considerații istorice, să ne ocupăm acum de esența și importanța concepțiilor lui Goethe referitoare la formarea organismelor.
