Dacă încerci să reconstitui istoria felului cum au luat naștere ideile lui Goethe despre formarea organismelor, ajungi foarte ușor să te întrebi dacă tinerețea poetului, adică perioada care a precedat stabilirea lui la Weimar, a jucat un rol în acest sens. Goethe însuși se gândea foarte puțin, în acea perioadă, la cunoștințele lui științifice: „Despre …, ceea ce se numește, de fapt, natură exterioară, nu aveam nici cea mai mică idee și nu aveam nici o cunoștință despre cele trei așa-zise regnuri ale ei. 4 ” Bazându-se pe această afirmație, cei mai mulți cred că începutul cercetărilor lui științifice datează din perioada de după stabilirea sa la Weimar. Totuși, se pare că trebuie să ne întoarcem mai mult în trecut, dacă nu vrem să lăsăm neexplicat întregul spirit al concepțiilor sale. Forța dătătoare de viață care a îndreptat cercetările sale în direcția pe care o vom caracteriza mai târziu se manifestă deja în prima tinerețe.
Când Goethe devine student al Universității din Leipzig, cercetările științifice erau încă dominate cu totul de acel spirit ce caracterizează o mare parte a secolului al 18-lea, care scinda
întreaga știință în două tendințe diametral opuse, pe care nimeni nu simțea nevoia să le pună de acord. Pe de o parte, exista filosofia lui Christian Wolf (1679-1754), care se mișca exclusiv
într-un element abstract; pe de altă parte, existau diferitele ramuri ale științei, care se pierdeau în descrierea exterioară a unor amănunte fără sfârșit și cărora le lipsea orice năzuință de a
căuta în lumea obiectelor lor un principiu mai înalt. Filosofia nu putea găsi drumul ce duce de la sfera noțiunilor ei generale la aceea a realităților nemijlocite, a existenței individuale. În
știință, lucruri absolut de la sine înțelese erau studiate cu cea mai mare minuțiozitate. Se constată că lucrul e ceva ce nu are în sine nici o contradicție, că există substanțe finite și
substanțe infinite etc. Dar dacă se apropiau cu aceste generalități de lucrurile înseși, încercând să înțeleagă viața, se vedeau complet dezarmați; nu puteau aplica în nici un fel acele noțiuni
la lumea în care trăim și pe care vrem s-o înțelegem. Chiar lucrurile care ne înconjoară erau descrise într-un fel lipsit de principii mai generale și numai după cum se înfățișează ochiului,
conform cu caracteristicile lor exterioare. Aici stăteau față în față o știință a principiilor, căreia îi lipsea conținutul viu, adâncirea plină de iubire în realitatea concretă, și o știință
lipsită de principii, fără nici un conținut de idei. Între acestea două nu exista nici o punte de legătură, fiecare fiind sterilă pentru cealaltă. Natura sănătoasă a lui Goethe a respins
amândouă aceste tendințe unilaterale 5 ; din ciocnirea cu acestea s-au dezvoltat în el ideile care l-au dus mai târziu la concepția sa fertilă despre natură, în care
ideea și experiența, întrepătrunzându-se în mod multilateral, își dau viață una alteia și devin un întreg.
De aceea, la Goethe s-a dezvoltat mai întâi noțiunea pe care orientările extreme amintite o puteau înțelege cel mai puțin: noțiunea de viață. O ființă vie, dacă o studiem în ceea ce
privește forma ei exterioară de manifestare, ne pune în fața unei serii de detalii care ne apar drept părțile sau organele ei. Descrierea acestor părți constitutive, a formei și pozițiilor lor
reciproce, a mărimii etc., poate forma obiectul unor vaste cercetări, cărora li se dedicase cea de a doua dintre tendințele despre care am vorbit. Dar în acest fel poate fi descrisă și orice
structură mecanică formată din corpuri anorganice. Era cu totul dat uitării faptul că în cazul unui organism trebuie să se știe, înainte de toate, că aici forma exterioară se află sub stăpânirea
unui principiu interior, că asupra fiecărui organ se răsfrânge activitatea întregului organism. Acea formă exterioară de manifestare, alăturarea în spațiu a organelor, poate fi studiată și după
ce viața a încetat, pentru că, de fapt, ea continuă să existe un timp. Dar ceea ce ni se înfățișează drept organism mort, în realitate nu mai e un organism. Din el a dispărut acel principiu care
îi străbătea toate părțile constitutive. Acelei metode de cercetare care distruge viața pentru a o cunoaște, Goethe îi opune încă din tinerețe posibilitatea și necesitatea unei metode de
cercetare superioare. Acest lucru îl vedem deja dintr-o scrisoare din 14 iulie 1770 - perioada de la Strassburg ‒, în care vorbește despre un fluture: „Bietul animal, tremură în plasă, își
șterge culorile cele mai frumoase, și dacă, în cele din urmă, îl prinzi nevătămat, el totuși ne apare țeapăn și lipsit de viață; cadavrul nu este animalul întreg, mai trebuie încă ceva, o parte
esențială, și aici, ca în orice alt caz, o parte esențială, capitală: viața ...” [WA 1, 238] Din aceeași concepție au izvorât și cuvintele din „Faust” [Partea I/camera de studiu]:
Dar Goethe nu s-a oprit la faza negării unei concepții, așa cum de altfel era și de presupus cunoscând natura sa lăuntrică, ci el a căutat să dezvolte tot mai mult propria sa concepție, și, din
ceea ce putem afla despre gândirea lui din perioada 1769-1775, vedem germenii lucrărilor lui de mai târziu. Aici el își conturează ideea unei ființe la care fiecare parte constitutivă dă viață
celeilalte, la care un principiu străbate toate părțile izolate. În „Faust” [Partea I/noaptea] citim:
și în „Satyros” [Act IV]:
Această ființă e concepută în așa fel încât ea e supusă, în timp, unor necontenite transformări, dar pe toate treptele transformărilor se revelează mereu una și aceeași ființă, care se afirmă drept elementul permanent, netrecător, în mijlocul schimbărilor. În legătură cu acel lucru originar, în „Satyros” citim, în continuare:
Comparați cu aceste cuvinte ceea ce Goethe a scris în 1807, ca introducere la teoria sa asupra metamorfozei: „Dar dacă privim cu atenție toate formele, mai ales pe cele organice, descoperim că nu există nicăieri nimic durabil, imuabil, desăvârșit, ci că mai degrabă totul este într-o continuă mișcare.” [NW vol. 1, p. 8] Acestui element instabil el îi opune acolo, ca element permanent, ideea, sau „ceva fixat numai pentru un moment între limitele lumii simțurilor”. Din citatul dat mai sus, din „Satyros”, se înțelege cu destulă claritate că baza ideilor legate de morfologia viețuitoarelor a fost pusă deja în perioada dinaintea stabilirii la Weimar.
Ceea ce trebuie să reținem este însă faptul că acea idee despre o ființă vie universală nu e aplicată imediat unui organism individual, ci întregul Univers e imaginat ca o astfel de ființă. Cauza care a dus la aceste concluzii trebuie căutată, bineînțeles, în lucrările de alchimie efectuate împreună cu D-ra von Klettenberg și în lecturile din Theophrastus Paracelsus, făcute în vremea în care a urmat întoarcerii lui de la Leipzig (1768-1769). Asemenea oameni încercau să surprindă cu ajutorul unor experiențe oarecare acel principiu care străbate întreg Universul, încercau să-l facă să se reveleze într-o substanță. 6 Totuși, această cale de a cerceta lumea, apropiată de cea mistică, reprezintă numai un episod trecător în evoluția lui Goethe și ea face loc în curând unei gândiri mai sănătoase și mai obiective. Concepția potrivit căreia întregul Univers e un mare organism, concepție pe care am văzut-o exprimată mai sus, în citatele din „Faust” și „Satyros”, rămâne în picioare până pe la 1780, după cum vom vedea mai târziu din articolul „Natura”. Ea ne mai întâmpină o dată în „Faust”, și anume acolo unde e înfățișat Spiritul Pământului ca principiu vital care străbate întregul organism al Universului [Partea I/noaptea]:
În vreme ce în spiritul lui Goethe se conturau astfel diferite concepții, la Strassburg i-a căzut în mână o carte care voia să impună o concepție despre lume diametral opusă propriei sale
concepții. Este vorba de „Systeme de la nature” 7 de Holbach. Dacă până în acel moment el a trebuit să se ridice numai împotriva faptului că se descria lumea
vie ca și cum ar fi fost o aglomerare mecanică de obiecte izolate, în Holbach el a făcut cunoștință cu un filosof care privea într-adevăr organismele vii ca pe niște mecanisme. Ceea ce,
în primul caz, izvora doar din incapacitatea de a înțelege viața în ceea ce privește originile ei, dusese aici la o dogmă ce ucide viața. În legătură cu aceasta, Goethe spunea în „Poezie și
adevăr” (Partea a III-a, Cartea a 11-a): „Se afirmă că din veșnicie există o materie și că ea este din veșnicie în mișcare, iar din această mișcare spre stânga și spre dreapta și în toate
direcțiile, ea dă naștere, așa, de la sine, infinitelor fenomene ale existenței. Toate acestea chiar ne-ar fi mulțumit dacă autorul, într-adevăr, ar fi construit lumea sub ochii noștri, din
materia lui în veșnică mișcare. Dar probabil că el știe despre natură la fel de puține ca și noi, fiindcă, punându-ne în față câteva noțiuni generale, el le părăsește imediat, pentru a
transforma ceea ce e superior naturii, sau ceea ce ne apare ca natură superioară din natură, într-o natură materială, greoaie, aflată, ce-i drept, în mișcare, totuși lipsită de direcție și de
formă și crede că prin aceasta a intrat în posesia unui mare adevăr.” Goethe n-a putut găsi aici decât „materie și mișcare” și, din confruntarea cu aceste idei, propriile lui noțiuni despre
natură s-au conturat cu tot mai multă claritate. Le aflăm prezentate în articolul său „Natura” 8, scris în jurul anului 1780. Pentru că în acest articol sunt cuprinse
la un loc toate ideile lui Goethe despre natură, pe care până aici le găsim numai schițate ici și colo, el dobândește o importanță deosebită. Aici ne întâmpină ideea unei Ființe aflate într-o
continuă schimbare, rămânând, totuși, mereu ea însăși: „Toate sunt noi și mereu aceleași.” „Ea (natura) e în veșnică schimbare și în ea nu există nici un moment de stagnare”, dar „legile ei sunt
imuabile.” Vom vedea mai târziu că, în numărul nesfârșit de forme vegetale, Goethe caută planta originară unică. Și această idee o găsim sugerată deja aici: „Fiecare din creațiile ei are o
esență proprie, fiecare din fenomenele ei ‒ noțiunea cea mai individualizată, și totuși, luate împreună, ele formează o unitate.” Ba chiar și atitudinea pe care a luat-o mai târziu față de unele
cazuri ieșite din comun pe care nu le-a considerat erori ale naturii, ci a căutat să le explice prin legile naturii, reiese cu claritate deja din acest articol: „Chiar și fenomenul cel mai
nenatural este natură” și „excepțiile ei sunt rare” 9 .
Am văzut că deja înainte de stabilirea sa la Weimar, Goethe își formase o anumită idee despre ceea ce este un organism. Fiindcă, deși articolul amintit, „Natura”, a apărut mult timp după aceea, el cuprinde, totuși, multe dintre concepțiile anterioare ale lui Goethe. Dar el nu aplicase încă această idee unei anumite clase de obiecte din natură, unor ființe individuale. Pentru aceasta, el avea nevoie de lumea concretă a ființelor vii, în realitatea lor nemijlocită. Acel reflex al naturii care a trecut deja prin spiritul omenesc nu era deloc elementul care să-l poată entuziasma pe Goethe. Discuțiile purtate în casa consilierului Ludwig, de la Leipzig, legate de probleme de botanică, au rămas și ele fără un ecou prea adânc, ca și discuțiile de cafenea cu prietenii săi, studenți în medicină, de la Strassburg. În privința studiilor științifice, tânărul Goethe ni se înfățișează întru totul asemeni lui Faust, care, lipsit de prospețimea contactului elementar cu natura, își spune dorul în aceste cuvinte [Partea I/noaptea]:
Ca o împlinire a acestei dorințe ne apare momentul în care, prin stabilirea la Weimar, îi este îngăduit: „să schimb aerul camerei și al orașului cu atmosfera rurală a grădinii, a pădurii.” (NW, vol. 1, p. 64)
Impulsul direct de a studia plantele i-a venit lui Goethe prin îndeletnicirea de a planta puieți în grădina pe care i-o dăruise ducele Karl August. Goethe a primit acest dar la 21 aprilie 1776 și „Jurnalul” editat de Keil ne vorbește de acum înainte, adeseori, despre munca lui Goethe în această grădină, muncă ce devine una dintre ocupațiile lui favorite. Teren propice acestui gen de căutări îi oferă și pădurea Turingiei, unde el a avut ocazia să cunoască și organismele inferioare, cu manifestările tipice ale vieții lor. Îl interesau în special mușchii și lichenii. La 31 octombrie 1777, el o roagă pe D-na von Stein să-i facă rost de mușchi de toate felurile, pe cât posibil umezi și cu rădăcini, ca să-i poată replanta. Trebuie să vedem ceva de mare importanță în faptul că deja aici Goethe se ocupa de lumea organismelor situate atât de jos pe scara lumii vii și că, mai târziu, el a dedus, totuși, legile organizării plantelor prin studierea plantelor superioare. Reflectând la acest lucru, nu trebuie să-l atribuim, cum fac mulți, faptului că Goethe ar fi subapreciat importanța ființelor mai puțin evoluate, ci unei intenții absolut conștiente.
Acum poetul nu se mai desparte de lumea plantelor. Se pare că el a început foarte devreme să studieze lucrările lui Linné. Aflăm de primul contact cu acestea din scrisorile adresate D-nei von Stein în anul 1782.
Linné se străduise să aducă în cunoașterea plantelor o clasificare clară, sistematică. Trebuia găsită o anumită ordine, în cadrul căreia fiecare organism să-și aibă locul său precis, în așa fel încât el să poată fi găsit cu ușurință, ba mai mult, încât să avem la îndemână un mijloc de a ne orienta în mulțimea nelimitată a aspectelor concret-individuale. În acest scop, viețuitoarele trebuiau cercetate în funcție de gradul înrudirii dintre ele și, în mod corespunzător, împărțite pe grupe. Deoarece, în acest sens, principalul era să se cunoască fiecare plantă și să i se găsească fără greutate locul în sistem, a fost necesar să se ia în considerare în special acele caracteristici care deosebesc plantele între ele. Pentru a face imposibilă confundarea unei plante cu alta, el căuta mai ales aceste caracteristici distinctive.
Linné și discipolii săi vedeau în însușirile exterioare, în mărimea, numărul și poziția diferitelor organe, ceva foarte semnificativ. Plantele erau ordonate în clase după acest principiu, dar
în același fel în care s-ar fi putut clasifica și un anumit număr de corpuri anorganice: după însușiri care se arătau ochiului și nu după natura interioară a plantei. Ele apar într-o alăturare
exterioară, fără o legătură lăuntrică necesară. Având o noțiune atât de remarcabilă despre natura unei ființe vii, Goethe nu putea fi satisfăcut de această metodă de cercetare. Nicăieri nu era
căutată esența plantei. El a trebuit să-și pună întrebarea: În ce constă acel „ceva” care face ca o anumită entitate din natură să fie plantă? A mai trebuit să-și dea seama că acest „ceva” apare
în toate plantele în același fel. Și totuși există infinita varietate a ființelor individuale, care se cere explicată. Cum se face că acest ceva unitar se revelează în forme atât de variate?
Acestea erau, fără îndoială, întrebările pe care Goethe și le punea citind scrierile lui Linné, fiindcă spune el însuși despre sine: „Ceea ce Linné căuta să diferențieze cu forța, trebuia să
tindă, potrivit cu necesitățile mele interioare, spre unire.” 10
Tot cam în perioada primului contact cu Linné a avut loc și întâlnirea lui cu căutările lui Rousseau în domeniul botanicii. La 16 iulie 1783, Goethe îi scria lui Karl August: „În operele lui Rousseau se află niște descrieri cum nu se poate mai drăgălașe referitoare la botanică, în care el prezintă această știință unei doamne, în felul cel mai accesibil și mai grațios cu putință. Este, de bună seamă, un model de felul cum trebuie să se desfășoare instruirea elevilor și o anexă la Emil. De aceea, folosesc prilejul pentru a recomanda din nou frumoaselor mele prietene frumoasa lume a florilor.” [WA 5, 347] Căutările lui Rousseau în domeniul botanicii nu puteau să nu facă asupra lui Goethe o adâncă impresie. Scoaterea în evidență a unei nomenclaturi izvorâte din esența plantei și corespunzătoare acesteia, prospețimea observației, cercetarea plantei de dragul ei înseși, liberă de orice principii utilitare, care ne întâmpină la Rousseau, toate acestea erau în spiritul lui Goethe. De altfel, ei doi se mai întâlneau în faptul că nu ajunseseră să studieze planta dintr-un interes științific special, ci din motive general umane. Același interes i-a legat de același obiect de studiu.
Următoarele cercetări mai aprofundate asupra lumii plantelor au fost întreprinse în 1784. Wilhelm Freiherr von Gleichen, numit Russwurm, publicase de curând două lucrări care aveau în centrul preocupărilor niște cercetări care au trezit interesul viu al lui Goethe: „Cele mai noi descoperiri din lumea plantelor” (Nürnberg 1764) și „Descoperiri microscopice din lumea plantelor, florilor, insectelor și alte curiozități” (Nürnberg 1777-1781). Amândouă lucrările studiau procesele de fecundare la plante. Polenul florilor, staminele și pistilul fuseseră cercetate cu grijă, iar procesele care au loc în ele erau prezentate pe planșe frumos executate. Goethe repetă el însuși aceste cercetări. La 12 ianuarie 1785 îi scrie lui F. H. Jacobi: „Microscopul meu este reglat pentru a observa și controla experiențele lui Gleichen zis Russwurm, o dată cu sosirea primăverii.” [WA 7, 8] În cursul aceleiași primăveri studiază și natura seminței, după cum arată o scrisoare din 2 aprilie 1785, adresată lui Knebel: „Am reflectat temeinic la materia seminței, atât cât mi-a permis experiența mea.” [WA 7, 36] În cursul tuturor acestor cercetări, pe Goethe nu-l interesează faptele individuale; detaliile, scopul căutărilor sale este acela de a cerceta esența plantei. La 8 aprilie 1785, el îl anunță pe Merck că a făcut în botanică „descoperiri și combinații drăguțe”. [WA 7, 41] Și expresia „combinații” ne dovedește aici că el are ca scop să-și schițeze prin gândire o imagine despre procesele din lumea plantelor. Studiul botanicii se apropie cu pași repezi de o anumită țintă. Noi trebuie să ne gândim, desigur, la faptul că în anul 1784 Goethe a descoperit osul intermaxilar, lucru de care ne vom ocupa mai jos pe larg, și că prin aceasta el a făcut un pas important spre misterul felului în care lucrează natura atunci când creează ființe vii. Mai trebuie să ținem seama de faptul că prima parte din lucrarea lui Herder „Idei referitoare la filosofia istoriei”, a fost terminată în anul 1784 și că în acea vreme între Goethe și Herder aveau loc foarte des convorbiri legate de obiectele naturii. Astfel, D-na von Stein îi scrie la 1 mai 1784 lui Knebel: „Lucrarea lui Herder arată că e probabil ca noi să fi fost mai întâi plante și animale ... Goethe meditează acum cu mare bogăție de idei la aceste lucruri și tot ceea ce a trecut mai întâi prin mintea lui devine extrem de interesant.” [„Contribuții la literatura și istoria germană”, editată de H. Düntzer, vol. I, Nürnberg 1857, p. 120.] Vedem aici de ce natură era pe-atunci interesul lui Goethe față de cele mai mari probleme ale științei. Așadar trebuie să ne pară absolut explicabile aceste reflecții asupra naturii plantei și combinațiile pe care le face în acest sens în primăvara anului 1785. Pe la mijlocul lui aprilie, în acest an, el se duce la Belvedere special pentru a da o rezolvare îndoielilor și problemelor sale, iar la 15 mai îi împărtășește D-nei von Stein următoarele: „Nu-ți pot spune cât de ușor de citit devine pentru mine cartea naturii, îndelungile mele silabisiri m-au ajutat, acum ele își arată dintr-o dată roadele și bucuria mea liniștită e inexprimabilă.” [WA 7, 229] Cu puțin timp înainte, el voia să scrie chiar un mic tratat de botanică pentru Knebel, spre a-l câștiga pentru această știință. 11 Botanica îl atrage în așa măsură încât călătoria sa la Karlsbad, pe care o începe la 20 iunie 1785, cu scopul de a-și petrece acolo vara, devine o călătorie de studii botanice. Knebel era cu el. În apropiere de Jena, ei întâlnesc un băietan de vreo 17 ani, [Friedrich Gottlieb] Dietrich, a cărui cutie botanică arăta că tocmai se întorcea dintr-o excursie botanică. Despre această interesantă călătorie aflăm mai multe amănunte din lucrarea lui Goethe „Istoria studiilor mele botanice” și din câteva comunicări ale lui Ferdinand Cohn 12 din Breslau, care le putuse lua dintr-un manuscris al lui Dietrich. Discuțiile pe teme botanice ofereau foarte adesea, la Karlsbad, momente de încântare. Reîntors acasă, Goethe se dedică studiului botanicii cu mare energie: cu ajutorul cărții „Filosofia” de Linné 13, el face observații asupra unor ciuperci, mușchi, licheni și alge, după cum putem vedea din scrisorile adresate D-nei von Stein. De-abia acum când a gândit și observat el însuși multe lucruri, Linné îi devine mai util, la el găsește explicația multor amănunte care îl ajută să înainteze în ceea ce privește combinațiile lui. La 9 noiembrie 1785, el îi scrie D-nei von Stein: „Citesc mai departe din Linné, sunt obligat s-o fac, nu am altă carte la mine, aceasta e cea mai bună metodă de a citi în mod sigur o carte, metodă pe care ar trebui s-o practic mai des, pentru că eu nu pot citi cu ușurință o carte până la capăt. Această carte nu a fost scrisă pentru a fi citită, ci pentru a recapitula, și îmi face acum cele mai bune servicii, fiindcă asupra celor mai multe puncte reflectasem eu însumi.” [WA 7, 118] În cursul acestor studii îi devine din ce în ce mai clar faptul că există, totuși, numai o formă fundamentală, care se manifestă în infinitul număr de plante individuale, iar această formă fundamentală însăși devine pentru el din ce în ce mai vizibilă; el își mai dă seama că în această formă fundamentală există facultatea unor modificări infinite, prin care din unitate este creată diversitatea.
La 9 iulie 1786, el îi scrie D-nei von Stein: „Este o percepere a ... formei, cu care natura pare mereu că doar se joacă și, jucându-se, dă naștere vieții în varietatea formelor ei.” [WA
7, 242] Acum era vorba, în primul rând, de a dezvolta concret, sub formă de imagine plastică, acel ceva care rămâne, care este permanent, acea formă originară cu care natura pare că se joacă.
Era necesar deci să se ivească o ocazie de a separa elementul cu adevărat constant, durabil, din forma plantei, de ceea ce este la ea schimbător, instabil. Pentru observații de acest fel, Goethe
cercetase încă un domeniu prea restrâns. El trebuia să observe una și aceeași plantă în diferite condiții și supusă la diferite influențe, pentru că numai în acest fel elementul
schimbător îți sare în ochi. La plantele de specii diferite, ceea ce e schimbător izbește mai puțin. Toate acestea le aduse fericita călătorie în Italia, pe care el o întreprinde, plecând din
Karlsbad, la 3 septembrie. Deja în legătură cu flora Alpilor face câteva observații. Aici nu întâlnește doar plante noi, pe care nu le văzuse până acum niciodată, ci plante pe care le cunoaște
deja, dar schimbate. „Dacă în ținuturile mai joase ramurile și tulpinile erau mai puternice și mai groase, dacă ochiurile stăteau mai aproape unul de altul și frunzele erau late, mai
sus, către culmea muntelui, ramurile și tulpinile deveneau mai delicate, ochiurile se îndepărtau unul de altul, așa încât de la nod la nod era un spațiu mai mare și frunzele luau mai mult forma
de lance. Am observat acest lucru la o salcie și la o gențiană și m-am convins că nu era vorba de două specii de plante diferite. Iar la lacul Walchen am observat pipirig mai lung și mai subțire
decât în ținuturile mai joase.„ 14 Asemenea observații s-au repetat. În Veneția, la mare, el descoperă diferite plante care îi dezvăluie însușiri pe care și le-au
dezvoltat sub influența sării vechi din terenul nisipos și mai ales a aerului sărat de acolo. El a găsit aici o plantă asemănătoare „podbalului inofensiv” de la noi, dar „aici înarmat cu arme
ascuțite, cu frunzele ca pielea tăbăcită, la fel și capsulele pentru semințe, tulpinile, totul era corpolent și gras 15. Aici Goethe a văzut toate caracteristicile
exterioare ale plantei, tot ceea ce, în ea, se arată ochilor, fiind instabil, schimbător. De aici el trage concluzia că esența plantei nu e în aceste însușiri, că ea trebuie căutată mai adânc.
De la observații asemănătoare cu cele făcute aici de Goethe a pornit și Darwin, atunci când și-a exprimat îndoielile în privința constanței formelor exterioare ale speciilor și subspeciilor.
Totuși, rezultatele pe care le extrage de aici fiecare din ei sunt absolut diferite. Darwin consideră că, de fapt, esența organismului se epuizează în acele însușiri exterioare și, din
variabilitatea lor, el trage concluzia: Așadar în viața plantelor nu există nimic constant. Goethe pătrunde mai adânc și trage concluzia: Dacă acele însușiri nu sunt constante, înseamnă că
elementul constant trebuie căutat în altceva, care stă la baza acelor însușiri exterioare schimbătoare. Și scopul lui Goethe devine conturarea acestui element, în timp ce Darwin se străduie să
caute și să prezinte cauzele variabilității în cazuri concret-individuale. Amândouă direcțiile de cercetare sunt necesare, ele se completează reciproc. Ar fi cu totul greșit să credem că am
descoperit măreția lui Goethe în ceea ce privește știința despre lumea organicului, prin faptul că vedem în el un simplu precursor al lui Darwin. Metoda lui de cercetare e mult mai vastă și
îmbracă două aspecte: 1. Tipul, adică legitatea care se revelează în organism, existența animală din animal, viața care se naște din ea însăși, care are forța și priceperea de a se dezvolta,
prin posibilitățile existente latent în ea, într-o infinită varietate de forme exterioare (genuri, specii). 2. Interacțiunea dintre organism și natura anorganică și dintre organisme (adaptare și
luptă pentru existență). Darwin a elaborat numai al doilea aspect al științei despre lumea organică. Nu putem spune, așadar: Teoria lui Darwin e forma dezvoltată a ideilor fundamentale ale lui
Goethe; ci ea este doar forma dezvoltată a unei laturi a acestora. Teoria darwinistă ține seama numai de factorii care fac să se dezvolte într-un anume fel lumea viețuitoarelor, dar nu și de
acel „ceva” asupra căruia factorii respectivi acționează într-un mod determinant. Dacă e urmărită numai una dintre aceste laturi, nu se poate ajunge nicidecum la o teorie completă asupra
organismelor; ea trebuie urmărită în spiritul lui Goethe, trebuie să fie completată și aprofundată prin cealaltă latură a teoriei goetheene. O comparație simplă va face ca lucrurile să fie mai
ușor de înțeles. Să luăm o bucată de plumb, să o încălzim până ce plumbul devine lichid și să-l turnăm apoi în apă rece. Plumbul a trecut prin două stadii succesive, primul a fost determinat de
temperatura mai înaltă, al doilea, de temperatura mai scăzută. Felul în care apar cele două stadii depinde nu numai de natura căldurii, ci, în mod hotărâtor, și de aceea a plumbului. Un alt
corp, pus în aceleași condiții, ar prezenta cu totul alte stări. La fel și organismele se lasă influențate de condițiile înconjurătoare, și ele trec, sub influența acestora, prin diferite stări,
și anume, conform cu natura lor, conform cu acea entitate care face ca ele să fie organisme. Această entitate o găsim în ideile lui Goethe. Abia cel înarmat cu posibilitatea de a înțelege
această entitate va fi în stare să înțeleagă și de ce organismele răspund (reacționează) la anumite condiții tocmai într-un fel și nu în altul. Numai un astfel de om va fi în stare să-și formeze
reprezentările adecvate în legătură cu variabilitatea formelor de manifestare a organismelor și cu legile adaptării și luptei pentru existență, care sunt legate de aceasta 16.
Ideea de plantă originară se conturează în spiritul lui Goethe cu tot mai mare precizie, cu tot mai multă claritate. În grădina botanică din Padova („Călătorie în Italia”, 27 sept. 1786), unde
se plimba în mijlocul unei vegetații necunoscute lui, în el devine tot mai vie „ideea că am putea deduce dezvoltarea tuturor formelor vegetale din una singură.” La 17 septembrie 1786, el îi
scrie lui Knebel: „Așa că de-abia acum îmi produce o adevărată bucurie bruma de botanică pe care o cunosc, în această țară unde se află la ea acasă o vegetație mai bucuroasă, mai puțin
fragmentată. Am făcut deja multe observații foarte la locul lor, care țintesc spre generalizare și care, în consecință, îți vor fi plăcute și ție.” [WA 8, 58] La 19 februarie 1787 (vezi
„Călătorie în Italia”), el scrie de la Roma că e pe cale să descopere „niște corelații noi, frumoase, felul cum natura realizează ceva nemaipomenit, ca și cum n-ar fi mare lucru, cum ea face să
se nască din ceva simplu cea mai mare varietate.” La 25 martie roagă să i se spună lui Herder că e aproape gata cu „planta originară”. La 17 aprilie (vezi „Călătorie în Italia”), în
Palermo, scrie aceste cuvinte referitoare la planta originară: „Așa ceva trebuie să existe; altfel, de unde mi-aș da seama că o alcătuire sau alta este o plantă, dacă ele nu ar fi toate formate
după același model.” Goethe are în vedere complexul de legi ale formării și organizării plantei, care o face să fie ceea ce este și care trezește în noi, când privim un anumit obiect din natură,
gândul: Aceasta este o plantă; aceasta este planta originară*. Ca atare, ea este o idee, ceva ce poate fi perceput doar prin gândire; dar ea se întrupează, ia o anumită formă, mărime, culoare,
un anumit număr de organe etc. Această entitate exterioară nu este ceva constant, ea poate suferi infinite transformări, toate conforme cu acel complex de legi plăsmuitoare care decurg cu
necesitate din el. Dacă am înțeles acele legi plăsmuitoare, acel arhetip al plantei, înseamnă că am perceput sub formă de idee acel ceva pe care se pare că natura îl pune la baza fiecărui
exemplar vegetal și din care ea extrage și face să se nască, în consecință, planta. Ba pot fi inventate, conform cu acea lege, forme vegetale care să rezulte cu necesitate din esența plantei și
care ar putea exista, dacă s-ar ivi condițiile necesare pentru aceasta. Goethe pare că încearcă să plăsmuiască în spirit ceea ce face natura atunci când dă formă viețuitoarelor ei. El îi scrie,
la 17 mai 1787, lui Herder 17 : „Trebuie să-ți mărturisesc apoi că sunt foarte aproape de misterul creării plantelor și că e lucrul cel mai simplu din câte se pot
imagina. Planta originară devine cea mai uimitoare creatură din lume, pentru care natura însăși trebuie să mă invidieze. Cu acest model și cu cheia respectivă poți să inventezi la infinit alte
plante, care trebuie să fie consecvente, adică: plante care, chiar dacă nu există, ar putea să existe și nu sunt nicidecum umbre ori iluzii create de poeți sau de pictori, ci au la bază un
adevăr și o necesitate lăuntrică. Aceeași lege va putea fi extinsă asupra întregii lumi vii.” Aici iese în evidență o altă deosebire dintre concepția lui Goethe și cea a lui Darwin, dacă se ține
seama de felul în care e prezentată de obicei aceasta din urmă 18. Ea consideră că influențele exterioare acționează asupra naturii unui organism ca niște cauze
mecanice și că îl transformă în mod corespunzător. La Goethe, metamorfozele individuale sunt diferite manifestări ale organismului originar, care posedă el însuși capacitatea de a lua o
multitudine de înfățișări și care, într-un caz anume, ia înfățișarea cea mai potrivită în raport cu condițiile lumii exterioare din jur. Condițiile exterioare sunt doar ocazia ca forțele
creatoare lăuntrice să se manifeste într-un anumit fel. Numai aceste forțe sunt principiul constitutiv, creator, din plantă. De aceea, la 6 septembrie 1787 19, Goethe
îl numește și: Unul și Totul (Ein und Alles) al lumii vegetale.
Dacă ne ocupăm acum mai îndeaproape de această plantă originară însăși, trebuie să spunem următoarele. O ființă vie este un întreg perfect în sine, care își determină stările din sine. Atât în
alcătuirea organelor, cât și în succedarea în timp a stărilor unei ființe, există un raport de interacțiune care nu e condiționat de însușirile exterioare ale organelor, de relația
mecanic-cauzală dintre ceea ce s-a petrecut mai târziu și ceea ce s-a petrecut mai întâi, ci e dirijat de un principiu mai înalt, situat mai presus de organe și stări. Natura întregului face ca
o anumită stare să apară la început, o alta la sfârșit, iar succesiunea celor din mijloc este și ea determinată în cadrul ideii întregului; ceea ce are loc mai înainte e dependent de ceea ce are
loc mai târziu și invers; într-un cuvânt, în organismul viu există o evoluție a unuia din celălalt, o trecere a stărilor una într-alta, nu o existență încheiată, rotunjită, a
individualului, ci o devenire continuă. La plantă, această condiționare de către întreg a fiecărei părți izolate se manifestă în sensul că toate organele sunt construite după aceeași
formă fundamentală. La 17 mai 1787 20, Goethe îi comunică lui Herder această idee în următorii termeni: „Mi s-a revelat faptul că în acel organ al plantei pe care de
obicei îl numim frunză zace adevăratul Proteus, care poate să se ascundă și să se reveleze în toate formele. Înainte și înapoi, planta este mereu numai frunză, atât de indisolubil unită cu
viitorul germene, încât nici nu avem voie să le gândim separat.” În timp ce la animal acel principiu superior care domnește asupra fiecărei părți izolate ne întâmpină în mod concret drept cel
care face ca organele să se miște, care le folosește potrivit cu necesitățile sale etc., plantei îi lipsește încă un asemenea principiu vital real; la
plantă, acesta se revelează numai într-un mod imprecis, prin faptul că toate organele sunt construite după același tip plăsmuitor, ba mai mult, prin faptul că în fiecare parte a ei este cuprinsă
în mod potențial întreaga plantă și că împrejurări favorabile pot face ca aceasta să se nască din fiecare parte. Lui Goethe acest lucru i-a devenit deosebit de limpede atunci când, la Roma,
consilierul Reiffenstein, în cursul unei plimbări, a afirmat, rupând ici și colo câte o crenguță, că aceasta, odată pusă în pământ, ar crește mai departe și s-ar dezvolta devenind plantă
întreagă. Planta este așadar o ființă care, în perioade de timp succesive, dezvoltă anumite organe care, atât toate la un loc, cât și fiecare în parte, sunt construite împreună cu întregul, după
una și aceeași idee. Fiecare plantă e o totalitate armonioasă de plante. 21 Când acest lucru i s-a înfățișat lui Goethe în mod limpede, nu-i mai rămânea decât să
observe diverse cazuri particulare, care să-i dea posibilitatea de a prezenta în mod concret diferitele stadii de dezvoltare pe care planta le face să se ivească din sine. Și în acest sens, el
făcuse deja pașii necesari. Am văzut că, în primăvara anului 1785, Goethe cercetase deja unele semințe; din Italia, el îl anunță pe Herder, la 17 mai 1787, că găsise, în mod absolut clar și fără
nici o posibilitate de îndoială, punctul în care se află germenele. [WA secțiunea I, 31, 240] Prin aceasta, el aflase ce e cu primul stadiu al vieții unei plante. Dar în curând și modul unitar
în care sunt construite toate frunzele i se înfățișează în mod suficient de concret. Alături de numeroase alte exemple, Goethe a găsit, în această privință, mai ales la molura verde, deosebirea
dintre frunzele inferioare și cele superioare, care sunt totuși același organ. La 25 martie [1787] 22, el face rugămintea de a i se spune lui Herder că teoria sa
asupra cotiledoanelor e atât de sublimată, încât cu greu se va putea merge mai departe. Mai rămânea de făcut un pas foarte mic pentru a vedea și în petale și sepale, și în stamine și pistil,
frunze metamorfozate. La această constatare au dus cercetările botanistului englez Hill, care erau pe atunci destul de cunoscute și se ocupau de metamorfozarea diferitelor organe ale florii în
alte organe.
Atunci când forțele care organizează ființa plantei pășesc în existența reală, ele iau o serie de forme în spațiu. Dar trebuie căutată acum noțiunea vie care unește aceste forme de-a lungul dezvoltării lor în timp, înapoi și înainte.
Dacă ne ocupăm de teoria goetheană a metamorfozei, așa cum ni se înfățișează ea în anul 1790, aflăm că la Goethe această noțiune este aceea a dilatărilor și contractărilor succesive. În sămânță, planta e cel mai mult contractată (concentrată). O dată cu apariția frunzelor, are loc prima extindere în spațiu, prima dilatare a forțelor de creștere. Ceea ce în sămânță este concentrat într-un punct,se distanțează în spațiu, o dată cu apariția frunzelor. În caliciu, forțele se adună din nou în jurul unui punct axial; corola ia naștere prin următoarea dilatare; staminele și pistilul apar prin contractarea următoare; fructul, prin ultima dilatare (a treia), după care întreaga forță a vieții plantei (principiul entelehic) se ascunde din nou în sămânță, într-o stare de concentrare maximă. În vreme ce evoluția ideii de metamorfoză poate fi urmărită în aproape toate detaliile, până la valorificarea ei finală în articolul din 1790, cu noțiunea de dilatare și contractare, lucrurile nu vor mai merge la fel de ușor. Nu vom greși totuși dacă vom presupune că această idee, de altfel adânc înrădăcinată în spiritul lui Goethe, s-a împletit deja în Italia cu noțiunea despre formarea plantelor. Deoarece conținutul acestei idei este mai mica sau mai marea extindere în spațiu realizată prin forțele de creștere, el constând, așadar, în ceea ce, din plantă, se înfățișează ochiului în mod nemijlocit, ideea aceasta se va contura, fără îndoială, cu cea mai mare ușurință în cazul în care încerci să desenezi planta potrivit cu legile dezvoltării naturale. Goethe găsește la Roma un trunchi de cuișor asemănător unei tufe, care-i arată în mod deosebit de limpede metamorfoza. În legătură cu aceasta, el scrie: „Văzând că nu am la îndemână nici un mijloc de a păstra această formă minunată, m-am apucat s-o desenez cât mai exact, ajungând astfel să pătrund tot mai adânc în ideea fundamentală a metamorfozei.” 23 Probabil că el a mai făcut destul de des asemenea desene și acest lucru a putut să-l conducă apoi spre noțiunea de care ne ocupăm. *
În septembrie 1787, cu ocazia celei de a doua șederi la Roma, Goethe expune întreaga problemă prietenului său Moritz, cu care ocazie află cât de vie, cât de plastică devine ea când este expusă
în fața cuiva. El notează mereu cât de mult înaintează cu aceste idei. Pe acest pasaj și pe alte câteva afirmații orale făcute de Goethe putem sprijini presupunerea că el a fixat în scris teoria
metamorfozei, cel puțin sub formă aforistică, deja în Italia. El spune în continuare: „Numai în acest fel ‒ expunând ideile în fața lui Moritz ‒ am putut să aștern pe hârtie câte ceva din ideile
mele.” 24 E indiscutabil faptul că lucrarea, în forma în care se prezintă acum, a fost scrisă la sfârșitul anului 1789 și începutul anului 1790, numai că va fi greu de
spus în ce măsură această din urmă variantă scrisă e doar o simplă redactare și ce i s-a adăugat apoi. O carte anunțată pentru târgul de mostre de Paști, care ar fi putut conține cam aceleași
idei, l-a făcut, în toamna anului 1789, să-și revadă ideile și să se îngrijească de publicarea lor. La 20 noiembrie, el îi scrie ducelui că se simte îndemnat să-și pună pe hârtie ideile în
materie de botanică. La 18 decembrie el trimite deja manuscrisul spre revizuire botanistului Batsch din Jena; la 20 ale aceleiași luni merge el însuși la Jena, pentru a discuta cu acesta; în
ziua de 22 îl anunță pe Knebel că Batsch a găsit bune ideile sale. Se întoarce acasă, mai prelucrează o dată întreg manuscrisul, îl trimite iarăși lui Batsch, care i-l restituie la 19 ianuarie
1790. Ce s-a întâmplat cu manuscrisul, ca și cu lucrarea tipărită, putem afla de la Goethe însuși, care a povestit totul amănunțit. (vezi NW, vol. 1, [p. 91 și urm.]) De marea importanță a
teoriei metamorfozei, ca și de esența ei, în particular, ne vom ocupa mai jos [p. 70 și urm.] în articolul „Esența și importanța scrierilor lui Goethe referitoare la formarea lumii organice.„
