Acum când, încheindu-mi considerațiile asupra ideilor despre metamorfoză ale lui Goethe, mă uit înapoi la concepțiile sale, pe care m-am simțit îndemnat să le expun, nu pot să nu văd cât de mare e numărul reprezentanților de frunte ai diferitelor curente din domeniul științei care sunt de altă părere. Atitudinea lor față de Goethe îmi stă clar în fața ochilor, iar judecata pe care ei aveau s-o emită în legătură cu încercarea mea de a susține punctul de vedere al marelui nostru gânditor și poet putea fi dinainte prevăzută.
Părerile referitoare la cercetările științifice ale lui Goethe sunt împărțite azi în două tabere.
Reprezentanții monismului modern, în frunte cu prof. Haeckel, recunosc în Goethe pe profetul darwinismului, care-și imaginează, exact ca ei, că lumea organică e stăpânită de legile care acționează și în natura anorganică. Lui Goethe i-a lipsit, după ei, numai teoria selecției naturale, prin care de-abia Darwin a pus bazele concepției moniste despre lume și a înălțat teoria evoluționistă la nivelul de convingere științifică.
Acestui punct de vedere i se opune un altul, care presupune că ideea de tip a lui Goethe nu e altceva decât o noțiune generală, o idee în sensul filosofiei platoniciene. El susține că, ce-i drept, Goethe a făcut unele afirmații izolate, care amintesc de teoria evoluționistă, la care a ajuns datorită panteismului existent în firea lui; el n-a simțit însă nevoia de a merge până la cauza mecanică ultimă. De aceea, la el nu poate fi vorba de o teorie evoluționistă în înțelesul modern al cuvântului.
Încercând să explic concepțiile lui Goethe fără a porni de la premisa unui punct de vedere gata făcut, numai din ființa lui Goethe, din totalitatea spiritului său, am înțeles că nici una din tendințele amintite ‒ oricât de importantă e contribuția adusă de ele la încercările de a aprecia cercetările lui Goethe ‒, nu a interpretat absolut corect concepția lui despre natură.
Prima dintre părerile pe care le-am caracterizat are absolută dreptate când spune că Goethe, căutând explicarea naturii organice, combate dualismul, care presupune existența unor bariere de netrecut între această lume și cea anorganică. Dar Goethe nu susține că există posibilitatea explicării lumii organice pentru că își imagina formele și fenomenele naturii organice într-o conexiune mecanică, ci pentru că-și dădea seama că întregul superior în care acestea sunt cuprinse nu este, în nici un caz, inaccesibil cunoașterii noastre. Ce-i drept, el își imagina Universul în sens monist, ca unitate nedespărțită ‒ din care nu-l excludea nicidecum pe om [vezi Scrisoarea lui Goethe adresată lui F. H. Jacobi la 23 noiembrie 1801; WA 15, 280 și urm.] ‒, totuși, el recunoștea că în interiorul acestei unități pot fi deosebite diferite trepte care își au propriile lor legi. Încă din tinerețe el respingea curentele care-și imaginează unitatea drept uniformitate și care cred că lumea organică, tot ceea ce ni se înfățișează ca natură superioară în sânul naturii, e stăpânit de legile care acționează în lumea anorganică. (vezi „Geschichte meines botanischen Studiums”, în NW, vol. 1, p. 61 și urm.). Faptul că respingea aceste curente l-a obligat mai târziu să presupună existența unei puteri intuitive de judecată, cu ajutorul căreia noi înțelegem natura organică, spre deosebire de intelectul discursiv, prin care cunoaștem natura anorganică. Goethe își imaginează lumea ca pe un cerc de cercuri, fiecare avându-și propriul său principiu explicativ. Moniștii moderni nu cunosc decât un singur cerc, pe acela al legilor naturii anorganice.
A doua dintre părerile despre Goethe amintite aici își dă seama că la el avem de-a face cu altceva decât la monismul modern. Dar, deoarece reprezentanții acesteia văd un postulat al științei în ideea că natura organică poate fi explicată exact în același fel ca și cea anorganică și resping de la bun început o concepție ca aceea a lui Goethe, ei consideră că e inutil să se intereseze mai îndeaproape de cercetările lui.
Așa se face că înaltele principii ale lui Goethe nu au găsit o înțelegere deplină nici la unii, nici la alții. Dar tocmai în ele constă importanța covârșitoare a căutărilor lui, ele nu-și pierd din importanță pentru cel care s-a pătruns el însuși de adâncul lor adevăr, nici dacă își dă seama că unele dintre aspectele de amănunt ale cercetărilor lui Goethe trebuie să fie corectate.
De aici se naște, dacă cineva încearcă să prezinte concepțiile lui Goethe, necesitatea de a-și îndrepta privirile spre punctul central al concepției goetheene despre natură, fără a se împiedica de aprecierea critică a descoperirilor de amănunt pe care Goethe le-a făcut într-o ramură sau alta a științelor naturii*.
Pentru că am căutat să răspund acestei necesități, există probabilitatea să fiu greșit înțeles tocmai de către aceia în raport cu care aș regreta cel mai mult așa ceva, de către empiricii puri. Mă refer la cei care indică legăturile dintre organism, mergând în toate direcțiile pe calea substanțelor oferite în mod empiric și consideră încă deschisă problema principiilor originare ale organicii. Expunerile mele nu pot fi îndreptate împotriva lor, pentru că nu-i ating. Dimpotrivă: tocmai pe ei îmi întemeiez o parte a speranțelor mele, pentru că ei mai au încă mâinile libere în toate direcțiile. Tot ei sunt aceia care vor mai avea de corectat unele dintre afirmațiile lui Goethe, fiindcă, în ceea ce privește realitățile lumii fizice, el a greșit nu o dată; aici, firește, nici geniul nu a putut depăși limitele epocii sale.
Dar, în domeniul principiilor, el a ajuns la niște concepții fundamentale care pentru știința lumii organice au aceeași importanță pe care o au pentru mecanică principiile lui Galilei.
Sarcina pe care mi-am propus-o este tocmai aceea de a fundamenta această afirmație.
Aș dori ca cei pe care cuvintele mele nu-i pot convinge, să vadă măcar intenția onestă cu care am încercat să rezolv ‒ fără a lua seama la persoane, ci numai la tema în discuție ‒ problema de care v-am vorbit, aceea de a explica scrierile științifice ale lui Goethe pornind de la totalitatea naturii sale, de a exprima o convingere care pentru mine este înălțătoare.
Dacă s-a început explicarea operelor literare ale lui Goethe în același mod fericit și promițător, atunci chiar din acest fapt decurge necesitatea de a se studia toate creațiile spiritului său în același fel. Acest lucru nu va putea fi evitat la nesfârșit și eu nu voi fi ultimul dintre cei care se vor bucura din inimă dacă vreun continuator al meu va reuși s-o facă mai bine decât mine. Fie ca unii gânditori și cercetători cu inimă tânără, și anume aceia care încearcă să cunoască lucrurile nu numai în întindere, ci privesc în ochi punctul central al cunoașterii omenești, să acorde o cât de mică atenție explicațiilor mele și să le dea curs în cete cât mai mari, pentru a realiza într-un mod cât mai desăvârșit ceea ce am încercat eu să exprim aici.
