Johann Gottlieb Fichte i-a trimis în iunie 1784 lui Goethe primele file ale lucrării sale „Teoria științei”. Acesta îi răspunde filosofului la 24 iunie: „În ceea ce mă privește, vă voi rămâne îndatorat în cel mai înalt grad dacă mă veți face să mă împac în sfârșit cu filosofii, de care nu m-am putut lipsi niciodată, dar cu care n-am putut fi niciodată de acord.” [WA 10, 167] Ceea ce poetul caută acum la Fichte, căutase mai înainte la Spinoza, iar mai târziu va căuta la Schelling sau la Hegel: o concepție filosofică despre lume care să fie în acord cu felul lui de a gândi. Dar nici una dintre direcțiile filosofice pe care le-a cunoscut nu i-au adus mulțumire deplină.
Acest lucru îngreuiază mult misiunea noastră. Noi vrem să ne apropiem de Goethe din direcția filosofiei. Dacă el însuși ar fi spus despre un punct de vedere filosofic că este identic cu al lui, am fi putut să-l invocăm pe acesta. Dar el n-a făcut o asemenea afirmație. Așa că ne revine nouă sarcina de a scoate, din tot ceea ce ne-a rămas de la poet, sâmburele filosofic care a existat în el, schițând o imagine a acestuia. Calea justă pe care poate fi adusă la îndeplinire o asemenea sarcină este, după părerea noastră, direcția de gândire apărută pe baza filosofiei idealiste germane. Știm doar că această filosofie a căutat să răspundă în felul ei celor mai înalte necesități ale omului, necesități cărora Goethe și Schiller le-au închinat întreaga lor viață. Ea s-a născut din sânul aceluiași curent istoric. De aceea, lui Goethe ea îi este mai apropiată decât concepțiile care domnesc astăzi în multe ramuri ale științei. Din această filosofie se va contura o concepție; și se va vedea că tot ceea ce a creat Goethe în literatură, tot ce a spus în domeniul științei, este o consecință a ei. Din curentele noastre științifice actuale n-ar putea să rezulte nicidecum o astfel de concepție. Astăzi suntem foarte departe de acel mod de a gândi care trăia în natura sufletească a lui Goethe.
Este adevărat: pe toate tărâmurile vieții culturale pot fi înregistrate mari progrese. Nu se prea poate spune însă că aceste progrese s-au făcut în profunzime. Dar pentru conținutul unei epoci au o importanță decisivă numai progresele în profunzime. Am caracteriza cel mai bine epoca noastră, dacă am spune: Propriu-zis,ea neagă cu totul posibilitatea omului de a face progrese în profunzime. Am devenit din ce în ce mai puțin curajoși în toate domeniile, dar mai ales în acela al gândirii și al voinței. În ceea ce privește gândirea: lucrurile sunt observate la infinit, rezultatele observațiilor sunt depozitate și nimeni nu are curajul să le prelucreze, pentru a da din ele o explicație științifică exhaustivă a realității. Pentru că a avut acest curaj, filosofia idealistă germană e acuzată că nu are un caracter științific. Astăzi oamenii vor numai să perceapă cu simțurile, dar nu și să gândească. Ei și-au pierdut orice încredere în gândire, considerând că aceasta nu este suficientă pentru a pătrunde în tainele lumii și ale vieții; se renunță astfel cu totul la dezlegarea marilor enigme ale existenței. Se consideră că singurul lucru pe care-l putem face este acesta: să adunăm într-un sistem datele furnizate de experiență, și se uită astfel faptul că prin această atitudine ne apropiem de un punct de vedere pe care-l credeam de mult depășit. Într-un sens mai profund, a respinge gândirea și a reduce totul la experiența senzorială nu înseamnă, de fapt, nimic altceva decât a te limita la credința oarbă în revelații a religiilor. Aceasta se bazează numai pe faptul că biserica oferă adevăruri gata-făcute, în care trebuie să crezi. Gândirii îi este permis să se ostenească încercând să pătrundă sensul lor mai adânc, dar îi este negată facultatea de a verifica adevărul însuși, de a pătrunde în străfundurile lumii prin propria ei putere. Iar știința experimentală, ce cere ea de la gândire? Să asculte ce spun faptele și să interpreteze, să ordoneze etc., spusele acestora. Dar și ea îi refuză gândirii dreptul de a pătrunde ea însăși, în mod independent, în miezul lucrurilor. Teologia pretinde ca gândirea să se supună orbește spuselor bisericii, știința cere supunere oarbă în fața a ceea ce spun datele experimentale. Aici, ca și acolo, se consideră că gândirea independentă, care pătrunde în profunzime, nu are nici o valoare. Știința experimentală uită un singur lucru. Mii și mii de oameni au văzut un fapt concret și au trecut pe lângă el fără să observe nimic ieșit din comun. Apoi a venit cineva, l-a privit și a sesizat astfel o lege importantă. Cum se explică acest lucru? Descoperitorul a știut să privească altfel decât cei dinaintea lui. A văzut acel fapt cu alți ochi decât ceilalți oameni. Privindu-l, avea în minte un anumit gând: cum trebuie să facem legătura dintre acel fapt și alte fapte, ce este important pentru el și ce nu? Gândind, el a pus faptul în lumina justă și a văzut mai mult decât ceilalți. El a văzut cu ochii spiritului. Toate descoperirile științifice se bazează pe faptul că observatorul înțelege să observe într-un fel condus de gândul just. Gândirea trebuie să călăuzească observația într-un mod adecvat cu natura. Dar gândirea nu poate face acest lucru dacă cercetătorul și-a pierdut încrederea în ea, dacă nu știe ce să creadă despre posibilitățile ei. Știința experimentală rătăcește nedumerită prin lumea fenomenelor; lumea senzorială devine pentru ea o multitudine de fapte variate, zăpăcitoare, pentru că-i lipsește acea energie a gândirii care pătrunde în centrul realității.
Se vorbește astăzi despre limitele cunoașterii, pentru că nu se știe unde se află ținta gândirii. Nu există o părere precisă despre ce anume trebuie aflat și se exprimă totuși îndoiala că se va afla ceva. Dacă ar veni astăzi cineva și ne-ar arăta cu degetul rezolvarea enigmei lumii, nu ne-am alege cu nimic, pentru că n-am ști ce să credem despre această enigmă.
Cu voința și cu acțiunile noastre, lucrurile stau absolut la fel. Nu știm să ne propunem în viață niște sarcini precise, care să fie pe măsura noastră. Ne pierdem în visarea unor idealuri vagi, neclare și apoi ne plângem că nu obținem ceva despre care de-abia dacă avem o imagine cețoasă, dar nu o reprezentare clară. Întrebați-l pe unul din pesimiștii epocii noastre ce vrea de fapt, și din cauza cărui ideal neatins disperă? Nu va ști ce să răspundă. Sunt niște naturi problematice toți cei care nu sunt în stare să facă față unei situații și totuși nu sunt mulțumiți de nici una. Să nu mă înțelegeți greșit. Nu vreau să înalț osanale optimismului plat, care, mulțumit cu plăcerile banale ale vieții, nu tinde spre nimic superior și de aceea nu simte niciodată dorul de altceva. Nu vreau să-i condamn pe cei care simt dureros adâncul tragism de a fi dependenți de niște condiții care acționează paralizant asupra faptelor noastre și pe care în zadar ne străduim să le schimbăm. Să nu uităm însă că în durere se află germenele fericirii. Gândiți-vă la o mamă: cât de mult sporește bucuria ei când își vede copiii prosperând, dacă a cucerit odinioară această bucurie prin griji, suferințe și osteneli. Orice om cu o gândire cât de cât sănătoasă ar trebui să respingă o fericire pe care i-ar oferi-o o putere exterioară oarecare, fiindcă el nu poate resimți drept fericire ceva care-i este înmânat ca un dar nemeritat. Dacă un creator oarecare ar fi pornit la crearea omului cu gândul de a-i da și fericirea, drept moștenire, celui creat după chipul și asemănarea lui el ar fi făcut mai bine să nu-l mai creeze deloc. Demnitatea omului este înnobilată prin faptul că ceea ce el creează este distrus întotdeauna cu cruzime; fiindcă el trebuie să creeze și să producă mereu altceva; fericirea noastră constă în acțiune, în ceea ce înfăptuim noi înșine. Cu fericirea dăruită este ca și cu adevărul revelat. Este demn de om numai ca el însuși să caute adevărul, ca el să nu se lase condus nici de experiență, nici de revelație. Dacă acest lucru va fi vreodată înțeles în profunzime, religiile bazate pe revelație vor înceta să existe. Atunci omul nici nu va mai voi ca Dumnezeu să i se reveleze sau să-i dăruiască binecuvântări. El va voi să cunoască prin propria lui gândire, să-și întemeieze fericirea pe propriile lui puteri. Nu ne privește dacă vreo putere superioară ne conduce destinele spre bine sau spre rău; trebuie să trasăm noi înșine drumul pe care vom merge. Cea mai sublimă idee despre Dumnezeu rămâne totuși aceea care presupune că, după ce l-a creat pe om, Dumnezeu s-a retras din lume și l-a lăsat pe acesta în seama propriilor lui forțe.
Cel ce recunoaște gândirii capacitatea de a percepe dincolo de sfera simțurilor, acela trebuie să recunoască în mod necesar și existența unor obiecte aflate dincolo de simpla realitate concret-sezorială. Obiectele gândirii sunt însă ideile. Când gândirea intră în stăpânirea ideii, ea se contopește cu cauza originară a existenței Universului; ceea ce lucrează afară, intră în spiritul omului: el devine una cu realitatea obiectivă la potența ei maximă. Sesizarea ideii în sânul realității este adevărata cuminecare a omului.
Gândirea are pentru idei aceeași importanță pe care o au ochii pentru lumină, urechea pentru sunet. Ea este organ de percepție.
Această concepție este în măsură să împace două lucruri care azi sunt considerate cu totul ireconciliabile: metoda empirică și idealismul, ca idee științifică despre lume. Se crede că recunoașterea celei dintâi trebuie să aibă neapărat ca urmare respingerea celei de a doua. Dar nu este deloc așa. Dacă se consideră, firește, că simțurile sunt singurele organe de percepere a unei realități obiective, trebuie să se ajungă la această părere. Fiindcă simțurile ne furnizează numai acele legături dintre lucruri care se pot deduce din legile mecanice. S-ar părea că astfel concepția mecanicistă despre lume ar fi singura formă adevărată a unei concepții despre lume. Aici se face greșeala de a se trece pur și simplu cu vederea celelalte părți constituente la fel de obiective ale realității, care nu pot fi deduse din legile mecanice. Realitatea obiectivă dată nu se limitează la realitatea senzorială, cum crede concepția mecanicistă despre lume. Aceasta din urmă nu este decât o jumătate a realității. Cealaltă jumătate a ei sunt ideile, care sunt și ele obiecte ale percepției, ale unei percepții superioare, desigur, al cărei organ este gândirea. Și la idei se poate ajunge tot printr-o metodă inductivă.
Știința experimentală de azi se conduce după metoda absolut corectă: a rămâne mereu la realitatea dată; dar adaugă afirmația inacceptabilă că această metodă poate furniza exclusiv realități concret-senzoriale. În loc să se oprească la întrebarea „cum ajungem noi la concepțiile noastre?”, ea desemnează de la bun început ce-ul acestora. Singura cale satisfăcătoare de a înțelege realitatea este o metodă empirică, având niște rezultate de cercetare idealiste. Acesta este idealism, dar nu unul care caută o unitate a lucrurilor nebuloasă, imaginară, ci unul care caută conținutul de idei concret al realității pe o cale experimentală la fel de riguroasă ca cea pe care cercetarea hiperexactă din zilele noastre caută conținutul realităților fizice.
Apropiindu-ne de Goethe înarmați cu aceste concepții, credem că pătrundem în ființa sa. Rămânem la idealism, dar nu punem la baza dezvoltării acestuia metoda dialectică a lui Hegel, ci un empirism superior, purificat. Un asemenea empirism stă și la baza filosifiei lui Eduard von Hartmann. Acesta caută în natură unitatea ideatică, așa cum se oferă ea în mod pozitiv unei gândiri pline de conținut. El respinge concepția pur mecanicistă despre natură și hiper-darwinismul, care nu se poate dezlipi de faptele exterioare. În știință, Eduard von Hartmann este întemeietorul unui monism concret. În istorie și în estetică, el caută ideea concretă. Toate acestea după o metodă empiric-inductivă.
Filosofia lui Hartmann se deosebește de a mea numai prin problema pesimismului și prin direcționarea metafizică a sistemului său spre ideea de „inconștient”. De ultimul punct intenționăm să ne ocupăm ceva mai departe. În legătură cu pesimismul vom spune următoarele: Ceea ce Hartmann prezintă drept argumente în sprijinul pesimismului, adică al concepției după care în lume nimic nu ne poate satisface pe deplin, după care neplăcerea întrece întotdeauna plăcerea, eu le-aș indica drept fericirea omenirii. Argumentele pe care el le aduce sunt pentru mine numai dovezi în sprijinul ideii că este zadarnic să năzuim spre o stare de fericire permanentă. Trebuie să renunțăm cu totul la căutarea unei asemenea fericiri și să ne găsim menirea numai în îndeplinirea dezinteresată a acelor sarcini ideale pe care rațiunea noastră ni le arată. Ce altceva înseamnă acest lucru decât că trebuie să căutăm fericirea numai în muncă, în activitatea noastră neobosită?
Numai cel care muncește, și anume cel care muncește dezinteresat, fără să aștepte nici o răsplată pentru munca sa, își îndeplinește menirea. Este o prostie să vrei răsplată pentru ceea ce faci; nu există o adevărată răsplată. De aici ar trebui Hartmann să-și construiască mai departe sistemul. El ar trebui să arate care poate fi, în aceste condiții, singurul impuls al tuturor faptelor noastre. Dacă nu există perspectiva unui scop ce trebuie atins, acest impuls poate fi numai dăruirea dezinteresată față de obiectul căruia îi închinăm activitatea noastră, adică numai iubirea. Nu poate fi morală decât o faptă izvorâtă din iubire. În știință, steaua noastră călăuzitoare trebuie să fie ideea, iar în acțiunile noastre, iubirea. Și iată că am ajuns iarăși la Goethe. „Pe omul care lucrează îl preocupă numai să facă binele [Das Rechte = ceea ce trebuie, ceea ce este just, drept ‒ n. trad.]; el nu trebuie să se întrebe dacă binele se și întâmplă.” „Tot secretul constă în faptul că renunțăm la existența noastră, pentru a exista.” (Maxime în proză; NW, vol. 4, sect. 2, p. 464 și 441.)
Eu n-am ajuns la concepția mea despre lume numai studiind personalitatea lui Goethe, sau chiar hegelianismul. Am pornit de la concepția naturalist-mecanicistă despre lume, dar mi-am dat seama că, dacă gândești intens, nu te poți opri aici. Procedând în mod riguros după metoda științifică, am găsit în idealismul obiectiv singura concepție despre lume satisfăcătoare. Felul cum o gândire care se înțelege pe sine, lipsită de contradicții, ajunge la această concepție despre lume, este arătat în gnoseologia mea 86. Am aflat apoi că, în esență, concepția despre lume a lui Goethe e îmbibată de acest idealism obiectiv. Așa se face că, de ani de zile, munca de elaborare a concepțiilor mele merge în mod firesc paralel cu studierea lui Goethe; și pot spune că n-am găsit niciodată vreo contradicție de principiu între concepțiile mele fundamentale și activitatea științifică a lui Goethe. Dacă am reușit măcar în parte, în primul rând, să dezvolt punctul meu de vedere, în așa fel încât el să devină viu și în alții, în al doilea rând, să trezesc convingerea că acest punct de vedere este cu adevărat cel goethean, atunci voi considera că m-am achitat de sarcina pe care mi-am propus-o.
