Foarte adesea Goethe este căutat acolo unde el nu poate fi deloc găsit. Așa s-a întâmplat, printre altele, și cu aprecierea cercetărilor lui din domeniul geologiei. Dar tocmai aici, mai mult decât oriunde, ar fi necesar ca tot ceea ce Goethe a scris despre unele aspecte de amănunt să fie apreciat avându-se în vedere intențiile grandioase de la care a pornit. Mai ales aici trebuie să-l judecăm după propria lui maximă: „În operele oamenilor, ca și în acelea ale naturii, sunt demne de luare-aminte în special intențiile” [„Maxime în proză”; NW, vol. 4, secț. a 2-a, p. 378] și „Spiritul în care acționăm este cel mai important.” [„Anii de ucenicie” VII, 9]. Trebuie să ne servească drept model nu ceea ce el a realizat, ci felul cum a tins să realizeze ceva. Nu e vorba de vreo părere competentă, ci de o metodă care trebuie făcută cunoscută. Cea dintâi depinde de posibilitățile științei epocii și poate fi depășită; cea de a doua a izvorât din măreția naturii spiritului goethean și rezistă chiar și atunci când instrumentele științifice se perfecționează, iar câmpul experienței se extinde.
Goethe a fost condus spre geologie prin faptul că s-a ocupat de minele din Ilmenau, cu supravegherea cărora fusese însărcinat în mod oficial. Când Karl August a ajuns pe tron, el s-a dedicat cu cea mai mare seriozitate acestei mine, care mult timp fusese neglijată. Trebuiau studiate mai întâi cu precizie de către specialiști cauzele ruinării ei, apoi trebuia făcut tot posibilul pentru a fi repusă în funcțiune. În această acțiune, Goethe a fost mereu alături de Karl August. El s-a ocupat cu cea mai mare energie de întreaga problemă. De aceea, venea adeseori la minele din Ilmenau. El voia să-și facă o imagine exactă a situației de acolo. Pentru prima oară a venit la Ilmenau în mai 1776 și după aceea de multe alte ori.
În mijlocul acestor treburi practice, în el s-a trezit acum nevoia științifică de a se apropia de legile fenomenelor pe care avea ocazia să le observe aici. Cuprinzătoarea concepție despre natură, care se contura cu tot mai multă claritate în spiritul său (vezi articolul „Natura”; NW, vol. 2, p. 5 și urm.), îl obliga să-și explice în felul său propriu ceea ce i se înfățișa ochilor.
Aici se face imediat simțită o particularitate care avea rădăcini adânci în natura lui Goethe. Nevoile sale spirituale sunt esențial diferite de cele ale altor oameni de știință. În timp ce pentru aceștia din urmă principalul era cunoașterea aspectelor particulare, în timp ce, de obicei, ei manifestă interes față de o construcție ideatică, față de un sistem, doar în măsura în care el le este de ajutor la observarea aspectelor particulare, pentru Goethe particularul reprezintă numai o fază de trecere spre o înțelegere cuprinzătoare, de ansamblu, a existenței. În articolul „Natura” citim: „Ea trăiește numai în copiii ei, dar mama, ea unde este?” * Găsim aceeași năzuință de a înțelege nu numai realitatea imediată, ci și temelia ei mai adâncă, și în „Faust” („Privește întreaga forță creatoare și sămânța.”) Astfel încât și ceea ce observă pe suprafața Pământului și sub ea devine pentru Goethe un mijloc de a pătrunde în enigma felului cum e alcătuită lumea. Ceea ce-i scrie la 23 decembrie 1786 ducesei Luise: „Operele naturii sunt mereu ca un prim cuvânt rostit de Dumnezeu” [WA 8, 98], însuflețește toate căutările sale, iar ceea ce poate fi perceput prin simțuri devine pentru el o carte din care trebuie să citească acel cuvânt al creațiunii. În acest sens, el îi scrie D-nei von Stein la 22 august 1784: „Marea și frumoasa carte poate fi citită întotdeauna și ea e indescifrabilă doar atunci când oamenii vor să-și transfere măruntele reprezentări și mărginirea lor asupra unor ființe infinite.” [WA 6, 343] Aceeași tendință o găsim și în „Wilhelm Meister”: „Dacă eu aș trata aceste crăpături și fisuri ca pe niște litere, ca și cum ar trebui să le descifrez, să formez cu ele cuvinte și să învăț să le citesc, ai avea ceva împotrivă?” [WA, secț. I, 24, 46]
Așadar, începând cu ultima perioadă a anilor '70, îl vedem pe poet străduindu-se neobosit să descifreze această carte. Eforturile lui aveau scopul de a-l duce la o asemenea concepție, încât ceea ce vedea izolat, să-i apară într-o legătură lăuntrică, necesară. Metoda lui era „cea care dezvoltă, care lasă lucrurile să se desfășoare, nicidecum cea care sintetizează, care ordonează”. El nu putea fi mulțumit să vadă ici granitul, colo porfirul etc. și să le clasifice, pur și simplu, după însușirile lor exterioare; el căuta o lege care stă la baza formării tuturor rocilor și pe care nu avea nevoie decât s-o perceapă în spirit, pentru a înțelege cum de a trebuit ca aici să ia naștere granit, dincolo porfir. El mergea înapoi, de la elementele distinctive spre cele comune. La 12 iunie 1784, el îi scrie D-nei von Stein: „Firul simplu pe care mi l-am tors, mă conduce chiar foarte frumos prin toate aceste labirinturi subpământene și-mi dă o imagine clară chiar și acolo unde totul pare încâlcit.” [WA 6, 297 și 298] El caută principiul comun, care dă naștere, în funcție de diferite condiții în care ajunge să se manifeste, o dată acestui fel de rocă, altă dată altuia. Nimic din ceea ce-i oferă experiența senzorială nu este pentru el ceva încremenit, la care ne-am putea opri; încremenit este numai principiul care stă la baza tuturor. De aceea, el se străduiește mereu să găsească trecerile de la o rocă la alta. Din ele, intenția, tendința de a se produce, poate fi recunoscută mult mai bine decât din produsul ajuns la o formă anumită, în care natura își revelează ființa numai în mod unilateral, ba foarte adesea chiar se rătăcește „cu particularizările ei ca într-o uliță înfundată.”
Este greșit să se creadă că această metodă a lui Goethe este infirmată dacă se atrage atenția asupra faptului că geologia actuală nu cunoaște asemenea treceri de la o rocă la alta. Goethe n-a afirmat niciodată că granitul se transformă cu adevărat în altceva. Ceea ce este deja granit, este un produs finit, gata făcut; el nu mai are impulsul lăuntric de a se transforma prin forță proprie în altceva. Dar geologiei moderne îi lipsește tocmai ceea ce căuta Goethe: ideea, principiul care formează granitul înainte ca el să fi devenit granit; iar această idee este aceeași care stă și la baza tuturor celorlalte formațiuni geologice. Dacă Goethe vorbește, așadar, de o trecere a unei roci în alta, el nu are în vedere o transformare reală, ci o dezvoltare a ideii obiective care ia forma diferitelor roci, care se fixează acum în această formă și devine granit, apoi dezvoltă din sine o altă posibilitate și devine ardezie ș.a.m.d. Și în acest domeniu, concepția lui Goethe nu este o teorie deșartă a metamorfozelor, ci un idealism concret. Dar acel principiu de formare a rocilor nu poate ajunge să-și dezvolte toate posibilitățile existente în el decât în întregul corp al Pământului. De aceea, pentru Goethe problema principală devine istoria felului cum s-a format corpul Pământului, și orice fenomen individual trebuie să se subordoneze acesteia. Pe el îl interesează ce loc ocupă o rocă în corpul Pământului ca întreg; particularul nu-l mai interesează decât ca parte a întregului. În sfârșit, el consideră că este just acel sistem geologic-mineralogic care reface procesele din corpul Pământului, care arată de ce într-un anumit loc a trebuit să apară tocmai această rocă, în altul alta. Cazurile întâlnite în natură dobândesc pentru el o importanță hotărâtoare. De aceea, el critică în teoria lui Werner, pe care de altfel o prețuia atât de mult, faptul că mineralele sunt clasificate nu după felul cum le întâlnim în natură, care ne poate da lămuriri în ceea ce privește formarea lor, ci mai degrabă după însușirile exterioare accidentale. Sistemul desăvârșit nu-l face omul de știință, ci l-a făcut natura însăși.
Trebuie să reținem faptul că Goethe vedea în întreaga natură o singură împărăție mare, o armonie. El afirmă că toate lucrurile din natură sunt însuflețite de o tendință unică. Și atunci, ceea ce este de aceeași natură trebuia să-i apară condiționat de o aceeași legitate. El nu putea admite că în fenomenele geologice, care nu sunt de fapt altceva decât niște entități anorganice, acționează alte impulsuri decât în restul naturii anorganice. Extinderea legilor după care acționează lumea anorganică asupra geologiei este marea realizare a lui Goethe pe tărâmul acestei științe. Acesta a fost principiul de care s-a lăsat condus în explicarea munților boemieni, sau în explicarea fenomenelor observate la templul lui Serapis de la Pozzuoli. El a căutat să introducă un principiu în scoarța pământească neînsuflețită, gândind că ea a luat naștere prin acțiunea acelor legi pe care le vedem lucrând mereu sub ochii noștri în cazul fenomenelor de fizică. Teoriile geologice ale unui [James] Hutton, Elie de Beaumont, erau într-un dezacord profund cu propriile lui concepții. Ce ar fi putut face el cu niște explicații care întrerup întreaga ordine a naturii? Este banal să auzim atât de des fraza că teoria ridicărilor și coborârilor etc. ar fi contrazis natura calmă a lui Goethe. Nu, ea contrazicea simțul său pentru o contemplare unitară a naturii. El n-a putut s-o încadreze în ceea ce este conform cu natura. Acestui simț îi datorează faptul că foarte devreme (deja în anul 1782) și-a format o concepție la care geologii de specialitate au ajuns de-abia după câteva decenii: concepția că resturile pietrificate de animale și plante se află într-o legătură necesară cu roca în care sunt găsite. Voltaire mai vorbea încă despre ele ca despre niște jocuri ale naturii, pentru că nu avea nici cea mai mică idee despre consecvența legității naturii. Goethe putea găsi că un lucru dintr-un anumit loc este explicabil numai dacă descoperea o legătură simplă, naturală, între el și ambianța înconjurătoare. Este același principiu care l-a dus pe Goethe la ideea rodnică despre era glaciară (vezi „Probleme de geologie și o încercare de a le rezolva”, NW, vol. 2, p. 308). El a căutat o explicație simplă, naturală, a zăcămintelor de mase granitice aflate pe mari suprafețe foarte îndepărtate una de alta. Și a fost obligat să respingă explicația că acestea au fost azvârlite acolo cu ocazia ridicării năvalnice a munților, aflați mult mai departe în țară, pentru că această explicație nu deducea un fenomen natural prin legile naturale care există și acționează, ci printr-o excepție sau chiar printr-o încălcare a lor. El presupunea că odinioară, în partea de nord a Germaniei, în condițiile unei temperaturi foarte scăzute, nivelul general al apei era de o mie de picioare, că o mare suprafață era acoperită de o crustă de gheață și că acele blocuri granitice au rămas acolo după ce gheața s-a topit. El dădea astfel o explicație bazată pe legi cunoscute, care pot fi constatate prin experiență directă. Importanța lui Goethe pentru geologie trebuie căutată în faptul de a fi arătat că și aici este valabilă aceeași legitate naturală generală. Felul cum explică el muntele Kammer, faptul că a găsit sau nu explicația justă a apelor minerale de la Karlsbad, sunt lucruri fără importanță. „Nu este vorba aici de vreo părere care să fie acceptată, ci de o metodă ce trebuie să fie împărtășită și altora, de care să se servească fiecare în felul său, ca de un instrument.” (Goethe către Hegel, 7octombrie 1820 [WA 33, 294])*
