Capitolul de față n-a fost scris din cauză că într-o ediție Goethe (Literatura Națională Germană a lui Kürschner) trebuie să fie inclusă și teoria culorilor, însoțită de un studiu introductiv. El izvorăște dintr-o adâncă necesitate spirituală a celui care se îngrijește de această ediție. Acesta a pornit de la studiul matematicii și fizicii și numeroasele contradicții care împânzesc sistemul concepției noastre moderne despre natură l-au dus cu necesitate interioară la cercetarea critică a bazei metodologice a acesteia. La principiul cunoașterii bazate strict pe experiență a fost condus de studiile sale incipiente, iar la o teorie a cunoașterii strict științifică l-a dus constatarea acelor contradicții. Punctul său de plecare obiectiv l-a ferit s-o ia în direcția unor construcții ideatice pur hegeliene. În sfârșit, cu ajutorul studiilor sale legate de teoria cunoașterii, el a găsit cauza multor erori ale științelor moderne ale naturii în faptul că ele acordă un loc greșit simplei percepții senzoriale. Știința modernă transpune toate calitățile concret-senzoriale (sunet, culoare, căldură etc.), în subiect, și crede că, „în afara” subiectului, acestor calități nu le corespunde altceva decât niște procese de mișcare ale materiei. Aceste procese de mișcare, despre care se spune că sunt singurele fenomene cu existență reală în „împărăția naturii”, nu mai pot fi, bineînțeles, percepute. Ele sunt deduse pe baza calităților subiective.
Dar unei gândiri consecvente, această deducție nu-i poate apărea decât ca ceva pe jumătate. Mișcarea este, în primă instanță, doar o noțiune pe care noi am împrumutat-o din lumea senzorială, care ne întâmpină, deci, numai la lucrurile înzestrate cu acele calități concret-senzoriale. Nu cunoaștem mișcare în afară de aceea legată de obiectele concrete. Dacă transpunem acum acest predicat asupra unor lucruri nesenzoriale, cum se spune că sunt elementele materiei discontinui (atomii), trebuie să ne fie totuși clar că, prin acest transfer, unui atribut perceput pe cale concret-senzorială îi este atribuită o formă de existență concepută cu totul altfel decât ca ceva senzorial-concret. Ajungem la aceeași contradicție dacă vrem să găsim un conținut real al noțiunii atomului, noțiune care, în primă instanță este cu totul goală de conținut, a atomului. Acestuia trebuie să-i asociem niște calități senzoriale, fie ele cât de sublimate. Unul atribuie atomului impermeabilitate, forță, altul expansiune sau ceva asemănător, într-un cuvânt, fiecare îi atribuie niște însușiri împrumutate din lumea senzorială. Dacă nu facem acest lucru, rămânem cu totul suspendați în gol.
Aici vedem în ce constă jumătatea de măsură. Se trage o linie prin mijlocul lumii perceptibile pe cale senzorială și se declară că una dintre cele două părți este obiectivă, cealaltă subiectivă. Dar nu e consecventă decât afirmația următoare: dacă există atomi, ei sunt, pur și simplu, niște părți ale materiei, având însușirile materiei și sunt imperceptibili numai din cauza dimensiunilor lor foarte reduse, inaccesibile simțurilor noastre.
Dar astfel dispare posibilitatea de a căuta în mișcarea atomilor ceva care să poată fi opus, drept realitate obiectivă, calităților subiective ale sunetului, culorii etc. Și dispare, de asemenea, posibilitatea de a căuta în legătura dintre mișcare și senzația de „roșu”, de exemplu, mai mult decât în cea dintre două procese care aparțin în întregime lumii senzoriale.
Celui care s-a îngrijit de această ediție i-a fost, deci, clar: mișcările eterului, modul de dispunere a atomilor etc. intră în aceeași categorie ca și percepțiile senzoriale. Dacă cineva spune că acestea din urmă sunt subiective, o face pe baza unei reflexii neclare. Dacă declarăm subiectivă calitatea senzorială, trebuie să facem la fel și cu mișcările eterului. Nu dintr-o cauză principială nu le percepem pe acestea din urmă, ci numai pentru că organele noastre de simț nu au o organizare suficient de subtilă. Aceasta este însă o împrejurare absolut întâmplătoare. S-ar putea ca omul să perceapă cândva mișcările eterului în mod nemijlocit, pe măsură ce organele sale de simț ar deveni mai subtile. Dacă un om din acel viitor îndepărtat ar accepta atunci teoria noastră, potrivit căreia percepțiile sunt ceva subiectiv, el ar trebui să declare subiective și aceste mișcări ale eterului, așa cum facem noi azi cu sunetul, culoarea etc.
Vedem că această teorie din fizică duce la o contradicție ireductibilă.
Această concepție subiectivistă se sprijină, în al doilea rând, pe considerații de fiziologie.
Fiziologia afirmă că senzația apare de-abia ca rezultat al unui proces mecanic care, venind din acea parte a lumii corpurilor care se află în exteriorul substanței noastre trupești, se transmite mai întâi organelor terminale ale sistemului nervos din organele de simț; de aici ea e transmisă mai departe până la centrul suprem, spre a se declanșa de-abia acolo sub formă de senzație. Contradicțiile acestei teorii bazate pe fiziologie sunt expuse în capitolul „Fenomenul originar” al lucrării de față. Aici putem spune că subiectivă este numai forma de mișcare a materiei cenușii a creierului. Oricât de departe am ajunge în cercetarea proceselor ce au loc în subiect, pe această cale rămânem mereu în sfera proceselor mecanice. Și nu vom descoperi niciodată, în centru, senzația.
Nu mai rămân, așadar, pentru a ne lămuri în privința subiectivității și obiectivității senzației, decât reflecțiile de ordin filosofic. Iar ele ne spun următoarele: Ce anume, la percepție, poate fi considerat „subiectiv”? Nu putem înainta absolut deloc fără a face o analiză exactă a noțiunii de „subiectiv”. Subiectivitatea nu poate fi determinată, bineînțeles, de nimic altceva decât de ea însăși. Nimic din ceea ce nu poate fi considerat că este determinat de către subiect nu poate fi socotit „subiectiv”. Dar acum trebuie să ne întrebăm: Despre ce putem spune că este propriu subiectului uman? Ceea ce poate să perceapă la el însuși prin percepție exterioară sau interioară. Prin percepție exterioară ne dăm seama de constituția corporală, prin percepție interioară de propria noastră gândire, simțire și voință. Ce poate fi desemnat în primul și în primul rând drept subiectiv? Constituția organismului întreg, deci, și cea a organelor de simț și a creierului, care probabil că la fiecare om se prezintă altfel. Dar tot ceea ce poate fi constatat aici pe această cale nu este decât o anumită formă de organizare și funcționare a substanțelor, prin care este transmisă senzația. Subiectivă este, de fapt, numai calea pe care trebuie să o parcurgă senzația înainte ca ea să poată fi considerată senzația mea. Organizarea noastră este aceea care transmite senzația, iar aceste căi de transmitere sunt subiective; nu însă și senzația însăși.
Ar mai rămâne acum calea experienței interioare. Ce constat eu în interiorul meu, când spun despre o senzație că este a mea? Constat că o raportez pe aceasta, cu ajutorul gândirii mele, la individualitatea mea, că extind câmpul cunoștințelor mele și asupra acestei senzații; dar nu sunt conștient de faptul că eu creez conținutul senzației. Eu constat numai că ea se raportează la mine, calitatea senzației fiind un fapt întemeiat în el însuși.
De oriunde am începe, din lăuntru sau din afară, nu ajungem, până în punctul în care să putem spune: aici este dat caracterul subiectiv al senzației. Conținutului senzației nu i se poate aplica noțiunea de „subiectiv”.
Acestea sunt considerațiile care m-au obligat să resping drept imposibilă orice teorie despre natură, care merge, în principiu, dincolo de sfera lumii perceptibile și să consider că lumea senzorială este unicul obiect de cercetare al științelor naturii. Dar atunci a trebuit să caut în interdependența faptelor care aparțin tocmai acestei lumi senzoriale, ceea ce noi exprimăm sub formă de legi ale naturii.
Și astfel am fost împins către acea concepție despre metoda științifică ce stă la baza teoriei goetheene a culorilor. Cel care găsește juste aceste reflecții, va citi teoria culorilor cu alți ochi decât o pot face naturaliștii epocii moderne. El va vedea că aici ipoteza lui Goethe nu se opune celei newtoniene, ci că se caută răspuns la întrebarea: Poate fi acceptată fizica teoretică actuală sau nu? Dacă nu, atunci trebuie să fie înlăturată și lumina pe care această fizică o așterne asupra teoriei culorilor. Care sunt, în concepția noastră, bazele teoretice ale fizicii, aceasta cititorul o va afla din capitolele următoare, pentru a vedea apoi, de pe această bază, în lumină justă, confruntările lui Goethe.*
