Omul nu este satisfăcut cu ceea ce natura oferă de bunăvoie spiritului său, când acesta observă. Simte că, pentru a da naștere diversității creațiilor ei, natura face uz de niște resorturi pe care, în primă instanță, le ascunde de ochii observatorului. Natura nu spune ea însăși ultimu-i cuvânt. Experiența ne arată ce poate natura să creeze, dar nu ne spune cum se desfășoară munca ei creatoare. Mijlocul de a dezvălui resorturile naturii se află în însuși spiritul uman. Din spiritul omului se înalță ideile ce aduc explicația felului în care natura dă naștere creațiilor ei. În interiorul omului devine perceptibil ceea ce fenomenele lumii exterioare ascund. Legile naturii, pe care spiritul uman le gândește, n-au fost născocite ca un adaos dat naturii, spiritul este doar scena pe care natura face să devină vizibile tainele activității ei. Ceea ce noi observăm la lucruri este numai o parte din ele. Cealaltă parte este ceea ce se înalță din spiritul nostru, atunci când se află în fața lucrurilor. Aceleași lucruri ne vorbesc din afară și vorbesc în interiorul nostru. De-abia atunci când reunim ceea ce ne spune lumea exterioară cu ceea ce auzim în interiorul nostru avem realitatea întreagă. Ce voiau adevărații filosofi ai tuturor timpurilor? Nimic altceva decât să exprime esența/ființa lucrurilor, pe care o rostesc ele înseși, atunci când spiritul li se oferă ca organ de vorbire.
Când omul lasă ființa sa interioară să vorbească despre natură, el își dă seama că natura rămâne în urma a ceea ce ar putea să creeze în virtutea forțelor ei creatoare. Spiritul vede sub o înfățișare mai desăvârșită ceea ce conține lumea experienței. El găsește că prin creațiile ei natura nu-și realizează intențiile. Și se simte chemat să realizeze aceste intenții într-o formă mai desăvârșită. Dă la iveală niște creații prin care arată: iată ce a vrut natura; dar ea și-a putut atinge acest scop numai până la un anumit punct. Aceste creații sunt operele de artă. În ele omul creează într-un mod mai desăvârșit ceea ce natura înfățișează într-o formă nedesăvârșită.
Filosoful și artistul au aproape același țel. Când se dăruiesc influențelor pe care natura le exercită asupra lor, ei caută să dea formă lucrurilor desăvârșite pe care le văd în spiritual. Dar fiecăruia îi stau la dispoziție mijloace diferite de a atinge acest țel. Când se află în fața unui proces din natură, în filosof se aprinde un gând, o idee. Pe acestea le exprimă el în cuvinte. În artist se naște o imagine a acestui proces, care-l arată sub o formă mai desăvârșită decât cea sub care poate fi observat în lumea exterioară. Filosoful și artistul dezvoltă observația în continuare pe căi diferite. Artistul nu are nevoie să cunoască impulsurile creatoare ale naturii în forma în care ele se dezvăluie filosofului. Când el percepe un lucru sau un proces, în spiritul său ia naștere în mod nemijlocit o imagine în care legile naturii au luat o formă mai desăvârșită decât în lucrul sau procesul respectiv din lumea exterioară. Nu e necesar ca aceste legi să intre în spiritul său sub formă de gânduri. Totuși, cunoașterea și arta sunt lăuntric înrudite. Amândouă arată tendințele naturii, care în simpla natură exterioară nu ajung la deplina lor dezvoltare.
Dacă însă în spiritul unui artist autentic, în afara imaginilor mai desăvârșite ale lucrurilor își mai spun cuvântul sub formă de gânduri și impulsurile creatoare ale naturii, în fața ochilor noștri va apărea cu deosebită limpezime izvorul comun al artei și filosofiei. Goethe este un astfel de artist. El ne dezvăluie aceleași taine și sub forma operelor de artă și sub forma gândurilor. Ceea ce plăsmuiește în operele sale literare, spune și în articolele științifice și estetice și în „Maximele în proză”, sub formă de gânduri. Adânca mulțumire pe care ne-o dau aceste articole și maxime este cauzată de faptul că vedem întruchipat într-o singură personalitate acordul perfect dintre artă și cunoaștere. Este ceva înălțător în sentimentul pe care ți-l lasă orice idee a lui Goethe: Aici vorbește cineva care poate vedea și în imagine perfecțiunea pe care o exprimă în idei. Forța unui asemenea gând este intensificată de acest sentiment. Ceea ce izvorăște din necesitățile cele mai înalte ale unei singure personalități trebuie să aibă unitate lăuntrică. Maximele lui Goethe dau răspuns la întrebarea: Ce fel de filosofie este conformă cu arta adevărată? Eu caut să retrasez sub forma unui tot contururile acestei filosofii, născute din spiritul unui artist adevărat.
* * *
Conținutul de gânduri care izvorăște din spiritul uman, când acesta se situează în fața lumii exterioare, este adevărul. Omul nu poate să ceară nici o altă cunoaștere în afară de una produsă de el însuși. Cel care caută în dosul lucrurilor încă ceva, care să reprezinte esența lor propriu-zisă, nu a ajuns să fie conștient de faptul că toate întrebările despre esența lucrurilor izvorăsc numai dintr-o nevoie a omului: aceea de a pătrunde și cu gândul ceea ce percepe. Lucrurile ne vorbesc, iar ființa noastră interioară vorbește când noi observăm lucrurile. Aceste două limbaje își au izvorul în aceeași Ființă originară, iar omul este chemat să facă în așa fel încât ele să se înțeleagă reciproc. În aceasta constă ceea ce numim cunoaștere. Acest lucru îl caută, și nimic altceva, acela care înțelege nevoile naturii umane. Celui care nu ajunge la această înțelegere, lucrurile lumii exterioare îi rămân străine. El nu aude cum din interiorul ființei sale îi vorbește ființa lucrurilor. De aceea, el presupune că această ființă este ascunsă în dosul lucrurilor. El crede că mai există o lume exterioară în dosul lumii perceptibile. Dar lucrurile sunt lucruri exterioare numai atâta vreme cât noi doar le observăm. Dacă gândim asupra lor, ele încetează să mai fie în afara noastră. Ne contopim cu ființa lor interioară. Pentru om, opoziția dintre percepția obiectivă exterioară și lumea subiectivă interioară a gândurilor există numai cât timp nu-și dă seama că aceste lucruri formează o unitate. Lumea interioară omului este fața interioară a naturii.
Aceste gânduri nu sunt infirmate de faptul că diferiții oameni își formează reprezentări diferite despre lucruri. Și nici de faptul că ființele oamenilor sunt diferit constituite, astfel încât nu se poate ști dacă una și aceeași culoare este văzută exact în același fel de oameni diferiți. Fiindcă principalul nu este dacă oamenii își formează despre unul și același lucru exact aceeași părere, ci dacă limba pe care o vorbește ființa interioară a omului este limba care exprimă esența lucrurilor. Părerile individuale sunt diferite, conform cu organizarea ființei omului respectiv și cu punctul de vedere din care el privește lucrurile; dar toate părerile izvorăsc din același element și conduc la esența lucrurilor. Aceasta poate ajunge să se exprime în diferite nuanțe de gândire; totuși, ea rămâne esența lucrurilor.
Omul este organul prin care natura își dezvăluie tainele. În personalitatea subiectivă iese la lumină conținutul cel mai adânc al lumii. „Când natura sănătoasă a omului lucrează ca un întreg, când el se simte în lume ca într-un întreg mare, frumos, demn și prețios, când o tihnă armonioasă îi prilejuiește o încântare pură, liberă, atunci Universul, dacă s-ar putea percepe pe sine, ar jubila până la cer, simțindu-se ajuns la ținta sa și ar admira culmea propriei sale deveniri și ființe.” (Goethe, „Winkelmann”, Literatura Națională a lui Kürschner, vol. 27, p. 42). Țelul Universului și al esenței existenței nu constă în ceea ce ne furnizează lumea exterioară, ci în ceea ce trăiește în spiritul uman și izvorăște din el. De aceea, Goethe consideră că este o greșeală dacă omul de știință caută să pătrundă în ființa intimă a naturii cu ajutorul instrumentelor și al experimentelor obiective, fiindcă „omul în sine, în măsura în care se slujește de simțurile lui sănătoase, este cel mai măreț și mai exact aparat fizic din câte pot exista, iar nenorocirea cea mai mare a fizicii moderne constă în faptul că experiențele au fost, aș zice, separate de om și că oamenii de știință vor să cunoască natura numai prin ceea ce le arată niște instrumente artificiale, ba chiar vor să limiteze și să dovedească pe această cale ceea ce ea poate să creeze”. ”Dar, de fapt, omul ocupă o poziție atât de înaltă, încât în el se exprimă ceea ce nu se poate exprima nicăieri altundeva. Ce este o strună și întreaga ei diviziune mecanică în comparație cu urechea muzicianului? Ba putem chiar întreba: ce sunt înseși fenomenele elementare ale naturii în comparație cu omul, care trebuie mai întâi să le îndiguiască și să le modifice, pentru a și le putea asimila într-o oarecare măsură?” (Comp. NW, vol. 4, secț. a 2-a, p. 351)
Omul trebuie să facă în așa fel încât lucrurile să vorbească din spiritul său, dacă vrea să cunoască ființa lor. Tot ceea ce are de spus despre această ființă este luat de la trăirile spirituale din interiorul lui. Omul poate emite judecăți în legătură cu lumea numai pornind din el însuși. El trebuie să gândească antropomorfic. În fenomenul cel mai simplu, de exemplu, în ciocnirea a două corpuri, introducem un antropomorfism când ne spunem părerea în legătură cu el. Judecata: „Unul dintre corpuri îl izbește pe celălalt” este deja antropomorfică. Fiindcă, dacă vrem să depășim stadiul simplei observări a procesului respectiv, trebuie să transferăm asupra lui trăirea pe care o are propriul nostru corp atunci când pune în mișcare un corp al lumii exterioare. Toate explicațiile date de fizică sunt antropomorfisme ascunse. Când explicăm natura, noi o umanizăm, introducem în ea trăirile interioare ale omului. Dar aceste trăiri subiective sunt esența lăuntrică a lucrurilor. Și nu se poate spune că omul nu cunoaște adevărul obiectiv, „în sinele” lucrurilor, din cauză că își poate forma în legătură cu ele numai reprezentări subiective. 106 Nu poate fi vorba deloc de un alt adevăr în afară de unul subiectiv uman. Căci adevărul este transpunerea trăirii subiective în contextul obiectiv al fenomenelor. Aceste trăiri subiective pot lua chiar un caracter absolut individual. Ele sunt, totuși, expresia esenței interioare a lucrurilor. Poți transpune în lucruri numai ceea ce ai trăit tu însuți în tine. Prin urmare, fiecare om va transpune în lucruri ceva diferit, într-un anumit sens, potrivit cu trăirile lui individuale. Felul în care eu îmi explic anumite procese din natură nu poate fi înțeles pe de-a-ntregul de un alt om, care nu a avut în interiorul său aceleași trăiri. Dar nici nu e necesar ca toți oamenii să gândească asupra lucrurilor în același fel, ci important este numai ca, gândind asupra lucrurilor, să trăiască în elementul adevărului. De aceea, nu putem să luăm gândurile altcuiva, ca atare, și să ni le însușim sau să le respingem, ci trebuie să vedem în ele ceva care ne revelează individualitatea lui. „Aceia care se contrazic și se ceartă ar trebui, mai bine, să se gândească la faptul că nu orice limbă este accesibilă oricărui om.” (NW, vol. 1, secț-a 2-a, p. 355) O filosofie nu poate oferi niciodată un adevăr general valabil, ci ea descrie trăirile interioare ale filosofului, prin care el își explică fenomenele exterioare.
* * *
Când un lucru își spune esența/ființa prin organul spiritului uman, realitatea deplină ia naștere numai prin contopirea a ceea ce există în mod obiectiv în exterior și ceea ce trăiește în mod subiectiv în interior. Omul nu cunoaște realitatea nici prin observația unilaterală, nici prin gândirea unilaterală. Ea nu există în lumea obiectivă ca ceva gata făcut, ci e creată de-abia de către spiritul uman în uniune cu lucrurile. Lucrurile obiective sunt numai o parte a realității. Celui care preamărește în mod exclusivist experiența concret-senzorială, trebuie să-i răspundem cu Goethe „că experiența este numai o jumătate a realității” (NW, vol. 4, secț. a 2-a, p. 503). Orice fapt al realității este deja teorie, adică, atunci când omul observă un fapt din realitate, în spiritul său se revelează o idee. Concepția despre lume care recunoaște că ideile sunt esența lucrurilor și care concepe cunoașterea ca pe o transpunere în esența lucrurilor, nu este o mistică. Dar ea are comun cu mistica faptul că nu privește adevărul ca pe ceva obiectiv, care există numai în lumea exterioară, ci ca pe ceva care poate fi perceput în mod real în interiorul omului. Concepția despre lume opusă crede că temeiurile lucrurilor se află în dosul fenomenelor, într-un domeniu transcendental, inaccesibil posibilităților de percepere umane. Ea poate fie să cadă în prada unei credințe oarbe în aceste temeiuri, care-și primește conținutul de la o religie bazată pe o revelație pozitivă, fie să emită tot felul de ipoteze și teorii intelectuale despre felul în care va fi fiind constituit acest tărâm transcendental al realității. Misticul, ca și adeptul concepției goetheene despre lume, resping atât credința într-o lume transcendentală, cât și ipotezele legate de o asemenea lume, rămânând la spiritualul real, care-și spune cuvântul chiar în om. Goethe îi scrie lui [F. H.] Jacobi: „Pe tine, Dumnezeu te-a pedepsit cu metafizica și ți-a împlântat o țepușă în carne, pe mine m-a binecuvântat cu fizica ... Eu mă leg tare și tot mai tare de felul de a-l venera pe Dumnezeu al ateistului (Spinoza) .. și vă las vouă tot ceea ce voi numiți și trebuie să numiți religie ... Dacă tu spui că e suficient doar să credem în Dumnezeu ..., îți voi spune că eu pun prea mult preț pe ceea ce văd.” [WA 7, 214] Ceea ce Goethe vrea să vadă este esența lucrurilor, care se exprimă în lumea ideilor lui. Și misticul vrea să cunoască esența lucrurilor prin adâncirea în propria sa ființă interioară, dar el respinge tocmai lumea de idei limpede și transparentă în sine, considerând-o inaptă pentru cucerirea unei cunoașteri superioare. El crede că trebuie să-și dezvolte nu propria facultate de gândire, ci alte forțe din interiorul lui, pentru a vedea temeiurile ultime ale lucrurilor. De obicei, niște senzații și sentimente neclare sunt cele în care misticul crede că percepe esența lucrurilor. Dar senzațiile și sentimentele țin numai de ființa subiectivă a omului. În ele nu se exprimă nimic despre lucruri. Lucrurile înseși vorbesc numai în idei. Mistica este o concepție despre lume superficială, deși misticii se consideră mult superiori omului rațional, cu „profunzimea” lor. Ei nu știu nimic despre natura sentimentelor, altfel nu le-ar lua drept expresii ale esenței lumii; și nu știu nimic nici despre natura ideilor, altfel nu le-ar considera plate și raționaliste. Ei nici nu bănuiesc ce simt oamenii care au cu adevărat idei, ce trăiri au ei în acestea. Dar pentru mulți, ideile sunt niște simple cuvinte. Aceștia nu-și pot însuși infinita bogăție a conținutului lor. Deci, nici o mirare dacă ei simt propriile lor coji verbale drept ceva gol, lipsit de conținut.
* * *
Cel ce caută conținutul esențial al lumii obiective în interiorul propriei lui ființe nu poate găsi nici esența ordinii morale a lumii decât tot numai în natura umană însăși. Cel ce crede că există o realitate transcendentală în dosul celei umane trebuie să caute în aceasta și izvorul moralei. Căci morala, în sens mai înalt, nu poate proveni decât din esența lucrurilor. De aceea, cel ce crede într-o realitate transcendentală își însușește niște comandamente morale cărora omul trebuie să li se supună. Aceste comandamente, fie că ajung la el pe calea unei revelații, fie că își fac apariția ca atare în conștiența lui, așa cum este cazul cu imperativul categoric al lui Kant. Despre felul cum acesta intră în conștiența noastră din „în sinele” transcendental al lucrurilor, nu ni se spune nimic. El există, pur și simplu, și trebuie să ne supunem lui. Filosoful pozitivist, care așteaptă salvarea exclusiv de la observația concret-senzorială pură, vede în morală numai o activitate a instinctelor și patimilor umane. Din studierea acestora trebuie să decurgă normele care reglementează faptele morale.
Goethe consideră că morala se naște din lumea de idei a omului. Faptele morale nu sunt determinate nici de niște norme obiective, nici de o simplă lume de instincte; ci de ideile clare în sine prin care omul dă el însuși direcție faptelor sale. Acestor idei el nu li se supune împins de simțul datoriei, cum ar trebui să se supună unor norme morale obiective. Și nici din constrângere, așa cum omul se supune instinctelor și patimilor sale. Ci le slujește din iubire. El le iubește cum iubești un copil. Vrea ca ele să devină realitate și le dăruiește tot ce are mai bun, pentru că ele sunt o parte a propriei lui ființe. În etica goethană, ideea este firul călăuzitor, iar iubirea este impulsul spre acțiune. Pentru el, datoria este „când iubești ceea ce singur îți poruncești” (NW, vol. 4, secț. a 2-a, p. 460).
O faptă săvârșită în sensul eticii goetheene este o faptă liberă. Fiindcă omul nu depinde de nimic altceva decât de propriile lui idei. Și el nu trebuie să dea socoteală nimănui, ci doar lui însuși. Deja în cartea mea Filosofia libertății 107 am arătat netemeinicia obiecției ieftine că o ordine morală a lumii în care fiecare ascultă numai de sine însuși ar avea ca urmare dezordinea și dizarmonia generală a faptelor omenești. Cel ce ridică această obiecție, uită că toți oamenii sunt de aceeași natură și că, din această cauză, ei n-ar produce niciodată niște idei morale care să fie atât de esențial diferite încât să dea împreună un acord dizarmonic. 108
Dacă în om n-ar exista facultatea de a da naștere unor creații care să fie plăsmuite exact în sensul în care sunt plăsmuite și operele naturii, dar care să scoată la lumină acest sens într-un
mod mai desăvârșit decât o poate face natura, n-ar exista deloc artă în sensul goethean. Ceea ce creează artistul, sunt niște obiecte ale naturii ajunse pe o treaptă superioară de desăvârșire.
Arta este continuarea naturii, „căci, aflându-se pe treapta cea mai înaltă a naturii, omul se privește pe sine, la rândul său, ca pe o întreagă natură care trebuie să dea la iveală încă o culme.
El se înalță pe această culme prin faptul că se pătrunde cu toate virtuțile și perfecțiunile, că face să apară alegere, ordine, armonie și sens și că, în cele din urmă, se înalță până acolo
unde produce opere de artă” (Goethe, „Winckelmann”; Literatura Națională a lui Kürschner, vol. 27, p. 47). După ce contemplase operele de artă grecești din Italia, Goethe scrie: „Aceste
înalte opere de artă au fost create de către oameni, totodată, drept supreme opere ale naturii, după legi adevărate și naturale.” 109 În raport
cu simpla realitate dată prin experiența senzorială, operele de artă sunt niște iluzii frumoase; pentru acela care poate privi mai în profunzime, ele sunt „o manifestare a legilor tainice ale
naturii, care fără ele nu s-ar revela niciodată.” ([citat reprodus în mod liber] comp. NW, vol. 4, secț. a 2-a, p. 494).
Nu materialul pe care artistul îl ia din natură face opera de artă; ci numai ceea ce artistul pune din ființa sa interioară în acea operă de artă. Opera de artă cea mai desăvârșită este aceea care te face să uiți că la baza ei se află o materie din natură și care ne trezește interesul numai prin ceea ce artistul a făcut din această materie. Artistul creează în sensul naturii; dar nu creează ca natura însăși. Mi se pare că în aceste propoziții sunt cuprinse ideile fundamentale pe care Goethe le-a exprimat în aforismele sale despre artă.
