Se vorbește mult astăzi despre evoluția rodnică a științelor în secolul al XIX-lea. Eu cred că se poate vorbi cu îndreptățire numai despre experiența științifică importantă care a fost adunată și despre schimbarea condițiilor de viață concrete care se datorează acestor experiențe. Cât despre ideile fundamentale prin care concepția modernă despre natură caută să înțeleagă lumea senzorială, eu consider că ele sunt nesănătoase și nu rezistă în fața unei gândiri energice. Mi-am exprimat această părere deja la pagina 258 și urm. a acestei lucrări. Aceeași părere a exprimat-o recent un cunoscut om de știință contemporan, chimistul Wilhelm Ostwald. 102 El spune: „De la matematician până la medicul practicant, fiecare om preocupat de probleme științifice, dacă va fi întrebat cum își imaginează că e alcătuită lumea „în interior”, va răspunde că lucrurile se compun din atomi în mișcare și că acești atomi și forțele care acționează între ei sunt realitățile ultime din care constau diferitele fenomene. În zilele noastre, poate fi auzită și citită de sute de ori propoziția că nu se poate găsi o altă modalitate de a înțelege lumea fizică decât aceea de a o deduce din „mecanica atomilor”; materia și mișcarea par a fi noțiunile ultime la care trebuie raportată diversitatea fenomenelor din natură. Această concepție poate fi numită materialism științific”. Am spus în această lucrare, p. 258 și urm., că concepțiile fundamentale ale fizicii moderne sunt inacceptabile. Același lucru îl afirmă și Ostwald, (p. 6 a conferinței sale), prin următoarele cuvinte: „Că această concepție mecanicistă despre lume nu-și îndeplinește misiunea pentru care a fost creată; că ea intră în conflict cu niște adevăruri incontestabile și general cunoscute și recunoscute.” Afirmațiile lui Ostwald și ale mele coincid în continuare. Eu spun (p. 274 a scrierii de față): „Imaginea concret-senzorială a lumii este suma conținuturilor percepțiilor aflate în continuă metamorfozare, fără o materie care să stea la baza lor.” Ostwald spune (p. 12 și urm.): „Dar dacă ne gândim că tot ceea ce știm despre o anumită substanță este cunoașterea însușirilor ei, ne dăm seama că afirmația potrivit căreia mai există, ce-i drept, o substanță anume, care nu mai are însă nici una dintre însușirile ei, nu este prea departe de un pur nonsens. De fapt, această supoziție pur formală ne ajută numai să împăcăm realitățile generale ale proceselor chimice, în special legile masei stochiometrice, cu noțiunea arbitrară a unei materii imuabile în sine.” Iar la p. 256 a cărții de față se poate citi: „Aceste considerații sunt cele care m-au obligat să consider că este imposibilă și să resping orice teorie despre natură care trece, în principiu, dincolo de sfera lumii perceptibile și mă face să caut exclusiv în lumea senzorială unicul obiect de cercetare al științelor naturii.” Același lucru îl găsesc exprimat în conferința lui Ostwald, la p. 25 și 22: „Ce aflăm, de fapt, despre lumea fizică? În mod evident, numai ceea ce instrumentele simțurilor noastre fac să ajungă din ea până la noi.” „A stabili legături precise între realități, între mărimi care pot fi măsurate și dovedite, așa încât, dacă unele ne sunt date, să le putem deduce din ele pe celelalte, în aceasta constă misiunea științei și ea nu poate fi adusă la îndeplinire dacă punem la baza acestora vreo imagine ipotetică, ci numai dacă dovedim existența unor raporturi reciproce de interdependență între mărimile măsurabile.” Dacă se face abstracție de faptul că Ostwald vorbește în spiritul omului de știință contemporan și că, din această cauză, el nu vede în lumea senzorială nimic altceva decât mărimi care pot fi măsurate și a căror existență poate fi dovedită, concepția lui corespunde cu totul concepției mele, așa cum am formulat-o, de exemplu, în propoziția: „Teoria trebuie să se extindă asupra faptelor ... perceptibile și să caute legăturile în cadrul acestora.”
În considerațiile mele despre teoria goetheană a culorilor am luptat împotriva acelorași concepții științifice fundamentale ale epocii contemporane ca și profesorul Ostwald în conferința sa „Depășirea materialismului științific”. În orice caz, ceea ce eu am pus în locul acestor concepții fundamentale nu coincide cu ideile lui Ostwald. Căci acesta pornește, așa cum voi arăta în continuare, de la aceleași premise superficiale ca și adversarii săi, adepții materialismului științific. Am mai arătat că, de fapt, reprezentările fundamentale ale concepției moderne despre natură sunt vinovate de faptul că teoria goetheană a culorilor a fost și mai este încă atât de greșit înțeleasă.
Aș vrea să discut acum cu ceva mai multă precizie poziția concepției moderne despre natură. Din țelul pe care ea și l-a fixat, eu caut să-mi dau seama dacă este o concepție sănătoasă sau nu.
Nu fără motiv se consideră că formula de bază cu ajutorul căreia concepția modernă despre natură caută să înțeleagă lumea percepțiilor este cuprinsă în cuvintele lui Descartes: „Eu găsesc că, dacă examinez mai îndeaproape lucrurile corporale, în ele sunt conținute foarte puține lucruri pe care eu le înțeleg în mod clar și lămurit, și anume mărimea, sau extinderea în lungime, adâncime și lărgime, forma care este determinată de capătul acestei extinderi, poziția pe care o au între ele corpurile de diferite forme și mișcarea sau schimbarea acestei poziții, cărora li se mai poate adăuga substanța, durata și numărul. În ceea ce privește celelalte lucruri, cum sunt lumina, culorile, sunetele, mirosurile, senzațiile gustative, căldura, frigul și celelalte calități accesibile simțului tactil (netezime, asprime), acestea apar în spiritul meu atât de întunecate și de confuze, încât nu știu dacă sunt adevărate sau false, adică dacă ideile pe care mi le fac despre aceste lucruri sunt într-adevăr ideile unor lucruri reale sau dacă reprezintă doar niște ființe himerice, care nu pot exista.” Adepții concepției moderne despre natură s-au obișnuit să gândească în spiritul acestei afirmații a lui Descartes într-o asemenea măsură, încât de-abia dacă mai găsesc demn de a fi luat în seamă vreun alt mod de a gândi. Ei spun: Ceea ce percepem drept lumină este produs de un proces de mișcare, care poate fi exprimat printr-o formulă matematică. Dacă o culoare apare în lumea senzorială, ei consideră că a fost produsă printr-o mișcare vibratorie și calculează numărul de vibrații dintr-o anumită unitate de timp. Ei cred că întreaga lume senzorială va fi explicată dacă vom reuși să deducem toate percepțiile din niște raporturi care pot fi exprimate prin asemenea formule matematice. După părerea acestor savanți, spiritul care ar putea da o astfel de explicație ar ajunge pe culmea a ceea ce omul poate realiza în ceea ce privește explicarea fenomenelor din natură. Du Bois-Reymond, un reprezentant al acestui gen de savanți, spune despre un asemenea spirit: El „știe numărul firelor de păr de pe capul nostru și fără știința lui n-ar cădea nici o vrabie la pământ”. („Despre limitele cunoașterii naturii”, [ed. a 5-a, Leipzig 1882], p. 13.) Idealul concepției moderne despre natură este să transforme lumea într-un exercițiu de aritmetică.
Deoarece, fără existența unor forțe, părțile presupusei materii nu s-ar pune niciodată în mișcare, savanții moderni includ și forța printre elementele cu ajutorul cărora explică lumea, iar Du Bois-Reymond spune: „A cunoaște natura... înseamnă a găsi cauza transformărilor din lumea corpurilor în niște mișcări de atomi care sunt provocate de forțele lor centrale independente de timp, sau a dizolva procesele din natură în mecanica atomilor.” [loc. cit., p. 10] Prin faptul că introduce noțiunea de forță, matematica devine mecanică.
Filosofii din zilele noastre 103 sunt atât de mult influențați de savanți, încât au pierdut orice curaj de a gândi în mod independent. Ei își însușesc fără rezerve afirmațiile savanților. Unul dintre cei mai bine văzuți filosofi germani, W. Wundt, spune în „Logica” sa („Logică. [Un studiu al principiilor cunoașterii și al metodelor cercetării științifice]”, vol. II [Studiul metodelor], secț. 1 [ed. a 2-a, Stuttgart 1894], p. 266): „Respectând... și aplicând principiul potrivit căruia din cauza stabilității calitative a materiei toate procesele din natură sunt în ultimă instanță mișcări, se consideră că scopul final al fizicii este transformarea ei completă în... mecanică aplicată.”
Du Bois-Reymond consideră că: „Este o constatare psihologică dată de experiența concretă aceea că, acolo unde reușește o astfel de transformare (a proceselor naturale în mecanica atomilor), nevoia noastră de a afla cauzele se simte pentru moment satisfăcută.” [loc. cit., p. 10] Să admitem că pentru Du Bois-Reymond aceasta este o constatare psihologică dată de experiența concretă. Dar trebuie să spunem că mai există și alți oameni, care nu se simt deloc satisfăcuți de o explicare banală a lumii corpurilor ‒ așa cum o concepe Du Bois-Reymond.
Printre acești oameni se numără și Goethe. Cel a cărui nevoie de a înțelege cauzele este satisfăcută atunci când a reușit să-și explice procesele din natură prin mecanica atomilor, este lipsit de organul prin care poate fi înțeles Goethe.
Mărimea, forma, poziția, forța etc. sunt percepții, exact în același sens ca și lumina, culoarea, sunetele, mirosurile, senzațiile gustative, căldura, frigul ș.a.m.d. Cel care desparte mărimea unui lucru de celelalte însușiri ale lui și o studiază separat nu mai are de-a face cu un lucru real, ci cu o abstracțiune a intelectului. Este lucrul cel mai absurd care se poate imagina, să atribui unei abstracțiuni deduse dintr-o percepție concret-senzorială un alt grad de realitate decât unui lucru dat de percepția senzorială însăși. Raporturile spațiale și numerice nu sunt superioare celorlalte percepții senzoriale decât prin faptul că sunt mai simplificate și mai ușor de înțeles. Pe aceste două calități ale lor se întemeiază siguranța studiilor științelor matematice. Dacă concepția modernă despre natură explică toate procesele lumii corporale prin ceva exprimabil în formule matematice și mecanice, aceasta se întâmplă pentru că formulele matematice și mecanice pot fi mânuite de gândirea noastră cu mai multă comoditate și ușurință. Iar gândirea umană înclină spre comoditate. Putem vedea acest lucru tocmai în conferința mai sus amintită a lui Ostwald. Acest om de știință vrea să pună energia în locul materiei și forței. Ascultați: „Care este condiția ca unul dintre instrumentele noastre (de percepție) să intre în activitate? Putem întoarce problema pe toate fețele, nu vom găsi nimic altceva comun, în afară de aceasta: Instrumentele de percepție senzorială reacționează la diferențele de energie dintre ele și mediul înconjurător. Într-o lume a cărei temperatură ar fi peste tot aceea a corpului nostru, n-am putea afla în nici un fel nimic despre căldură, după cum nu avem în nici un fel de senzație despre presiunea constantă a atmosferei în care trăim; de-abia construind încăperi cu o altă presiune ajungem să luăm cunoștință de ea.” (p. 125 și urm. ale conferinței.) Și mai departe: „Imaginați-vă că primiți o lovitură de baston! Ce simțiți atunci, bastonul sau energia? Răspunsul nu poate fi decât: energia. Fiindcă bastonul este obiectul cel mai inofensiv din lume, câtă vreme n-a fost pus în mișcare. Dar ne putem ciocni și de un baston în stare de repaus! Exact: ceea ce simțim sunt, așa cum am subliniat, deosebiri ale stărilor energetice care se lovesc de aparatele organelor noastre de simț și, de aceea, nu are nici o importanță dacă bastonul se mișcă spre noi, sau noi spre baston. Dar dacă amândoi au viteze egale și de același sens, atunci, pentru sensibilitatea noastră, bastonul nu mai există, căci el nu mai poate să vină în contact cu noi și să pună la cale un schimb de energii.” Aceste reflecții arată că Ostwald izolează energia din sfera lumii perceptibile, adică face abstracție de tot ceea ce nu este energie. El deduce tot ceea ce este perceptibil dintr-o singură însușire a perceptibilului, din manifestarea energiei, adică dintr-o noțiune abstractă. Aici se poate vedea limpede că Ostwald a rămas prizonierul obișnuințelor de gândire ale științei contemporane. Dacă ar fi întrebat, nici el n-ar da drept justificare a modului său de a proceda, decât că, pentru el, este un fapt psihologic dat de experiența concretă acela că nevoia sa de a cunoaște cauzele lucrurilor este satisfăcută dacă a transformat procesele din natură în manifestări ale energiei. În esență, este indiferent: că Du Bois-Reymond transformă procesele din natură într-o mecanică a atomilor sau că Ostwald le dizolvă în manifestări ale energiei. Amândouă procesele izvorăsc din înclinația spre comoditate a gândirii umane.
Ostwald spune în încheierea conferinței sale (p. 34): „Oare energia, oricât de necesară și folositoare ar fi ea pentru înțelegerea naturii, este și suficientă acestui scop (și anume, pentru explicarea lumii corpurilor)? Sau există fenomene care nu pot fi descrise complet cu ajutorul legilor energetice cunoscute până acum?... Cred că nu mă pot achita mai bine de răspunderea pe care mi-am asumat-o azi față de dvs. prin expunerea mea, decât subliniind faptul că la această întrebare trebuie să răspundem: Nu. Oricât de imensă ar fi superioritatea concepției energetice despre lume asupra celei mecaniciste sau materialiste, putem consemna încă de pe acum, după câte mi se pare, unele puncte care nu-și găsesc explicația prin principiile de bază cunoscute ale energeticii și care, de aceea, ne trimit la existența unor principii situate dincolo de acestea. Energetica va rămâne în picioare alături de aceste principii noi. Numai că, în viitor, ea nu va mai fi, așa cum trebuie s-o considerăm încă astăzi, principiul cel mai cuprinzător pentru explicarea fenomenelor naturii, ci se poate prevedea că ea va fi doar un caz particular al unor raporturi și mai generale, a căror formă noi azi de-abia o putem presimți”.
Dacă oamenii de știință ar mai citi și lucrările unor oameni din afara breslei lor, prof. Ostwald n-ar fi putut face niciodată o observație ca aceasta. Căci în anul 1871, în introducerea amintită la teoria goetheană a culorilor, eu afirmam că trebuie să avem în orice caz o presimțire, și chiar mai mult decât atât, a unor asemenea „forme” și că sarcina științei viitorului va fi aceea de a dezvolta ideile științifice fundamentale ale lui Goethe.
Procesele lumii lucrurilor pot fi „dizolvate” la fel de puțin într-o mecanică a atomilor, ca și în niște raporturi energetice. Printr-un asemenea procedeu nu se realizează altceva, decât că atenția este abătută de la conținutul lumii senzoriale reale și este îndreptată spre o abstracțiune ireală, al cărei fond sărac în însușiri este luat tot numai din aceeași lume senzorială. Nu putem explica una dintre grupele de însușiri din lumea senzorială: lumină, culori, sunete, mirosuri, gusturi, raporturi calorice etc., „dizolvându-le” în cealaltă grupă de însușiri ale aceleiași lumi senzoriale: mărime, formă, poziție, număr, energie etc. Sarcina științelor naturii nu poate consta în „dizolvarea” unei categorii de însușiri în cealaltă, ci în căutarea unor raporturi și relații între însușirile perceptibile ale lumii senzoriale. Descoperim atunci anumite condiții în care o percepție senzorială atrage în mod necesar după sine o alta. Aflăm că între anumite fenomene există o legătură mai intimă decât între altele. Și atunci nu mai corelăm fenomenele după cum se oferă ele observației întâmplătoare. Fiindcă știm că anumite raporturi dintre fenomene sunt necesare. Spre deosebire de acestea, altele sunt întâmplătoare. Raporturile necesare dintre fenomene sunt numite de Goethe fenomene originare.
Expresia unui fenomen originar constă întotdeauna în faptul că se spune despre o anumită percepție concret-senzorială că ea face în mod necesar să apară o alta. Această expresie este ceea ce numim o lege a naturii. Dacă spunem: „Prin încălzire un corp se dilată”, am exprimat o legătură necesară dintre niște fenomene ale lumii senzoriale (căldură, dilatare). Am recunoscut un fenomen originar și l-am exprimat sub forma unei legi a naturii. Fenomenele originare sunt formele pe care le căuta Ostwald pentru raporturile cele mai generale ale naturii anorganice.
Legile matematicii și ale mecanicii sunt și ele tot numai expresiile unor fenomene originare, la fel ca și legile care concentrează într-o formulă alte raporturi concret-senzoriale. Când G. Kirchhoff spune: Sarcina mecanicii este: „A descrie în întregime și în modul cel mai simplu mișcările ce au loc în natură”, el se înșeală. Mecanica nu descrie mișcările ce au loc în natură numai în modul cel mai simplu și în întregime, ci ea caută anumite procese de mișcare necesare, pe care le scoate din suma mișcărilor ce au loc în natură, și exprimă aceste procese de mișcare necesare sub formă de legi mecanice fundamentale. Trebuie să vedem o culme a lipsei de gândire în faptul că afirmația lui Kirchhoff este citată iarăși și iarăși, ca ceva deosebit de important, fără ca cineva să simtă că până și stabilirea celei mai simple legi fundamentale a mecanicii o infirmă.
Fenomenul originar reprezintă o legătură necesară dintre niște elemente ale lumii concret-senzoriale. De aceea, cu greu se poate spune ceva mai nepotrivit decât afirmația făcută de H. Helmholtz în cuvântarea sa din cadrul Simpozionului Goethe care a avut loc la Weimar, la 11 iunie 1892: „Este regretabil faptul că Goethe n-a cunoscut teoria ondulatorie a luminii, care în acea vreme fusese deja formulată de Huyghens; aceasta i-ar fi pus la îndemână un „fenomen originar” mult mai adevărat și mai concret decât acel proces încâlcit și foarte puțin potrivit, pe care și l-a ales, în acest scop, în culorile mediilor tulburi.” 104
Așadar, mișcările ondulatorii neperceptibile care sunt adăugate cu gândirea fenomenelor luminoase [de către adepții concepției moderne despre natură], ar fi putut să-i pună la îndemână lui Goethe un „fenomen originar” mult mai adevărat și mai concret decât procesul, în nici un caz încâlcit, ci care se desfășoară chiar sub ochii noștri și care constă în faptul că lumina văzută printr-un mediu tulbure apare galbenă, iar întunericul văzut printr-un mediu luminat apare albastru. „Dizolvarea” proceselor perceptibile pe cale senzorială în mișcări mecanice neperceptibile a devenit într-o măsură atât de largă o obișnuință pentru fizicienii moderni, încât ei par să nu mai bănuiască măcar că pun în locul realității o abstracțiune. Vom fi îndreptățiți să facem afirmații de felul celei făcute de Helmholtz de-abia cănd vor fi fost alungate din lume toate frazele lui Goethe de tipul celei care urmează: „Suprema cunoaștere ar fi să înțelegem că toate faptele concrete sunt deja teorie. Albastrul cerului ne revelează legea fundamentală a cromaticii. Nu căutați în dosul fenomenelor, ele înseși sunt teorie.” [„Maxime în proză”; NW, vol. 4, secț. a 2-a, p. 376]. Goethe rămâne în cadrul lumii fenomenelor; fizicienii moderni spicuiesc doar câteva frânturi din lumea fenomenală și le transpun pe acestea în dosul fenomenelor, pentru a deduce apoi, din aceste realități ipotetice, fenomenele perceptibile în mod real.*
Unii fizicieni mai tineri afirmă că ei nu atribuie noțiunii de materie în mișcare nici un înțeles care depășește experiența imediată. Unul dintre aceștia, realizând performanța nemaiauzită de a fi în același timp adept al concepției mecaniciste despre lume și al misticii indice, Anton Lampa [comp. „Nopțile căutătorului”, Braunschweig 1893], observă, criticând expunerile lui Ostwald, că acesta „duce o luptă asemănătoare aceleia pe care o ducea odinioară bravul cavaler de la Mancha împotriva morilor de vânt. Oare unde se află gigantul materialismului științific (Ostwald se referă la materialismul științelor naturii)? El nu există deloc. A existat odată un așa-zis materialism al științelor naturii, reprezentat de domnii Büchner, Vogt și Moleschott, ba chiar, acesta mai există încă, dar în științele naturii înseși el nu există și, de fapt, în științele naturii el n-a fost niciodată acasă. Acest lucru i-a scăpat lui Ostwald, altfel el și-ar fi îndreptat armele numai împotriva modului mecanicist de a înțelege lumea, lucru pe care el îl face, în urma confuziei sale, numai ca pe ceva de importanță secundară, dar pe care, fără această confuzie, probabil că nu l-ar fi făcut deloc. Se poate crede oare că o cercetare a naturii, care merge pe căile pe care a apucat-o Kirchhoff, poate concepe noțiunea de materie în sensul în care a făcut-o materialismul? Așa ceva este imposibil, este o contradicție care iese clar la lumina zilei. Noțiunea de materie, la fel ca și cea de forță, poate avea numai un sens precizat de cerința unei descrieri cât mai simple cu putință, adică, exprimat în spirit kantian, un sens pur empiric. Iar dacă un cercetător oarecare leagă de cuvântul materie un sens aflat dincolo de ea, el nu face acest lucru în calitate de cercetător, ci ca filosof materialist.” („Die Zeit”, Viena, nr. 61, 30 nov. 1895)
După aceste cuvinte, Lampa trebuie considerat tipul savantului obișnuit din epoca noastră. El aplică modul mecanicist de a explica natura, pentru că el este ușor de manevrat. Dar se ferește să reflecteze la adevăratul caracter al acestui mod de a explica natura, pentru că se teme să nu se încurce în plasa unor contradicții cărora gândirea sa nu se simte în stare să le facă față.
Cum poate cineva care iubește gândirea clară să lege un sens de noțiunea de materie, fără a ieși dintre limitele lumii experienței? În lumea experienței există corpuri de anumite mărimi și situate în anumite poziții, există mișcări și forțe, mai există apoi fenomenele luminii, ale culorilor, căldurii, electricității, vieții etc. Experiența nu ne spune că mărimea, căldura, culoarea etc. sunt legate de vreo materie. În sânul lumii experienței materia nu poate fi găsită nicăieri. Cel care vrea să gândească materia, trebuie să o adauge experienței imediate prin gândire.
Putem observa cum materia este adăugată prin gândire fenomenelor din lumea experienței, dacă studiem reflecțiile de fiziologie și de fizică încetățenite în științele moderne ale naturii sub influența lui Kant și a lui Johannes Müller. Reflecțiile lor au dus la părerea că procesele exterioare care fac să ia naștere sunetul în ureche, lumina în ochi, căldura în organul simțului termic etc. nu au nimic comun cu senzația sonoră, luminoasă sau termică etc. După ei, aceste procese exterioare sunt, mai degrabă, niște mișcări ale materiei. Și atunci, cercetătorul caută să afle ce fel de procese exterioare de mișcare fac să se nască în sufletul uman sunetul, lumina, culoarea etc. El ajunge la concluzia că în afara organismului uman în întregul Univers nu se află nici un fel de roșu, galben sau albastru, că există numai o mișcare ondulatorie a unei materii subtile, elastice, eterul, care, atunci când este percepută de către ochi, se prezintă sub forma culorii roșii, galbene sau albastre. Dacă n-ar exista un ochi care să le perceapă, n-ar exista nici culori, ci numai un eter în mișcare; iată ce crede omul de știință modern. Eterul este elementul obiectiv, culoarea doar ceva subiectiv, care se formează în corpul uman. De aceea, profesorul Wundt din Leipzig, despre care auzim spunându-se adesea că e unul dintre cei mai mari filosofi ai epocii noastre, afirmă că materia este un substrat „care nu ni se arată niciodată el însuși, sub formă vizibilă, ci devine perceptibil numai prin efectele sale”. Și el e de părere că „ajungem la o explicație necontradictorie a fenomenelor” de-abia dacă admitem existența unui asemenea substrat. („Logica”, vol. II, [secț. 1, ediția a 2-a], p. 445). Amăgirea lui Descartes, care presupunea că există reprezentări clare și reprezentări confuze, a devenit modul de reprezentare pe care se întemeiază întreaga fizică.*
Cel ce nu și-a corupt cu totul facultatea de a-și forma reprezentări sub influența lui Descartes, Locke, Kant și a fiziologiei moderne, nu va înțelege niciodată cum se poate considera că lumina, culoarea, sunetul, căldura etc. sunt numai niște stări subiective ale organismului uman și că există totuși o lume obiectivă de procese în exteriorul organismului. Cel care consideră că organismul uman este creatorul proceselor sonore, de culoare, calorice etc., trebuie să creadă că tot el produce mărimea, extinderea, poziția, mișcarea, forțele etc. Fiindcă, în sânul realității, aceste calități matematice și mecanice sunt indisolubil unite cu restul conținutului lumii senzoriale. Separarea raporturilor de spațiu, număr și mișcare, precum și a manifestărilor de forță a calităților calorice, sonore, de culoare și a celorlalte calități senzoriale, este numai o funcție a gândirii abstractizante. Legile matematicii și mecanicii se referă la obiecte și procese abstracte care au fost deduse prin abstractizare din lumea senzorială și, de aceea, ele își pot găsi aplicarea tot numai în sfera lumii senzoriale. Dar dacă formele și raporturile matematice și mecanice sunt declarate stări pur subiective, nu mai rămâne nimic care să poată servi drept conținut noțiunii obținute de la lucrurile și evenimentele obiective. Iar dintr-o noțiune goală de conținut nu pot fi deduse nici un fel de fenomene.
Atâta vreme cât savanții moderni și cei ce le duc trena, filosofii moderni, nu renunță la credința că percepțiile simțurilor sunt niște stări pur subiective, provocate de niște procese obiective, o gândire sănătoasă le va replica mereu că ei ori se joacă cu niște noțiuni goale de conținut, ori atribuie realității obiective un conținut pe care-l împrumută din lumea experienței pe care au declarat-o subiectivă. Eu am demonstrat într-o serie de lucrări absurditatea afirmației că senzațiile date de simțuri ar fi ceva subiectiv. 105
Vreau să fac abstracție de întrebarea dacă proceselor de mișcare și forțelor pe care acestea le fac să apară, prin care fizica modernă explică toate fenomenele din natură, le este atribuită o altă formă de realitate decât percepțiilor senzoriale sau dacă nu este așa. Vreau să întreb acum numai ce este în măsură să realizeze concepția matematic-mecanicistă despre natură. Anton Lampa spune („Nopțile căutătorului”, p. 92): „Metoda matematică și matematica nu sunt identice, fiindcă metoda matematică poate fi aplicată și fără a face apel la matematică. O dovadă clasică a acestui fapt ne-o oferă, pe tărâmul fizicii, cercetările experimentale asupra electricității făcute de Faraday, care de-abia știa să extragă rădăcina pătrată dintr-un binom. Matematica nu este, de fapt, decât un mijloc de a prescurta operațiile logice și de a le mai efectua și în niște cazuri atât de încâlcite, încât gândirea logică obișnuită ne-ar lăsa în pană. Dar ea realizează, totodată, mult mai mult: dat fiind faptul că orice formulă exprimă implicit procesul devenirii ei, ea creează o punte de legătură vie până la fenomenele elementare ce au servit drept punct de pornire al cercetării. Dar metoda care nu se poate servi de matematică ‒ ceea ce se întâmplă întotdeauna când mărimile care intră în cadrul cercetării nu sunt măsurabile ‒ trebuie să fie, din această cauză, spre a o egala pe cea matematică, nu numai foarte riguros logică, ci și să se întoarcă în mod deosebit de atent la fenomenele fundamentale, pentru că, lipsită fiind de sprijinul matematicii, ea se poate poticni cel mai ușor tocmai aici; dar dacă reușește să facă acest lucru, va avea tot dreptul să pretindă titlul de metodă matematică, în măsura în care prin aceasta este exprimat un anumit grad de exactitate.”
Nu m-aș opri atât de mult asupra lui Anton Lampa, dacă el n-ar ilustra, în mod deosebit de grăitor, datorită unui anumit fapt, felul de a fi al omului de știință actual. El își adapă setea filosofică din mistica indiană și, de aceea, nu impurifică concepția mecanicistă despre natură, așa cum fac alții, cu tot felul de reprezentări secundare. Știința despre natură pe care o are în vedere este, ca să zicem așa, concepția despre natură a contemporaneității, pură din punct de vedere chimic. Cred că Lampa a nesocotit cu totul o caracteristică fundamentală a matematicii. Este adevărat că orice formulă matematică stabilește o „punte de legătură vie” către fenomenele elementare care au servit cercetării drept punct de plecare. Dar aceste fenomene elementare sunt de același fel ca și cele neelementare, de la care e construită puntea de legătură. Matematicianul deduce însușirile unor construcții numerice și spațiale complicate, ca și raporturile dintre ele, din însușirile și raporturile celor mai simple construcții numerice și spațiale. La fel face și savantul mecanicist în domeniul său. În acest scop, el se servește de legile matematice, în măsura în care mișcările și manifestările forței pot fi exprimate cu ajutorul unor construcții spațiale sau prin numere. În cadrul unei formule matematice care dă expresie unei legi mecanice, diferitele părți nu mai sunt niște formațiuni pur matematice, ci sunt forțe și mișcări. Raporturile reciproce în care se află aceste părți nu sunt determinate de o legitate pur matematică, ci de însușirile forțelor și mișcărilor respective. De îndată ce se face abstracție de acest conținut concret al formulelor mecanice, nu mai avem de-a face cu o legitate mecanică, ci exclusiv cu una matematică. Fizica se raportează la matematica pură. Sarcina fizicianului este să deducă procesele complicate din domeniul fenomenelor de culoare, sunet, căldură, electricitate, magnetism etc., din niște procese simple care au loc în cadrul aceleiași sfere. El trebuie, de exemplu, să deducă niște fenomene de culoare complicate din cele mai simple fenomene de culoare. El trebuie să se slujească aici de legitatea matematică și mecanică, în măsura în care procesele de culoare se desfășoară în niște forme ce pot fi determinate din punct de vedere spațial și numeric. Metodei matematice îi corespunde în fizică nu deducerea proceselor de culoare, sonore etc., din fenomenele de mișcare și din raporturile de forțe din cadrul unei materii lipsite de culori și sunete, ci căutarea corelațiilor în cadrul fenomenelor de culoare, sonore etc.
Fizica modernă trece cu vederea fenomenele sonore, de culoare etc. ca atare și studiază numai niște forțe și mișcări din spațiu invariabile, de atracție și de respingere. Sub influența acestui fel de a gândi, fizica a devenit astăzi deja matematică și mecanică aplicată, iar celelalte ramuri ale științei sunt pe cale de a face la fel.*
Este imposibil să se construiască o „punte de legătură vie” între faptul: În acest loc din spațiu domnește un anumit proces de mișcare a materiei lipsite de culoare ‒ și celălalt fapt: În acest loc, omul vede roșu. Din mișcare poate fi dedusă tot numai o mișcare. Și din faptul că o mișcare acționează asupra unui organ de simț, și prin aceasta asupra creierului, rezultă ‒ conform metodei matematice și mecanice - doar că lumea exterioară determină în creier anumite procese de mișcare, dar nu că și acesta percepe culorile concrete, sunetele, fenomenele calorice concrete. De acest lucru și-a dat seama și Du Bois Reymond. Citiți la p. 35 și urm. din lucrarea sa: „Limitele cunoașterii naturii” (ed. a 5-a): „Ce legătură ‒ ne putem imagina ‒ există între anumite mișcări ale anumitor atomi din creierul meu, pe de-o parte, și, pe de altă parte, faptele elementare pentru mine, care nu pot fi definite mai departe, care nu pot fi negate: simt durere, simt plăcere; simt un gust dulce, miros parfumul de trandafiri, aud sunete de orgă, văd culoarea roșie” ... Iar la p. 34: „Mișcarea poate să producă numai mișcare.” De aceea, Du Bois-Reymond este de părere că aici trebuie să consemnăm o limită în cunoașterea naturii.
Cauza pentru care faptul: „văd roșu” nu poate fi dedus dintr-un anumit proces de mișcare poate fi indicată, după părerea mea, fără dificultate. În realitatea concretă, calitatea de „roșu” și un anumit proces de mișcare sunt o unitate indestructibilă. Separarea celor două fenomene nu poate fi decât una noțională, operată în intelect. Procesul de mișcare corespunzător „roșului” nu are nici o realitate în sine; el este o abstracțiune. A voi să deduci faptul „văd roșu” dintr-un proces de mișcare, este la fel de absurd ca și încercarea de a deduce din cubul geometric însușirile reale ale unui corp de sare gemă cristalizat în formă de cub. Nu putem deduce din mișcări nici o altă calitate concret-senzorială, nu pentru că ne împiedică s-o facem vreo limită a cunoașterii, ci pentru că este lipsit de sens să se ceară un asemenea lucru.
Tendința de a trece cu vederea fenomenele de culoare, sonore, termice etc. ca atare și de a cerceta doar procesele mecanice corespunzătoare poate izvorî numai din credința că legile simple ale matematicii și mecanicii posedă un grad de abstractizare noțională mai înalt decât însușirile și raporturile reciproce ale celorlalte formațiuni din lumea senzorială. Dar nu e deloc așa. Se spune că cele mai simple însușiri și raporturi ale formațiunilor spațial-numerice pot fi înțelese fără dificultate, pentru că pot fi observate ușor și în întregime. Întreaga înțelegere matematică sau mecanică este reducerea la niște stări de lucruri simple, care ne sunt clare imediat, prin percepție nemijlocită. Afirmația că două mărimi egale cu o a treia trebuie să fie egale între ele este înțeleasă prin perceperea nemijlocită a acestei stări de lucruri. În același sens înțelegem și fenomenele simple ale lumii sunetelor și culorilor și ale celorlalte percepții concret-senzoriale, prin percepție nemijlocită.
Numai pentru că se lasă înșelați de prejudecata că un fapt matematic sau mecanic simplu poate fi înțeles mai ușor decât un fenomen elementar ca atare al lumii sunetelor sau culorilor, fizicienii moderni izolează din fenomene specificul sunetului sau al culorii și studiază numai fenomenele de mișcare ce corespund percepțiilor senzoriale. Și pentru că nu pot gândi mișcările fără ceva care se mișcă, ei presupun că purtătorul mișcărilor este materia dezbrăcată de orice însușiri concret-senzoriale. Cine nu este prizonierul acestei prejudecăți a fizicienilor, trebuie să-și dea seama că procesele de mișcare sunt niște stări legate de calitățile concret-senzoriale. Conținutul mișcărilor ondulatorii corespunzătoare fenomenelor sonore sunt calitățile sunetului însuși. Ceva asemănător este valabil și pentru celelalte calități concret-senzoriale. Înțelegem conținutul mișcărilor oscilatorii din lumea fenomenală prin percepere nemijlocită, nu prin faptul că născocim o materie abstractă, pe care o adăugăm fenomenelor.
Știu că exprimându-mi aceste concepții spun ceva care, în urechile fizicienilor contemporani, sună ca niște absurdități. Dar eu nu mă pot situa pe poziția lui Wundt, care în „Logica” sa (1884) declară că obișnuințele de gândire ale oamenilor de știință moderni sunt niște norme logice obligatorii. Lipsa de gândire de care se face vinovat poate fi remarcată mai ales acolo unde discută încercarea lui Ostwald de a pune în locul materiei în mișcare energia aflată în mișcare oscilatorie. Wundt spune următoarele: „Din existența fenomenelor de interferență ... rezultă necesitatea de a presupune că există o mișcare oscilatorie. Dar, pentru că mișcarea nu poate fi gândită fără un substrat care se mișcă implicit, și încercarea de a deduce fenomenele luminoase dintr-un proces mecanic este o cerință inevitabilă. În orice caz, Ostwald a căutat să scape de aceasta din urmă presupunere, prin faptul că el nu deduce „energia radiantă” din vibrațiile unui mediu material, ci o definește drept energie aflată în mișcare oscilatorie. Dar tocmai această noțiune dublă, compusă dintr-o parte perceptibilă în mod concret și una pur noțională, îmi pare a dovedi în mod neechivoc că însăși noțiunea de energie cere să fie divizată, proces care duce înapoi, la elementele percepției concret-senzoriale. O mișcare reală poate fi definită numai ca schimbare a locului unui substrat real aflat în spațiu. Acest substrat real ni se poate dezvălui numai prin efectele de forță ce provin de la el sau prin funcțiunile de forțe al căror purtător considerăm că este. Dar că aceste funcțiuni de forțe, care pot fi fixate numai în noțiuni, se mișcă ele înseși, iată o cerință care, după câte mi se pare, nu poate fi îndeplinită, dacă nu născocim și un substrat oarecare.” [loc. cit., p. 410].
Noțiunea de energie a lui Ostwald este cu mult mai apropiată de realitate decât substratul pretins „real” al lui Wundt. Fenomenele lumii senzoriale, lumină, căldură, electricitate, magnetism etc., pot fi înglobate în noțiunea generală de manifestare a forței, adică de energie. Când lumina, căldura, provoacă o transformare într-un corp, înseamnă că a avut loc o manifestare a forței. Dacă desemnăm lumina, căldura etc. drept energie, înseamnă că am făcut abstracție de specificul propriu diferitelor calități concret-senzoriale individuale și am avut în vedere o însușire generală, comună tuturor acestora.
Este adevărat că această însușire nu epuizează tot ceea ce există în lucrurile realității; dar ea este o însușire reală a acestor lucruri. Dimpotrivă, noțiunea însușirilor pe care, așa cum presupun în mod ipotetic fizicienii și filosofii care-i susțin, o are materia, cuprinde în ea un nonsens. Aceste însușiri sunt împrumutate din lumea senzorială și se pretinde totuși că au un substrat care nu aparține lumii senzoriale.
Este de neînțeles cum Wundt poate afirma că noțiunea de „energie radiantă” este o imposibilitate din cauză că este constituită dintr-o parte perceptibilă și una noțională. Așadar, filosoful Wundt nu-și dă seama că orice noțiune care se referă la un lucru din realitatea senzorială trebuie să conțină în mod necesar o parte perceptibilă și una noțională. Dar noțiunea „cristal de sare gemă” conține partea „perceptibilă” a sării geme, care poate fi percepută pe cale senzorială, și cealaltă parte, pur noțională, pe care o constată stereometria.
Dezvoltarea luată de știință în cursul ultimelor secole a dus la distrugerea tuturor reprezentărilor prin care această știință poate fi o parte componentă a unei concepții despre lume, capabile să satisfacă cele mai înalte nevoi ale omului. Ea a determinat capetele științifice „moderne” să afirme că este o absurditate să se spună că noțiunile și ideile fac parte din realitate exact la fel ca forțele ce lucrează în spațiu și ca materia ce umple spațiul. Pentru aceste spirite, noțiunile și ideile sunt niște produse ale creierului uman și nimic altceva. Scolasticii încă mai știau cum stau lucrurile în această privință. Dar știința modernă disprețuiește scolastica. O disprețuiește fără s-o cunoască. Nu se știe, în special, ce anume din scolastică este sănătos și ce este bolnav. Sănătos este la ea intuirea faptului că noțiunile și ideile nu sunt numai niște fantome create de creier, pe care spiritul uman le născocește pentru a-și explica lucrurile reale, ci că ele au ceva de-a face cu lucrurile înseși, mai mult chiar decât are materia și forța. Această intuiție sănătoasă a scolasticilor este o reminiscență moștenită de la marile perspective asupra lumii care trăiau în concepțiile lui Platon și Aristotel. Bolnav este la scolastici faptul că ei amestecă acest sentiment cu reprezentările care au pătruns în evoluția creștinismului, în cursul Evului Mediu. Această evoluție găsește izvorul a tot ce este spiritual, deci și al noțiunilor și ideilor, într-un Dumnezeu ce nu poate fi cunoscut, pentru că se află în afara lumii. Ea simte nevoia de a crede în ceva care nu este din această lume. O gândire umană sănătoasă rămâne, însă, în sfera acestei lumi. Nu se sinchisește de nici o alta. Dar ea spiritualizează totodată această lume. Ea vede în noțiuni și idei niște realități ale acestei lumi, exact la fel ca și în lucrurile și întâmplările pe care le percep simțurile. Filosofia greacă este un rod al acestei gândiri sănătoase. Scolastica și-a mai asimilat ceva din reminiscențele acestei gândiri sănătoase. Dar ea tindea să răstălmăcească ceea ce-i rămăsese din această gândire sănătoasă în sensul credinței creștine într-o lume transcendentală. Nu ideile și noțiunile sunt temeiul cel mai adânc pe care omul îl descoperă în procesele acestei lumi, ci Dumnezeu, lumea transcendentală. Pe acela care a sesizat ideea unui lucru, nimic nu-l obligă să mai caute și o altă „origine” a acelui lucru. El a găsit ceea ce satisface nevoia umană de a cunoaște. Dar ce le păsa scolasticilor de această nevoie a sufletului uman? Ei voiau să salveze ceea ce priveau drept reprezentare creștină despre Dumnezeu, voiau să găsească originea lumii în Dumnezeul transcendent, deși, căutând sâmburele lucrurilor, nu găseau decât noțiuni și idei. *
De-a lungul secolelor, concepțiile creștine au dobândit mai multă putere de influență decât sentimentele obscure moștenite de la antichitatea greacă. Simțul prin care poate fi percepută realitatea noțională și a ideilor se pierduse. Dar, prin aceasta, s-a pierdut și credința în spiritul însuși. A început prosternarea în fața a ceea ce este de natură pur materială: a început era lui Newton, a științei. Acum nu se mai vorbea despre unitatea ce stă la baza diversității lumii. Orice unitate era negată. Unitatea a fost coborâtă la nivelul de reprezentare „umană”. În natură nu se mai vedea decât pluralitatea, diversitatea. Această concepție fundamentală generală a fost aceea care l-a indus în eroare pe Newton, făcându-l să nu vadă în lumină o unitate originară, ci ceva compus. În „Materiale pentru o istorie a teoriei culorilor”, Goethe a descris o parte din evoluția concepțiilor științifice. Din descrierea sa se poate vedea că știința modernă a ajuns la niște păreri nesănătoase în domeniul teoriei culorilor, din cauza concepțiilor generale de care ea se folosește pentru a înțelege natura. Această știință a pierdut capacitatea de a înțelege ce este lumina în șirul celorlalte calități din natură. De aceea, ea nu mai știe nici cum se face că, în anumite condiții, lumina apare colorată, nu mai știe cum ia naștere culoarea în împărăția luminii.
