Această teorie a cunoașterii în concepția goetheană despre lume a fost scrisă de mine la mijlocul anilor optzeci ai secolului trecut. Gândirea își orienta pe atunci activitatea în două direcții în sufletul meu. Una dintre ele se îndrepta spre creația lui Goethe și căuta să dea formă concepției despre lume și viață care se dovedește a fi forța motrice în această creație. Îmi părea că omenescul plenar și pur domnește în tot ceea ce a dat Goethe lumii, creând, contemplând și trăind. Îmi părea că în timpurile mai noi siguranța lăuntrică, unitatea armonioasă și simțul realității în raport cu lumea nu se înfățișează nicăieri așa ca la Goethe. Din acest gând trebuia să se nască recunoașterea faptului că și modul cum Goethe se comporta în cunoaștere este unul izvorând din ființa omului și a lumii. – Pe de altă parte, gândurile mele trăiau în concepțiile filosofice despre natura cunoașterii care existau în acea vreme. În aceste concepții, cunoașterea amenința să se împăienjenească în ființa omului. Ingeniosul filosof Otto Liebmann exprimă următoarele [Ind 1]: „Conștiența omului nu s-ar putea depăși pe sine. Trebuie să rămână în ea însăși. Ea nu poate ști nimic despre ceea ce se află în adevărata realitate, dincolo de lumea pe care ea o plăsmuiește”. Otto Liebmann a susținut în scrieri strălucite acest gând, aplicat la cele mai diferite domenii ale lumii experienței umane. Johannes Volkelt scrisese cărțile sale pline de idei despre «Teoria kantiană a cunoașterii» și despre «Experiență și gândire». El vedea în lumea care-i este dată omului numai o corelație de reprezentări care se formează în raportul omului cu o lume necunoscută în sine. El recunoștea, ce-i drept, că în gândire se arată o necesitate când aceasta intervine în lumea reprezentărilor. Că atunci când gândim am simți întru câtva, un fel de străpungere a lumii reprezentărilor, ajungând la realitate. Dar ce s-a obținut cu aceasta? Prin aceasta te poți simți îndreptățit să formulezi în gândire judecăți care să spună ceva despre lumea reală; însă cu astfel de judecăți rămâi cu totul în interiorul omului; din ființa lumii nu pătrunde nimic în el.
Eduard von Hartmann, a cărui filosofie o prețuiam foarte mult, deși nu am putut admite nici bazele și nici rezultatele ei, se situa în problemele teoriei cunoașterii întru totul pe poziția pe care a prezentat-o mai târziu Volkelt în mod amănunțit.
Pretutindeni se recunoștea faptul că omul s-ar izbi, în cunoaștere, de anumite limite, pe care nu le-ar putea depăși pentru a ajunge în domeniul adevăratei realități.
Față de toate acestea, exista faptul, trăit de mine lăuntric și recunoscut în trăire, că omul, cu gândirea sa, dacă o adâncește suficient, trăiește, în realitatea lumii ca realitate spirituală. Consideram că posed această cunoaștere, ca una care poate sta în conștientă cu aceeași claritate interioară ce se revelează în cunoașterea matematică.
În fața acestei cunoașteri nu poate rămâne în picioare părerea că ar exista asemenea limite ale cunoașterii, ca acelea pe care orientarea de gândire amintită mai sus socotea că trebuie să le stabilească.
În toate acestea se mai amesteca în mine și o înclinație a gândirii spre teoria evoluționistă care înflorea pe atunci. Ea luase la Haeckel forme în care existența și activitatea independentă a spiritului nu puteau găsi nici o justificare. După el, cele ulterioare, evoluate, s-ar fi născut în decursul timpului din cele anterioare, neevoluate. Acest lucru îmi părea valabil în ceea ce privește realitatea exterioară sensibilă. Totuși, cunoșteam prea bine spiritualitatea independentă de cele sensibile, consolidată în sine și autonomă, ca să pot da dreptate lumii fenomenelor exterioare sensibile. Dar trebuia clădită puntea de la această lume către aceea a spiritului. În decursul timpului gândit sensibil, spiritualul uman pare să se dezvolte din nespiritualul precedent.
Dar sensibilul, cunoscut în mod just, arată pretutindeni că este revelația spiritualului. Față de această cunoaștere justă a sensibilului, mie îmi era clar că „limite ale cunoașterii”, așa cum se stabileau pe atunci, poate admite doar acela care întâlnește sensibilul și-l tratează cum ar trata cineva o pagină tipărită, dacă și-ar îndrepta privirea numai asupra formelor literelor și, fără să aibă habar de citire, ar spune că nu se poate ști ce se ascunde în spatele acestor forme.
Astfel, privirea mea a fost îndreptată spre calea ce duce de la observarea sensibilului la spiritualul care, în mine, era consolidat ca trăire cunoscătoare lăuntrică. Eu nu căutam în spatele fenomenelor sensibile nespirituale lumi de atomi, ci spiritualul care, aparent, se revelează în interiorul omului, dar care în realitate aparține lucrurilor și proceselor sensibile înseși. Prin comportamentul omului angajat în cunoaștere se naște părerea că gândurile lucrurilor ar fi în om, pe când, în realitate, ele domnesc în lucruri. Omul are nevoie să le separe de lucruri, într-o trăire de aparență; în adevărata trăire de cunoaștere, el le restituie lucrurilor.
Atunci, evoluția lumii trebuie înțeleasă în așa fel încât nespiritualul anterior, din care se dezvoltă mai târziu spiritualitatea omului, să aibă pe lângă sine și în afara sa ceva spiritual. Senzorialul spiritualizat ulterior, în care apare omul, intră atunci în scenă prin faptul că strămoșul spiritual al omului se unește cu formele nespirituale nedesăvârșite și, remodelându-le, apare apoi în formă sensibilă.
Cu aceste înlănțuiri de idei i-am depășit pe teoreticienii cunoașterii de atunci, cărora le recunoaștem pe deplin agerimea și simțul responsabilității științifice. Ele m-au condus spre Goethe.
Nu pot să nu mă gândesc azi la căutările mele interioare din acea vreme. Nu mi-am trasat o sarcină ușoară de a depăși raționamentele filosofiilor de atunci. Steaua mea călăuzitoare a fost însă mereu cunoașterea faptului, care grăiește în întregime din sine însuși, că omul se poate contempla pe sine, lăuntric, drept spirit independent de corp, drept spirit care se află într-o lume pur spirituală.
Înaintea lucrărilor mele asupra scrierilor de științe naturale ale lui Goethe și înainte de această teorie a cunoașterii scrisesem un mic studiu despre atomism [Ind 2] care nu a fost tipărit niciodată. El era formulat în sensul de mai sus. Îmi aduc aminte ce bucurie mi-a făcut Friedrich Theodor Vischer, căruia i-am trimis articolul, când mi-a scris câteva cuvinte de apreciere.
În decursul studiilor mele asupra lucrărilor lui Goethe mi-a devenit clar că gândurile mele mă duc la o concepție asupra esenței cunoașterii, care iese la iveală peste tot în creația lui Goethe și în atitudinea lui față de lume. Am descoperit că din punctele mele de vedere a rezultat o teorie a cunoașterii, care este aceea a concepției despre lume a lui Goethe.
În anii '80 ai secolului trecut am fost recomandat de către Karl Julius Schröer [Ind 3], profesorul și părintescul meu prieten, căruia îi sunt foarte îndatorat, să scriu introducerile la scrierile de științe ale naturii ale lui Goethe pentru seria «Literatura națională» a lui Kürschner și să îngrijesc editarea acestor scrieri. În această muncă am urmărit viața de cunoaștere a lui Goethe pe toate tărâmurile unde a activat el. Mi-a devenit tot mai clar, până la detalii, faptul că propria mea concepție mă situa în sânul unei teorii a cunoașterii a concepției goetheene despre lume. Și așa se face că am scris această teorie a cunoașterii în timpul lucrărilor amintite.
Acum, când o aduc iarăși în fața mea, ea îmi apare și ca fundamentarea și justificarea gnoseologică a tot ceea ce am spus și publicat ulterior. Ea vorbește despre un mod de existență a cunoașterii care face posibil drumul de la lumea sensibilă către o lume spirituală.
Ar putea să pară ciudat că această scriere de tinerețe, veche de aproape patruzeci de ani, reapare azi neschimbată, extinsă doar prin adnotări. Ea poartă în modul de expunere caracteristicile unei gândiri care s-a transpus în fîlosofia epocii de acum patruzeci de ani. Dacă aș scrie astăzi, aș spune altfel unele lucruri. Dar nu aș putea da altceva, ca esență a cunoașterii. Însă ceea ce aș scrie astăzi, n-ar mai putea purta în sine atât de fidel germenii concepției spirituale despre lume, reprezentată de mine. Așa, embrionar, poți scrie numai la începutul unei vieți închinată cunoașterii. De aceea este îngăduit, poate, ca această scriere de tinerețe să reapară tocmai în formă neschimbată. Teoriile cunoașterii care existau în perioada conceperii ei și-au găsit o continuare în teorii ulterioare ale cunoașterii. Ceea ce am de spus în legătură cu aceasta am spus în cartea mea Enigmele filosofiei . Aceasta reapare simultan la aceeași editură. – Cele schițate cu atâta timp în urmă drept teorie a cunoașterii în concepția goetheană despre lume în această cărticică, îmi apar azi, la fel de necesar a fi spuse, ca și acum patruzeci de ani.
Goetheanum, la Dornach, lângă Basel
