Filosofia prezentului suferă de o credință nesănătoasă în Kant. Lucrarea de față vrea să fie o contribuție la învingerea ei. Ar fi un lucru nejust a căuta să detractăm meritele nemuritoare ale acestui bărbat în privința dezvoltării științei germane. Dar totuși trebuie să recunoaștem că numai atunci putem să punem baza unei concepții cu adevărat satisfăcătoare despre lume și viață, când ne transpunem față de acest spirit într-o opoziție categorică. Căci, ce a făcut Kant? El ne-a arătat că temelia originară a lucrurilor, ce se află dincolo de lumea simțurilor și rațiunii noastre, temelie pe care predecesorii lui au căutat-o cu ajutorul unor șabloane conceptuale fals înțelese, nu este accesibilă capacității noastre de cunoaștere. De aici el a dedus că strădania noastră științifică trebuie să se mențină în cadrul domeniului accesibil prin experiență, și că ca n-ar fi capabilă să ajungă la cunoașterea temeliei originare suprasensibile a „lucrului în sine”. Dar cum să facă aceasta dacă „lucrul în sine”, împreună cu temelia de dincolo a lucrurilor nu ar fi decât o fantomă! E ușor să ne dăm scama că lucrurile stau în acest fel. A căuta esența cea mai profundă a lucrurilor, a căuta principiile fundamentale ale acestora, este un impuls ce nu poate fi despărțit de natura omenească. El se află la baza oricărei activități științifice.
Dar nu există nici cel mai mic îndemn de a căuta această temelie în afara lumii senzoriale și spirituale date nouă, atâta timp cât nu rezultă ‒ în urma unei investigații multilaterale a acestei lumi ‒ că înlăuntrul acesteia se găsesc elemente care indică limpede o influență din afară.
Lucrarea noastră caută deci să aducă dovada că pentru gândirea noastră este accesibil tot ce trebuie să ne însușim pentru explicarea și aprofundarea lumii. Acceptarea unor principii care s-ar afla în afara lumii noastre ni se arată a fi prejudecata unei filosofii moarte, care se află sub obsesia orgolioasă a dogmelor. La aceste rezultate ar fi trebuit să ajungă Kant, dacă ar fi cercetat cu adevărat spre ce e înclinată gândirea noastră. În loc de aceasta, el a dovedit în modul cel mai complicat că, datorită structurii capacității noastre de cunoaștere, nu putem ajunge la principiile ultime, care se află dincolo de experiența noastră, însă, în mod rațional, nu ne este îngăduit să transpunem aceste principii ultime într-o asemenea lume de „dincolo”. Kant ‒ este adevărat ‒ a respins filosofia „dogmatică”, dar nu a pus nimic în locul ei. De aceea, filosofia germană care l-a continuat în timp, s-a dezvoltat pretutindeni în opoziție cu Kant. Fichte, Schelling, Hegel nu s-au mai interesat de limitele cunoașterii, trasate de către predecesorul lor, și au căutat principiile originare ale lucrurilor înlăuntrul „dincoace-lui” rațiunii omenești. Chiar Schopenhauer, care totuși susține că rezultatele criticii kantiene a rațiunii ar fi adevăruri veșnic nezdruncinabile, se vede obligat ‒ pentru cunoașterea ultimelor cauze originare ale lumii ‒ să bată căi deviate față de acelea ale maestrului său. Fatalitatea acestor gânditori a fost că ei au căutat cunoștințe despre cele mai înalte adevăruri, fără ca să pună baza unui asemenea început de căutare, printr-o cercetare a naturii cunoașterii înseși. Din acest motiv minunatele construcții de idei ale lui Fichte, Schelling și Hegel nu au fundament. Lipsa acestuia a acționat însă dăunător și asupra succesiunilor de idei ale filosofilor. Aceștia, fără cunoașterea importanței lumii pure a ideilor și a raportului ei cu domeniul percepției senzoriale, au clădit eroare peste eroare, unilateralitate peste unilateralitate. Nu e de mirare că prea îndrăznețele sisteme nu au putut să reziste furtunilor unei epoci ostile filosofici, și multe lucruri juste, pe care acestea le conțineau, au fost înlăturate fără considerare, împreună cu cele nejuste.
Cercetările următoare vor să remedieze aici lipsa indicată. Ele nu vor să prezinte, așa cum a făcut Kant, ceea ce nu e în stare capacitatea de cunoaștere; ci scopul lor este de a arăta de ce este ea în stare cu adevărat.
Rezultatul acestor cercetări este că adevărul nu e, așa cum se consideră în mod obișnuit, oglindirea ideatică a unui lucru real oarecare, ci este un produs liber al spiritului omenesc, produs care, în general nu ar exista nicăieri, dacă nu l-am produce noi înșine. Misiunea cunoașterii nu este de a repeta conceptual ceva existent deja aiurea, ci de a crea un domeniu cu totul nou care de-abia împreună cu lumea dată, senzorială, ne dă realitatea deplină. Prin aceasta, cea mai elevată activitate a omului, creația sa spirituală, este înglobată organic în procesul general universal. Fără această activitate nici nu ne-am putea imagina deloc procesul universal drept o totalitate încheiată în sine. Omul nu e, față de cursul lumii, un spectator inactiv, ce repetă imaginativ înăuntrul spiritului său ceea ce se petrece în Cosmos fără contribuția lui, ci este participant activ creator la procesul universal; iar cunoașterea este componenta cea mai desăvârșită din organismul Universului.
Pentru legile acțiunii noastre, pentru idealurile noastre morale, această concepție are importanta consecință că nici acestea nu pot fi considerate drept copia a ceva ce s-ar găsi în afara noastră, ci drept un ceva ce e prezent numai în noi. O putere ale cărei porunci trebuie să le considerăm drept legile noastre morale este, prin aceasta, de asemenea respinsă. Nu cunoaștem un „imperativ categoric”, asemănător unui glas de dincolo, care ne-ar prescrie ce trebuie să facem sau să omitem. Idealurile noastre morale sunt produsele noastre proprii libere. Nu trebuie să îndeplinim decât ceea ce ne prescriem noi înșine drept normă a acțiunii noastre. Concepția despre adevăr ca faptă liberă întemeiază astfel și o doctrină morală, a cărei bază este personalitatea desăvârșit liberă.
Aceste principii sunt valabile, bineînțeles, numai pentru acea parte a acțiunii noastre, ale cărei legi le pătrundem conceptual printr-o cunoaștere desăvârșită. Atât timp cât aceste legi sunt pur naturale sau conceptual încă nelimpezite, cineva care spiritual este superior nouă, poate foarte bine să cunoască în ce măsură aceste legi ale acțiunii noastre sunt întemeiate înlăuntrul individualității noastre, dar pe care noi înșine le simțim ca acționând din afară asupra noastră, constrângându-ne. Ori de câte ori ne reușește să pătrundem un asemenea motiv cunoscându-l limpede, realizăm o cucerire în domeniul libertății.
Modul cum se raportează concepțiile noastre la fenomenul filosofic cel mai însemnat al prezentului, la concepția despre lume a lui Eduard von Hartmann, cititorul îl va afla detaliat din lucrarea noastră, în măsura în care se ia în considerare problema cunoașterii.
Prin prezenta am creat un prolog la o „Filosofie a libertății”. Aceasta va urma în curând într-o formă detaliată.
Ridicarea valorii existenței personalității omenești este doar scopul final al oricărei științe. Acela care nu o practică în acest sens, acționează numai pentru că a văzut ceva asemănător la maestrul său; el „cercetează” pentru că întâmplător a învățat tocmai acest lucru. Dar nu poate fi numit un „liber cugetător”.
Ceea ce conferă științelor, în primul rând, adevărata valoare, este prezentarea filosofică a rezultatelor lor, cu privire la importanța pe care o au ele pentru om. Am voit să vin cu o contribuție la această prezentare. Dar poate că știința actuală nu își caută deloc justificarea filosofică! în acest caz sunt sigure două lucruri: în primul rând, că am dat naștere la o lucrare care nu este necesară; în al doilea rând, că savanții moderni pescuiesc în apă tulbure și nu știu ce vor.
La sfârșitul acestei prefețe nu mă pot abține de a face o observație personală. Am prezentat până acum concepțiile mele filosofice întotdeauna în legătură cu concepția despre lume a lui Goethe, concepție în care am fost pentru prima oară introdus de către mult prea veneratul meu profesor Karl Julius Schroer [Nota 1], pe care îl apreciez atât de mult în cercetarea goetheeană, deoarece privirea sa se îndreaptă întotdeauna deasupra elementului particular, spre idei.
Prin această lucrare sper însă că am arătat că edificiul gândurilor mele este o totalitate întemeiată în sine însăși, care nu trebuie dedusă din concepția goetheeană. Gândurile mele, așa cum se prezintă aici și care vor urma în continuare ca „Filosofie a libertății”, s-au născut în decursul multor ani. Iar dacă mai spun că modul plin de afecțiune cu care m-a întâmpinat casa Specht din Viena [Nota 2], în timp ce am îngrijit educația copiilor acesteia, oferindu-mi un „mediu” unic ‒ demn de dorit ‒ pentru dezvoltarea ideilor mele, acest lucru provine numai dintr-un sentiment profund de recunoștință; mai trebuie să spun în continuare, că dispoziția pentru ultima completare a unor gânduri ale cărții mele, „Filosofia libertății”, schițată în prealabil în germene la paginile 131 până la 132, o datorez convorbirilor stimulante cu mult apreciata mea prietenă, Roza Mayreder din Viena [Nota 3], ale cărei lucrări literare ‒ ce izvorăsc dintr-o natură artistică delicată și distinsă ‒ vor fi probabil date curând publicității.
Scrisă la Viena, începutul lui decembrie 1891.
Dr. Rudolf Steiner
